Vaca este vacă, oameni buni! Ca şi noi!

Vaca este vacă, oameni buni! Ca şi noi!

VACA ESTE VACA
foto: Nicolae Dărămuș
Atunci când, întâmplător, se uită la o vacă, majoritatea oamenilor – bărbaţi şi femei – văd doar ugerul. Îşi aţintesc privirea asupra lui şi, dacă ugerul e mare, rotund, greu, glasul individului dobândeşte o gravitate admirativă, iar în privire îi joacă un zâmbet de cunoscător, brusc avantajat, ca specie beneficiară. Nu puţini sunt cei care, zărind animalul, îşi plimbă ochii asupra pulpelor, şoldurilor, cefei lui şi, în funcţie de rotunjimile şi volumul acestora, vocea şi pupilele omeneşti salivează analitic, intuind „carcasa”. Mi-a fost dat să întâlnesc şi indivizi evoluaţi, săriţi peste nivelul pântecului, adevăraţi esteţi şi experţi în armonia culorilor, care îşi închipuiau pielea vacii aşezată „covor” lângă pat, într-o cameră cu aspect rustic. În ciuda mărimii, mişcării, răsuflării, neastâmpărului cozii şi, mai ales, în ciuda imenşilor săi ochi, vaca e invizibilă. Pur şi simplu nu există. În locul său se află un viu galantar ambulant din care, la sângerosul moment potrivit, îşi poate lua fiecare ce vrea, după pofte.
Nu puţini sunt bărbaţii care, zărind o femeie, o „dezbracă din priviri”. Bustul, talia şi fesele acesteia devin pentru ei mărfuri menite satisfacerii altor pofte. De regulă, asta se întâmplă dacă „doamna” s-a îngrijit să îşi scoată în evidenţă, mai subtil sau mai vulgar, pomenitele detalii anatomice. Straniu este însă faptul că, deşi prin purtări ea face totul spre a atrage atenţia asupra propriilor nuri, este indignată dacă făptura sa nu este percepută în întreaga sa complexitate. „Sunt om!” – pare să strige fiinţa prin toţi porii şi revolta îmbracă forme variate, de la îmbufnare şi ţâfnă, la isteria manifestărilor stradale feministe. Publicul însă e orb şi pace: nu vrea să observe şi să recunoască, o dată pentru totdeauna, spiritul dindărătul formelor. După vacă, certamente, femeia este următoarea victimă a societăţii.
La fel de numeroase sunt şi femeile care, cunoscând un bărbat, îl preferă însă „îmbrăcat” în cât mai multe, de la costumul de firmă şi automobilul scump, la vila şi iahtul din port. Şi în acest caz, deşi masculul face totul spre a-şi expune atracţiile, la o adică el este la fel de nemulţumit de reducerea fiinţei sale la deşertăciunile esenţiale aflate în proprietate. În fel şi chip strigă şi el „sunt om!”, contul bancar asigurând vizibilitatea indignării, de cele mai multe ori la televizor. Iar opinia publică se arată şi de astă dată la fel de oarbă dinaintea pretinselor virtuţi spirituale, reducând masculul la pomelnicul de posesii. Aşadar, fără drept de tăgadă, după vacă şi femeie, bărbatul este a treia victimă a obtuzităţii sociale.
Până una-alta, în privinţa femeilor şi bărbaţilor, experienţa şi informaţia personală – într-un cuvânt, viaţa – mi-au furnizat destule argumente despre cugetul aflat îndărătul formelor omeneşti posedate. Fie ele anatomice, fie mărfuri. Graţie drepturilor şi libertăţilor omului, limbajul speciei bipede a devenit prea explicit şi strident spre a mai reuşi să mascheze nimicul. Dimpotrivă, nici experienţa personală şi nici informaţia – inclusiv cea ştiinţifică – nu mi-au adus destule argumente spre a şti precis ce se află îndărătul formelor vacii. Şi trebuie să recunosc deschis că nici măcar cu porcii nu sunt clarificat, ca să nu mai vorbesc de arbori şi de peşti, care nu spun nimic nici dacă sunt ucişi cu bestialitate.
Nu ştiu câţi oameni mai au şansa de a intra iarna într-un grajd cu vite. Nu într-unul mare, industrial, ci într-un grajd ţărănesc, mic – anume făcut aşa, pentru ca animalele să îşi ţină de cald. Copil fiind, în vacanţele de la ţară, am trăit minunea de acolo. În semiîntunericul încăperii cu două vaci, sau lângă ieslea unde adăsta perechea de boi, am simţit prima dată forţa blândă a vieţii. Veneam din ger şi aerul cald, iradiat de imensele trupuri, mă înconjura prietenos. Lumea dispărea. Răsuflările ample, sonore şi foşnetul fânului smuls din iesle în răstimpuri, conturau liniştea. Îmi purtam mâna peste frunţile cu blană moale şi creaţă, spre baza coarnelor, unde prindeam a scărpina. Mi se părea că se bucură. Mâna cobora iar peste frunte, o limbă fierbinte şi aspră mi-o prindea scurt şi, în raza strecurată prin ferestruică, le întâlneam ochii: un abis negru şi luminos. Nu-mi mai venea să plec şi nu ştiam de ce. Mult mai târziu, amintindu-mi starea, aveam să înţeleg că adevărata pace nu e lipsa războiului cu arme, ci împăcarea. La anii aceia o descoperisem nu numai lângă iesle, ci şi atunci când vitele trăgeau la jug. Eu nu o mai aveam, fiindcă omul care mâna boii strica totul. Imaginea acelor coloşi roşcaţi, încordându-şi grumazul şi pieptul – punându-se şi în genunchi – spre a scoate carul cu lemne din ochiurile de nămol adânci până la osii, mi-a fost printre cele mai tari amintiri. Împreună cu pleazna biciului pe spinările ude. Mai apoi, scăpat de necaz, omul exclamase: „Văzut-ai ce boi tari am?”
Împăcaţi, boii păşeau alături, iar eu nu înţelegeam defel mândria lui. Iar în jocurile de pe uliţă, când se ivea prilejul, ţineam să fiu, după situaţie, calul, ursul. Omul, niciodată. De aceea acum, pesemne, îmi este imposibil să văd un uger şi o fleică ambulante în locul unei vaci.
Limpezirea privirii trebuie încercată. La început, chiar pe o vacă, pe un arbore. După prima reuşită, drumul luminii e fără de întoarcere. Şi, într-un târziu, va apărea şi omul. Şi va fi văzut.
VACA ESTE VACAm
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Grădinuţa

Grădinuţa

GRADINUTAm
foto: Nicolae Dărămuș
Ca suprafaţă, nu e cine ştie ce. Şi ţin minte cum la început mă uitasem cu scepticism la răsadurile de roşii pe care soţia le plantase în perimetrul acelui ar de săpătură, cu o seriozitate pe care anemicele tulpini nu păreau să o merite. Dar tot eu mi-am spus până la urmă că fiinţele nevolnice au trebuinţă de mai multă îngrijire. Drept care, cam secetă fiind, am descoperit fântâna cu roată din curte. Pofta îmi venise însă „mâncând”. Cândva, tare demult şi acum mi se trezea iar.
Casa este a unor buni prieteni din Cluj, profesori pensionari, care numai vara vin în Bucovina. Este o casă solidă, bătrânească şi, împreună cu grădina, mult mai mare decât „grădinuţa”, este moştenirea doamnei, de la părinţii stinşi de ceva timp. Nelucrată, grădina devenise teatrul unei lupte „sălbatice”, unde, metru cu metru, atotbiruitorul hrean câştiga terenul, în dauna alianţei dintre ierburi şi fluturi. Cum însă gazdele ne ştiau aplecarea spre păduri şi verdeaţă, într-o zi ne-au făcut invitaţia de a „pune în pământ” – ce vorbă întreagă! Şi am pus.
Aşa s-au redeşteptat în mine vechi bucurii, nu pe de-a-ntregul conştientizate la vremea prunciei petrecute la bunicii din Sebeşel, pe Valea Sebeşului, acolo unde iute dam fuga, după trebuinţe, ba în Lunca din Sus, ba pe Pârloaje, ba în zăvoi, venind acasă cu ardei graşi, cu roşii cât pumnul lui Lazăr Antonescu, zidarul satului, cu cucuruz de fiert, ori toamna, cu struguri şi piersici pufoase şi amărui. Caisele, perele şi cireşele le aveam în curte. Zorii erau întâmpinaţi sonor de glasul sapelor bătute „la buză” de tata – aşa-i spuneam bunicului – şi sunetul de clopot oţelos se ridica muzical spre cer ca dintr-o biserică personală, prin care Pământul da de ştire Înaltului despre rost şi cuviinţă.
Redescopeream acum, după mulţi ani, cum rezuma Romain Gary, „gingăşii esenţiale”, căci zilele acelea bătrâne avuseseră un ritm bine aşezat, hotărât dinainte. Ceva din starea lor se coborâse – sau urcase? – în mine, abrupt, odată cu primul hârleţ înfipt în ţelina viitoarei grădinuţe. Pământul trebuia „întors” şi, deşi lungi de numai vreo zece metri, brazdele noi, contrastând cu verdeaţa, dobândiseră ceva din puterea nesfârşitului ogor negru care, chemând sămânţa, îi promitea viaţă.
Răsadurile mi-au părut însă tare firave. Pleoştite de căldură, palide, îşi iţiseră la început creştetul în văzduhul lor de o palmă, cerşind fără nădejde ploaia. Fântâna – cu roată din lemn, cu spiţe descheiate – părea să cerşească şi ea o atingere. I-am ascultat zvonul învierii atunci când, zburând spre adâncime, găleata trezea vibraţii în trupul ei bătrân, şi scârţâitul osiei groase unse cu smoală, când lanţul o cuprindea cuminte, ridicând apa. La început învârteam uşor, apoi, dintr-o dată, în braţ simţeam povara: semn de găleată plină. Palma se rotea larg pe lemnul ospitalier şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc în acele clipe la bătrânii fântânii, ale căror mâini aspre îmblânziseră conturul aceloraşi spiţe, zeci de ani la rând.
Fir cu fir, am udat răsadurile dimineaţa şi seara. Tulpinile a vreo sută cincizeci de roşii aşteptau apa, alături de cuiburile cu fasole, nu departe de stratul cu ceapă, de cel cu salată. Nici dovleceii şi nici castraveţii nu îmi păreau mai răbdători şi primele lor frunze, ovale, asemenea unor mărunte şi îngemănate palme de copil, mi-au retrezit o veche mirare: nu semănau defel cu frunzele lobate ce urmau să copleşească vrejii, ascunzând fructul în jungla lor aspră.
Am udat la rădăcină – „nu pe frunze, că se mănează!” sunase sfatul unor păţiţi – şi dialogul mut cu plantele însetate anula orice prezent desfăşurat dincolo de palma de glie unde, în jurul tijei, apa, ca o lumină, întuneca ţărâna. Îmi închipuiam că planta se bucură şi rostul meu dobândea o concreteţe primordială. Eram legaţi. Iar eu, graţie ei, eram conectat pământului şi Pământului.
Aş putea scrie acum despre îngrijorări şi necazuri fireşti, căci „mana” nu ne-a ocolit grădinuţa, despre invazia buruienilor şi despre sapă; despre redescoperirea vechii reţete unde piatra vânătă şi varul făceau casă bună, prilej cu care mi-am amintit gesturile bunicului, atunci când, din aceleaşi componente, prepara mari cantităţi de „farbă” destinată viilor. Şi nu s-ar cuveni să trec peste sarcinile de araci făcuţi cu umblet mult, din secure, căutând locurile unde pădurarii curăţaseră lăstărişurile, găsind acolo, gata doborâte, tulpinile trebuincioase.
Geamul mesei la care scriu dă spre grădinuţa de care mă despart nu mai mult de o sută de paşi. Dacă lucrurile vor merge ca în anul trecut, peste vreo lună mă voi cufunda în codrul tulpinilor ce îmi vor trece de umăr. Şi, aplecându-mă, nu voi şti pe care dintre poverile lor roşii să le duc acasă pentru cină. Ca să nu mai vorbesc de febrila căutare, pe sub vreji, a castraveţilor. Răcoroşi şi, la prima atingere, uşor aspri.
GRADNUTA1m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Gaudí

Gaudí

GAUDIm
foto: Nicolae Dărămuș
Vânătoarea asta e la îndemâna oricui. Nu este ea chiar o vânătoare, trofeele rămânând deopotrivă vii şi la locul lor. Estetica spectacolului din cotloanele acestei mărunte jungle nu este însă cu nimic mai prejos decât cea pe care o găsesc aventurierii savanei, ori cei ai pădurii ecuatoriale. Ba chiar pot spune că, pentru ochi şi cuget, este uneori deasupra acesteia. Iar starea de plăcută tensiune – „adrenalina”, cum e botezată nepotrivit mai nou – acest atribut obligatoriu al aventurii, se naşte din cu totul alte surse şi motive, fără a fi însoţită de amăgitoarea şi amara satisfacţie a învingătorului cu puşcă. Şi nici de frică sau de risc. Ultimul soldându-se, în cel mai rău caz, cu regretul unei imagini ratate. Fiindcă despre fotografie voi scrie.
Jungla cu pricina se află pentru unii norocoşi în grădina dindărătul casei ori, pentru cei mai hotărâţi, în vreo pădure. Plecarea spre astfel de locuri nu e decât dovada speranţei, iar calea, trecând prin poieni, întâmpină drumeţul cu măruntul univers al feluritelor gâze, mişunând prin ierburile necosite. Bondari greoi aterizând în movul florilor de scai, lăcuste roşcate zburând cu zvon metalic, asemenea unor elicoptere greoaie şi neîndemânatice, câte un cosaş uriaş, răşchirându-şi picioarele în cele patru zări, gata- gata să şi le frângă într-un umblet şovăielnic spre nicăieri, minusculi melci în escaladă, porniţi în cucerirea unei tije vegetale de o şchioapă – aventura vieţii lor – şi, asemenea paletei unui acuarelist nebun dar ordonat, fluturii – rari, tot mai rari de ceva vreme! – sunt ofertele pe care soarele le face celui dispus să îşi cufunde obiectivul foto în jungla ce nu-i trece de genunchi. Iar exploziile roşii din zmeurişuri şi, în pragul nopţii, pajiştile unde, cu sutele, asemenea unor conştiincioase şi mărunte lampioane, se aprind margaretele, sunt tot atâtea pricini de zăbavă.
Un desiş verde în care viaţa forfoteşte abitir, cu nesaţul, ultimativ parcă, generat de nesiguranţa zilei de mâine, de efemerul care, în această lume pitică, rămâne cel mai strict adevăr.Pe el l-am zărit într-un târziu, ascuns sub acoperişul nemaipomenitei construcţii. Şi, graţie ei, l-am botezat Gaudí, căci edificiul părea făurit de luminosul artist. Sub ochi nu aveam însă rezultatele fanteziei lirice a acestui om liber, nu soluţiile estetice şi funcţionale totodată, pe care el le concretizase în piatră, ciment şi faianţă, furând formele naturii vegetale şi animale, ci chiar Natura, vie cât se poate, pulsându-şi sevele în pereţii fragilei locuinţe. Prin obiectiv vedeam opera mâinii Marelui Creator – cel care îl inspirase şi pe Gaudí – şi, în vreme ce imaginile se adunau în memoria aparatului fotografic, înţelegeam întâmplarea.
Începutul acesteia fusese toamna, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Fusese o zi fără vânt şi frunza gălbui-roşcată s-a culcat lin, nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea în pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Şi au păstrat-o întreagă. Târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat până când o lumină caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara aceea jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea frunzei moarte, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor…
El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut înaltul adăpost ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine. Eu am fost doar norocos.
Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu am mai găsit nimic.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Mintea de pe urmă

Mintea de pe urmă

Mintea de pe urma
foto: Nicolae Dărămuș
Ziua murea leneş ascunzând depărtările, şi coloanele molizilor se topeau în întuneric, tot mai aproape. Ca un laţ, noaptea se strângea în jur şi doar mărunta padină dinaintea mea rămânea neînfrântă, răspunzând peticului de cer ca o oglindă. Şi-n verdele ei tânăr, contrastând amar, zăcea, negru-corb, trupul taurului. Sta nefiresc, cu spinarea răsucită năprasnic în locul unde-l loviseră brâncile ursului. Iar eu trebuia să-l răzbun, tot prin moarte, pe ucigaş.
Mă aşezasem la rădăcina unui molid gros şi, frângând arma spre a strecura în ţevi cartuşele, am simţit îndoiala. Mişcările mi-au părut străine, tulburându-mi bucuria veche, ca o tremurare în piept, cea care mă lua în stăpânire de fiecare dată când vânam singur. Eram acolo, aşteptând ursul, şi-mi era destul. Mi-l imaginam venind, păşind inexplicabil de uşor, ştiam bine, atât de uşor încât doar când e aproape îl auzi, dacă nu l-ai zărit cumva dinainte. Cunoşteam înfiorarea acelui mers prudent şi-mi spuneam mereu că trebuie să fiu atent, să-l văd eu primul… Deşi eram sigur că dacă va veni, o va face exact pe unde mă aşteptam mai puţin, tot el având destul timp spre a mă simţi şi a face cale întoarsă,
Arma din mâinile mele, recuzită obligatorie a acestui joc serios, devenise inutilă. E drept că mă şi văzusem după „victorie”, ciocnind cu ciobanii un pahar de rachiu, îmbucând grav dintr-un caş ca dintr-o ofrandă, simbol al abundenţei ce avea să se reverse peste stânele ţinutului, graţie focului meu nimicitor. Adio rachiu, adio caş, adio glorie… Nu mai „aspiram” la nimic din toate acestea. Nu mai voiam decât să mă cuprindă noaptea, ca şi când n-aş fi fost acolo. Şi lucrul s-a întâmplat.
Sub întunericul strivitor al pădurii de molid viaţa de noapte a codrului începuse, vestită prin fluieratul mierlelor, mai apoi prin chemările prelungi ale huhurezilor. Mărunte vietăţi ieşiseră din cotloanele de pământ şi foi putrede, forfotind harnice jur-împrejur. Erau paşi uşori, foşnitori, trădând un mişunat nehotărât cu zăbave scurte, agitat în zigzaguri dese, amuţind peste covoarele de muşchi ori trezind din somn frunzare uscate. Cu siguranţă în jurul meu se desfăşurau mărunte drame – judecând după măsura personajelor, uriaşe însă – gândind la sângeroasa lor cumpănă. Acolo, la un deget de pământul pădurii, erau alergături înfricoşate, pânde şi lupte. Fălci cu colţi minusculi se închideau peste armuri de chitină, se îndestulau burţi cât degetarul şi alte goane istovitoare se purtau sub tija unui fir de iarbă. Era viaţă adevărată, era moarte deopotrivă. Am auzit şi paşi ceva mai mari, iar goanele închegate sub auzul meu păreau să îşi fi sporit întinderile. Alte fălci cădeau pesemne asupra învingătorilor dinainte, alte burţi îşi potoleau foamea de peste zi.
Şi într-un târziu, pe când răcoarea nopţii mă pătrunsese, a venit el. A fost o creangă uscată cea care mi-a dat de ştire, aşa cum mă aşteptam, doar când stăpânul codrului era aproape. Şi, dintr-o dată, forfota acelui popor mărunt a amuţit. Sau n-oi mai fi auzit-o eu?… Nu-mi rămăseseră urechi decât pentru paşii ce-şi trimiteau zvonul stăpânit, cu opriri dese, mutându-se într-un ocol ce tivea poiana. Ursul era acolo şi ochii mei se mutau şi ei, sfredelind inutil şi încăpăţânat bezna, după cum din fluidul ei răcoros se închega şoapta tălpilor goale. Oare vede ursul în întunecimea asta?… Nu vede… Dar dacă vede?… Apoi am auzit liniştea. O linişte grea ce venea spre mine ca o apă, izvorând din locul în care îmi rămăsese înfiptă privirea. Se oprise acolo şi asculta. Au fost clipe adânci, când tăcerea a căpătat stridenţe agresive, crescându-şi năvalnic nimicul până când s-a spart sub pufnitura de primejdie a ursului: sonoră, ca o răsuflare îndelung reţinută a pădurii. Apoi, aspru şi fără a mai alege locul, s-a auzit galopul lui cutremurând pământul, strivind ramuri şi frunzare, sorbit de singurătăţi. Începuse jocul.
A doua zi, spre acelaşi cotlon de pândă, aveam să urc împreună cu soţia. Socoteala era simplă: la un semn abia perceptibil – o atingere cu genunchiul – ea urma să spargă bezna cu lanterna. Iute şi precis, eu trebuia să slobod glonţul asupra fiarei prinsă în cercul de lumină. Dar, cum jocul începuse de fapt cu o zi în urmă, focul armei nu mai încăpea.
Spre miezul nopţii s-au auzit câinii de la stâna Roşiei şi chiotele ciobanilor. „Ursul e la stână, am şoptit. În câteva minute ajunge aici, dacă acolo nu face pradă.” Larma stânei s-a stins şi la puţină vreme zvonul paşilor lui s-a iscat din beznă. Aceleaşi opriri prudente, rarele uscături frânte sonor, ocolul larg în jurul nostru. Şi privirea mea străpungând întunericul, îndemnată doar de auz. Apoi tăcerea. Înaltă. Ca un pisc al răbdării pentru mine, ca un pisc al bănuielii pentru el. Pufnetul, goana şi liniştea. Aşa era jocul şi neschimbat i-am respectat canoanele încă două nopţi. Apoi am plecat, fiindcă, totuşi, taurul ucis aparţinea „adversarului”. Iar el nu făcea decât să încheie şirul acelor drame fireşti, începute la căderea serii sub firul de iarbă, sub tufa de zmeură, sub bolta de cetină.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Încredere

Încredere

INCREDERE 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Pe Vasile l-am cunoscut de curând şi, câştigându-mi încrederea, i-am lăsat casa pe mână. „Pe mână”, în cazul lui, e un fel de spune. Întâi, fiindcă Vasile nu are mâini. Nu e ciung, ferească Sfântul!, ba dimpotrivă, e chiar foarte abil. Apoi, întrucât eu cred că el este adevăratul ei stăpân, eu fiind un oaspete destul de rar, tratat, e drept, cu multă îngăduinţă. Dacă nu chiar cu prietenie. Dar, să încep cu începutul.
Undeva, în munte, mi-am ridicat o căsuţă de vacanţă. Când am pornit-o, legănat de vanitate, o sortisem „creaţiei”, cum ar face oricare condeier, cât de neînsemnat ar fi el. Inspiraţia nu avea să îmi lipsească, fiindcă, la nici o sută de metri curgea Bistriţa Aurie, colcăind de lipani, păstrăvi şi vidre, iar toamna se întâmpla ca din padina mea să ascult boncăluitul cerbilor, răzbătând de dincolo de râu, unde nu ajungea satul. Căci, trebuie să o spun: mi-am construit căsuţa la o margine de sat, nu în vreo pustietate codreană, oamenii neavând de ce se statornici acolo unde locuiesc sălbăticiunile.
Nu mi-am „tras” curent electric, iar felinarele, lămpile cu petrol şi câteva lanterne suplinesc cu succes această „lipsă” de vreo cincisprezece ani încoace. Nu am nici „apă curentă”, drumul cu găleţile până la pârâu sau la izvorul rece din coastă însemnând binevenită trudă, deşi numai sedentar nu sunt. Sau poate tocmai de aceea.
La început am mers mai des acolo. Cu câte o undiţă, vag asuprind păstrăvii cu Mepps-uri cât unghia şi muşte artificiale, sau cu aparatul fotografic în urma cerbilor, cocoşilor de munte şi caprelor negre din căldarea Lalei, căci promontoriile sud-estice ale Munţilor Rodnei se ridicau nu departe, pe orizont.
De la o vreme am prins a urca tot mai rar la căsuţă. Locul, vremurile se schimbaseră. Din râu scoteam însă tot mai des în cârlig izmene, „pempărşi” şi pufoaice, asta când linguriţa nu îmi cădea pe covoarele de pet-uri strânse în vâltori. Răriţi de vânători, şi cerbii au dat glas tot mai slab.
INCREDERE 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Inerţia unei „tradiţii”, speranţa, amintirile – cine ştie?, toate la un loc – mă fac totuşi să urc în septembrie „la cerbi”. Aşa l-am cunoscut pe Vasile, acum câteva zile.
Era limpede că venise pe lume în casa mea şi, cum până atunci nu mai văzuse om, era convins că omul e bun. L-am găsit dimineaţa pe masă, umblând de colo-colo, în largul lui. A mirosit bunătăţile: o bucată de caşcaval, biscuiţii, pâinea, sarea, salata de vinete. S-a oprit şi s-a ospătat netulburat din ce i-a plăcut şi nu avea E-uri. Eram la o jumătate de metru de el. Vorbeam tare, râdeam de purtarea lui de stăpân şi gazdă – ceea ce şi era de fapt – dădeam roată mesei, spre a-l prinde cât mai fotogenic. Apropiam aparatul la o palmă, declanşând blitzul în ochii lui ca două mărgele scânteietoare. Nu îmi avea grija. Forfotea printre bucate, prin farfurii, se oprea, gusta, pornea iar, găsind pesemne că mâncatul cu furculiţa este, totuşi, prea elegant. Apoi, într-un târziu, plictisit de atâtea instantanee oferite, s-a decis la o ultimă demonstraţie. S-a dus la marginea mesei. Până jos, hău nu glumă! De altfel mă întrebam cum ajunsese pe masă, fiindcă nu îi observasem escalada, iar construcţia acesteia nu i-o permitea nicicum. Ajuns la capătul tăbliei, l-am văzut mărunţind din picioruşele dindărăt, adunându- şi trupul cât degetarul, scuturându-şi codiţa, aşa cum fac… pisicile înaintea saltului. Doar nu va sări pe masa vecină! „Prăpastia” are de vreo zece ori lungimea sa, mi-am zis. Dacă o face, e clar că pe acolo a venit, urcându-se pe cele câteva scânduri alăturate. Dar nu o va face! Nu are cum. Şi totuşi… Cascadorul a tremurat scurt, ca străbătut de curent şi, glonte cenuşiu, a zburat pe tăblia vecină. Nu aterizase nici măcar la limită, ci la o palmă peste. De acolo până la podea şi la gaura cât degetarul, roasă în perete, drumul a fost floare la ureche. Dinaintea „uşii” i-am lăsat lui Vasile câţiva biscuiţi. Trebuie să îi duc însă provizii serioase cât de iute. Vine frigul şi iernile de acolo coboară din cer zăpezi mari şi statornice.
INCREDERE 3m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Fraţii desfrăţiţi

Fraţii desfrăţiţi

FRATII DESFRATITI 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Vedeţi dumneavoastră, trăim cum se poate şi deloc uşor. Pentru asta unii, nu puţini, vând ce au prin casă. Nu are importanţă că eşti zugrav, învăţător, contabil sau şomer, tânăr sau vârstnic. Iei ce îţi prisoseşte, dacă îţi prisoseşte şi vinzi, întrucât orice marfă îşi află până la urmă cumpărătorul. Unul vinde o haină de blană, altul o piesă de mobilier, un laptop, altul – cu grădină şi livadă muncite – vinde roşii, caise şi prune, după sezon.
Ce noroc poate fi însă pe capul celui care poate vinde ce nu este al său! Deopotrivă ceva ce nimeni nu revendică, ceva despre care nimeni nu ştie şi a cărui lipsă nici nu lasă urme. Nu voi scrie acum, cum s-ar putea crede, de pildă, despre privatizările întreprinderilor, petrolului, cuprului, aurului, băncilor şi comisioanele acestora. Au scris alţii, bine şi, până acum, degeaba. Vânzări, până la urmă, recuperabile, căci naţionalizările par să bată ici şi colo prin lume la uşile crizei.
Vânzarea despre care voi scrie, pe cât de hoţească, pe atât de permanentă, începe întotdeauna printr-o crimă perfectă asupra semenilor noştri îmbrăcaţi în frunze. Şi, ca orice crimă, este fără de întoarcere. Crimă perfectă nu există, va spune cineva. Istoria asta va dovedi însă contrariul, fiindcă Muta, cum numesc silvicultorii pădurea, păstrează întotdeauna, inocentă şi complice, taina acestui mod de a fi ucisă.
Lesne aş putea spune că povestea nu este decât rodul hazardului, dar aş trata simplist şi, poate, necuvenit, felul în care o nedesluşită chemare a locurilor îmi îndreaptă adesea paşii exact spre vreo sălbăticiune căutată, mă opreşte acolo pe unde ea va trece sau, alteori, îmi scoate în cale arbori care, printr-o enigmatică şi proprie chimie a tăcerii, îmi fac semn. Aşa am ajuns la cei trei fraţi „într-o tulpină”, umblând, cum îmi este obiceiul, cu aparatul fotografic în căutarea căpriorilor.
Zăpada se zdrenţuise prin poieni şi căldura zilei de martie ridica aburi din jilăveala pământurilor negre şi moi. Păşind neauzit, mereu atent la mişcări şi culori, i-am observat doar de aproape: trei coloane masive, suple şi vii, avântate spre lumină. „La trei pini înfrăţiţi” am botezat de îndată locul, după ce, vreme de un ceas le-am dat roată, fotografiindu-i, uşor nemulţumit că imaginile, obligatoriu luate de aproape în strâmtoarea codrului, diluau atmosfera. Ştiam însă la fel de bine că şi luate de departe, cu arborii întregi, fotografiile ar fi topit atmosfera, fiindcă pentru a o simţi trebuia să fii acolo. Cei trei pini înfrăţiţi ilustrau prin contrariu şi cum nu se poate mai concret versul „Unde-i unul nu-i putere”, deşi nu „putere” este cuvântul cel mai potrivit. Fiecare tulpină în parte, cu coaja ei aspră, părând desenul solzilor vreunui şarpe gigantic, avea destulă forţă, fără îndoială, însă împreunarea trunchiurilor masive, erupând prin glii într-un echilibru menit veşniciei, amplifica energiile telurice, purtându-le spre cer într-un străvechi imn viu.
Emoţia întâlnirii – căci întâlnire fusese, mai mult decât descoperire – mă cufundase în bucuria clipei, alungând gândurile. „Miracolul este că şi divinul este tot natural, dar noi nu suntem atenţi” spunea învăţătorul Sri Aurobindo şi, ca de atâtea alte ori în preajma unui bătrân arbore, vorbele sale îmi veniseră în minte, desluşind, dincolo de forme, în sevele vieţii, chipul lui Celui de Sus.
Luni la rând, din preajma pinilor înfrăţiţi am cules imagini cu sălbăticiuni şi urme. Căpriorul cu coarnele în puf, asimetrice, venind în goană – numai el ştia de ce – spre a defila dinaintea mea, dintr-o dată, calm şi binevoitor, Florilă, iedul pătat care, fermecat de miresme, nu se dădea dus dintre flori, permiţându-mi să mă apropii de el până la câţiva paşi, apoi Colţosul – vierul aspru şi lacom, răsturnând glii în marginea potecii de parcă ar fi trecut pe acolo lama unui buldozer înverşunat. Şi – să nu uit! – petecul de tină uscată, cât o batistă, păstrând săptămâni în şir tabloul înduioşător a trei feluri de lăbuţe pornite după mâncare. Trecuseră pe acolo, exact după ploaie, bursucul, vulpea şi o căprioară.
Totul până într-o seară de iarnă când, aşezându-mă la pândă nu departe, pinii înfrăţiţi mi-au atras ochii într-un fel ciudat. Ştiindu-i acolo, nu îi privisem, însă o nelinişte abruptă venind dinspre ei, asemenea unui strigăt mut, mi-a arătat oroarea: doar doi fraţi se mai ridicau spre lumină. Le-am dat roată, părându-mi-se că am greşit locul. Ninsese de o palmă în ajun. Am ferit zăpada, am căutat jur-împrejur cu luare aminte. Degeaba: asemenea arborelui, cioata dispăruse cu totul. Şi am înţeles: cel mai gros dintre fraţi fusese „căzănit” cu ştirea pădurarului, căci cheresteaua de pin e frumoasă şi scumpă, iar procedeul – anevoios, obositor şi zgomotos – nu e la îndemâna hoţului singuratic. Parcă îi vedeam pe acei oameni asudând amarnic, tăind arborele ras cu pământul, săpând apoi ceasuri întregi în jurul cioatei, dezgropând rădăcină cu rădăcină, retezându-le apoi în adâncul gropilor cu drujba şi toporul, cărând pământ din greu spre a „renatura” locul.
Peste câteva săptămâni, apelul mut al pădurii nu m-a mai surprins. De altfel, după primul omor, mă uitasem mereu să văd dacă gemenii supravieţuiseră nopţii. De data asta, un singur pin îşi striga singurătatea, mai stingher decât dacă s-ar fi născut singur şi pe lângă el lumina năvălea acuzator. Cioata lipsea iarăşi, iar pământul părea neatins. Hoţia se repetase în acelaşi fel.
Fără două fotografii, crima ar fi fost perfectă. Câţi arbori ucişi rămân însă nefotografiaţi?… Aşadar, există crime perfecte.
FRATII DESFRATITI 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Doi sălbatici şi o lecţie

Doi sălbatici şi o lecţie

DOI SALBATICI 1
foto: Nicolae Dărămuș
O postată de păşune, acoperind molcom piciorul muntelui, râdea soarelui roşiatic, scânteind cu argint din virgule de nea rămase lângă muşuroaie. Tocmai pe acolo, peste catifeaua resemnată a ierburilor ieşite din iarnă, urma să trecem spre o rarişte cu brazi groşi, dedesubtul cărora se vedeau omături vechi. Era dimineaţă şi urcam „la cocoşi” în Retezat.
Mergeam grăbiţi, ca unii puşi pe o treabă gravă, asemenea unei misiuni secrete. Atunci l-am zărit. L-am zărit înainte ca el să ne vadă. Aşa îmi place să cred, deşi s-ar fi putut ca el să ne fi simţit primul şi, paşnic şi sigur pe el, să ne fi ignorat: noi, deşi trei la număr, fiind mai puţin interesanţi decât muşuroiul cu care îşi făcuse de lucru.
Era un urs mare. În blana lui grea, ca o hlamidă castanie, răsăritul trimitea săgeţi de lumină. Valuri aurii şi nestatornice se trezeau în ea, după cum brâncile, scuturându-i trupul – când încordate, când adiind cu vârfurile ghearelor – scormoneau pământul. Ne-am uitat unii la alţii în tăcere. Amestecam bucurie şi teamă. Ne-am continuat totuşi mersul, devenit dintr-o dată mai prudent, ca şi cum, din acel moment pasul mai reţinut, silenţios, ar fi ajutat la ceva. Şi am simţit că, dincolo de frica noastră, aveam şi nemărturisita dorinţă de a nu îl tulbura.
Ne despărţiseră cel mult cincizeci de paşi când l-am observat, iar distanţa scădea văzând cu ochii. Într-un târziu a ridicat capul, privindu-ne în nesfârşitul câtorva clipe. A fost destul pentru ca, fără o vorbă, toţi ca unul să schiţăm o schimbare de direcţie; puţin, atât cât să îi dăm de înţeles că mergeam la cu totul altă treabă. Şi mesajul trupurilor noastre a fost acceptat de îndată, fiindcă pustnicul şi-a adulmecat iar, preocupat, săpătura.
Nu mai aveam mult până când, ajungând în dreptul lui, poteca avea să se depărteze treptat. Îndrăzneala noastră s-a dovedit însă prea mare. Brusc, abia atunci părând surprins, ursul a săltat capul, lămurindu-se iute asupra obrăzniciei bipezilor. Şi, la fel de hotărât, cu o smucitură scurtă, făcută parcă din tot trupul, s-a întors spre munte. A prins să meargă paralel cu grupul, aruncându-ne câte o uitătură din când în când. Cei treizeci de paşi dintre noi puteau să nu însemne mare lucru, dacă fiara ar fi fost fiară.
Mergeam la deal, noi şi el. Şi, deşi păşeam tare, umbletul lui, aparent molcom, era cu adevărat întins şi mult mai spornic. Distanţa creştea. Iar privirile sale, ca un reproş, erau tot mai rare. De la o vreme nu s-a mai întors. L-am văzut legănându-şi greabănul pe sub brazii cioturoşi din rarişte, ocolind conurile de zăpadă îngheţată din jurul trunchiurilor. Ieşit în cumpăna apelor, între pereţii păduroşi ce mărgineau muchia, şi-a scris urmele rotunde în omătul ei, anevoie subţiat de soare doar la ceasul dimineţii. Şi, pe când am crezut că a uitat de noi, s-a oprit. Şi-a întors capul spre cele trei mogâldeţe negre, privindu-le îndelung de data asta. Am stat. Primiserăm o necuvântată lecţie. Acasă la el fiind, făcuse el ceea ce trebuia să facem noi: s-a retras. Din locurile lui, spre alte locuri, tot ale sale. Vremelnic încă ale sale, fiindcă undeva departe, în „sfatul ţării”, nişte ignoranţi aleşi democratic hotărau „retrocedarea pădurilor”. Iar alţi ignoranţi – cu statut de alegători – le cereau acestora şi dreptul de proprietate asupra sălbăticiunilor, contra viitoarelor voturi. Toţi strigându-şi acest „drept” sub pretextul că „proprietatea e sfântă”. Ei urmând să o „civilizeze” apoi prin drumuri, pensiuni, pârtii de schi , viloaie, ATV-uri, jeep-uri atotbiruitoare şi arme. Adică să o violeze şi, totodată, să o facă pe „sfântă” cât mai rentabilă.
În urmă cu un secol şi jumătate, un om sălbatic pe nume Seattle, căpetenie amerindiană, se străduia să explice altui „civilizator” nesătul – preşedintele de atunci al SUA, Franklin Pierce, care venise cu bani sau armată să obţină teritoriul pe care trăia tribul – că posesia pădurilor şi a sălbăticiunilor de către om este un fapt cu totul nefiresc, unul împotriva lucrării lui Dumnezeu, Natura.
Numind pământul „mama noastră”, sălbaticul afirma că nu poate vinde teritoriul, tocmai fiindcă el este fiul acelui pământ, cum tot copiii acestuia sunt bizonul şi căprioara. Or, care fiu poate fi posesorul mamei sale spre a o putea vinde ori înstrăina? Sălbaticul din prerie era stăpân doar pe sine, lucru enorm şi prea destul spre a nu dori măriri şi posesii pământene. Simţea că Dumnezeu – acelaşi pentru toţi – se află înăuntrul lucrurilor, însufleţite sau nu, şi ştia că omul, deopotrivă, împărtăşeşte cu acestea, cu „râul, ramul”, ursul sau păstrăvul, o soartă comună.

DOI SALBATICI 2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Columb cel milos

Columb cel milos

COLUMB CEL MILOS 1m
foto: Nicolae Dărămuș
(Poveste pentru “ecologiștii-caviar”, dar nu numai)
Într-o dimineaţă, Columb, după un profund somn odihnitor, aruncându-şi privirea pe fereastră, a simţit un chef nemaipomenit de nou. Avea casa chiar pe plajă, în vecinătatea unui golf în care lenevea de săptămâni, de luni sau, poate, de ani de zile, corabia sa. O făcuse demult, pe când încă visa la primul său brici şi săpun de ras. Era o corabie bună, solidă, lucrată cu credinţă, nădejde şi cu lemn din belşug.
Cum spuneam, în dimineaţa aceea, deschizând fereastra, orizontul i-a vorbit într-un fel aparte… Nu a mai catadicsit nici să se încalţe. Şi-a luat la repezeală un burduf cu apă şi a alergat pe punte. Grăbit, a ridicat ancora, a lăsat velele, toate, şi s-a înfipt la timonă, privind numai înainte. Avea vânt bun, tot mai bun. Nu şi-a mai întors defel capul spre uscat. Nu a mai ştiut nici de amintirea acestuia. Doar zâmbea, cu ochii lipiţi de zarea unde Soarele săruta Marea, coborând mereu şi nereuşind decât o atingere timidă şi tremurătoare a valurilor ei albastre.
Vântul nu slăbea şi Columb surâdea încrezător că va ajunge la împreunarea nesigură de foc şi apă. Plutea iute şi lin, iar etrava nu făcea mai mult zgomot decât ar fi stârnit tăişul unui stilet, sfâşiind complice spatele unei rochii de mătase. Înainta Columb, sfâşiind, complice cu gândul, timpul.
Pătruns de binele său abia a simţit lovitura perfidă a stâncii de sub unde. De aceea nu a luat-o în seamă. Şi-a amintit de ea târziu, când a văzut babordul înclinându-se şi vela triunghiulară a focului îmbibată cu apă. „Hmm… ceva nu e bine, îşi spuse. Să mă fi lovit cu adevărat vârful unei stânci, atunci când, sub picioarele mele, corabia a tremurat scurt? Parcă n-aş crede… Doar în drumul meu nu există stânci. E o călătorie prea importantă. Pentru mine. Pentru noi toţi. Şi mai cu seamă pentru cei care vor urma.”
Corabia se înclina amarnic însă. Cârma luase aer, ridicându-se ca un steag deznădăjduit, iar vela focului se jilăvise. „Trebuie să fie vreo spărtură în cocă. Asta e…” – mormăi ca pentru sine şi, pentru prima oară, Columb a uitat de orizont. Şi, lăsând din mâini inutila timonă, a coborât în cală. Beznă!… Ba nu. În tribord era o spărtură luminoasă prin care apa izbucnea cu muget, bolborosind furioasă. S-a repezit într-acolo şi, panicat, a astupat gaura cu mâinile amândouă. Apa s-a oprit şi, uşurat, a oftat, scrutând bezna. În câteva clipe ochii i s-au învăţat cu întunericul şi a văzut: sute de şobolani disperaţi înotau orbecăind încoace şi-ncolo. Nenumăraţi însă horcăiau, cu plămânii plini de apă sau pluteau cu burţile umflate. Fiinţele mureau lângă el.
S-au observat unii pe alţii cam deodată. „Iată-ne salvatorul!” – păreau să strige ochii sălbăticiunilor şi Columb le-a înţeles de îndată mesajul. Sau, cel puţin, aşa a crezut şi a prins să culeagă şobolanii înspăimântaţi. Îi băga în sân, îi îndesa în buzunare, îi înghesuia în poalele cămăşii şi alerga cu ei sus pe punte, la aer şi lumină. Cobora şi urca iar şi iar, însă jos se năşteau alte sute de lighioane înfricoşate. De acum spărtura nu mai avea lumină. Apa crescuse şi şuvoiul clocotea neînfrânt în adâncul calei. Columb însă nu avea decât un gând: vieţuitoarele trebuiau salvate. Gâfâia, coborând şi urcând scara lunecoasă, încărcat cu trupuri tremurătoare, asemenea unui uriaş ciorchine cenuşiu.
Un ţipăt de pescăruş l-a oprit. Pe orizont Soarele se îneca. Şi-a plecat ochii apoi şi a înţeles: calmă şi caldă, Marea spăla puntea cu vălurele de o palmă, placide, furând, unul câte unul, şobolanii salvaţi. Jur-împrejur, o mulţime de şobolani pluteau fără suflare, cu ghearele chircite şi buzele vinete. Prova nu se mai vedea. Din vela focului se mai zărea un colţ, iar catargul răsărea direct din luciu, ca un uriaş corn de inorog, tot mai aplecat pentru luptă. Pentru luptă?… Care luptă? Timona scărţâia liberă, clătinându-se, parcă dând din cap a mirare, mişcată de lopata cârmei în care se juca vântul. Încă era vânt bun. La ce bun?
Soarele murise fără scăpare, sorbit de buzele albastre ale Mării, în vreme ce un aşternut purpuriu de nori se grăbea să ascundă idila.
Apa creştea. Îi ajunsese la genunchi, la cingătoare. Ghemurile cenuşii prinseră atunci să sară în unde, bezmetice, părăsindu-l şi descoperindu-i trupul plin de zgârieturi subţiri, înveşmântat în şuviţe de sânge: urme de gheare şi de dinţi mărunţi, făcute din frică, suportate cu dragoste.
„Da – îşi spuse atunci Columb – trebuia să ajung departe… Să ţin cursul neabătut spre apus şi atunci Soarele nu mi-ar fi murit. Ar fi sărutat şi acum Marea ca un neiniţiat. Mi-ar fi fost de ajuns câteva lighioane, strâns legate în sfori, cu care să astup spărtura. Câteva jertfe doar, şi ar fi fost bine pentru toţi. Acum e târziu. Dar mai ştii?…”
Şi Columb se aruncă într-un înot încă viguros spre zarea aprinsă.

COLUMB CEL MILOS 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Zebra, pisicul şi nişte oameni

Zebra, pisicul şi nişte oameni

ZEBRA, PISICUL 1
foto: Nicolae Dărămuș

Uneori găsesc întâmplările de parcă le caut, mi-am spus atunci când, de undeva dindărătul meu, am auzit un strigăt gâtuit: „Pisiii!”. M-am întors şi privirea mi s-a înfipt în ochii pruncului. Se uita la mine cu spaimă şi, mi-a părut, cu oarecare nădejde, înţepenit pe trotuarul opus. Tot atunci am zărit şi pisicul terciuit pe asfalt, iar coada ochiului a prins zborul automobilului, ajuns departe. Reflex, am ridicat aparatul fotografic. Copilul mai mic, absent şi înfrigurat, părea să nu fi observat moartea fulgerată în scurtimea acelor secunde, în vreme ce primul, mut, aştepta o minune. Am trecut strada la ei. „Era pisicul tău?” l-am întrebat pe cel mare. „Nu, nenea, dar mă cunoştea. Era din vecini şi se juca cu mine. Venea aici, urca pe gard şi se întindea la obrazul meu când treceam.”
„Mă cunoştea” şi „se juca cu mine” – două propoziţii cât altele o mie. Băiatul putea să îmi spună că el cunoştea pisicul şi că el se juca cu animalul, cum ar fi rostit oricare adult pripit. Luciditatea şi sinceritatea lui trecuseră însă în vorbe: el fusese un privilegiat. Bucuros de atenţia pe care i-o arătase necuvântătorul, săptămâni de-a rândul pesemne, înţelesese că joaca aceea depindea nu atât de el, cât de încrederea şi bunăvoinţa măruntului ghem cu blană. Care, iată, nu era o jivină oarecare, o jucărie vie, numai bună de luat în seamă când ai chef şi de uitat apoi, ci un prieten. Nu am fost inspirat cu consolările şi altceva decât o sudalmă aruncată în urma maşinii în care rula un ucigaş senin, nu cred că am rostit.
M-am uitat de aproape la amestecul de sânge şi carne întins pe şosea. Era limpede: nefericitul animal trecea strada corect, „omeneşte”, exact pe „zebră”, când l-a ajuns roata morţii. Rostogolit şi strivit, fusese purtat şi împrăştiat dincolo de marcajul pietonal, ce păstra în albul său urma de un roşu-aprins a ultimului strop de viaţă. Nefiind un om în traversare, cu siguranţă că bipedul de la volan nu socotise de cuviinţă să apese frâna.
La câteva zile după întâmplare, aflându-mă pe un marcaj pietonal, întâmplător pus chiar la intrarea unui spital de urgenţă, am simţit cum nu contez. Ca fiinţă, ca om, ca masă. Senzaţia este de neuitat. Lovitura fusese scurtă şi zborul spre pământ, ras cu capota maşinii, a comprimat timpul. Am căzut alături de uşa şoferului, extras din gânduri şi plonjat într-o realitate difuză, abruptă şi paralelă, copleşită de tăceri. O secundă, două, cel mult. Strada a prins glas apoi şi timpul s-a pus pe picioare odată cu mine care, evaluându-mi „daunele”, eram fericit: scăpasem întreg.
Au urmat aşteptarea la un serviciu de urgenţă parcă sub asediu şi radiografiile, confirmându-mi integritatea. În acest timp, poliţiştii care îmi instrumentaseră accidentul au mai sosit de câteva ori, de pe străzi apropiate, de data asta de la accidente grave. Mai târziu, la sediul poliţiei, tânărul aflat la volanul acelei Honda civic negre, cu număr de Bucureşti, îmi mărturisea că se grăbea fiindcă îl tot sunaseră băieţii de la firmă şi voise să prindă „verdele” la intersecţia următoare. Fusesem victima clasicului accident de pe trecerile de pietoni româneşti: autovehiculele se opriseră pe banda de lângă trotuar, aşteptând ca pietonii să traverseze. Pe banda a doua, rămasă complet liberă, un „deştept” s-a grăbit. Revenit acasă, mărturisesc că m-am uitat cu ochi foarte recunoscător la multe. Până şi la o sumedenie de obiecte.
Mi-am amintit apoi cum, cu puţin timp înainte, trimisesem spre redacţia Jurnalului Naţional ecofabula „SUV-uri, dobitoci şi dobitoace”, pe care o încheiam spunând: „Mulţi oameni ar trebui să conducă numai un car cu boi, cu cai, care, înţelepţi fiind, au ei grijă de om”. Dobitocii de la volan constituiau însă doar jumătatea vizibilă a răului.
De curând, fiul meu a isprăvit cursurile unei şcoli de şoferi. Urma examenul, când instructorul l-a informat că fără 200 de euro, şpagă pentru poliţistul examinator, nu are nici o şansă. „Te pică şi dacă conduci corect. Asta e regula, n-avem ce face!” l-a asigurat omul, care urma să fie şi intermediarul afacerii. Nu s-a înşelat: toţi colegii aflaţi în maşină au luat examenul, mai puţin el. Tot atunci, flăcăul unui cunoscut „cu situaţie” – genul de om care nu se uită nici la bani, nici la principii – trecuse examenul cu bine. Tatăl însă a ţinut să mi se laude: „I-am luat şi categoria A, de motocicletă, să fie, că nu strică.” „Cum? Fără şcoală?” am întrebat nelămurit. „Fără. Şi fără examen. M-a costat în plus doar o sută de euro.”

ZEBRA, PISICUL 2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/