Dăruind, vei dobândi

Dăruind, vei dobândi

Sunt întâmplări care-și cer rostirea doar în gând, prin cuvinte pe săturate, așa cum , aparent, se învălmășesc în emoțiile pure; când de fapt nu sunt învălmășiri, ci tăceri limpezi și tari, născute din ordinea celestă. Pe buze ajung puține cuvinte, iar pe hârtie și mai puține; încercarea – fără îndoială prezumțioasă – parcă sărăcind istoria. Presupunând că ai și niște imagini, dacă totuși voiești să împărtășești cuiva bucuria, ce-i de făcut?… Tot să taci?… Căci o imagine n-are cum ”face cât o mie de cuvinte”. Iar mia de cuvinte poate fi prea mult pentru grăbitul de azi… Rămâne riscul tentativei de a-i povesti celui care n-are timp, despre cum e să fii. Să uiți cine ești prin ce ai, și să fii. Acolo. Spre a-ți putea spune în tot momentul ”trăiesc”, iar la urmă, ” am trăit”. E o stare a cărei deprindere se cere începută devreme, contemplarea naturii fiindu-i cheie. Se poate încerca și la o vârstă mai înaintată, reușita ființării reclamând însă voință.

Așteptând răsăritul, pajiștea alpină unduia mohorâtă. Înfrigurată, ciuboțica cucului, ițindu-și lămpașele firave ici și colo, pândea și ea lumina, când peste amorțeala întinderii de sub cer a răsunat cântul lui. Nu-l mai auzisem, iar acum știu: e de neuitat. Cum la fel îi e și dansul.
L-am deslușit ușor: un punct negru și mișcător care, pe firul sonor, îmi furase privirea. Binoclul m-a oprit la adăpostul unui promontoriu. Acolo îmi era locul: discret și departe, la multe sute de pași. Ceremonia singur, convins și anonim, în spinarea muntelui. ”Golul alpin”, flancat larg de păduri, își stingea vigoarea doar pe orizont. Fără el, ar fi fost cu adevărat gol: sumbru și copleșitor. Așa însă, era învins. Trebuia să ajung mai aproape… Când iubești nu tulburi și reușești. Zis și făcut.
La țăcănitul primei ”rafale” a ridicat capul, ascultand…

48. DARUIND VEI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Atunci abia am auzit vântul. S-a liniștit și, înfoiat, a prins să bată locul cu pași mărunți , făcând plecăciuni zării.

48. DARUIND VEI.2
foto: Nicolae Dărămuș

Iar când aceasta și-a ținut promisiunea și Soarele a lovit vârfurile, a făcut primul salt. A bătut aerul cu aripile, asemenea unui dirijor gătit în frac și înălțat pe vârfuri, stârnind în orchestra vieții triumful.

48. DARUIND VEI.3
foto: Nicolae Dărămuș

A pășit apoi spre buza povârnișului și, ca pus la marginea lumii, și-a trimis iarăși chemarea spre lumină. O dată, de două ori,… de atâtea ori!… Pentru el destinul n-avea secrete. Și l-am lăsat așa cum l-am găsit: cântând.

48. DARUIND VEI.4
foto: Nicolae Dărămuș

48. DARUIND VEI.5
foto: Nicolae Dărămuș

După acel mijloc de mai, eu n-am mai urcat în munte. Prietenul care mă însoțise a mai fost la el și l-a urmărit prin binoclu. O lună încheiată cocoșelul de mesteacăn a oficiat între piscuri, dimineață de dimineață, încrezător și singur. Își făcea lucrarea fără așteptări, fără dezamăgiri. Era. În toamnă, tot acolo l-am găsit cântând, după plecarea turmelor. Și tot singur. În primăvara următoare și-a strigat iubirea mai devreme, la sfârșit de aprilie, înconjurat de aceeași solitudine unde-i răspundea vântul. Până într-o zi când, ca născută de cer, o găinușă și-a frânt zborul la câțiva pași de el. Așa a început povestea… Mai sunt și-n ziua de azi chemări ce se aud ”peste mări și țări”.
Îmi e greu sa cred că cocoșul de mesteacăn i-a citit pe ”învățători” – pe Lao Zi sau pe Erich Fromm, de pildă – spre a afla de la ei că ”iubirea este un act de disciplină” și că, spre a reuși, trebuie ” sa voiești un singur lucru”. El l-a voit și l-a dăruit fără preget. Și, în cele din urmă, l-a dobândit.

20 mai 2016

Doar privind Cerul vezi clar… efemerul

Doar privind Cerul vezi clar… efemerul

Când am coborât la pârâu m-au cuprins în dansul lor: o dezlănțuire a vieții de nerefuzat: pe cât  de discretă, pe atât de tulburătoare. Crezusem că sunt singur. Îmi auzisem doar pașii până atunci, într-o liniște deplină. Prelingându-se molcom  peste mărunte praguri de mâl, apa tăcea, ca și pădurea vecină, fără vânt.  Ele erau însă peste tot în jur, cu miile… Filamente de energie pură, eterice, risipind și împletidu-și frenezia de o zi. Să prind în ”memoria pixelilor” vreuna, ar fi prea de tot! – mi-am spus… Poate în ”modul manual” – fotografii știu de ce – și, cu degetele pe ”inelul de clar”  al obiectivului , am încercat. Slabă nădejde: ceea ce ochiul liber vedea, se topea pe fondul cetinilor.

M-am lăsat la pământ: cerul urma să-mi fie ajutor și martor… Întotdeauna când privești Cerul vezi clar… Așa a fost și atunci. Anonima balerină si-a iscat răstignirea pe văzduh  și clipa serii mi-a fost întreagă.

47. Doar privind...1
foto: Nicolae Dărămuș

Am căutat dansul și a doua zi, pe soare. După anii mișunați pe pământ și sub ape, dansatoarele născute peste noapte sorbeau prin aripi lumina, părând uimite de propriul zbor.

47. Doar privind..2
foto: Nicolae Dărămuș

16 mai 2016

Gaudí

Gaudí

Începutul fusese toamna. Era o zi fără vânt, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Gălbui-roşcată, a plutit lin culcându-se nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea-n pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Dar au păstrat-o întreagă.
Într-un târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat, până când lumina caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea fără viață, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor.
El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut adăpostul ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine… Eu am fost doar norocos.

Gaudi1
foto: Nicolae Dărămuș

Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu-am mai găsit nimic.

8 mai 2016

Să respiri lângă bătrânii arbori

Să respiri lângă bătrânii arbori

Piciorul mi se hărnicise pe frână de îndată ce l-am zărit. Mașinile localnicilor însă treceau gonind pe lângă el, semn că stăpânii lor erau obișnuiți cu minunea.

45. SA RESPIRI.1
foto: Nicolae Dărărmuș

Privit de la distanță, atrăgea prin vigoarea blândă. Lângă trunchi fiind, dimensiunile stejarului îmi purtaseră gândul la mărturia lui tăcută.

45. SA RESPIRI.2
foto: Anca Dărărmuș

Zadarnic zăngănit de armuri în ropot de copite și uitate clopote de biserici păreau că străbat până la mine. Așa mi se întâmplă mereu când respir lângă arborii bătrâni: contemplu deșertăciunea strecurată perfid pe lângă rostul credinței și, fără echivoc, greșeala alegerilor omenești strigă aspru prin coajă.
Deșertăciunea mi se arată și mai abitir atunci când respir lângă un bătrân copac ucis.

45. SA RESPIRI.3
foto: Anca Dărărmuș

Știut până mai ieri, înțepenit în rădăcinile timpului, la fiecare trecere prin preajmă chemându-mi pașii asemenea unui altar de închinare, cadavrul vegetal își păstrează vigoarea chiar și ciopârțit. Iar resemnarea lui nu e decât dovada neobositei înfrângeri a omului.

3 mai 2016

La așa cocoșel, așa ouă…

La așa cocoșel, așa ouă…

În Duminica Învierii, de cu dimineață, bunicii mă luau de mână ca să vedem ”pe unde s-o fi ouat cucul”. Umblam toți trei cu băgare de seamă, pândind înfiorați, ca înaintea unei nemaivăzute întâmplări… Deși, ce-i drept, cam știam eu locurile hoțomanului: lăsa un ou-două între lalelele din curte, două-trei printre frunzele de salată, altele printre păpădii. Eram contrariat fiindcă nu-l observam niciodată seara, când își făcea culcușurile, dar treceam ușor peste nedumerire… Treaba mea erau ouăle roșii, așezate-n cuiburi de fân.

43. LA ASA COCOSEL1
foto: Nicolae Dărărmuș

Le culegeam și eram fericit. De ouă multicolore, de iepuraș aducător de cadouri n-aveam habar. Îndeajuns cadou îmi era vârsta.

Nu demult, totuși, am găsit explicația ouălor muiate-n curcubeu. A fost de ajuns să arunc ochii dincolo de gardul unei gospodării bucovinene. Cucurigând subțire și fălos nevoie-mare, stăpânul haremului trona între iubitele sale, toate mult mai voinice decât el, îmbrăcate însă în culori modeste.

43. LA ASA COCOSEL2
foto: Nicolae Dărărmuș

Firește că și ele cotcodăceau smerite… Se vedea clar: erau bucuroase că le blagoslovise destinul cu așa o mândrețe de cocoșel. Ce mai, încoace-n-colo?!… Eram martorul armoniei. Când el a prins să se scuture, am dus iute aparatul la ochi. Și…

43. LA ASA COCOSEL3
foto: Nicolae Dărărmuș

Abia atunci am înțeles minunea: ouăle de Paști bucovinene nu puteau fi decât rodul iubirilor din acea ogradă…

43. LA ASA COCOSEL4
foto: Nicolae Dărărmuș

1 mai 2016