asfalturile1
foto: Cristian Ilea
În 1999, într-un volum de eseuri şi povestiri ecologice intitulat „L’ours de Baisesco”, apărut în Luxemburg, scriam: În mijlocul continentului african, câteva insule de sălbăticie adăpostesc rămăşiţele fascinantului ecosistem al savanei. Fotograful din mine fusese încredinţat că bocancii tociţi pe cleanţurile Retezatului se vor acoperi cândva şi de colbul acestor locuri. Visasem să prind pe peliculă zborul pământesc al ghepardului şi cel de pasăre al impalei, ori fluviile de gnu lovite de răgetul leului, înnegrind orizontul cu siluetele lor masive şi dizarmonice, părându-mi de fiecare dată nepotrivită încadrarea lor de către zoologi în rândul antilopelor, fiinţe care pentru mine nu puteau fi decât întruchiparea fragilităţii şi graţiei.
Soarta nu m-a purtat încă prin acele ţinuturi însă ele, oricum, există. Prin dimensiunea lor, rezervele naturale ale Africii au ceva încurajator. Pământul lor nu se măsoară în sute de hectare, în mii de hectare, în zeci de mii. Sute de mii, milioane de hectare însumează platourile savanei acolo unde… Iată, sunt tentat să descriu ceea ce încă n-am văzut. Mai bine mă opresc. Au făcut-o alţii înaintea mea. E drept, cei mai mulţi, copleşiţi de mulţimea trupurilor în care putuseră slobozi focul carabinelor. Au scris unii şi cărţi presărate cu fotografii în care autorul-vânător, tronând pe grămada leşurilor, fuma pipă cu aerul unei bărbăţii stupide şi calme. Aş putea pomeni nume, dar nu e cazul. Nu merită.
Astăzi însă, în timp ce zăpezile de pe Kilimanjaro încă răspund Soarelui, ca un ochi de puritate al Pământului, la poalele muntelui viaţa sălbatică îşi cântă neînfrântă simfonia. Iar moartea, atunci când mai vine – sub colţi şi gheare – are ceva din firescul unei scurte modulaţii minore într-o partitură cu tonalitate majoră, bătrână ca timpul. În Masai Mara, în Serengeti, în Ngorongoro, armele nu mai dau glas decât pentru braconieri…
Şi totuşi, unele veşti mă fac să cred că mă iluzionez întrucâtva…
Masaii, temuţii războinici care doar cu un secol în urmă înfruntau leul cu suliţa şi scutul, sunt acolo şi acum, cu cirezile lor de vaci. Suliţele li s-au tocit şi mai sunt scoase la lumină doar demonstrativ, spre bucuria grupurilor de turişti. În restul timpului stau cuminţi în colibe, alături de sticle de Coca-Cola. Şi leii sunt acolo, însă ei nu cunosc limitele rezervaţiei şi nici vitele băştinaşilor nu sunt din cale afară de prudente. Ca orice fiară, leii fac „pagube în şeptel”. Urmează plângerea localnicilor la autoritatea de mediu, la cea cinegetică şi autorizarea unei vânători.
Din păienjenişul de asfalt şi beton al unei capitale europene se va ridica lin un avion sclipitor şi peste câteva ceasuri silueta sa zveltă va umbri trecător cursul Nilului tot mai spre sud, către izvoare, pentru a se odihni pe vreo pistă însorită, undeva la cumpăna dintre emisfere. Călcând important, cu aer de învingător necondiţionat, va coborî din avion vânătorul: elegant, cu ochelari de soare şi haine „coloniale” gălbui, după moda ultimului catalog, având asigurările şi vaccinurile bolilor tropicale la zi, înconjurat de zeci de sticle de apă minerală şi felurite conserve, pentru că, vezi bine, în Africa nu-i de glumit!… Va duce în mâini doar arma, afişând o totală indiferenţă faţă de restul bagajelor ce înseamnă chiar condiţia esenţială a supravieţuirii sale.
De aici, totul e după canoanele ştiute: ghidul, automobilul 4×4, arşiţa amiezii cu leii tolăniţi sub cupolele acaciilor, focul tras prin lunetă, pipa aprinsă, fotografiile şi peste câteva zile publicarea acestora în revistele cinegetice din ţara sa.
Nu peste multă vreme, alt leu va călca graniţele nevăzute ale rezervaţiei africane, alte „pagube în şeptel”, alte plângeri la autorităţi şi alt vânător „de lei”. Atributul are o rezonanţă marţială implacabilă şi nu duce cu gândul nicidecum la vaccinuri, ape minerale şi tablete antidiareice. E viril şi atât.
Lucrurile s-ar putea să meargă şi mai rău.
Nu ar fi exclus ca la începutul celui de-al treilea mileniu, vreun inginer autohton, ridicat poate chiar din vechiul trib al masailor, ignorant într-ale vieţii, cu gândul sincer la propăşirea neamului său, să încerce să îi facă bine; după capul său, şcolit prin străinătăţuri. Va aşeza pe hârtie cifre, va face calcule – simple, de altfel – şi va arăta politicienilor din partidul său cum foamea milioanelor de guri flămânde ale alegătorilor poate fi potolită cu milioanele de tone de carne ale copitatelor savanei. Cu muncă puţină, cu investiţii minime. Şi politicienii se vor lumina, descoperind noua sursă de hrană a „celor mulţi” ca pe un merit propriu, bun şi pentru următorul afiş electoral.
Alt inginer, probabil din partidul de opoziţie, va face noi calcule demonstrând că nesfârşitele întinderi de pământ, călcate în neorânduială de sălbăticiuni, stau degeaba. Va desena planuri de irigare, va împărţi terenul şi hârtia va suporta cu uşurinţă ipoteticele tone de cereale la hectar.
O vreme partidele se vor ciondăni democratic şi cei doi ingineri se vor socoti oarecum inamici. În disputele lor televizate se vor auzi mereu fascinantele cuvinte „investitor”, „investiţii”, „concurenţă”, „costuri”, „rentabilitate”, „popor”, „naţiune”, „PIB”, „progres şi dezvoltare”. Nu va trece mult şi, împăcându-se, cu toţii vor înţelege că ciolanul e gras, ignorând că oalele sparte le va plăti savana cu sălbăticiunile ei, cu ierburile ei, cu fluviile ei. Doar ele, la început.
Deştepţii deschid drumuri şi proştii umblă pe ele… Am descoperit tristul adevăr visând la savana africană. În urmă cu peste un secol David Livingstone, păşind în necunoscut, lega Atlanticul de Oceanul Indian. Pe Zambezi, ca o răsplată, îl aştepta „Mosi-oa-Tunia”, adică „Aburii care tună”, cascada pe care el avea să o boteze cu nume de victorie şi de regină, deşi cred că mai potrivit trebuie să îi fi părut totuşi numele ei vechi, cu rezonanţe de Geneză.
Mai târziu, când zvonul morţii sale avea să prindă putere, alt temerar, Henry Stanley, pornea în căutarea sa. Şi dacă destinul a făcut ca cei doi să îşi strângă mâinile în tăcere, vorbindu-şi bărbăteşte doar din ochi, undeva lângă apele Tanganikăi, asta nu însemna decât că la acea vreme romantismul şi curajul mai făceau casă bună. Marile spirite deschid drumuri.
Astăzi, pe urmele lor, purtaţi în avioane şi automobile 4×4, umblă topografi, geologi, agronomi, măcelari, petrolişti. Într-un cuvânt, „investitori”. Neînduplecat şi pur, Kilimanjaro va privi uimit la limbile de asfalt ce-şi vor ţese păienjenişul la poalele sale, mai apoi la halele uriaşelor abatoare ce vor frânge pentru totdeauna galopul marilor ierbivore africane. Maşinării harnice vor scormoni pământul şi seminţe noi, necunoscute acestuia, îşi vor descătuşa puterile verzi sub sărutul apelor cuminţite în albii de beton, uitându-şi numele elegante ritmate ca ecoul bătrânelor tam-tamuri.
Despre vechea viaţă a savanei vor mai aminti doar numele unor locuri şi, prin vorbele lor, rar, unii oameni. Turistul care se va opri la vreuna dintre sutele de benzinării ale fostei savane îl va asculta, sorbind o băutură răcoritoare, pe băiatul tuciuriu cu dinţi strălucitori şi salopetă portocalie, vorbindu-i cu tristă mândrie despre străbunii săi, despre suliţele lor, despre spiritul marelui rege leu, care, pe atunci, nu era doar un spirit. El le va asculta pe toate cu un aer absent, cu paiul între dinţi, gândind mai mult la ale sale, la afaceri poate, istoria găsind-o, totuşi, pitorească. Pitorească şi imaterială, ca orice legendă. Adică, numai bună de uitat.
***
De îndată ce le-am scris, rândurile de mai înainte îmi părură rodul unei clipe de deznădejde. Le-am lăsat însă aşa. Cu siguranţă – mi-am spus atunci – mai este ceva timp. Nu trebuia să mă grăbesc spre a prinde pe peliculă zborul pământesc al ghepardului ori cel de pasăre al impalei, trăind astfel cu nădejdea că moartea savanei sălbatice nu-mi va fi contemporană. Nici pericolul creşterii demografice şi nici cel al democraţiei nu mi se arătaseră la acea vreme într-atâta de grăbite încât să ucidă savana în câteva zeci de ani, iar încălzirea globală încă nu îşi prăvălise semnele „în cascadă” asupra Terrei.
Astăzi îmi este limpede că speranţa mea nu întrupa decât refuzul subconştient al răului. Încălzirea globală e mai necruţătoare decât îşi închipuiau cei mai mulţi dintre noi, iar civilizaţia mileniului al III-lea a adus în preajma sanctuarelor sălbatice ale Africii războiul. Războiul globalizator pentru resurse şi teritorii.
Când scriu, în Kenya şi Ciad, postelectoral, partidele tribale îşi dispută puterea cu arme moderne. Nu departe, şi cicatricile interetnice ale Ruandei încă sângerează. De fiecare dată când un nou teatru de război1 se iscă în Africa ecuatorială, gândul îmi zboară la nişte inocenţi neglijaţi prinşi în conflict: necuvântătoarele din marile rezervaţii. Este ceasul la care, alături de prosperii comercianţi de armament, alături de viitorii investitori regionali, îşi freacă bucuroşi mâinile traficanţii de fildeş, de blănuri, de carne. Fiindcă tabuurile au murit de mult, iar inter arma, alături de muze, tac toate legile.
În septembrie 2010, o ştire a generat proteste vehemente ale opiniei publice mondiale la adresa guvernului tanzanian: prin câmpiile rezervaţiei Serengeti urma să se construiască o autostradă.
ALFALTURILE DE PE KILIMANJARO
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 12 decembrie 2010

1 În iunie 2013 Armata de Rezistenţă a Domnului, autodeclarată ca fiind de orientare religioasă creştină, al cărei şef este Joseph Kony, ţintind să răstoarne puterea din Uganda, a atacat cu violenţă şi populaţiile civile din Republica Africa Centrală, din Sudanul de Sud şi din Republica Democratică Congo. Pentru a obţine banii necesari întreţinerii soldaţilor şi cumpărării de arme, grupul rebel este axat la această oră, sistematic, pe braconajul elefanţilor, folosind armele automate. Comerţul ilegal cu fildeş, înfloritor în regiune, nu poate fi împiedicat de nici o autoritate. Membrii ONG-ului Enough Project au denunţat neputincioşi situaţia. Armata de Rezistenţă a Domnului vizează răsturnarea guvernului ugandez, spre instala o conducere bazată pe „Cele zece porunci ale Bibliei” – printre care se află şi „să nu ucizi”. Căzut în păcatul de a înlocui iubirea prin adoraţie, omul strigă: „De dragul tău, Doamne, sunt în stare şi să-ţi ucid fiii!” Nu numai pe cei necuvântători, fireşte, întrucât o mare parte a armatei “creştine” condusă de Joseph Kony este formată din copii-soldat.

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Nicolae R. Dărămuș

1 Comment

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 9 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 11 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 11 Months Ago