Raiul și iadul din Alpi (2)

Raiul și iadul din Alpi (2)

Astăzi omul a dobândit o asemenea putere asupra lumii materiale încât într-un viitor apropiat va distruge cele mai minunate forme de viață animală și vegetală, cu excepția celor pe care le va conserva în grădini și în parcurile zoologice – Charles Darwin, 1871

Cu amintirea blândelor rumegătoare  de sub Mont Blanc, am urcat în masivul Bargy. Sunt doar câteva zile de atunci…

65-raiul-si-iadul-2-1
foto: Nicolae Dărămuș

Cunoscător al ținutului încă din tinerețe, un prieten mă asigurase că, deși ”turistic”, acest munte e străbătut doar de drumeții iubitori. Mă prevenise însă că și aici numeroasele capre ibex sunt ”tolerante”:  ”On peut s’approcher à dix metres d’eux”” (”Te poți apropia la zece metri de ele”) – dar că acum, toamnă fiind, s-ar putea să nu întâlnim oameni. Adăugând entuziast că într-una dintre ascensiunile sale a văzut un ”gypaète barbu” – un zăgan adică. Ce șansă! – am exclamat… și am uitat de ea; ibexul bătrân – simbolul  asprimilor alpine  – rămânând în continare pe soclu. Pe cel din piatră l-am găsit la locul lui, zugrăvit pe cer. O gigantică mână înfrigurată părea să-i fi albit contururile, purtând peste vârfuri un penel muiat în ger. Distant, el totuși chema și promitea… Mai urma să-i găsim statuile mișcătoare.

Străbăteam pădurea de molizi. De jos brâul ei păruse îngust, dar până la zdrențuirea lui în   războiul cu pășunea piscului drumeagul se dovedi lung și pieptiș. Într-o cotitură  odihnea un automobil 4X4, spre care coborau doi tineri. Erau îmbrăcați vânătorește, unul purtând carabină cu lunetă, iar celălalt un rucsac greu. În preajma mașinii am ajuns deodată. Făcându-le semn spre aparatul foto, i-am întrebat dacă văzuseră ibecși. Cel cu arma îmi zâmbi cu compasiune: ” Nu prea sunt… Doar câțiva,… puțini” . Și mi-a explicat că majoritatea  ibecșilor au fost împușcați fiindcă  erau bolnavi”. De ce boală suferiseră nu știa. La întrebarea dacă vânase ceva de cu dimineața, tot el mi-a răspuns afirmativ. Doborâse o capră neagră, tânără, ce se afla în rucsacul tovarășului. I-am lăsat să-și vadă de treburi și gândurile m-au năpădit… Nimerisem și aici – ca de atâtea ori, de parcă le căutam…- în locul nepotrivit și dădusem peste oameni asemenea. Dar parcă realitatea ține cont de inimă?… Și o vagă bănuială m-a-ncercat: cu vreun an în urmă citisem în presa franceză despre masacrul ibecșilor dintr-un masiv. Nu-i reținusem numele… Fusese o afacere vânătorească grasă, cu iz politic și populist. Am continuat să urcăm însă cu  nădejde… Doar n-om fi nimerit noi chiar acolo! Că parcă regiunea era alta. Că nu scria de Haute Savoie… Are și autoamăgirea rostul ei. Dar mai știi?…

Când s-a deschis ochilor, golul alpin s-a arătat cu adevărat gol. Ici și colo câteva grămezi de căcăreze vechi, semn că trecuseră pe acolo, cândva, și ciopoarele de ibecși. Dar, să nu mint: locul nu era chiar gol. Atotputernicul beton armat izbucnea din ierburi, liber întreprinzătorul – proprietar al pășunii totodată – urmând să-și ridice o pensiune sau o stână ”după standarde europene”.

65-raiul-si-iadul2-2
foto: Nicolae Dărămuș

Așadar cașcavalurile franțuzești nu dădeau semne de astenie. Mă simțeam aproape ca acasă.

Milostivindu-se de drumeți, silueta unui țap tânăr s-a ivit într-un târziu pe cleanțuri: bănuitoare statuie,  abia ițindu-se din soclul auster.

65-raiul-si-iadul2-4
foto: Nicolae Dărămuș

Ceva mai încolo  a apărut și o capră. Iar  obiectivul de 500 de mm n-a putut face mult; și am furat un elegant contur contre-jour.

65-raiul-si-iadul2-3
foto: Anca Dărămuș

Un vânt iernatic tăia printre creste, era seară și la sfârșit de octombrie noaptea cade iute. Trebuia coborât. Și totuși, parcă jurnaliștii aceia cu masacrul despre Haute Savoie scriseseră…

Pe masivul Aravis,  vecinul nins, apusul pusese peceți roșiatice. Deasupra văii, un vultur rotea în cercuri largi, spiralând spre miazănoapte.

65-raiul-si-iadul2-5
foto: Anca Dărămuș

Nu mai văzusem vreodată asemenea pasăre. Câteva clipe creștetul gălbui s-a luminat sub raze și coada, asemeni unui romb rotunjit, a definit minunea: viu, vulturul bărbos se răstignise pe cer, ca o răsplată adusă speranței

65-raiul-si-iadul2-6
foto: Anca Dărămuș

(va urma).

Liga Eliberării Căpițelor

Liga Eliberării Căpițelor

Motto: Nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă.

 

liga-eliberarii-1
Foto: Anca Dărămuș

Au trecut ani buni de când – în cursul unei călătorii ”în vest” –  am văzut pe dealuri primele căpițe sufocate în polietilenă: uriașe sfere albe, asemenea unor excremente expulzate  din eșapamentul  unui OZN fără control… Doamne! – mi-am zis – ăștia au ”plasticat” fânul!… Adio miros de fân cosit!… Nu peste mulți kilometri aveam să trec pe lângă fânațele unde iarba era recoltată. Da! Recoltată cu mașinării, nicidecum cosită. Și mi-am zis iar: adio cântec al coasei bătute și-al cutei pe tăiș!… Adio, șuier oțelit prin roua ierbii!

liga-eliberarii-4
Foto: Nicolae Dărămuș

Privisem cu compasiune spre oamenii care, cotropiți de zgomot,  doar ”produceau”. Cedând ușor presiunii vremilor, ei uitaseră adevăratele rugăciuni ale rostului, ridicate la cer fără știință din mâinile care fac. Poate că nici nu le știuseră. Ce zile de neuitat îmi fuseseră cele petrecute ”la fân”,  în verile al căror șir părea nesfârșit! Dar tot eu mi-am spus : la noi nu vor ajunge astea!… Mai este până când…

liga-eliberarii-2
Foto: Nicolae Dărămuș

Îl observasem atunci, din goana automobilului, pe individul din cabina mașinăriei: cel care recolta și ”plastica” fânul.  Nu se deosebea cu nimic de cel pe care îl văzusem în scaunul  unei lăcuste motorizate  ce recolta molizii, de cel care turna betonul unui supermarket sau de cel care,  cocoțat într-o cușcă tehnică pe roți, asfalta un drum de munte. Toți apăsau pe câteva butoane și trăgeau de două-trei manete. Niște roboți transpirați, purtând căști antifonice,  împachetați în uniforme portocalii, ușor unsuroase.

În fiecare dintre ei văzusem doar  insul ”condamnat la locul de muncă”, nicidecum pe omul care lucrează. Diferența dintre muncă și lucru mi se arătase de îndată, în uriașa ei stridență. Pesemne că sintagma ”muncă silnică” aici își are rădăcinile: în lipsa bucuriei.  Căci n-am auzit ca cineva să fie condamnat de vreun tribunal la ”lucru silnic”.  Iar explicația e simplă: cel care lucrează și-a descoperit ”darul”, ascultând de glasul Celui de Sus: așa trăiesc pictorul, brutarul,  pantofarul,  cântărețul, tâmplarul,  grădinarul… Așa trăiesc creatorii: fie ei artiști în sensul consacrat, fie ”artiști” în tot ce fac cu mâinile.

liga-eliberarii-3
Foto: Nicolae Dărămuș

Așa ființase până nu demult – în România și aiurea – mai ales  ”omul de la țară”: cel care, de dimineața până la căderea nopții, pe rând, era ”artist” în toate:  crescător de vite – câteva doar, puțin peste necesarul gospodăriei sale – agricultor, cosaș, tâmplar, zidar, mezelar, brutar și cofetar, iar în lungile seri de iarnă  – când dumnezeirea se pogora în case și prin colinde – era… țesătoare. Și omul mai era, da… era cântăreț. Am trăit acolo și știu! Omul – nu oricare, firește! – își cânta. Din gură, când lucrul mâinilor îngăduia  – la războiul de țesut faptul întâmplându-se – sau din fluier, în ceasul de hodină. Iar cei care-l auzeau se bucurau de darul lui.

Mi-i închipui pe roboții mașinăriilor pomenite, la sfârșit de săptămână, evadați din modernele lor închisori. Unii – cei total resemnați – zăcând la televizor cu berea-n mână, odihnindu-se: adică intoxicându-se cu știri, sau zapând pe canalele de sport, unde afaceriștii competițiilor  își dau duhul, îngropând sub mormane de bani adevărata performanță.

Alți roboți evadați,  ca să-și încarce bateriile, pleacă  ”la iarbă verde”, dornici să umble desculți, să simtă umbra unui arbore, să respire mirosul de fân cosit. Spre a ajunge  în astfel de locuri parcurg  în automobil drumuri lungi; tot mai lungi de la o luna la alta, tot mai lungi de la un an la altul. Natura se retrage mereu din calea lor, împuținată: framântată de șenile, mușcată de cupele  excavatoarelor, dezbrăcată de verdeață sub ferăstraie mecanice, apăsată  de betoane, ciopârțită de drumuri, ”utilizată” și cotropită de producători. Totul fiindcă  ei,  roboții condamnați la ”muncă silnică”, își fac datoria la locul de muncă, neștiind să facă altceva.

Dar să nu uit de unde am plecat: până una alta, cu un briceag, eu am eliberat câteva căpițe. Pe furiș, noaptea. Doamne, ce bucurie pe capul fânului!… Se credea cosit!… Socotesc așadar că Liga Eliberării Căpițelor  poate deveni realitate. E o simplă chestiune de crez și răbdare. Cum pot deveni și alte năzuințe ale celor care simt frăția. N-am să ostenesc s-o spun: frăția cu ”râul, ramul”, cu bursucul, cu furnica, ba chiar și cu omul. Eu am o vorbă: nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă. E mult de lucru…

liga-eliberarii-5
Foto: Anca Dărămuș

17 octombrie 2016

Ursuleț de un an, ucis mișelește și românește…într-un ghiveci cu flori

Ursuleț de un an, ucis mișelește și românește…într-un ghiveci cu flori

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

În fițuica Libertatea din 12 octombrie, un idiot cu școală titrează : ”Alertă în Sibiu. Un urs, care a umblat prin centrul orasului, împușcat”. Urmează filmulețul întâmplării și povestea măgarului cu școală.

Cititorii află așadar că ” un urs de mari dimensiuni a fost împușcat în apropierea unei școli, după ce a umblat nestingherit prin centrul orașului opt kilometri”.
Dincolo de stupiditatea despre centrul sibian lung de opt kilometric, totuși, papagalul Libertății rostește involuntar un mare adevăr: că ursul a umblat nestingherit. Adică, neîmpușcat. Implicit rezultand și faptul că în tot acest periplu urban, nu a făcut câtuși de puțin vreo boacănă de… ursuleț. Căci – acum vine bomboana de pe coliva inocentului patruped! – nu era vorba de ”un urs de mari dimensiuni”, ci de un ursuleț ce abia depășise vârsta de un an. Filmulețul postat arată fără drept de tăgadă această realitate; fiind vorba despre un ursuleț care ar fi putut fi capturat – cu ceva îndrăzneală, îndemânare și bărbăție – și de un grup de … Da…: de bărbați pricepuți la astfel de trebi: de niște hingheri, de pildă. Dar să nu cer minte de unde nu-i!…Și, mai ales, să nu cer minte omului cu pușcă. Vânătorului adică.

Dar ce mai scrie condeierul Slobozilă de la Libertatea?… Că ”panica s-a instalat rapid” – întrucât românii se sperie de ursuleți, nu de proștii și de corupții neamului – și că , ”vânătorii , după ce au încercat , fără succes, să îl tranchilizeze, l-au împușcat mortal cu o armă de vânătoare”.

Dacă doamna Cristiana Pașca Palmer – ministrul Mediului ( ce prenume predestinat!) – ar demara o anchetă, ar afla fie că tranchilizarea nu a fost încercată, fie că, dacă aceasta s-a tentat, tragerea a fost făcută de un om fără calificarea și priceperea necesare și cu o armă prăpădită, veche, imprecisă atât sub aspectul dozării și injectării drogului, cât și sub cel de lovire a țintei.

Iar acum un nevindecat adevăr: ca toți ”urșii urbani”, și acest biet ursuleț asasinat a ajuns în oraș fiindcă a fost alungat de către om din pădure. De către omul care defrișează, care construiește – peste tot în sălbăticie – drumuri și ”facilități turistice”, care, pauper fiind, culege ”industrial” fructele de pădure; ba chiar și de către vânătorii care ucid ursoaicele… Așa se face că în Carpații românești, an de an, atâția ursuleți rămân orfani și, neprimind ”educația” firească de la mamele lor (devenite trofeu), se pribegesc, rătăcind și cerșind hrana pe te miri unde. Pubelele hotelurilor montane și din cartierele orașelor perimontane devin astfel – grație mirosului ”de urs” (mult mai sensibil decât al câinelui) – adevărate capcane ale viitoarei lor morți. Ca să nu mai pomenesc de ”hrănirea de abatere” – această decerebrată găselniță a cercetătorilor-vânători de la ICAS-ul brașovean (sau cum s-o mai fi chemând azi această instituție)…

f-3m
foto: Nicolae Dărămuș

Între drama ”urșilor urbani” și cea a câinilor fără stăpân exista o aparentă asemănare: și unii și ceilalți caută mâncare și adăpost. Spre deosebire însă de câini, urșii nu au nevoie de stapânul-om și nici de hrana acestuia. Ei cunosc un singur stăpân – pe Cel de Sus – căruia, de altfel, și omul ar trebui să i se supună: necrezându-se stăpân, crezând și nemairâvnind. Nemairâvnind – printre altele – nici la ”casa ursului”, pădurea și nici la darurile acesteia; bunătățile ei fiind lăsate acolo pe seama ursului, a bursucului, a furnicii…
Urșii din Carpați nu cerșesc omului nici adăpost, nici mâncare. Vor numai sa fie lăsați în pace…Ceea ce pentru ei ar însemna iubire.

f-2m
foto: Nicolae Dărămuș
………………………………………………………………………….
P.S. Revoltat, am scris textul la prima oră, la vizionarea filmulețului și la aflarea știrii.
Mai apoi aveam să văd că, în mod covârșitor, ciumeții de presă de la diverse publicații au scris cam la fel. Condeierul Slobozilă nu era deci unicul subgenial panicat. Mai apoi, imaginea ursulețului ucis, dupa ce se refugiase în singurul loc ce-i amintea de pădure – un ghiveci din lemn, cu arbuști ornamentali – m-a umplut de silă.

ursuletul-din-ghiveciul-cu-flori-copy
foto:radu-tudor.ro

Tot din presa zilei am mai aflat că prefectul Sibiului ar fi declarat că ursulețul a trebuit ucis întrucât ”50 de oameni erau în pericol”. Pesemne că la 49 de potențiale victime, oficialii ar fi luat alte măsuri… Dacă a rostit așa ceva, insul este un prost. Iar cu adevarat în pericol sunt sibienii, ”grație ” minții acestui oficial numit de guvern.