Când am fotografiat-o, trecuseră trei săptămâni de la întâmplare, iar imaginea sugerează doar o pasăre de pradă căreia-i este cald, surprinsă de măiestria fotografului…

55. ACVI.1
foto: Nicolae Dărămuș

În urmă mulți ani, mă aflam pe terasa unei case de vacanță. Ne invitaseră niște prieteni, mândri de noua lor proprietate amenajată ”cu tot confortu’ ” – ceea ce pentru mine, acolo, la margini de codru,  era prea mult… Râul sclipea ici și colo la poalele dealului, alăturat drumeagului de pământ, de care-l despărțeau molcome fânețe. Deasupra lor, o perche de acvile țipătoare rotea în senin, dându-și stridentele și neînțelesele lor semnale sonore. Prietenii se-nvârteau în jurul grătarelor fumegânde, încurcați de zelul musafirilor, când am auzit împușcătura. M-am întors spre vale. Pe cer, o singură acvilă scăpăta spre păduri. Mică, tot mai mică… Într-un fânaț, țopăind neputincioasă prin ierburi, am zărit-o pe cealaltă. Tot atunci am observat și omul cu pușca. Coborâse dintr-o căruță, precipitându-se spre pradă.

Nu știu când am ajuns lângă el. L-am recunoscut și m-a recunoscut: ”Vai!… Chiar dumneavoastră erați?!”… Ghinion!… Ca de atâtea ori, mă aflam în locul potrivit. Nepotrivit pentru alții. I-am luat arma, gata să i-o fac țăndări de leuca ”faetonului”, dar m-am stăpânit. Fără să-l întreb, s-a scuzat prostește: ”Am crezut că-i o cioară…”. Era paznicul de vânătoare.

Așa ajuns Acvi în familia noastră. Sângerată-n plămâni și cu-n picior rupt de alice. O cutie mare de carton  i-a devenit casă și, cu răbdare și nădejde, am făcut fiecare ce-am putut.

55. ACVI.2
foto: Nicolae Dărămuș

Ea a făcut însă mai mult: suferind, mi-a acceptat nepriceperea și neîndemânarea. Cine și-ar fi închipuit că sub înfățișarea aceea marțială se află atâta delicatețe?… Că grozăvia de cioc nu lovește, nu sfâșie și nu taie?… Că ghearele, precum niște mărunte pumnale,  nu străpung?…

Au urmat adăparea cu seringa și îndopatul. Ucenicia din casa bunicilor, când  – cu ochii cât cepele și pătruns de o nesfârșită milă tăcută – asistam la îndoparea gâștelor, și-a spus cuvântul. Ficatul de vită, tăiat în bucăți trebuia adânc împins în gâtlej și, odată cu scuturarea capului și unduirea gâtului, bucătura ajungea la destinație. Dar câte altele nu s-au cerut făcute și răbdate?… Au trecut… Cum a trecut și timpul. Si am ieșit la zbor.

În amiaza caniculară am  fotografiat-o  din toate pozițiile… Fără vreo măiestrie aparte, am dobândit atunci portretul unei acvile țipătoare, copleșite de căldură. Dintre amintiri se desprinde însă, mai clară decât orice fotografie – lucram pe film, fără ”autofocus” –  cea a fiului meu alergând, ținând sfoara unui adevărat zmeu viu.

55. ACVI.3
foto: Nicolae Dărămuș

Fuseseră încercări și odihne, până când, prinzând văzduh sub aripi, Acvi s-a smucit, sfoara s-a rupt și dusă a fost.

6 iulie 2016

Nicolae R. Dărămuș

5 Comments

    • Radu Humor

      Preferam un altfel de final:
      I s-a făcut milă lui Iancu şi a eliberat pajura, după ce a crezut că se poate descurca singură !
      Exact, cum a făcut el peste ceva ani … 😉
      P.S.
      Dar poate că aşa a şi fost…

      • Nicolae R. Daramus

        Nu de compasiune ducea lipsa acvila in acel moment, ci de… sanatatea complet refacuta. Cred ca instinctul a indemnat-o la mai mult decat s-ar fi cuvenit… Dar suntem datori sa nadajduim ca, totusi , a facut ce trebuie…

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 4 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 6 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 7 Months Ago