Despre carnagiile nevolnicilor vânători de la Balc cine n-a auzit?… Și cine n-a simțit, fie și numai o clipă, revolta că “în ziua de azi e posibil așa ceva”; o revoltă pe cât de firească, pe atât de efemeră, fiindcă omul, asaltat de treburi și de știrile cotidiene – unde exploziile criminale și trupurile omenești sfârtecate umplu ecranele – a învățat să-și vâre capul în nisip la prima boare neplăcută. Cu atât mai mult, faptele de la Balc – unde sunt asasinate ”numai niște biete dobitoace”, nu ”prețioase vieți omenești” – pot fi ignorate; mai cu seamă că gloanțele sunt slobozite de ”importanții” invitați ai celui ”mai iubit om de afaceri român”; un fost tenismen și nimic mai mult.
Cum aflasem de unde, contra cost, fostul tenismen își procură o parte dintre victime, am mers la Șinteu – un sat amărât din Bihor – spre a vedea țarcurile cu sălbăticiuni de vânzare ale baronului austriac Christian von Friedel, care a găsit acolo pământ ”pe nimic” și slugi: sărace, ieftine și discrete. Găsind apoi în fostul tenismen un bun client: bogat, scump și lăudăros. Adică, asemenea austriacului, tot o slugă: a banului.
La Șinteu, blânde şi încrezătoare, sălbăticiunile menite puştii vin la garduri, ştiind că apropierea omului înseamnă mâncare. Ele însă tânjesc după altceva… Că omul înseamnă mai cu seamă prostie şi gloanţe vor afla cât de iute, după transportul la locul execuției. Şi întotdeauna vor afla prea târziu.
Am vrut să fur un prim-plan cu ochii căpriorului. Nu mi-a reuşit de la început: de fiecare dată când mă aplecam la gard, „fiara“ scotea capul printre gratii şi, îndelung, își lipea nasul de nasul meu. Iar eu uitam de aparatul foto… O dată, de două ori… Era prea de tot. Abia a treia oară mi-am amintit. Și mi-am făcut un „selfie”, ca tot e boală generală. M-am îndepartat apoi și i-am prins ochii. Într-unul mă oglindesc. foto: Nicolae Dărămuș
Cunoscând sensibilitatea olfactivă a speciei, din ziua aceea sunt foarte mândru de mirosul meu. Uneori însă îmi place să cred că la mijloc a fost cu totul alt fel de sensibilitate.
Când l-am zărit, tocmai răsărise-n marginea pădurii… Să tot fi fost până la el vreo 300 de pași. Prea departe pentru bătaia teleobiectivului meu. Căci, trebuie spus: pentru o fotografie bună, până la vedeta necuvântătoare e bine să nu fie mai mult de o aruncătură de băț. Dar norocul venea să mă ajute. Între el și mine, mai aproape de el decât de mine, se ridica tufișul unui făget ceva mai înalt decât omul. Mă voi trage în dreptul lui – mi-am spus – și, astfel mascat de frunzișuri, voi înainta prudent spre râvnita mea ”pradă”… Zis și făcut. Un pas, doi, trei…alții… Mergea.
Scădeam distanța metru cu metru, foșnetul ierburilor abia atinse părându-mi strident. Altcândva nu l-aș fi sesizat… Priveam în jos, atent pe unde calc, nu cumva ca vreun vreasc uscat să-mi trădeze mersul. Secunde lungi, îndoiala și nădejdea, împreunate… Și, ca întotdeauna, lumea, cu toate ale sale, uitată, dispărută: doar el și eu. Tot mai aproape. O mișcare-n peisaj mi-a ridicat totuși privirea: în tufa spre care năzuiam să m-ascund, se ițise un chip cu ochi de întuneric luminos și cornițe sprintene. foto: Nicolae Dărămuș
Dumnezeu îi dăduse lui gândul bun și-l mânase spre mine. Ne-am văzut, ne-am plăcut, iar el mi-a pozat ca la fotograf.
Apoi, ieșit în lumină, a făcut câteva salturi și s-a oprit. În plin soare, calm, trăindu-și fără mândrie grația – stare a naturii ființelor – s-a uitat la mine îndelung. Soarele îi aprinsese blana. Era altul…
foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
A brăhnit scurt odată apăsarea declanșatorului – certându-mă pentru insistență – și s-a topit în codru.
În urmă cu vreo 30 de ani, pornind cu trenul din Cluj spre Botoșani, spre a merge ”la post„ în Darabanii de pe malul Prutului, Someșul Mare m-a întâmpinat cu puzderia gunoaielor agățate-n vegetația malurilor. Domneau pungile ”de-un leu” rupte, cele care, după îndelungată folosință își găseau mormântul călător în albia râului. Alături de zdrențe și de te miri ce obiecte de prin case – de la dormeze cu arcuri răzvrătite prin pânza somierei, la cauciucuri de mașină – deșeurile Ilvelor ajungeau la Năsăud, ale acestuia la Salva, ale Salvei la Beclean și tot așa…
Parcursesem de multe ori drumul în acei ani și imaginea râului asuprit de om îmi rămăsese-n memorie ca un ghimpe. Mai văzusem pe ici pe colo câte-un mal de apă astfel ”ornat”, dar Someșul Mare îmi părea un ”campion”. Unul al îngăduinței, dar și al puterii de renaștere, căci zăvoaiele lui, ca niște mărunte jungle, precum și prelungi porțiuni de mal fuseseră totuși ferite de ”deșeurile progresului”; iar patul albiei, sădit cu pietre și mâl, rămăsese pe seama păstrăvilor, mrenelor și clenilor, ca mai demult. Da… Nu puteau poci oamenii, cât putea râul să lupte. Pentru sănătatea lui și a lor.
Am revăzut Someșul Mare și după 1989. Treptat, de la o saptămână la alta, știutul chip al râului mi s-a arătat însă idilic față de cel pe care locuitorii satelor riverane, i-l stâlceau și mai fără milă. ”Deșeurile progresului” invadaseră metru cu metru malurile, cotropind totul. Râul era învins. foto: Nicolae Dărămuș
Cu un prieten – operator de film – am mers acolo. Trebuia să arătăm lumii… Ce? …Ceea ce făcea. A filmat înfiorat. Așa ceva nu mai văzuse. ”Înconjurat” fiind, l-am fotografiat. ”Înconjurat” și eu, n-am mai simțit însă asupra mea, ca alteori pe mal de ape, ”mâna Celui de Sus”. Mă apăsa numai ”mâna omului”. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Umbletul prin păduri mi-a deslușit adevărul unei inevitabile și aparent fatale constatări ce muncește – cel puțin de la o vârstă – mintea celor mai mulți. Rostită sau nu, dar mereu adresată ca un reproș Celui de Sus, descoperirea că „viața-i scurtă” devine – culmea, la anii pretinsei maturități! – motorul unei neostoite alergături, pentru „a ne trăi viața”, mai fiecare om nutrind convingerea că moartea este opusul vieții.
Un molid bătrân doborât de drujbă și uitat în codru ar fi putut sa mă-ntristeze, generându-mi judecăți omenești, “practice” nevoie mare: “Uite, l-au tăiat degeaba… Nici măcar nu s-au ostenit să-l folosească la foc. Un om sărman s-ar fi încălzit o săptămâmă cu lemnul lui!”
În ziua aceea însă, molidul resemnat pe covorul de frunze al toamnei mi-a vorbit… Din trunchiul său se ițea, vibrând într-un nemișcat și vesel neastâmpăr, un popor de ciuperci tinere, una și una. Zâmbeau cerului și, cu puțin noroc, pământeanului trecător, fie el căprior, veveriță sau om. Da… Până atunci mă înșelasem. Moartea era doar opusul nașterii. ”Dușmancele” se îmbrățișaseră strâns în trunchiul doborât, dar viața, ca un imn, era pretutindeni.
foto: Nicolae Dărămuș
O descoperiserăm spre seară, când culorile peisajului se sting. Prin curcubeul trupului înviorase verdele unui lujer de zmeur, nu departe de cărare. Ploua mărunt și, în lumina tot mai zgârcită, ne-am aplecat grăbiți când unul , când altul spre ea, asuprind-o cu obiectivul “macro” de la doar câțiva centimetri; ba chiar obrăznicindu-ne din când în când și cu blitzul. În scurtă vreme însă, sătulă de sâcâiala acestor paparazzi fără de măsură , s-a retras în iatacul ei de frunze, iar noi am plecat nemulțumiți: pe ecran, imaginile nu se ridicau la înălțimea penelului cu care mâna divină îi impodobise veșmântul. Acasă, vizionând “prada”, am propus soției: “Mâine e duminică… Avem vreme… Dacă-i soare, hai să mergem în pădure, să căutam omida”.
Zis și făcut… foto: Nicolae Dărămuș
Ne-am întâlnit prietena în tufa vecină, ceea ce la omizi înseamnă un fel de ”străinătate”. De data asta fotografiile au fost multe, iar culorile vii. Și, parcă înțelegându-și rolul, recitalul dăruitei făpturi a fost pe măsura strădaniei noastre. S-a tupilat, și-a ițit căpșorul ici și colo, s-a contorsionat în fel și chip, părând să aibă o preferință secretă pentru forma semnului de întrebare.
Când un prieten a văzut imaginile, remarca lui uimită n-a privit însă frumusețea măruntului curcubeu pământean: “Sunteți nebuni! Cum?… V-ați pierdut duminica vrând să găsiți aceeași omidă într-o pădure?… Și să înțeleg că ați și găsit-o?“
Poteca era bătută de amar de ani. Se închega doar înainte de-a ieși-n poiană, din împletirea altor firișoare umblate ce urcau versantul. În lutul ei, după ploi, îi găseam urmele mari cât o bască, degajând blândețe din forma lor rotundă, tivită cu gropițe înșiruite precum mărgelele: amintirea trecerii unor degete bondoace. Vârful ghearelor curbate, împungând pământul la nici două degete mai în față, nu-mi ducea însă gândul decât la ceea ce erau: niște unelte folositoare.
Trecerea sub cer îi era scurtă. Prea scurtă pentru o fotografie bună. Îi vedeam silueta masivă oprită la adăpostul cetinilor, unde, minute-n șir părea să-și facă curaj, pășind în dreapta și-n stânga, uitându-se în toate părțile. Știam însă că nu curajul îi lipsea lui, ci doar prudența-i era dascăl. Abia când liniștea era deplină, netulburată nici măcar de ciripit de păsări, ieșea hotărât, învolburându-se asemenea unui înalt val cafeniu, spre desișul de zmeură. foto: Nicolae Dărămuș
Sosisem devreme. De la furca pâraielor trăsesem anevoie pe clină o buturugă putredă. I-am așezat-o în drum, la ieșirea dintre molizi. Cu siguranță, mi-am spus, când o va vedea – căci sălbăticiunile țin minte detaliile locului – fie o va ocoli, fie se va opri să cerceteze noutatea. Și atunci, aparatul meu va trage o ”rafală”.
Nu m-am înșelat… Ajuns în preajma cioatei, și-a ferit o clipă capul, ca de miros străin, apoi, ca tras cu ața, și-a ridicat nasul spre putregai. Umerii i s-au aplecat ușor și, cu gâtul întins, a înțepenit adulmecând. Nările descoperiseră exact locul de unde, cu mâna stângă, ținusem strâns povara lemnului. Privirea îi trăda însă neliniștea: acolo fusese omul. S-a tras într-o parte și, dintr-o dată, a țâșnit grăbit prin strâmtoarea luminii. foto: Nicolae Dărămuș
Era a doua iarnă de când ne întâlneam… Ne întâlneam e un fel de-a zice, fiindcă la început, de îndată ce vreunul mă simțea , pufnea și turma își pornea iureșul, cotropind troienele și desișurile. Uscate de ger, frunzarele vuiau neputincioase, destrămate de goana trupurilor viguroase, în vreme ce pământul frământat de copite le răspundea resemnat și stins. Tot mai stins.
Așa a fost până în seara aceea. Atunci, prima care m-a simțit a fost ea. N-a pufnit, ci, ridicând botul pe vânt, a rămas înțepenită, să se lămurescă. foto: Nicolae Dărămuș Îmbrăcat în manșonul zăpezii abia scurmate, râtul îi părea un uriaș nasture negricios, cercuit cu alb, pus pe strecurat vântul. Dar câte înștiințări folositoare nu rămâneau în sita lui?… A făcut câțiva pași spre mine și, dintr-o dată, m-a zărit. S-a uitat îndelung la silueta nemișcată, vag scrisă-n verdele molizilor, și a mai scurtat din distanță. Părea să-mi zică ”Aha!… Tot tu erai?… Atunci e-n regulă…Fă-ți treaba…” Și mi-am făcut-o. Încet, am ridicat aparatul la ochi. Eram sigur că nu se va speria.
După câteva săptămâni i-am găsit iar familia. De data asta vântul ținuse cu mine și turma scurma netulburată. Am pășit până-n lizieră, încet, bucuros că neaua-mi amuțea umbletul. Un vier tânăr m-a zărit și… duși au fost. Mai puțin ea. A pornit spre mine hotărâtă și, oprindu-se la câțiva pași, mi-a zâmbit. Mie, cel puțin, așa mi s-a părut… foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Când în urmă cu patru ani Valentin Zaschievici – pe atunci redactor şef la Jurnalul Naţional – m-a invitat să ţin o rubrică „de ecologie”, l-am întrebat în ce ar vrea să consiste, practic, colaborarea. „Să scrii cam tot cum ai scris la Academia Caţavencu şi Cotidianul: reportaje, investigaţii, anchete de mediu” m-a lămurit el. I-am spus că nu mai sunt interesat de cazuri, de vinovaţi cu nume şi prenume, de argumentele şi consecinţele juridice ale faptelor penale care ucid natura: „Voi scrie, dacă accepţi, altcumva: pilde, povestiri, eseuri. Aş vrea ca, citindu-mi scriitura, oamenii să cadă pe gânduri, să se simtă oarecum părtaşi la rău, asemenea spectatorilor aflaţi la o nedreaptă execuţie publică. Deopotrivă, aş vrea să se înţeleagă că nu numai individul cu drujbă, cel cu armă de vânătoare sau patronul din a cărui fabrică se scurg reziduurile toxice în fântâni sunt răspunzători de condamnarea vieţii. Abia scriind pilde, poate chiar din postura victimelor directe, cititorii vor simţi tristul adevăr de la care mereu îşi întorc faţa, tolerându-l, prea ocupaţi cu importantele nimicuri cotidiene. Voi încerca să ajung la mintea lor prin inima lor. Numai aşa pot nădăjdui ca mesajul meu să rămână, spre a trezi angoasa că trebuie făcut ceva.” Omul a acceptat de îndată, sugerându-mi şi un titlu de rubrică: „Ecofabule”. A fost, practic, începutul acestei cărţi.
De cărţi însă librăriile nu duc lipsă. În ciuda evidentei scăderi a interesului pentru citit, tomurile sunt tot mai numeroase, semn că, totuşi, piaţa cărţii, ca obiect comercial, prosperă.
Paradoxul are o explicaţie simplă: asemenea presei tabloidizate, şi cartea s-a tabloidizat. Sunt cărţi care se parcurg şi cărţi care se citesc. Faţă de primele – ele fiind o adevărată specie dominantă – ultimele par puţine. Acestea sunt tipăriturile care în loc să informeze, formează, care în loc să distreze şi să omoare timpul, pun omul pe gânduri. Sunt cărţile care, fără să rezolve o problemă, clarifică şi deschid drumul.
Aşadar, cărţile adresate spiritului – printre care şi cele de ecologie, disciplină care înseamnă tot mai mult înţelegerea frăţiei întru Dumnezeu – există şi se înmulţesc de la o zi la alta. Ignorate de dascăli, de sisteme, ele sunt descoperite întâmplător şi, după cum ţintesc inima sau numai mintea cititorului, paginile lor devin sau nu „de succes”. Pe această observaţie îmi fundamentasem argumentul viitoarelor mele ecofabule.
Din banale ştiri despre chipurile morţii, trebuia să generez istorii vii. Căci una era ca ziarul să anunţe braconarea unui urs la Voroneţ, şi cu totul alta era ca cititorul să afle, chiar din postura celui împuşcat, cum e să suferi zile în şir cu glonţul în măruntaie. După cum în locul unei veşti fugitive despre poluarea unui râu, tot el să simtă, aşezat în fotoliu, sufocarea păstrăvului cu branhiile năclăite de zoaiele pensiunilor. Deopotrivă, lui, cititorului, trebuia să îi răsune în urechi şi geamătul molidului secular retezat de drujbă şi strigătul mut al rechinului lăsat viu în ocean, în vreme ce înotătoarele lui, retezate, înoată în „rafinata” supă servită unor turişti cu buzunarul plin.
Abia aşa, trezindu-se în compasiune şi revoltă, cititorul putea aspira la statutul frăţiei sale cu „râul, ramul”. Şi, dacă puteam sugera asta, era fiindcă fusesem un norocos: prinsesem coada timpului, bucurându-mă de darurile unei Naturi încă „neatinse” şi ale omului încă „întreg”. Cu atât mai mult, vremurile îmbolnăvirii acestora mi-au impus ca pe o urgenţă strigarea banalei concluzii că cel mai important lucru într-o viaţă este nu să produci sau să îţi produci satisfacţie, ci să nu produci suferinţă.
Obişnuinţele sunt însă a doua natură. De zeci de ani citim si auzim: „Fii cel mai bun!”, „Meriţi ce-i mai bun!” „Cunoaşte-ţi şi cere-ţi drepturile!” Şi totuşi, deşi intoxicaţi cu astfel de slogane şi oferte, dovadă că a doua natură nu o poate înfrânge la nesfârşit pe prima, tot mai mulţi sunt cei care simt necuviinţa lor, în vreme ce conştiinţa le şopteşte îndemnuri fireşti: „Fii bun!” „Meriţi după fapte!”, „Cunoaşte-ţi îndatoririle!” Căci trebuie recunoscut: a fi cel mai bun nu înseamnă întotdeauna a fi neapărat şi bun: cel mai bun vânător, cel mai bun lunetist, cel mai bun drujbist, cel mai bun războinic, întâiul ins din topul bogaţilor… Poziţii şi stări de satisfacţie obţinute fără excepţie cu preţul suferinţei cuiva şi a ceva.
Pe zi ce trece, angoasa generală cheamă inconturnabil spre urgența abandonării egoului, fie el individual, fie colectiv. Şi, deşi sistemele l-au stimulat şi slăvit mereu, începând cu şcoala care ne învaţă copiii cum să greşească fără de greşeală, deşi perpetuu i s-au ridicat pe piedestal „virtuţile”: individualismul, separaţia, concurenţa, lupta, supravieţuirea celui mai tare, bogăţia, „adrenalina” şi „spiritul învingătorului”, acestea nu au însemnat nici pe departe spirit.
E de ajuns să privim cu sinceritate în ograda sportului devenit afacere, în cea a afacerilor tradiţionale şi la detaliile biografic-morale ale nefericitei „lumi bune” spre a înţelege că întreaga criză a prezentului – spirituală şi materială – este rezultatul acestei mentalităţi „a învingătorului”, a îmbogăţirii în dauna celui sărac, a supunerii celui mai slab, a lăcomiei fără de măsură şi că ieşirea din criză se va realiza doar trăind altcumva: înlocuind separaţia prin comuniune, înfruntarea prin întrajutorare, fără-de-măsura prin echilibru, individualismul printr-un noi care să nu însemne numai noi, oamenii. Trebuie dărâmat zidul dintre omul-individ şi adevăr, dintre omul-individ şi viaţă. Altfel nu se poate. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
În aprilie 2011, la Cluj fiind, o monstruoasă armată de utilaje înghesuite pe o alee din cartierul Mănăştur, mi-a amintit de Manifestul Unabomber. Coincident, la începutul lunii se împliniseră cincisprezece ani de când autorul său, Theodore Kaczynski – absolvent de Harvard şi geniu al matematicii – fusese arestat, după ce, începând din 1978, terorizase America prin bombele sale artizanale. La începutul lunii se împliniseră cincisprezece ani de când se afla închis pe viaţă într-o închisoare de maximă siguranţă, plătind pentru crimele sale, şi tot atâta timp trecuse de când manifestul scris de el se afla în atenţia opiniei publice internaţionale, fiind studiat în universităţile americane.
„În România Unabomber nu face explozie”, scrisese însă cineva într-un cotidian, arătând că acest tragic personaj, destinul şi acţiunile sale, ca şi manifestul – veritabilă demonstraţie de viziune generoasă şi conştiinţă contemporană, cuprinzând 231 de paragrafe – nu şi-au făcut loc în mass-media şi nici în conştiinţa publică românească, ocupate şi preocupate de scălâmbăielile publice ale unor Columbeanu, Zăvoranu, Udrea şi ale altor umanoizi sau de zeflemelele zoioase ale preşedintelui Băsescu.
Utilajele acelea motorizate, ocupând agresiv aerul străduţei clujene, îmi arătau – a câta oară? – că Ted Kaczynski avusese dreptate: sistemul tehnologic funcţiona perfect. Invadându-ne spaţiile, acaparându-le, modificându-le, el pompa banii publici şi resursele Pământului în buzunarele lacomilor ignoranţi ai lumii: magnaţii producţiei tehnologice, dezvoltatorii şi marionetele lor interesate: politicienii. Un adevărat triunghi al uciderii Terrei.
În urmă cu doar douăzeci de ani, pentru asfaltarea măruntei străduţe clujene şi pentru ridicarea trotuarului, ar fi fost de ajuns nişte lopeţi şi târnăcoape, câteva roabe şi un „cilindru” compresor. Lucrul s-ar fi săvârşit omeneşte, în linişte, iar manopera – oferind locuri de muncă – ar fi însemnat costuri mici şi calitate, iar pentru „braţele de muncă”, siguranţa zilei de mâine.
Acum nu s-a mai putut aşa. Musai, sub pretextul slujirii omului, sub cel al progresului şi dezvoltării, maşinăriile unei societăţi private, cumpărate pe bani grei de la producător, trebuiau amortizate. Cu orice preţ: al costurilor, al poluării şi al şomajului. Municipalitatea a decis şi „banii dumneavoastră” – mulţi, mult mai mulţi decât în cazul târnăcoapelor – au luat calea executantului; iar pentru lobbyul făcut, nu puţini dintre ei s-au rătăcit şi în conturile aleşilor decidenţi. Gazele de eşapament au umplut văzduhul, trepidaţiile au încercat la greu temeliile clădirilor, iar bornăiala nenumăratelor motoare „specializate” a cutremurat din zori şi până în noapte apartamentele. Dar ce poate însemna asfaltarea unei mărunte străduţe sau chiar a unui întreg cartier?…
Ochii politicienilor, ai dezvoltatorilor şi ai fabricanţilor de tehnologie vor rătăci hulpavi pe hărţile ţării. Degetele acoperite cu ghiuluri vor urma traseele unor poteci de munte, ale unor drumeaguri codrene, ale unor albii de râuri, tot mai sus, spre izvoarele acestora. Grăsanii cu cefe groase se vor apleca asupra hârtiilor şi crucile ghiolbane, din aur masiv, se vor bălăngăni peste simboluri cartografice care – în minţile lor încărcate cu zerouri şi invadate de colesterol şi alcool – în nici un caz nu vor însemna arbori, ape cu păstrăvi, vizuini de bursuci şi poieni sihăstrite. Toate astea vor însemna numai „oportunităţi” pentru noi „proiecte”: şantiere pe bani publici, mulţi de împrumut, căci băncile şi FMI-ul atât aşteaptă, ori pe „bani europeni”, care tot publici sunt.
Am spus-o nu o dată: „deştepţii” deschid drumuri şi proştii umblă pe ele. Alţi dezvoltatori şi alţi politicieni lihniţi, bogaţi – dar vrând să fie „mai bogaţi decât X” – vor împărţi între ei terenurile, vor defrişa, vor turna betoane, asfalt şi hotelurile, pensiunile, parcările şi pistele de schi vor strâmtora sălbatic viaţa sălbatică din toate părţile, asemenea unui ucigător laţ invizibil. Apoi vor urca „la munte” şi plebeii, bucuroşi că pot ajunge acolo în automobilele luate pe credit, cele din ale căror difuzoare manelele se vor duela aerian cu fumul grătarelor cu mici. Din calea tuturor, pădurile, apele limpezi şi necuvântătoarele se vor retrage mereu, până ce vor ajunge doar în amintiri. foto: Nicolae Dărămuș
Zidul Berlinului nu a căzut de dragul democraţiei. Cum nu se poartă de dragul democraţiei nici războaiele în numele acesteia. Sistemul tehnologic se sufocă mereu, mereu este în crize, are nevoie de noi guri de aer. Iar capitalismul globalizant i le oferă: noi resurse şi noi spaţii populate, însă fără conştiinţă civică, în care să îşi împrăştie otrava. Viaţa nu contează. foto: Nicolae Dărămuș
1 ianuarie să vă poarte
În noul an cu sănătate,
Cu inspirație, omenie
Și un strop de ecologie.
E simplu: dacă ai Credință,
Tu vei iubi orice Ființă
Și frate vei simți că ești
C-un fag, c-un urs, ba chiar cu-o… piatră,
Așa cum ești cu lumea toată,
Vorbindu-le fără știință,
Precum eroii din povești
Ce începeau cu-a fost odată…
Recent Comments