Spaima Bălții era în marginea stufului. Se mișca imperceptibil, cu gâtul drept, asemenea unei fragile lumânări în capătul căreia pândea moartea…
foto: Nicolae Dărămuș
Când cu un ochi, când cu celălalt, înclinând ”periscopul”, scruta adâncimea. În transparența ei, neștiutoare, mișunau prăzi… Și nimic nu părea să tulbure tăcutul ceremonial. Dar, ca fulgerul moartea a zvâcnit și, odată cu clickul aparatului – oleacă întârziat – un pescuț mărunt și-a găsit lunecuș prin menghina ciocului.
foto: Nicolae Dărămuș
Apoi, spaima albă și-a reluat plutirea. Când am ajuns aproape – sigur prea aproape… – spaima bălții și-a deschis aripile.
foto: Nicolae Dărămuș
Și Grația Văzduhului s-a întrupat sub ochii mei, în fâlfâiri ce purtau un trup imponderabil spre cer…
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Și am rămas acolo, ascultând liniștea. Liniștea… Fiindcă murmurul stufului uscat, tălăzuit de vânt, asta grăiește.
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
Prietenul meu, Ovidiu Pop, un iubitor al drumeției ”la picior” și al ciclismului, deopotrivă iubitor al drumurilor lumii și naturii – așa cum Dumnezeu a lăsat natura lumii – a avut bunăvoința de a distribui în pagina sa de feisbucluc foto-eseul meu intitulat ”Cai putere de prostie”. El face parte din volumul ”Inocenții marii terori”, ale cărui texte sunt găzduite de site-ul Wildlife România. În eseu psihanalizam inocentele tenebre ale ”mansardei” celor care asupresc spațiile sălbatice cu mașinile lor 4×4 și cu motocicletele de cross, explicând și că locul acestora este în poligoane și pe șosele, nicidecum acolo unde e casa sălbăticiunilor, a arborilor și spațiul liniștii contemplative.
De îndată însă, în pagina prietenului meu, s-a iscat ironic nevoie mare domnul Radu Rusu, comentând :” De acum, toată lumea cu timbre, și la macrameuri și goblenuri!” I-am căutat ”profilul feibuclucaș” și imaginea sa lângă două gipane cocoțate pe stâncile unui munte mi-a spus totul.
foto: facebook.com
Drept care sunt nevoit să îi explic și să explic și altora care n-au priceput…
Așadar, mai sunt ceva posibilități de trai fain, dar pentru cei talentați și dăruiți de Dumnezeu cu har. Căci numai talent nu sunt volanul și accelerația!… E posibil deci să cânți la un instrument, să pictezi, să compui muzică, să scrii literatură, găsiți o soție online pe site , să faci drumeție la picior , ciclism, schi de fond, să faci fotografie, să cultivi grădina – cu dăruire! – să fii un artist-cofetar, să fii un minunat dascăl, să fii om cu vocație pe miri ce domeniu. Ba chiar vidanjor bun!… ”Artist” în ce faci…Om onorabil și generos în pasiunea sa care, în aceste cazuri nu e pasiune , ci iubire. Starea asta bună depinde de imaginație și de educație: de ceea ce se cheamă ”imaginația educată”.
Firește că nu toți au avut parte de așa ceva, căci ființarea pomenită se naște în casele ”cu Dumnezeu” unde, iubirea ființând, oamenii toți – părinți și prunci – trăiesc în ”Eu sunt cel ce sunt” și nu țin să fie ”cineva”, să dovedească ceva cuiva. Abia așa, trăind în adevărata performanță generată de talent, evitând ”vitejiile” de doi bani și competițiile nerostului, evitând dorința – în acest caz – de a învinge (prin puterea unui motor) muntele, oamenii sunt în permanent vii. Nu numai vioi și ”cineva”, când au un ”motor tare” sub buci.… A învinge ce, pe cine, cu ce rost?… Imaginația educată este cea care, prin implinirea talentului, evită și dorința de a arăta lumii ieftina ispravă, săvârșită printr-o cumpărătură pe cât de banală pe atât de scumpă.
Ei, și ce e de făcut când oamenii n-au primit ”imaginația educată” din casa părintească? – ar putea întreba cineva. Nimic mai simplu: lucrăm cu ei prin cuvânt. Este ceea ce fac acum (și am făcut și pe pagina pietenului meu Ovidiu Pop). Că nicio oaie nu e pierdută, decât dacă e lăsată-n plata ei…
Iată așadar că, în afară de off-road și motocross, mai sunt ceva posibilități de adevărată performanță, pe lângă timbre și macrameuri și goblenuri. Posibilități menite bărbaților adevărați.
”Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”- grăise Eminescu. Doar că ”Melancolie” nu se potrivea ceasului dimineții, când soarele învinge iute. Și padina cu cerbi s-a aprins… Doi dintre ei, ceva mai vârstnici, s-au topit după culme.
foto: Nicolae Dărămuș
Al treilea, tânăr și curios – ca mai toți tinerii – s-a oprit, îmbrăcat în aur. Pesemne că nici lui nu-I venea la îndemână să renunțe la jocul dumnezeiesc al cerului… Nu era nicio grabă și nicio primejdie. Doar era duminică…
Desișurile s-au răzvrătit sonor, ca străbătute de furtună și, sprinten, ropotul copitelor a năvălit spre mine. Când m-a observat, a schimbat direcția, lăsându-mi frântura unei clipe spre a ridica aparatul la ochi. Și năluca dusă a fost, trezind din somn alte frunzare. Era cu coarnele-n puf, căprior de mai…
În urma lui, pâș-pâș, a ieșit în poiană spaima spaimelor pădurii: un cățel de-o șchioapă. Molcom și senin ca o zi de vară… Habar n-avea de nimic… Sau dimpotrivă: știa totul și tocmai de aceea era liniștit. Nu făcuse nimănui vreun rău.
Recent Comments