AEROPORTUL 1m
foto: Nicolae Dărămuș
„Ia spuneţi-mi, măi puişorilor, aţi auzit voi că se va extinde aeroportul oraşului? – am întins eu capcana pildei. ”Daaa!” – sunase răspunsul, în cor de glasuri subţirele, dar informate. „Şi cum vi se pare lucrul ăsta? – am continuat. Adică, ce credeţi voi? Este un lucru bun?” „Daaa!” – confirmară pripite glăscioarele. „Eu zic să nu ne grăbim şi să vedem pe îndelete, împreună, dacă într-adevăr mărirea aeroportului din oraşul vostru este un fapt de laudă… Căci s-ar putea să fie un lucru rău. Tare rău. De acord?” Tăcere. Privirile şi-au pierdut din prietenie, încărcându-se dintr-o dată cu un amestec de nelămurire, neîncredere şi uimire. Era limpede: în ciuda vârstei de nici nouă anişori, interlocutorii mei păreau să trăiască în clişee cimentate şi, mai grav, generatoare de emoţii negative. Iar eu, odată intrat în horă, trebuia să îmi duc demonstraţia până la capăt, convingător şi blând, dacă voiam să mai calc pe acolo. Aveam de muncit.
Fusesem invitat în şcoala aceea spre a le vorbi pruncilor despre ecologie. Clasa a treia… Va trebui să fiu atent – îmi spusesem pe când urcam scările – să mă cobor la mintea lor, să nu fiu complicat, să găsesc exemple potrivite şi să nu mă lungesc. Mai ales să nu mă lungesc; copiii îşi pierd repede interesul. Cu aceste gânduri am păşit în sala de clasă care, de la bun început, mă surprinsese prin atmosfera de grădiniţă răsfăţată. Eram un învechit pesemne. Mese aşezate în cerc, ghiozdane multicolore aruncate la podea, creioane colorate, foi cu desene trasate neîndemânatic, forfotă şi zumzet. Deşi sunase clopoţelul, mărunţii locatari nu păruseră să mă fi observat, văzându-şi de joacă şi discuţii. Abia când învăţătoarea i-a atenţionat s-au aşezat pe scaune şi mă învredniciră cu priviri iscoditoare.
Am fost prezentat: „Domnul care a scris în ziar povestea cu bursucul accidentat în pădure la raliul off-road şi pe cea cu vidra ucisă la şosea, de un automobilist grăbit”. „Le-am citit povestirile şi să ştiţi că la urmă aveau ochii în lacrimi”, mă asigurase învăţătoarea, neuitând să mă prevină încă din hol asupra faptului că elevii săi, deşi mici, erau foarte umblaţi prin lume: „Sunt copii cu posibilităţi, ştiţi cum e azi, părinţii…” O prinsesem din zbor: aceasta avea să fie informaţia care, nădăjduiam eu, urma să mă scoată din încurcătură. Cu siguranţă „copiii cu posibilităţi” călătoriseră cu avionul.
Cum liniştea se adâncea, am continuat: „Văd că tăceţi… V-am întrebat dacă sunteţi de acord să vedem împreună, judecând cinstit, dacă mărirea aeroportului nu face cuiva rău”. Câteva capete se înclinară neconvingător, acceptându-mi propunerea. Copiii nu erau numai umblaţi, ci şi amabili, poate chiar uşor milostivi cu mine. Trebuie însă că le păream tare primitiv, punând la îndoială ceva ce nu poate fi pus la îndoială: „civilizaţia şi progresul”.
Momentul era bun şi am plusat: „Cum arată un aeroport modern ştiţi cu toţii, doar aţi zburat, aţi văzut prin filme. Cine mi-l poate descrie?”. Mâinile se ridicară, agitându-se în aer. Am ales la întâmplare şi tabloul aeroportului se contură conform realităţii: beton şi iar beton. Beton cenuşiu cât vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare şi, mai ales, oameni eleganţi. Povestitorul de o şchioapă fusese la Londra. O fetiţă îi întări spusele: şi la Paris era aşa, dar „şi la noi, la Otopeni, însă e mai mic”. „Dar dincolo de piste ce se află?” insistai eu, iar vocile tinere îşi amestecară părerile: „Câmp”- rosti un băieţel. „Lanuri cu grâu şi porumb”, spuse o domnişoară. „Buruieni!” se repezi un şmecher şi râsul celorlalţi îi confirmă poanta.
„Buuun! Toţi aveţi dreptate. Dar, în afară de plante, ce se mai află pe câmp, împreună cu grâul, porumbul şi buruienile?
„Animale: iepuri, căprioare…” – sosi răspunsul. „Exact. Şi, dacă se extinde aeroportul, dacă vin buldozerele şi betonierele, ce fac animalele astea?” – am întrebat iar. „Fug!” – se iţi o fetiţă mărunţică, tăcută până atunci şi în ochii ei văzui un licăr de spaimă. „Ai dreptate, domnişoară, însă în câmp mai sunt mii de animale mici care nu pleacă, fiindcă locuiesc în pământ. Acolo îşi au vizuinile, în găuri şi galerii, în cotloane subpământene, secrete şi întunecoase… De popândău şi de hârciog aţi auzit?” Nu auziseră. „Dar de nevăstuică, ştiţi?” Nu ştiau nici de ea.
Le-am descris „animăluţele” cum m-am priceput mai bine, ba chiar am şi desenat pe tablă chipul hârciogului mâncăcios şi chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminţe „de rezervă pentru la iarnă”. Mare figură hârciogul ăsta! Dar şi popândăul e simpatic foc, mai ales când se înalţă „popândău”, ca să vadă departe. Şi pe tablă l-am schiţat şi pe el, ridicat „în două picioare”. „Să ne închipuim acum că am face o secţiune prin pământ, ca şi cum am tăia un caşcaval. Vizuinile animăluţelor s-ar vedea asemenea găurilor” – am adăugat. Şi, zugrăvind pe tablă „caşcavalul” viitorului aeroport, am continuat: „Şi, ce să vezi?… Pe când animăluţele noastre stau la adăpost, aşteptând să treacă primejdia, deasupra lor, astupându-le ieşirile, se toarnă…” Nu am mai apucat să spun ce se toarnă, fiindcă aceeaşi fetiţă izbucni: „Beton! Şi ele se sufocă acolo!”. În clasă se lăsă o nouă tăcere.
AEROPORTUL 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 6 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 8 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 9 Months Ago