Curiosul

Curiosul

Nu cred să ne fi despărțit mai mult de 10 pași când l-am observat. Până atunci mersesem totuși fără zgomot, rod al învățului meu cu singurătățile carpatine, unde discreția e legea dintâi; acolo adesea-mi părea că, deși sunt singur, însemn ”prea mulți”. M-am oprit scurt, înaintând de data asta ca melcul. Știam că vibrațiile solului vorbesc într-un fel aparte neamului său. Lungit în nisipul drumeagului, nu departe de  stâncăriile ce vegheau râul, el aduna nemișcat căldura  soarelui de august; în prag de toamnă nopțile muntelui sunt reci.

20. CURIOSUL1
foto: Nicolae Dărămuș

Eram față-n față când, tresărind, a ridicat capul… Dormise copleșit de bine. Nemișcare… Un dialog al fricii și încrederii, arbitrat de simțuri și simțiri… Ultimele îmi spuneau că, panicat la vederea mea, avea să țâșnească precum săgeata spre adăpostul junglei de brusturi. M-am lăsat lent spre pământ, ghemuindu-mă, până când degetele au atins țărâna. De acolo, l-am țintit  cu obiectivul, rabatând  ecranul: aveam perspectiva șoarecelui ce-și privește dușmanul. ”Dușmanul” rămăsese însă pe loc. ”Mă mir că nu  fuge… ” – i-am spus soției. ”Dimpotrivă!… Vine spre tine… E curios, bietul…” m-a informat ea, filmând întreaga scenă. Așa era…

20. CURIOSUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Înțepând ritmic aerul cu limba înfurcită, șarpele se apropia legănându-și capul. Degetul meu se hărnicea pe declanșator, în vreme ce ”monstrul”  îmi ocupa tot mai mult cadrul. Până când, delicat, mi-a gustat lentila. S-a strecurat pe sub aparat, frecându-mi ușor dosul degetelor: o atingere vag aspră și caldă; ”rece ca șarpele” nu se adeverea. Dar nici el nu fusese ca alți șerpi… Mi-am ridicat mâna și curiosul s-a strecurat printre călcâiele mele spre zăvoi.

19 februarie 2016

Prinși

Prinși

Starea de  contemplare – proprie omului vechi, dar atât de uitată de cel modern – se trezește-n ultimul atunci  când  privește o fotografie ”de natură”. Supraviețuind între asfalt și betoane, imaginea vieții sălbatice – pe hârtie sau mai adesea virtuală – îi poate constitui  un ”drog” la îndemână. Arbori bătrâni, largi peisaje înverzite, munți cu creștetul în nori, cascade limpezi și amețitoare al căror tunet parcă răzbate  prin ecranul ordinatorului, ori animale ”drăguțe” – maternitatea acestora  făcând parte din  rețeta succesului fotografic – toate stârnesc o emoție bună. Iar omul e relaxat tocmai findcă ”ele există” și poate cândva le va vedea și el ”pe viu”. Cândva într-un concediu, cândva ”la pensie”… Toate sunt acolo, așeptâdu-l.

Fără a le ști povestea, uneori fotografiile pot înșela. Decupând frumosul natural din realități triste, ele induc privitorului aceeași liniște, coborând în inima sa ”raiul” unui loc, deși lucrurile stau cu totul altfel. Sunt situațiile  în care clișeul ”o fotografie face cât o mie de cuvinte” eșuează.
Când soția mi-a arătat-o, eram la volan: ”Uite căprioara!… Cu doi pui… ” Am oprit.

19. PRINSI1
foto: Anca Dărămuș

Până mi-am scos aparatul foto, tovarășa mea  – care-l are mereu pregătit –  ”trăsese”  câteva cadre. Cu ele aveam să rămânem, fiindcă în locul acela căprioara nu mai era ”acasă”.

19. PRINSI2
foto: Anca Dărămuș

Știind că oprirea unui automobil nu putea însemna ceva bun, căprioara se retrăsese.

Trecusem ”Transrarăul”, o mostră de agresiune a habitatelor sălbatice, depășită – ca dimensiuni, ilegalitate, inutilitate, imbecilitate ”progresist- civilizatorie” și costuri publice – numai de ”Transalpina”. Într-o curbă strânsă, închizând din trei părți o oază cu ierburi bune, se afla delicata mamă. Dacă i-aș fi asaltat familia tăindu-i calea prin  îngustul istm verde ce o lega de codri, iezii ar fi sfârșit poate sub roțile  automobilelor al căror iureș cătrănit îi înconjura. Fără să trăiască acolo, omul devenise stăpân pe locul unde, discrete și fără pretenții de stăpân, până nu demult trăiau doar necuvântătoarele.

14 februarie 2016

 

Ce face ăla?

Ce face ăla?

Mă prinsese amiaza în grădină… O amiază de toamnă, păstrând în aer ceva din astenia verii, promițând și răcoare prin molcome fuioare de vânt, presărate cu fluturi.

18 CE FACE ALA1
foto: Nicolae Dărămuș

Eram aplecat asupra unuia și potriveam cadrul, când un grup pe școlari – să tot fi fost la 8-9 ani – s-a oprit lângă gardul scund. ” Ce face ăla?” – a întrebat unul dintre ei. ”Ei și tu!… Nu vezi?… Fotografiază fluturi…”- i-a raspuns altul, râzând. Și au râs cu toții, ca de un ciudat. Cu totul altceva ar fi fost dacă fluturele ar fi fost virtual, pe ecranul tabletei cu „milioane de culori”. Așa însă, colorat numai cum a dat Domnul…

18. CE FACE ALA2
foto: Nicolae Dărămuș

14 februarie 2016

Ca-n fabulă

Ca-n fabulă

”Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,/ Se plimba o coțofană/ Când în sus și când în jos”- zice George Topârceanu. Cine nu-i cunoaște versurile?…

17. CA-N FABULA1
foto: Nicolae Dărămuș

Mi le-am amintit când am văzut țarca mișunând pe lângă vierul acela imens. Grăsanul se scărpina temeinic, frecându-se de gard, mai-mai să-l doboare. Acum, după întâmplare, cred că neastâmpărata i-a înțeles necazul: ”musafirii” nedoriți din blană. Drept care, nu mi-a lăsat vreme pentru rememorări literare, pregătindu-și „atelierul”. Avea treabă… Poate că, în limba firelor, chiar îi fusese cerut ajutorul.
Când am dus aparatul la ochi, pasărea decolase, iar la a doua declanșare era confortabil instalată pe spinarea patrupedului, ciugulindu-l. Toată lumea părea mulțumită, drept care plimbarea a durat câteva minute, ” când în sus și când în jos”.

17. CA-N FABULA2
foto: Nicolae Dărămuș

Gardul devenise inutil…

13 februarie 2016

Verde curat

Verde curat

E destul să te așezi în iarbă și să privești. Nu… Nu să șezi scrutând zarea, furat de gânduri. Nicidecum! Așa n-ai făcut nimic și degeba ai ieșit ”la iarbă verde”. Așează-ți capul între flori și vezi. Da, vezi!… Acolo, în jungla de sub genunchii tăi, e viață. Și încă ce viață!

16. CAMUFLAT, DAR CURAT1
foto: Nicolae Dărămuș

Era la o palmă de nasul meu. L-am deslușit târziu, căci se mișca lent și părea născut de tijele verzi : un adevărat fiul al clorofilei… Nu se sinchisise însă de prezența mea și își vede de treabă.

16. CAMUFLAT, DAR CURAT2
foto: Nicolae Dărămuș

Căci tocmai își făcuse treaba: o bobiță cât gămălia, ce avea să intre în pământ la prima rouă, lăsând fruzele nepătate.
Dar nici el nu se putea lăsa oricum, după folosirea ”toaletei”. Și-a curbat abdomenul, încet-încet, până când, lucrând harnic cu piciorușele din față, ba chiar și cu mandibulele, s-a simțit curat.

16. CAMUFLAT, DAR CURAT3
foto: Nicolae Dărămuș

Părând mulțumit de ispravă, s-a cocoțat apoi pe-o floare.

12 februarie 2016

Impresie, sturzul de iarnă

Impresie, sturzul de iarnă

Părăsite de zăpezi, pădurile încă dormeau sub lumina rece a iernii. Niciun foșnet, nicio zbatere de crengi nu tulburau cuprinsul. Însetate de căldură, rămurișurile străluceau în amiază, strângând Soarele cu nesaț, privirea rătăcindu-se în explozia de umbre argintate. O pală de vânt, dezechilibrându-l, l-a trădat pe înfriguratul pitit în hățiș. Fusese doar o fâlfâire de aripi, scurtă. Și, deși tabloul ”înghețase” la loc, de data asta prinsese o nouă viață, primind un titlu potrivit și știut: ”Impresie, sturzul de iarnă”.

15. STURZ DE IARNA3
foto: Nicolae Dărămuș

7 februarie 2016

Vaierul singurătăților

Vaierul singurătăților

Țipătul ciocănitorii negre, un vaier ascuțit prelungit în ecouri stranii, aduce singurătăților alpine un plus de singurătate. La scurt timp după ce-l auzeam, vedeam și pasărea. Zbura iute, ”zigzagând” printre molizi, iar toaca măruntă a ciocului, scormonind în trupul vreunui arbore beteag, răzbătea de îndată prin liniștea abia închegată, trădându-i truda.
De năluca-n frac negru, purtând tichie aprinsă pe creștet, nu reușisem însă niciodată să mă apropii. Înaintam spre ea, dar pe când mă așteptam să-i deslușesc silueta printre cetini, brusc, ropotul lemnos părea iscat în toți arborii din jur. Ochii-mi fugeau de la un molid la altul, ”pieptănand” lacom rămurișurile, doar-doar… Și, fără excepție – semn că fusesem văzut – zborul cu sonorități aspre, pierzând pasărea în alte întunecimi verzi, mă provoca iar.
Era spre amiază când zărit-o în lumina unui parchet vechi, agățată-n creștetul unui trunchi ciung. I-am furat grăbit imaginea de la peste o suta de pași și bine am făcut.

14.VAIERUL SINGURAT1
foto: Nicolae Dărămuș

A ”căzut” spre pământ și, ras cu peria zmeurișurilor, s-a topit departe, între rădăcinile unei buturugi putrede. Binoclul mi-a arătat-o: ne privea țintă. Ca de obicei, nu-mi oferea vreo șansă… ”Urcă încet spre vârful tăieturii, dar fără fereli”- i-am spus atunci soției. S-ar putea să nu-și ia privirea de la tine. Daca rămân aici, va uita de mine…”. Și a uitat.
Pășind răbduriu, ”ca stând pe loc”, m-am cocoțat într-un târziu pe cioata vecină ei. Când am declanșat prima oară, încă se uita la tovarășa mea aflată departe.

14.VAIERUL SINGURAT2
foto: Nicolae Dărămuș

Liniștită, a asaltat în sfârșit buturuga. Priveam prin obiectiv, doar de la câțiva pași, lucrul păsării: bunătățile ascunse-n lemn cereau osârdie, nu glumă! Ce risipă de energie!- mi-am spus în prima clipă… Și câtă tărie dovedea ciocul acela drept și subțire! Ca să nu mai vorbesc de amarnicele zdruncinături ale capului… Trudnica nu părea să-mi împărtășească însă nici nevoia de compasiune, nici cea de admirație. Își câștiga traiul străduindu-se în fiece clipă și bucurându-se de ea. Nu-i era lene, nu se gândea că ”nu-i rentabil”. Trăia.
Zgomotul înfundat al obturatorului, tutuși, nu-i scăpa. De unde venea el, rămânea o enigmă… Se oprea din când în când, asculta și pornea iar.

14.VAIERUL SINGURAT3
foto: Nicolae Dărămuș

Dintr-o dată însă, când pesemne putregaiul își isprăvise darurile, câmpul imaginii mi s-a pustiit și vaierul singurătăților a răsunat dinspre vale.

6 februarie 2016

Ordinul Arhitecților din România… care nu există

Ordinul Arhitecților din România… care nu există

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]

Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Ordinul Arhitecților din România… care nu există”[/heading]

Moto: A plecat moțu’ din țară, / Să vadă cum e pe-afară

N-am fost demult pe valea Arieșului. N-am fost și acum nici nu regret. Urcasem însă în ultimii 20 de ani de multe ori pe valea Râului Mare din Retezat. Văzusem dezastrul urbanizator al acelor locuri bântuite de viloaie și pensiuni înconjurate cu garduri metalice și ziduri kilometrice din piatră de râu, împiedicând accesul la apă fie al sălbăticiunilor, fie al drumețului. Văzusem și plăcuțele cu ”de vânzare” răsărite pe orice postată cât de cât ”construibilă” – chiar și în ”Parcul Național Retezat” – și nimic nu mă împiedicase să-mi închipui că valea Arieșului ar fi fost scutită de boala libertății: robia banului. Care robie pare să fi supus și Ordinul Arhitecților din România.
Așadar, am urcat de curând pe Arieș și cred ca vorbele vechiului cântec moțesc – slăvind lucrul bine făcut de mâini pricepute – se cer schimbate. Căci rostirea ”A plecat moțu’ prin țară, / Cu doniți și cu ciubară” e amintire. Moțul a plecat din țară, a muncit de s-a spetit la strâns căpșuni, și ”în construcții” ca să strângă ceva bani și, revenit pe plaiul natal, s-a scremut de mama focului să-l pocească, devenind patron. A ridicat puzderie de hoteluri și pensiuni turistice de un prost gust agresiv, s-a dotat cu TAF-uri, cu camioane și remorci ”cu greifer”, golind munții de păduri,

4. ORDINUL1
foto: Nicolae Dărămuș

iar care n-a putut mai mult s-a făcut ”buticar”.

4. ORDINUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Câteva autentice tablouri moțești merită totuși zugravite în amănunt.
Îndreptându-se spre Câmpeni pe malul stang al râului, ochii călătorului se zgârie în ,,ceva ce nu se poate”. Pe o tablă, alături de drum, întru europeană derută, scrie “Hotel Restaurant Dracula”.

4. ORDINUL3
foto: Nicolae Dărămuș

La câțiva metri mai sus, pe o fostă pășune, se ridică un kitsch ciclopic.

4. ORDINUL4
foto: Nicolae Dărămuș

”Prințesa din Carpați” se cheamă făcătura înconjurată cu zid de cetate și mare tot cât o cetate. Acum e scoasă la vânzare.

4. ORDINUL5
foto: Nicolae Dărămuș

Un prost a construit-o și tot un prost se va găsi să o cumpere. În curte domnește, turnată în bronz, statuia unei hidoase pajure strabice,

4. ORDINUL6
foto: Nicolae Dărămuș

pe al cărei soclu se afla basorelieful prințesei cu pricina. Dama e cu grațiile la vedere, iar muntele lui Venus, neastâmpărat, i-a aruncat veșmântul exact cât trebuie.

4. ORDINUL7
foto: Nicolae Dărămuș

Gatere cu munți de cherestea și resturi lemnoase, aflate în patognomonică neorânduială, străjuiesc drumul Câmpenilor,

4. ORDINUL8
foto: Nicolae Dărămuș

pentru ca urbea să-și întâmpine turiștii încă de la intrare cu încurajatoarea firmă ”SICRIE”. Tabla poartă cele mai mari caractere din întreaga așezare.

4. ORDINUL9
foto: Nicolae Dărămuș

Faptul e logic. De-ar fi fost scrisă cu litere decente, firma ar fi trecut neobservată. Moțul însă, inventiv, știind că oricare turist – fie bogat, fie sărac – de oferta lui tot va avea cândva nevoie, i-a scos copârșeu-n drum… Părând să fi rămas ca-n vremurile vechi, Arieșul curge resemnat sub ghețuri înzăpezite.

4. ORDINUL10
foto: Nicolae Dărămuș

E numai o amăgire: acolo unde omătul nu e stăpân, albia și undele se văd copleșite de deșeuri.

11 februarie 2016

Vestitorii Învierii

Vestitorii Învierii

13. VESTITORII1
foto: Nicolae Dărămuș
Până nu demult, undeva pe valea Bistriței Aurii am avut o căsuță din lemn, acoperită cu draniță. Crezusem că ea va deveni ”loc de creație”, unde lipsa curentului electric, a apei la robinet, împreună cu mugetul cerbilor auzit din cameră și, din când în când, cu câte-un păstrăv furat râului, vor face totul, mie nerămânându-mi decât să scriu despre toate aceste surse. N-a fost să fie așa…
Râul, cândva colcăind de lipani și păstrăvi, asemenea unui cristal neastâmpărat, șlefuit în schimbătoare fețe de lumină, a devenit pubela satelor din amonte. În locul păstrăvilor, spre undița mea se ridicau din unde pempărși maronii, pufoaice ostenite și pet-uri felurite. Malurile, de veacuri întărite de rădăcinile sălciilor și arinilor, au fost defrișate și o firmă civilizatoare le-a zidit în gabioane de piatră, ale căror sârme, asemenea unor gheare rele, prindeau jegurile gospodăriilor riverane, spre a le expune privirii. Drujbele și TAF-urile au luat cu asalt codrii, remorcile „cu răcoanță” gemeau pe drumuri, grăbind încărcate spre Rădăuții lui Schweighofer cherestegiul, iar trosnetele armelor de vânătoare s-au adăugat și ele corului morții libere, adus pe vale de progresul și civilizația occidentală.
De Paști urcam totuși acolo, vreme de câteva zile fiind liniște. O dată, în Dimineața Învierii, în ramurile unui plopșor firav aflat dinaintea ferestrei și-a oprit zborul o pereche de forfecuțe.

13. VESTITORII INVIERII3
foto: Nicolae Dărămuș

13. VESTITORII INVIERII2
foto: Nicolae Dărămuș

Au zăbovit în preajma căsuței vreo trei ceasuri, privind curios la cei doi locatari care le dădeau ocol, apropiindu-se la câțiva pași doar. Nu era încotro: prea erau fotogenici acei „papagali carpatini” – el roșu, ea verzuie – inevitabil botezați așa când le-am studiat chipul pe ecran. Au plecat în jurul amiezii și duși au fost pentru întregul an.
Așa a început prietenia cu Solii Împărătești. An după an, oricând cădeau Paștile – în aprilie, în mai, în zile cu soț sau fără, cu soare sau mohorâte – în Dimineața Învierii perechea de forfecuțe apărea la fereastră. La fel de îngăduitoare, binecuvântând timpul acelorași trei ceasuri. Apoi plecau, pesemne să ducă vestea și altora…
3 februarie 2016

Pripas

Pripas

Când l-am întâlnit, era binişor după ora prânzului. De la casieră aveam să aflu că fusese părăsit la ușa magazinului de cu noapte. L-am observat abia când era să-l calc. Am păşit peste el, larg, dezechilibrându-mă, fiindcă mișuna netulburat printre picioarele cumpărătorilor ce forfoteau la intrare, ticsind portbagajele automobilelor, ca-n ajun de Sfântul Nicolae. N-aveam nici eu nevoie de el tocmai acum… Plus argumentul suprem: era prea mic; cam cât un caltaboş scurt. Mai mult: toţi semenii lui – pe care îi îngrijisem pe rând, având căsuţă personală nu departe de intrarea în scară – îmi fuseseră otrăviţi.
Ieșind din prăvălie l-am zărit iar. L-am ignorant, zâmbind la vederea codiţei cât un degetar, optimist semeţită. Acum încep să cred că de la acel zâmbet mi s-a tras… Careva tot îl va lua până deseară – mi-am liniştit eu conştiinţa – şi am păşit hotărât înainte. După vreo zece pași însă, mama – nonagenară, gata oricând de-o plimbare cu mine – m-a atenţionat: “Vezi că te urmărește!…” M-am întors puţin, cât să-l prind în coada ochiului şi, atent să nu stabilesc vreo cât de mică legătură vizuală – ştiam că-mi putea fi fatal! – am grăbit mersul. “Se ţine de tine…Fuge!… E la picioarele tale!” – am fost iar informat. Am coborât privirea și m-am oprit. S-a oprit şi el lângă bocanc și, brusc liniştit, s-a culcat. Ce mai?… Umblam cu câinele “la picior”. Dar n-am cedat: ce-o fi, o fi!…Am plecat şi mai grăbit, trecând peste ruşine: nu-mi mai trebuia câine și pace! Am intrat în scară, am prins să urc treptele, câte două odată, convins că, deşi cu uşa larg deschisă, pragul înalt îşi va spune cuvântul. M-am oprit la etaj şi o clipă mi-a fost de ajuns ca să-i văd neabătuta caznă: urcase două trepte. Se opintea la a treia care îi ajungea la subţiori şi, fiindcă puterile îl cam lăsau, a prins să scheaune de ţi se rupea inima. Ţipa ca bătut, dar nu se lăsa. Picioruşele dindărăt lunecau în gol, în vreme ce din botul întins spre măruntul lui văzduh, ieşea vaietul reproşului. S-a răsturnat pe spate, mârâind, s-a răsucit anevoie, repezindu-se și mai înverșunat la dușmanul de ciment. O nouă încercare, alte strigăte şi altă cădere. Era clar că mă sfădea. Am coborât și am păşit peste el, încercându-i fidelitatea: dacă vine după mine, şansele-mi vor fi nule… Şi a venit. În curte, ostenit de atâta strădanie, a slăbit mersul. A fost destul ca una dintre mâţele uriaşe ale vecinei să vadă în el prada: un şoarece ceva mai mare… Şi m-am pomenit cu el în palmă.

12. PRIPAS.1
foto: Nicolae Dărămuș

L-am cazat iniţial într-o găletuşă rămasă de la smântână. Săturat cu lapte cald, a adormit buştean. Lui i se sfârşiseră grijile… Noaptea a trecut aşa cum bănuiam: plâns de foame cam la 2-3 ore, urmat de “alăptare”, schimbarea aşternutului ud şi iaraşi somn. Iar dimineaţa, cu năsucul umed – semn de câinească prosperitate – a urmat explorarea casei şi joaca cu coada.

12. PRIPAS.3
foto: Nicolae Dărămuș

Și am conchis: Moș Nicolae, chiar făcea cadouri…

12. PRIPAS.2
foto: Nicolae Dărămuș

5 februarie 2016