foto: Nicolae Dărămuș
Când în urmă cu patru ani Valentin Zaschievici – pe atunci redactor şef la Jurnalul Naţional – m-a invitat să ţin o rubrică „de ecologie”, l-am întrebat în ce ar vrea să consiste, practic, colaborarea. „Să scrii cam tot cum ai scris la Academia Caţavencu şi Cotidianul: reportaje, investigaţii, anchete de mediu” m-a lămurit el. I-am spus că nu mai sunt interesat de cazuri, de vinovaţi cu nume şi prenume, de argumentele şi consecinţele juridice ale faptelor penale care ucid natura: „Voi scrie, dacă accepţi, altcumva: pilde, povestiri, eseuri. Aş vrea ca, citindu-mi scriitura, oamenii să cadă pe gânduri, să se simtă oarecum părtaşi la rău, asemenea spectatorilor aflaţi la o nedreaptă execuţie publică. Deopotrivă, aş vrea să se înţeleagă că nu numai individul cu drujbă, cel cu armă de vânătoare sau patronul din a cărui fabrică se scurg reziduurile toxice în fântâni sunt răspunzători de condamnarea vieţii. Abia scriind pilde, poate chiar din postura victimelor directe, cititorii vor simţi tristul adevăr de la care mereu îşi întorc faţa, tolerându-l, prea ocupaţi cu importantele nimicuri cotidiene. Voi încerca să ajung la mintea lor prin inima lor. Numai aşa pot nădăjdui ca mesajul meu să rămână, spre a trezi angoasa că trebuie făcut ceva.” Omul a acceptat de îndată, sugerându-mi şi un titlu de rubrică: „Ecofabule”. A fost, practic, începutul acestei cărţi.
De cărţi însă librăriile nu duc lipsă. În ciuda evidentei scăderi a interesului pentru citit, tomurile sunt tot mai numeroase, semn că, totuşi, piaţa cărţii, ca obiect comercial, prosperă.
Paradoxul are o explicaţie simplă: asemenea presei tabloidizate, şi cartea s-a tabloidizat. Sunt cărţi care se parcurg şi cărţi care se citesc. Faţă de primele – ele fiind o adevărată specie dominantă – ultimele par puţine. Acestea sunt tipăriturile care în loc să informeze, formează, care în loc să distreze şi să omoare timpul, pun omul pe gânduri. Sunt cărţile care, fără să rezolve o problemă, clarifică şi deschid drumul.
Aşadar, cărţile adresate spiritului – printre care şi cele de ecologie, disciplină care înseamnă tot mai mult înţelegerea frăţiei întru Dumnezeu – există şi se înmulţesc de la o zi la alta. Ignorate de dascăli, de sisteme, ele sunt descoperite întâmplător şi, după cum ţintesc inima sau numai mintea cititorului, paginile lor devin sau nu „de succes”. Pe această observaţie îmi fundamentasem argumentul viitoarelor mele ecofabule.
Din banale ştiri despre chipurile morţii, trebuia să generez istorii vii. Căci una era ca ziarul să anunţe braconarea unui urs la Voroneţ, şi cu totul alta era ca cititorul să afle, chiar din postura celui împuşcat, cum e să suferi zile în şir cu glonţul în măruntaie. După cum în locul unei veşti fugitive despre poluarea unui râu, tot el să simtă, aşezat în fotoliu, sufocarea păstrăvului cu branhiile năclăite de zoaiele pensiunilor. Deopotrivă, lui, cititorului, trebuia să îi răsune în urechi şi geamătul molidului secular retezat de drujbă şi strigătul mut al rechinului lăsat viu în ocean, în vreme ce înotătoarele lui, retezate, înoată în „rafinata” supă servită unor turişti cu buzunarul plin.
Abia aşa, trezindu-se în compasiune şi revoltă, cititorul putea aspira la statutul frăţiei sale cu „râul, ramul”. Şi, dacă puteam sugera asta, era fiindcă fusesem un norocos: prinsesem coada timpului, bucurându-mă de darurile unei Naturi încă „neatinse” şi ale omului încă „întreg”. Cu atât mai mult, vremurile îmbolnăvirii acestora mi-au impus ca pe o urgenţă strigarea banalei concluzii că cel mai important lucru într-o viaţă este nu să produci sau să îţi produci satisfacţie, ci să nu produci suferinţă.
Obişnuinţele sunt însă a doua natură. De zeci de ani citim si auzim: „Fii cel mai bun!”, „Meriţi ce-i mai bun!” „Cunoaşte-ţi şi cere-ţi drepturile!” Şi totuşi, deşi intoxicaţi cu astfel de slogane şi oferte, dovadă că a doua natură nu o poate înfrânge la nesfârşit pe prima, tot mai mulţi sunt cei care simt necuviinţa lor, în vreme ce conştiinţa le şopteşte îndemnuri fireşti: „Fii bun!” „Meriţi după fapte!”, „Cunoaşte-ţi îndatoririle!” Căci trebuie recunoscut: a fi cel mai bun nu înseamnă întotdeauna a fi neapărat şi bun: cel mai bun vânător, cel mai bun lunetist, cel mai bun drujbist, cel mai bun războinic, întâiul ins din topul bogaţilor… Poziţii şi stări de satisfacţie obţinute fără excepţie cu preţul suferinţei cuiva şi a ceva.
Pe zi ce trece, angoasa generală cheamă inconturnabil spre urgența abandonării egoului, fie el individual, fie colectiv. Şi, deşi sistemele l-au stimulat şi slăvit mereu, începând cu şcoala care ne învaţă copiii cum să greşească fără de greşeală, deşi perpetuu i s-au ridicat pe piedestal „virtuţile”: individualismul, separaţia, concurenţa, lupta, supravieţuirea celui mai tare, bogăţia, „adrenalina” şi „spiritul învingătorului”, acestea nu au însemnat nici pe departe spirit.
E de ajuns să privim cu sinceritate în ograda sportului devenit afacere, în cea a afacerilor tradiţionale şi la detaliile biografic-morale ale nefericitei „lumi bune” spre a înţelege că întreaga criză a prezentului – spirituală şi materială – este rezultatul acestei mentalităţi „a învingătorului”, a îmbogăţirii în dauna celui sărac, a supunerii celui mai slab, a lăcomiei fără de măsură şi că ieşirea din criză se va realiza doar trăind altcumva: înlocuind separaţia prin comuniune, înfruntarea prin întrajutorare, fără-de-măsura prin echilibru, individualismul printr-un noi care să nu însemne numai noi, oamenii. Trebuie dărâmat zidul dintre omul-individ şi adevăr, dintre omul-individ şi viaţă. Altfel nu se poate. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
În aprilie 2011, la Cluj fiind, o monstruoasă armată de utilaje înghesuite pe o alee din cartierul Mănăştur, mi-a amintit de Manifestul Unabomber. Coincident, la începutul lunii se împliniseră cincisprezece ani de când autorul său, Theodore Kaczynski – absolvent de Harvard şi geniu al matematicii – fusese arestat, după ce, începând din 1978, terorizase America prin bombele sale artizanale. La începutul lunii se împliniseră cincisprezece ani de când se afla închis pe viaţă într-o închisoare de maximă siguranţă, plătind pentru crimele sale, şi tot atâta timp trecuse de când manifestul scris de el se afla în atenţia opiniei publice internaţionale, fiind studiat în universităţile americane.
„În România Unabomber nu face explozie”, scrisese însă cineva într-un cotidian, arătând că acest tragic personaj, destinul şi acţiunile sale, ca şi manifestul – veritabilă demonstraţie de viziune generoasă şi conştiinţă contemporană, cuprinzând 231 de paragrafe – nu şi-au făcut loc în mass-media şi nici în conştiinţa publică românească, ocupate şi preocupate de scălâmbăielile publice ale unor Columbeanu, Zăvoranu, Udrea şi ale altor umanoizi sau de zeflemelele zoioase ale preşedintelui Băsescu.
Utilajele acelea motorizate, ocupând agresiv aerul străduţei clujene, îmi arătau – a câta oară? – că Ted Kaczynski avusese dreptate: sistemul tehnologic funcţiona perfect. Invadându-ne spaţiile, acaparându-le, modificându-le, el pompa banii publici şi resursele Pământului în buzunarele lacomilor ignoranţi ai lumii: magnaţii producţiei tehnologice, dezvoltatorii şi marionetele lor interesate: politicienii. Un adevărat triunghi al uciderii Terrei.
În urmă cu doar douăzeci de ani, pentru asfaltarea măruntei străduţe clujene şi pentru ridicarea trotuarului, ar fi fost de ajuns nişte lopeţi şi târnăcoape, câteva roabe şi un „cilindru” compresor. Lucrul s-ar fi săvârşit omeneşte, în linişte, iar manopera – oferind locuri de muncă – ar fi însemnat costuri mici şi calitate, iar pentru „braţele de muncă”, siguranţa zilei de mâine.
Acum nu s-a mai putut aşa. Musai, sub pretextul slujirii omului, sub cel al progresului şi dezvoltării, maşinăriile unei societăţi private, cumpărate pe bani grei de la producător, trebuiau amortizate. Cu orice preţ: al costurilor, al poluării şi al şomajului. Municipalitatea a decis şi „banii dumneavoastră” – mulţi, mult mai mulţi decât în cazul târnăcoapelor – au luat calea executantului; iar pentru lobbyul făcut, nu puţini dintre ei s-au rătăcit şi în conturile aleşilor decidenţi. Gazele de eşapament au umplut văzduhul, trepidaţiile au încercat la greu temeliile clădirilor, iar bornăiala nenumăratelor motoare „specializate” a cutremurat din zori şi până în noapte apartamentele. Dar ce poate însemna asfaltarea unei mărunte străduţe sau chiar a unui întreg cartier?…
Ochii politicienilor, ai dezvoltatorilor şi ai fabricanţilor de tehnologie vor rătăci hulpavi pe hărţile ţării. Degetele acoperite cu ghiuluri vor urma traseele unor poteci de munte, ale unor drumeaguri codrene, ale unor albii de râuri, tot mai sus, spre izvoarele acestora. Grăsanii cu cefe groase se vor apleca asupra hârtiilor şi crucile ghiolbane, din aur masiv, se vor bălăngăni peste simboluri cartografice care – în minţile lor încărcate cu zerouri şi invadate de colesterol şi alcool – în nici un caz nu vor însemna arbori, ape cu păstrăvi, vizuini de bursuci şi poieni sihăstrite. Toate astea vor însemna numai „oportunităţi” pentru noi „proiecte”: şantiere pe bani publici, mulţi de împrumut, căci băncile şi FMI-ul atât aşteaptă, ori pe „bani europeni”, care tot publici sunt.
Am spus-o nu o dată: „deştepţii” deschid drumuri şi proştii umblă pe ele. Alţi dezvoltatori şi alţi politicieni lihniţi, bogaţi – dar vrând să fie „mai bogaţi decât X” – vor împărţi între ei terenurile, vor defrişa, vor turna betoane, asfalt şi hotelurile, pensiunile, parcările şi pistele de schi vor strâmtora sălbatic viaţa sălbatică din toate părţile, asemenea unui ucigător laţ invizibil. Apoi vor urca „la munte” şi plebeii, bucuroşi că pot ajunge acolo în automobilele luate pe credit, cele din ale căror difuzoare manelele se vor duela aerian cu fumul grătarelor cu mici. Din calea tuturor, pădurile, apele limpezi şi necuvântătoarele se vor retrage mereu, până ce vor ajunge doar în amintiri. foto: Nicolae Dărămuș
Zidul Berlinului nu a căzut de dragul democraţiei. Cum nu se poartă de dragul democraţiei nici războaiele în numele acesteia. Sistemul tehnologic se sufocă mereu, mereu este în crize, are nevoie de noi guri de aer. Iar capitalismul globalizant i le oferă: noi resurse şi noi spaţii populate, însă fără conştiinţă civică, în care să îşi împrăştie otrava. Viaţa nu contează. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Nu. Nu posed reţeta vindecării vreunei maladii, ci pe cea a producerii. Aplicaţia ei mi-a luat câţiva ani, însă cu obstinaţie am reuşit. În urma acestui nedorit succes, şi mai mulţi ani mi-au trebuit spre a mă ameliora cât de cât, deşi pusee tot mai am. Recunosc însă că, spre deosebire de perioada acută a bolii, simptomele nu mai constau în blesteme sau înjurături şi nici măcar în revoltă sau uimire, ele reducându-se acum, cel mult, la un zâmbet. Nu este încă unul vesel, dar nici nu pot avea pretenţii, întrucât nu sunt destul de bătrân pentru a dobândi vigoarea necesară învingerii bolii. Cei care au trecut înaintea mea prin această cumpănă de sănătate mă asigură însă că abia din această fază, când, practic, am înţeles că nu mai este nici o speranţă, şansele mele de vindecare cresc vertiginos, senectutea urmând să îmi asigure o sănătate de fier, în condiţiile unei imunităţi totale.
Totul a pornit de la îngrijorarea pentru soarta semenilor mei îmbrăcaţi – da, am mai spus-o! – în blănuri, pene, solzi, frunze, chitină sau diafane membrane, aflaţi la adăpostul cerului, pădurilor, apelor şi pământului. Îmi place formularea, o găsesc sugestivă şi, iată, o tot folosesc. Îngrijorarea asta m-a făcut să acord o mare încredere semenilor bipezi, mai cu seamă celor a căror poziţie, public asumată, putea aduce un plus de consideraţie primilor. Fireşte că odată cu trecerea anilor naivitatea mea s-a mai tocit, dar insuficient, întrucât chiar şi astăzi, când am trecut binişor de jumătatea unui veac, simt că îşi mai face de cap.
Demult însă, înainte de a începe să scriu pe la gazete, alcătuirea unui “front ecologic” jurnalistic mi s-a părut un fapt absolut necesar şi, deopotrivă, foarte posibil, generozitatea actului constituind în mintea mea un argument îndeajuns de clar spre a nu mai necesita lămuriri şi pledoarii, cel puţin dinaintea unor oameni liberi şi destupaţi la minte.
Consecinţa acestei convingeri a fost un lung şi neobosit periplu personal pe la uşi importante, îndărătul cărora se aflau lideri de presă vizibili, bântuiţi în apariţiile televizate şi în editorialele semnate, de ceea ce credeam a fi neacceptarea funciară a răului, oricare ar fi fost faţa acestuia. Faptul că frontul eco- jurnalistic nu se produsese spontan, e drept, îmi trezea totuşi şi unele bănuieli angoasante pe seama VIP-urilor noastre gazetăreşti. În ciuda acestui fior, preferasem să îmi alimentez iluzia naşterii “mişcării”, punând lipsa ei de până atunci în seama tinereţii fruntaşilor din presă, în seama unui precar bagaj personal de experienţă, rod al aceleiaşi vârste, precum şi a unor lecturi individuale care, întâmplător, ocoliseră subiectul. Toate astea, îmi spuneam eu, îi împiedicaseră să înţeleagă, reordonându-şi priorităţile, că dacă un mediu natural sănătos “nu e, nimic nu e” şi că secolul în care urma să intrăm va fi ecologic “sau nu va fi deloc”. Nu puteam crede că “după ploaie chepeneag” şi “mintea românului cea de pe urmă” pot fi şi în cazul acestor conştiinţe mereu treze ale naţiunii, tipare insurmontabile şi găseam în presiunea “tranziţiei”, cu nenumăratele sale probleme şi dileme, scuza şi singura cauză a monotoniei dezbaterilor, a rotaţiei pe la microfoane a aceloraşi anoşti invitaţi, majoritatea politicieni, cu toţii foarte departe de dramele care apăsau necuvântătoarele, pădurile şi apele nemaiapărate de nimeni în ţara abia scăpată de comunism; departe şi de adevăratele drame omeneşti.
Îmi părea cât se poate de normal ca în grilele programelor de televiziune, precum şi în ziare, să existe un spaţiu permanent dedicat temelor de mediu şi, implicit, educaţiei ecologice. Un spaţiu zilnic, după modelul celor dedicate sportului – în care fotbalul este “sportul-preşedinte” (nu “ sportul-rege”, căci este ales de votul mulţimilor şi nu “născut”) – sau buletinului meteo. Nu găseam că formatul era important. O “eco-tabletă” pe micul ecran al televiziunii publice sau în vreun ziar de mare tiraj mi se păreau prea suficiente spre a picura cu blândeţe în urechile compatrioţilor frăţia cu cei pe care încă nu îi observaseră, deşi se aflau fie la vedere – păduri, câmpuri înverzite şi râuri – fie, mai discreţi, trăiau la adăpostul acestora. Ca şi oamenii, de altfel.
Nu mă aşteptam, fireşte, ca printr-o “eco-tabletă” vesperală să reduc la tăcere trioul Guţă-Mutu-Columbeanu(Numele unui interpret de manele, al unui fotbalist si al unui personaj monden cu viaţă privată indiscretă şi agitată.) şi nici corul dirijat de aceştia pe stadionul naţional. Însă, cum cei trei ignorau subiectul şi cum nu părea interesat de ecologie nici chiar Florin Piersic, cel care vorbeşte mai iute decât gândeşte, sarcina apărării naturii rămânea în seama oamenilor din presă, gata să cadă la datorie – pe teren sau, epuizaţi peste tastaturi, camere de filmat şi microfoane – conştienţi de misia lor patriotic-planetară, fără a aştepta aplauze.
Ei bine, de la chestiunea cu aplauzele mi s-a tras boala. Iar primele sale simptome mi-au apărut când am păşit în Casa Scânteii, crezând că mă aflu în Casa Presei Libere; o vizită ce avea să îmi arate fără dubii că, în România de după 1989, nu lipsea libertatea ci oamenii liberi.
Confuzia mea era oarecum firească, întrucât cele mai aprige voci si condeie de presă tocmai de acolo îşi trimiteau spre ţară mesajul de revoltă şi speranţă. Ca provincial ce mă aflam, fusesem şi eu lovit de solia acestor spirite neliniştite şi, cum la anii aceia, ca la aproape orice tânăr, urechea îmi era ceva mai aproape de inimă, mi-am spus că drama mediului nu îi putea lăsa indiferenţi pe aceşti adevăraţi cerberi de la porţile binelui, pentru care “noblesse oblige” nu părea nici pe departe o vorbă goală.
Era prea evidentă, îmi spuneam, prăpastia în care dispărea de la o zi la alta patrimoniul natural al României, sub presiunea democraticelor toxice ale libertăţii: “sfânta proprietate” – inclusiv cea pe marile ecosisteme vitale – “resurse”, “oportunităţi”, “profit”, “economie de piaţă”, “liber întreprinzător”, “prosperitate” etc. Şi, cum Casa Presei Libere adăpostea importante “organe de presă”, m- am pomenit că îi iau la pas nesfârşitele holuri întunecate, în căutarea luminii.
Trebuia să îi întâlnesc pe corifeii mass-media şi să le vorbesc pe scurt despre mediu şi ecologie. Cu siguranţă că de la primele mele cuvinte aceştia vor vibra, vor înţelege urgenţa şi se vor pune pe treabă, doar şi ei – ca şi mine, nu? – respirau aer, beau apă, se delectau cu trilul păsărilor, tălăzuirea codrilor şi cu celelalte daruri naturale cu care Cel de Sus pricopsise patria.
Prudent, mi-am precedat însă tentativele de întâlnire prin epistole timbrate ori telefoane. Nu voiam ca eu, un necunoscut, să apar ca musca-n lapte cu ecologia mea dinaintea acestor luptători ocupaţi. Făceam însă o greşeală capitală: plicul, purtând pe el ştampila provinciei, oferea din start o şansă precară conţinutului. Iar o secretară bună ştie ce are de făcut. Pubela atât aştepta.
Nici telefoanele nu mi-au netezit cine ştie ce calea, întrucât la întrebările „De unde telefonaţi?“ şi “Ce lucraţi?” nu puteam minţi. Dacă răspundeam „De la Gura Humorului“ – unde locuiesc de mulţi ani – glasul interlocutorului dobândea o plictisită înălţime. Îmi era clar că provincialii din capitală nu îi prea înghiţeau pe cei din provincia provinciei. M-am răzgândit atunci: oraşul meu de baştină, Clujul – capitală de provincie fiind şi, pe lângă asta, în inima Ardealului – îmi putea aduce poate un avantaj. Pe plic sau dinaintea celui aflat “la capătul firului”. Nu mi-a mers: Ardealul era preţuit pentru pălincă, pentru “lupta cu ungurii”, dar nu pentru idei.
Fireşte că aş fi putut să mă dau mare şi să spun că sunt din Caracal şi că sunt şomer fără studii, dar nu am făcut-o: am avut întotdeauna conştiinţa a ceea ce sunt, cât sunt şi ce îmi pot permite. Motiv pentru care, chiar şi atunci când mă laud, o fac cu măsură, spre a nu stârni invidii. Răspundeam aşadar sincer – regretând cumplitul adevăr – că sunt din Cluj, că sunt numai medic specialist şi de aici totul se ducea pe râpă.
Mi-a trecut atunci prin cap să declar – uzând de o caligrafie căznită de mână neînvăţată cu pixul – că mă frământ, obsedat de violarea propriei surori. Important era să ajung la corifeul de presă. Eram sigur că mai apoi îl voi aduce eu cumva şi la subiectul adevăratei mele obsesii. Dar, am spus-o, nu pot minţi: nu am soră. Din acelaşi motiv, deşi îmi puteam netezi calea spre succesul mass- media prezentându-mă ca fiind homosexual, nu am uzat nici de această naturală intrare, cât se poate de corectă politic şi democratică.
Nu-mi mai rămânea aşadar decât să plec spre capitală şi să bat direct la porţile „turnurilor de fildeş“, bucurându-mă că măcar câteva dintre ele se înălţau tot pe vechiul lor postament, construite din piatra rezistentă a unui edificiu consacrat.
Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: nu mi-a scăpat niciunul. Vreau să zic, niciunul dintre „grei“ şi dintre notoriii cu pretenţii. Lista mea cuprinde vreo 20 de “nume mari”. Din presa scrisă şi televiziune. Simpla înşiruire a acestora nu ar fi interesantă, iar mulţimea ciocnirilor mele cu zidurile dinăuntrul Casei Scânteii, deşi presărată cu detalii picante şi grăitoare, mi-ar lua prea multe pagini. Totuşi, câteva întâmplări merită atenţie.
De pildă, un ins cunoscut şi mărunţel, etanşeizat într-o eternă vestă de piele neagră – om convins că luptă “ singur împotriva tuturor”, cum îşi intitula o carte – m-a refuzat asigurându-mă că “la capitolul mediu, România încă stă bine, nu sunt probleme, e prea devreme să ne îngrijorăm”. S-a arătat însă foarte interesat de fotografiile mele cu sălbăticiuni: “Îmi daţi şi mie câteva?…Sper că nu îmi luaţi bani pe ele”. I-am dat şi nu i-am luat. A doua zi, imaginea unui urs orna prima pagina a ziarului său obişnuit cu “evenimentul” şi cu găinile care nasc pui vii. Bineînţeles, fără specificarea autorului. L-am diagnosticat instantaneu, iar peste puţin timp chiar el şi-a confirmat “suferinţa” printr-un alt volum. Titlul acestuia vorbea despre lumea văzută de el: “un român rupt în fund”.
Am mai spus-o: tinereţea păcătuieşte prin lipsa imunităţii. La baza acestei tare stă fără îndoială un defect din naştere al unora dintre aspiranţii la statutul de om matur: apropierea ochilor şi urechilor de inimă. Cu timpul, deşi pomenitele organe îşi mai pierd din capacităţi, la omul vârstnic ele câştigă într-un fel ciudat: ochii încep să vadă mai departe, urechile devin sensibile chiar şi la şoapte – dacă acestea rostesc adevărul – iar inima înţelege că este doar un biet muncitor calificat şi nu dirijor de zbor. Drept care, apropiindu-se de stomac, învaţă de la el să nu mai mănânce „tot ce zboară”.
În cazul meu, tentativa de a-i „corupe” pe marii jurnalişti ai României anilor ’90 spre a-i uni într-un front ecologic – indiferent de opţiunile lor politice, de patronii de presă şi de alte iubiri personale, secrete sau afişate – a fost rezultatul hibei ereditare mai înainte descrise; aceeaşi care, cu mulţi ani în urmă, îl făcuse şi pe bunicul meu matern să se ascundă prin munţii patriei, la vremea la care pragmaticii înţeleseseră că raţiunea de a trăi este mai importantă decât raţiunea însăşi. Şi, cum patria nu însemna altceva nici pe vremuri şi nici astăzi, nimic nu mă putea împiedica să cred că jurnaliştii de succes aveau să îşi ridice condeiele ascuţite spre a apăra „râul, ramul” din Carpaţi, cotropite de aliotmanul autohton, iscat intra muros. Ignorasem însă faptul că cenuşiul zidurilor Casei Presei Libere se imprimase ireversibil în materia cenuşie a multora dintre destinatarii speranţelor mele.
Dacă primul jurnalist înconjurat de ziduri mi-a refuzat iniţiativa, arătându-mi că într-adevăr vedea lumea ca un „român rupt în fund”, nu m-am descurajat, punând lipsa generozităţii lui în seama micilor sale dimensiuni trupeşti care – spun unii psihologi – cu foarte rare excepţii, adăpostesc şi cugete pe măsură, rezultat al frustrărilor multiple. L-am lăsat să zacă în vestuţa lui de piele neagră printre dosarele istoriei – pe care o studia pasionat şi căreia îi aparţinea de altfel – şi am trecut mai departe, fiindcă o altă uşă aştepta bătaia hotărâtă a degetelor şi inimii mele. Dar… iar dezamăgire! Nici cel care avea să fredoneze, după 11 septembrie 2001, “Cântarea Americii” nu era dispus să se uite atent în ograda ţării, deşi aparţinea generaţiei de jurnalişti care, nu prea demult, strigase din toţi bojocii săi tineri “Cântarea României”. Am înţeles pe loc faptul că „Proprietarul de iluzii”- cum îşi intitulase un simpatic volumaş de proză scurtă apărut înainte de ’89 – nu era el, ci eu care mai puteam nădăjdui că maturul nu şi-a uitat iubirea şi iluziile.
Peste câţiva ani, când America avea să refuze Protocolul de la Kyoto, urma să îmi explic însă totul, punând respingerea cauzei ecologice şi de către acest condeier în seama tradiţionalei încrederi anticipate a românului în americani. Şi l-am iertat. Am apreciat întotdeauna constanţa solidarităţii, chiar dacă aceasta era una între proşti, între bandiţi sau între primii şi ultimii. Cred că văzusem prea multe astfel de filme, însă era pentru prima dată când intram între ei.
Dar, cum „cu o rândunică nu se face primăvară”, nici cei doi jurnalişti abia întâlniţi nu mă făcuseră să cred că erau altceva decât nişte pitici vestiţi, absolut nereprezentativi pentru elitele condeiului. Un motiv în plus spre a fi şi mai hotărât ca următorilor din listă să le spun verde-n faţă ceea ce cred despre activitatea generoasă a clorofilei. Cu acest gând am deschis următoarea uşă, cea dindărătul căreia, într-un ziar şi pe micul ecran, se rosteau unele adevăruri necesare exact sub titlul „Verde-n faţă”. Iniţiativa mea a plăcut şi două texte semnate de mine au ocupat spaţiul tipografic în două numere succesive ale jurnalului. Mai mult chiar: am provocat şi un talk-show la care, alături de mine, a participat – tăcând copios şi vinovat – un viitor ministru al pădurilor, bucovinean cu nume de goangă, pe atunci doar mărunt şef de ocol. Elanul mi-a fost tăiat în scurt timp: partidul aflat îndărătul jurnalului şi antenei, deşi umanist cât se poate, câştigase puterea şi fusese cooptat la guvernare. Trebuia să aştept intrarea lui în opoziţie, spre a putea scrie şi rosti iar verde-n faţă despre pădurile tăiate, pubelele din râuri şi despre deşănţarea vânătorilor de urşi. Din nefericire însă, moartea acestora era mereu la putere şi nu intra în opoziţie odată cu partidul.
Una peste alta, experimentul – căci demersul meu asta devenise – începea să mă amuze. După atâtea încercări nereuşite de a trezi conştiinţa planetar-ecologică în VIP-urile de presă, un rest de luciditate – care rămâne pe undeva şi celui mai neghiob epigon al Cavalerului Tristei Figuri – îmi permitea să văd şi să mă văd tot mai bine. Îmi era clar că o permanentă rubrică de mediu nu era dorită în niciun cotidian.
Mă pomeneam dimineaţa în Gara de Nord. Abia coborât din tren, cu ochii uscaţi de nesomn – nu pot dormi în tren – călcam ca un prunc neînvăţat cu mersul de-a lungul unui peron amorţit ce-mi părea de-a dreptul neospitalier, scos dinaintea mea ca dintr-un tărâm străin. Era peronul ostil, nu eram eu de pe-acolo? Ieşeam din clădire şi abia atunci observam trecătorii. Ei nu erau călători. Ei erau de acolo şi vieţuiau aşa. Ocupaţi, alergând pe trotuare sau încapsulaţi în maşini, fiecare cu treaba lui, fără îndoială una importantă. Doar eu umblam contra curentului, scăldat în masa agitată care, dintr-o dată, mă făcea să înţeleg diferenţa dintre viu şi vioi. Cu gândul la câteva simboluri viguroase – pădurea, apele şi fiarele fiind printre acestea – diferenţa era stridentă. Bine că nu se văd gândurile, îmi spuneam câteodată, jenat de totala mea lipsă de pragmatism, atât de evidentă mie în forfota fluidului stăpânit de telefoane mobile, clacsoane, frâne şi acceleraţii, dar prin care simţem că trec neatins, ca un cuţit uns printr-o apă rece.
Întâlnirile cu oamenii de presă se încadraseră între convingerea lor că “La mediu România încă stă bine, nu e cazul ” şi un argument unic, tras la indigo, la pronunţarea căruia, invariabil, glasurile căpătau o nuanţă sfâşietoare de regret: “ Da, înţeleg ce spuneţi, poate că ar trebui, dar tema asta nu face rating”. Era mai mult decât evident că omul din faţa mea ar fi vrut să mă ajute însă nu putea în condiţiile lipsei “aplauzelor”. Dinaintea atâtor indivizi “bidimensionali” nu îmi mai rămăsese decât să îmi încerc norocul cu cel mai critic glas la adresa lor, un ins mereu încruntat, cu privirea bici si vorba brici, sculptând adevărul pe gustul mulţimilor şi chiar pe cel al adevărului, clamat pe atunci şi de numele ziarului său. El era ultima întruchipare a nădejdii, şefia Clubului Român de Presă, funcţie pentru care părea să fi fost născut, fiind argumentul suprem.
În dimineaţa sortită întâlnirii lui intrasem în holul de la parterul Casei Scânteii, redescoperindu-l: imens, prăfos, respingător. Un ins morocănos, cu pistol, uniformă şi chipiu – hibrid născut din împerecherea unui miliţian beat cu „paza contractuală“ în persoană – mă abordase important: „Dumneavoastră?“ Cerberul avusese în glas siguranţa slugilor cu stăpâni puternici, dar eu fusesem calm, întrucât vizita îmi era pregătită minuţios: o epistolă cu confirmare de primire şi o sumedenie de telefoane la redacţie îmi neteziseră calea spre domnul Popescu.
Prin fir aflasem de la o anume doamnă L. că domnul Popescu nu acordă audienţe, dar să revin, că nu se ştie. Tot ea mă asigurase că „scrisoarea e pe masa dumnealui“. Peste câteva zile un domn P. mă informa că „a fost citită de domnul Popescu, dar nu avem încă un răspuns, reveniţi“. Una peste alta, tot doamna L. mă încurajase în cele din urmă: „Veniţi la Bucureşti şi cumva- cumva tot o să-l prindeţi dacă staţi la capitală două-trei zile. Facem noi să fie bine“.
Am lămurit pe scurt scopul vizitei dinaintea cerberului cu caschetă, însă şi el era informat: „Domnul Popescu nu dă audienţe, degeaba aţi venit“.
Cu greu l-am convins să sune în redacţie, insistând să o caute pe doamna L., rugându-l să îi pomenească numele meu. O făcu în scârbă şi, minune, îmi întinse receptorul, ca unul care a primit dezlegare: „Vorbiţi aici“. Nu, domnul Popescu nu mă putea primi, dar, dacă am bătut sute de kilometri, îmi va asculta păsul chiar doamna L. Am întrebat-o unde să urc, spre a afla însă că nu am acces în „Olimp“: urma să coboare ea să vorbim câteva minute.
Am măsurat holul o jumătate de ceas, am rugat iar cerberul să sune. O făcu, degajând acelaşi aer de hatâr şi îmi comunică: „Vine imediat“. Mă plimbam, când o voce ştiută mă abordă: „Coane, ce faci aici?“. Era un amic, T. G., jurnalist şi coleg de redacţie cu bosul dorit. I-am explicat ce caut şi, binevoitor, omul se adresă paznicului: „Îl iau cu mine sus“. „Nu!“ – sări organul. „Staţi pe loc! Am ordin să nu urce!“ T. zâmbi jenat, eu, albastru: „Lasă-mă“ şi îl eliberai de neprevăzuta corvoadă voluntară. Alt sfert de ceas, alt telefon: doamna L. nu avea timp să coboare. Va trimite pe cineva „să ţină audienţa“. Am crezut ca nu aud bine, dar eram hotărât de data asta să văd până unde merge nesimţirea în numele adevărului.
În hol mai intraseră doi indivizi. Vorbiseră în şoaptă paznicului, apoi se puseseră pe aşteptat. Alte minute leneşe şi, în sfârşit, o fetişcană durdulie coboarî scările. Săltăreaţă şi veselă. Îmi întinse o mână şi se prezentă, adresându-se apoi ultimilor veniţi: „Tot pentru audienţă?“. Oamenii confirmară şi duduia ne făcu semn să o urmăm spre ieşire. Uşile duble ale acesteia delimitau un mărunt spaţiu în care se afla o canapea jegoasă, cu tapiţeria deşelată, pe care părea că îşi fac veacul homleşii din Piaţa Presei Libere. “Ocupaţi loc. În ce problemă?“
Priveam la greţosul imprimeu învins de vreme şi tăceam. Urma să plec fără un cuvânt. Nelămuriţi şi curioşi, de la doi metri, tipii se uitau în gura mea.
Jurnalul Naţional, serial, 7 decembrie 2012 – 12 ianuarie 2013
***
Sunt ani mulţi de când am început eu să scriu despre drama
mediului, în locul lor. Şi, privind înapoi, cred că am făcut bine.
Postez acest eseu ca pe o modestă avertizare asupra unor viitoare și nedorite similitudini între administrația Băsescu și Johannis. Similitudinile – privind repetarea și continuarea unei păgubitoare politici de mediu în Romania – se vor naște dacă președintele Klaus Johannis va avea drept sfătuitori același soi de nepricepuți de elită.
foto: Nicolae Dărămuș
Sub titlul „Bărbăţeii de elită” scriam în revista Luceafărul despre specia de indivizi netrăiţi, oameni cu biblioteci devorate, dar lipsiţi de un peisaj experimental propriu suficient de bun spre a dobândi, din cele două direcţii, atributele înţelepciunii: generozitate şi o reală axiologie a implicării.
Aşa stând lucrurile, riscul acestor inşi mortificaţi este acela de a vieţui, paradoxal, numai înăuntrul zicalei nemţeşti „Der Bauer isst nur was er weiß” (Ţăranul mănâncă numai ce cunoaşte). Câtă vreme aceştia nu părăsesc scăunelul de lectură, starea lor are o anume inocenţă, iar întâlnirea cu ei poate părea pitorească. Atunci când „bărbăţeii de elită” devin însă sfătuitorii unui preşedinte ca Traian Băsescu, amintita bibliotecă fără viaţă se întâlneşte cu viaţa fără bibliotecă, trăită cam pe puntea vaporului.
Întrucât şi individul fără bibliotecă mănâncă numai ceea ce cunoaşte, „felurile” monotone şi limitate consumate de simbionţii tandemului devin meniul obligatoriu al naţiunii. Iar durabila armonie de cuplu se naşte dintr-o admiraţie reciprocă şi frustrantă. A unuia pentru debilul om de cultură aliat, a celuilalt pentru bărbatul cu pumn de fier(Referire la întâmplarea prezentată de televiziuni în cursul campaniei electorale din 2005, în cursul căreia candidatul la preşedinţia României, Traian Băsescu, lovea cu dosul pumnului obrazul unui copil aflat în public. Ulterior alegerii preşedintelui Traian Băsescu, Preşedinţia a susţinut că în acel film secvenţa cu pumnul a fost „trucată”.)
Dacă în urmă cu ceva vreme tentativa mea de a prezenta la Palatul Cotroceni un proiect ecologic de anvergură naţională nu s-ar fi izbit de zidul sateliţilor prezidenţiali, aceste rânduri nu ar fi fost scrise. Cum însă faptul s-a întâmplat, iar argumentul refuzului a fost că preşedintele ţării are sfătuitori informaţi – amintiţi fiind Traian Ungureanu şi Horia-Roman Patapievici – subsemnatul, ca iniţiator al proiectului, sunt dator cu aceste rânduri. Asta cu atât mai mult cu cît la vremea când Traian Ungureanu fusese exclus de la postul de radio BBC, îi telefonasem lui Horia-Roman Patapievici, spre a-l felicita pentru felul în care îl apărase într-un editorial din LA&I, suplimentul de atunci al Cotidianului.
Repulsia lui Traian Ungureanu faţă de problemele ecologice mi s-a dezvăluit flagrant în editorialul Antiraţionalismul ecologic, publicat în decembrie 2006 în revista Idei în dialog. În textul cu pricina, pe întinsul a două pagini mari, dl. Traian Ungureanu tratează cu înverşunare, uneori cu ură, ecologia, ecologii, ecologismul şi ecologiştii. La grămadă, fără distincţie, dovadă că nu cunoaşte în profunzime şi discriminativ nici conceptele, nici categoriile şi, mai ales, dovadă că nu cunoaşte natura. În text, îngrijorările ecologice – de la dispariţia speciilor la încălzirea globală – fiind aruncate de domnia sa în derizoriu.
Straniu este că, într-o revistă ce se pretinde gazdă pentru dialogul ideilor, dl. Ungureanu nu lasă nici o şansă acestuia. Uneori simplist, utilizând sofisme – ca acela generat de promovarea ecologismului de către nazişti, de unde concluzia că ecologismul ar fi tot un soi de extremism – domnia sa dă sentinţe şi condamnă de pe poziţia unui posesor al adevărului absolut. O face fără să înţeleagă că avertizările ecologice sunt importante în principiile lor şi nu pot fi desfiinţate dacă timing-ul dezastrelor prevăzute nu respectă riguros calendarul. Deopotrivă, nu bagă de seamă că sărăcia (pe care, chipurile, ecologiştii ar promova-o în viitor prin combaterea „progresului”), s-a înscăunat şi persistă din cu totul alte motive decât activitatea acestor militanţi neglijaţi. Nu vede nici că acolo unde natura a rămas întreagă, sărăcia a fost şi este mai mică, tocmai prin generozitatea acesteia. Toate acestea par să fie rezultatul necunoaşterii de către domnia sa a preceptului fundamental al ecologismului modern: propovăduirea bunului simţ şi a măsurii într-o lume tot mai lipsită de acestea.
Asemănarea dintre domnul Ungureanu şi băbuţa care i-a smuls lui Jan Hus cunoscuta exclamaţie este izbitoare. Băbuţa era pesemne o pricepută bucătăreasă, o bună croitoreasă, o excelentă mamă, soţie şi o strălucită agricultoare. Altcumva spus, ea avea excelenţele sale certe. Atunci însă, într-un acces de bună intenţie şi suficienţă, se băgase unde nu-i fierbea oala (şi unde fierbea Jan Hus). Şi, crezând că face un lucru bun, „îşi adusese aportul” la focul ce-l mistuia pe învăţat. Dacă el o tratase cu milă şi o iertase, fusese dintr-o adâncă înţelegere a inocenţei şi ineficienţei acesteia. Căci, trebuie spus: cu sau fără surcica femeii, flacăra tot l-ar fi ucis pe cel sortit morţii. Ca şi băbuţa piromană, domnul Traian Ungureanu are unele merite individuale de netăgăduit. Ele privesc analiza unor feţe ale contemporaneităţii (de la politică la… fotbal), reprezentând uneori tot atâtea excelenţe personale. Din nefericire însă, tot ca eroina, domnia sa s-a aventurat acolo unde ştie doar câte ceva, unde se pricepe foarte puţin şi unde nu pricepe aproape nimic. Fireşte, o face cu bună intenţie, dar fără bunăvoinţă.
Sub aspectul eficienţei, scrierea domnului Ungureanu – condamnând ecologismul şi ecologiştii – este la fel de palidă ca vreascul băbuţei. Fiindcă, din păcate, formele actuale de viaţă de pe Terra vor pieri oricum, executate de focul unui călău mare şi decerebrat: specia umană. Din acest unghi privit, textul poate fi trecut cu vederea. Deosebirea dintre protagoniştii paralelei mele este însă esenţială. Dacă babei cu experienţă de viaţă îi lipsea cu siguranţă biblioteca, semnatarului articolului, stăpân pe o bibliotecă, pare să-i lipsească tocmai experienţa. Experienţa şi o anume generozitate. Dacă subsemnatul nu am trecut cu vederea textul cu pricina este tocmai fiindcă, spre deosebire de gestul anonimei muieri, glasul domnului Ungureanu – cu legitime pretenţii de conştiinţă civică – este unul care, „acum şi aici”, este ascultat de destulă lume, devenind uneori, fără vrere, „avocatul diavolului” şi, cu vrere, sfătuitorul tătucului de la Cotroceni.
Ar fi fost de ajuns, de pildă, ca domnul Ungureanu să se fi scufundat cu o banală mască de scafandru în urmă cu 40-50 de ani într-un râu de munte sau în Marea Neagră. Deopotrivă i-ar fi slujit să alerge cu aparatul fotografic în urma caprelor negre din Retezatul anilor 70, ori cu binoclul şi „chemătoarea” în întâmpinarea cerbilor Suhardului şi Călimanilor aceluiaşi timp. Ca să nu mai vorbesc de preumblarea tihnită cu o undiţă inocentă pe malurile Frumoasei – cea ştiută şi de Sadoveanu – eliberând, pe rând, păstrăvii prinşi. Prinşi cu sutele, într-o singură zi, prin anii ’60. Dacă domnia sa ar fi avut aceste bucurii şi ar încerca retrăirea lor astăzi, ar simţi un imens gol. Unul angoasant, dovadă că timpului actual îi este de ajuns doar o viaţă de om spre a face – ajutat de mijloacele progresului – paşii involutivi care ar fi reclamat cândva ere geologice. Ere care, prin durată, ar fi permis speciilor transformări, adaptări şi substituţii.
Domnul Ungureanu se arată a fi însă un pragmatic de birou. În amintitul editorial, legat de problema epuizării resurselor Terrei, conchide: „Resursele nu «sînt», pur şi simplu, ci apar, produse de cineva, sînt create, multiplicate în fabrici, ferme şi laboratoare”. E limpede că resursele despre care face vorbire insul sunt cele destinate exclusiv speciei umane, eventual şi câtorva specii domestice „utile”. Nu văd cum ar putea umple făcăturile din „fabrici, ferme şi laboratoare” stomacul bursucului, al cameleonului, al ursului, ori cum s-ar transforma ele în păduri seculare. Dar pe consilierul prezidenţial Traian Ungureanu nu îl interesează acestea. Îmi vine să cred că nu ar fi jenat chiar dacă savana marilor ungulate africane, irigată, ar deveni teren agricol, turmele de gnu, zebre şi elefanţi luând calea unor fabrici de mezeluri. Este cert că domnului Ungureanu îi este străină atât funcţia biotică precum şi cea estetică a biodiversităţii. Dacă ar avea deschiderea generoasă spre aceasta din urmă doar – ca să nu mai vorbesc de cea a lanţurilor trofice – ar putea accepta şi înlocuirea conceptului antropocentrist al „drepturilor omului” cu cel al „drepturilor biodiversităţii”. Biodiversitate care, firesc, l-ar include şi pe neînţeleptul sapiens, ca primum inter pares, încărcat astfel cu răspundere pentru soarta tuturor.
Autorul nu se află însă la prima „abatere”. În editorialul Tsunanimitatea, publicat în martie 2005, tot în Idei în dialog, după ce valul tsunami a lovit sud-estul asiatic, domnia sa – supărându-se ca văcarul pe sat – izbucneşte împotriva ecologiştilor, ca şi cum activitatea acestor militanţi ignoraţi ar fi condamnat Indonezia la sărăcie. Lipsa tehnicilor de avertizare şi alertare, ca şi a mijloacelor moderne de salvare îl făceau pe Traian Ungureanu să scrie că regiunea are nevoie de „şosele şi telefoane, nu de trupe ecologiste care să numere copacii”. Ca şi cum cele două entităţi – comunicaţiile moderne şi Natura – promovate cu bun simţ şi măsură, ar fi incompatibile, excluzându-se reciproc.
Celălalt „consilier”, dl. Horia-Roman Patapievici, în volumaşul de conferinţe Discernământul modernizării, vorbeşte despre „«drepturile omului» ale obiectelor”. Exemplul adus, menit să stârnească dezaprobarea cititorului, face referire la un ipotetic industriaş a cărui iniţiativă de a construi o uzină într-un podiş, poate fi zădărnicită cu totul necuvenit de un avocat „postmodern”, în numele dreptului la virginitate al acelui ţinut. Autorul Patapievici, care se declară „om modern”, se întreabă dacă în acest caz în capul avocatului „pro natura” se află prostie sau cinism şi se aşteaptă ca şi cititorul să facă la fel, în caz contrar riscând şi el, bietul, să fie catalogat drept prost de către preşedintele Institutului Cultural Român.
Mi-a fost limpede că pentru autorul broşurii podişul este o noţiune strict cartografică, ceva gălbui-maroniu pe o hartă. Nu cuprinde muşuroaie de furnici, arbori, vizuini de viezuri, cuiburi cu ereţi, iar dungile albastre cu care e împodobit nu sunt ape colcăind de păstrăvi şi vidre, ci surse menite să răcească vreun reactor nuclear, sau să umple rezervoarele cu apă potabilă ale oraşelor. Straniu a fost că acelaşi om, telefonic, îmi spunea cu sinceră îngrijorare că Bucureştiul devine sufocant, irespirabil, că spaţiile verzi se reduc catastrofal, invadate de betoane şi că trebuie făcut ceva împotriva acestei tendinţe (aş adăuga eu, „moderne”). Am rămas uluit de fractura din judecata sa. Uluit de gândirea strict utilitară, antropocentrist-teleologică, deloc generoasă privind Natura. Necesară intra muros atât cât să dea oxigen şi ciripit asfaltofilului cu celular, Natura devenea dispensabilă în afara urbei, acolo unde rămăsese pe vechile sale piedestaluri. Iar formularea „drepturile obiectelor” privind, practic, drepturile biodiversităţii mi s-a părut cel puţin ireverenţioasă la adresa semenilor mei „râul, ramul”, păstrăvul, ursul. Asta dacă drujba, buldozerele şi gloanţele – cu care urma acel industriaş să cucerească podişul – pot fi considerate numai ireverenţioase. În cartea cu pricina vorbindu-se – culmea! – tocmai despre… discernământul modernizării.
Cu sufletul corect asfaltat, populat cu straturi regulate cu panseluţe şi necesare păsărele cântătoare, „bărbăţeii de elită” nu înţeleg adâncimea generoasă a spusei lui Romain Gary: „Orice om care a cunoscut foamea, frica şi munca forţată începe să înţeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct.” Deopotrivă, ei sunt departe şi de lumina cuvintelor lui Albert Schweitzer: „Dragostea omului pentru toate fiinţele este cea care face din el cu adevărat un om.”
Cu asemenea sfătuitori subţiri – nu atât intelectuali, cât doar nişte notorii erudiţi – pumnul aplicat de preşedintele Traian Băsescu proiectelor de mediu, pe parcursul a două mandate, nu fusese unul trucat.
Dormi liniştit, FBI gândeşte pentru tine!
Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre cei doi este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în pădure care ziua distruge seminţişurile, lăstărişurile şi vizuinile bursucilor, vulpilor, urşilor, culcând sub lamă verdeaţa, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic.” FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi”, care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, apa, viaţa. foto: Nicolae Dărămuș
Puţină meditaţie nu strică
Pădurile tropicale – spun experţii – vor dispărea definitiv până în anul 2050, dacă cererea de lemn şi exploatarea vor creşte în acelaşi ritm. Odată cu ele însă vor dispărea jumătate din speciile de animale, plante şi microorganisme din lume, ca şi sursa naturală a peste un sfert din medicamentele prezentului, toate adăpostite şi furnizate de amintitul ecosistem. Aşa stând lucrurile, dintr-o dată, noţiunile din definiţia dată de FBI ecoterorismului îi culpabilizează ferm pe chiar făptaşii legali ai despăduririi. Să le numim, reevaluând totodată şi definiţia: adevăratele „victime inocente” sunt vieţuitoarele pădurii şi oamenii bolnavii lipsiţi de medicamente, „proprietatea” este cea planetar-patrimonială – căci trăim în epoca globalizării! – iar „natura infracţională”, prejudiciind interesul general, nu mai poate fi ascunsă printr-o simplă bucată de hârtie, oricum s-ar numi ea: autorizaţie de construcţie sau act de proprietate. Căcănarul astfel îmbogăţit rămâne aşadar singurul ecoterorist.
„Toţi ceilalţi sunt vinovaţi, numai eu, nu!”
Spusa de mai înainte, aparţinând lui Louis-Ferdinand Céline, este pe buzele oricui păşeşte în munte, întrebându-se: „Dar ce rău poate face – urmând enumerarea „inocenţelor”, după interesul personal – o tabără de corturi, o turmă de oi, o pârtie de schi, un complex hotelier sau un drum asfaltat?” „În societate, necazul este că fiecare are motivele sale”, spunea Jean Renoir, completându-şi compatriotul. Când deţinătorii primului „adevăr” îl ignoră pe al doilea, şi de obicei aşa se întâmplă, atunci necazul chiar are loc, luând chipul feluritelor războaie. Iar când acestea se dau între nesăţiosul om, acoperit cu hârtii legalizând „drepturile şi libertăţile omului”, şi nişte biete fiinţe necuvântătoare, practic, fără nici un drept şi neapărate de nimeni, ultimele pierd şi pier.
Măsura lipsei de măsură
De ceva vreme, cuvintele lui Céline îmi vin tot mai des în minte: atunci când aprind aragazul, când pun detergent în maşina de spălat sau când pornesc automobilul. Ba chiar mi se întâmplă ca, urcând în munte, să îmi pară uneori că simt, oricât de groasă ar fi talpa bocancilor, cum, odată cu fiece pas, câteva fire din ţărâna potecii coboară sub greutatea mea şi cum, în felul meu, stric. Dacă veţi zice că exagerez, vă voi da dreptate, fiindcă toate vin pe lume cu dreptul de a fi. Paradoxul este însă că la această oră, când ştiinţa a născocit până şi aparate de măsurat inteligenţa, adevărul şi minciuna, cea care pare să lipsească tot mai mult este chiar măsura. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Peste capetele invitaţilor pluteşte spre mine o ghitară şi contesa von K. anunţă: „Et maintenant Monsieur Daramus va vous chanter.”(„Şi acum domnul Dărămuş vă va cânta.”) E clar: nici aici, în buricul Luxemburgului, nu scap de cazna la care sunt supus la chefurile de acasă. Vinovatul care mi-a deconspirat veleităţile nu poate fi decât L., româncă, la care sunt găzduit. „Să ne cânte!”, scandează câteva glasuri de Evă şi spre mine pornesc ochiade feciorelnice, printre aţe de fum. Nu pot refuza, dar, deşi simt că românii veniţi la vernisaj aşteaptă un cântec „de pe la noi”, poate chiar „C-aşa beu oamenii buni”, totuşi, „noblesse oblige”, drept care atac „Feuilles mortes” pe versuri de Prévert. Îmi place şi îl cânt bine: „Je voudrais tant que tu te souviennes”… Cântecul curge şi ghitara picură chihlimbar în pahare. Zâmbetele au ceva paseist în tristeţea lor şi fiecare pare întors undeva într-o secretă istorie personală. La refren beneficiez de „tutti” cu falsete sincere, semn de preţuire.
Rezemat de un stâlp, ascultă şi domnul X. Ştiu că e conte de origine poloneză şi, în timp ce cântam, mi-a zâmbit. E înalt, uscăţiv, cu ochi albaştri şi poartă o vestă cafenie în carouri. Fredonează şi el „C’est une chanson…”, dar o face discret. „Et la mer efface sur le sable / Les pas des amants désunis”, un ultim acord, aplauze. Contele dă din cap aprobator şi, când aplauzele încetează, mi se adresează: „Donc vous êtes un artiste… Vous pouvez, peut-être, nous offrir un CD?”(„Deci sunteţi artist… Poate ne oferiţi un CD.”) E serios, eu sunt flatat şi gata să-i spun că… dar tânărul M. mă scoate din încurcătură. Este fiul ambasadorului Austriei la Bruxelles şi l-am cunoscut cu o seară înainte. Explică simplu: „Monsieur Daramus n’est pas un musicien professionnel. Il vient de présenter un livre en France.”(„Domnul Dărămuş nu este un muzician profesionist. El tocmai a prezentat o carte în Franţa.”) Contele se luminează: „Donc vous êtes écrivain.”(„Deci sunteţi scriitor.”) Nu, nu sunt scriitor, dar M. se simte iar dator să rezolve confuzia, spunând că este vorba despre o carte de proză „pro natura” şi că voi participa la un simpozion de ecologie în Belgia. Informaţia îl face pe conte să exclame: „Un défenseur de la nature donc! Êtes vous biologiste?”(„Un apărător al naturii deci. Sunteţi biolog?”) Nu îl mai las pe M. să semene nelămuriri şi mă reped: „Non. Je suis médecin. En Roumanie je pratique la médecine!”(„Sunt medic. În România practic medicina!”), ceea ce-l face pe interlocutorul meu să conchidă: „Ça explique tout!”(„Asta explică tot.”) Fără pauză se lansează într-o tiradă înflăcărată şi aflu că aşa e peste tot în lume, medicii sunt cei care duc stindardul ecologiei, pentru că: „ils comprennent mieux que les autres la souffrance”(„…ei înţeleg mai bine decât alţii suferinţa.”). Subliniind apoi că veniturile medicilor le permit acestora să facă astfel de activităţi fără să cerşească sponsorilor. Mă sfătuieşte totuşi, ca din banii daţi benevol pe ecologie, să rup ceva spre a-mi scoate un CD, fiind păcat să se piardă „une voix tellement sensible”(„o voce atât de sensibilă.”).
În vreme ce îl ascult prin faţa ochilor mi se perindă în „ralenti” imaginea cabinetului meu cu electrocardiograful hărtănit, cu linoleumul uzat şi înţeleg că mi-ar fi greu să-l conving pe visător că salariul meu nu depăşeşte suta de dolari – era în 1998. Ce să-i mai spun despre îngrijorările ecologice nule ale unui corp profesional care îşi duce viaţa de azi pe mâine.
Asistenţa a dat pe gât coniacul şi cere „ceva de la noi”. Ciupesc corzile în ritm de vals: „Cioo-bă-naaş cu treei su-tee de ooi”. Toţi cântă legănându-se. Contele zâmbeşte iar şi pesemne că în mintea sa construieşte explicaţii rafinate: vals, Transilvania, vechiul imperiu, nebănuind că e un cântec la limita dintre folclorul mioritic şi paharul cu pălincă. Închei în „tutti”, înţelegând în sfârşit ultimele versuri: „N-am ce face, asta-i soarta mea.” foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Dacă Vitoria Lipan, eroina din Baltagul, ar fi abandonat demersul său justiţiar, cu siguranţă că ipoteticii moştenitori ai criminalilor Bogza şi Cuţui, deposedaţi de turme, printr-un la fel de ipotetic rapt comunist, ar veni astăzi şi – scoţând din dosul icoanelor un act prăfuit, „cumpărat” de la vreun notar al vremii – ar revendica prin restitutio in integrum averile confiscate. Această „intelectuală analfabetă”, cum o numea Alexandru Paleologu, a ţinut loc de societate civilă şi de „instituţii abilitate” – poliţie, parchet, judecătorie şi … gâde – într-un ţinut lipsit tradiţional de autoritate publică. Ne place sau nu, Mioriţa şi Baltagul, dincolo de statutul de capodopere literare, sunt oglinzile fidele ale unei stări de fapt care, „acum şi aici”, a îmbrăcat doar forme noi, mărturie stând strada, presa şi dosarele din instanţe.
Cert este că baltagul a fost de-a lungul timpului făuritorul mult prea uzitat al unor averi, lui adăugându-i-se, după caz, semnătura unor dregători, voievozi, prelaţi sau obscuri notari, ale căror „acte doveditoare” dobândesc acum în ochii unor „personalităţi” politice – dar nu numai – adevărate calităţi metafizice. E drept că unealta cu pricina a îmbrăcat şi forme mai rafinate, fostul ministru de finanţe Argetoianu pomenind în memoriile sale despre „fondul de rulment al corupţiei”, pe care industriaşii Malaxa şi Auschnitt l-ar fi avut în permanenţă pregătit.
Apelul frecvent al politicienilor la exemple istorice, la acte îngălbenite, bune doar de arhivele muzeelor şi la „modele”, nu este decât dovada lipsei lor de cultură, de imaginaţie, dovada puturoşeniei cerebrale şi, până la urmă, a lipsei de inteligenţă.
Discursurile politice cu limbaj de bodegă electorală şi agitarea facilă – fără analiză critică, lucidă – a „Arcadiei” României interbelice sau a altor timpuri de voinicie (cineva îmi scria, revoltat şi amărât, că „în Moldova totul e din vremea lui Ştefan”) sunt nepotrivite şi costisitoare. Iar pretenţia că acele modele trebuie reînviate cu orice preţ, echivalează cu îmbrăcarea în armură grea, de oţel, a unui luptător modern din forţa de intervenţie rapidă.
Când astfel de opţiuni legislative şi executive se răsfrâng direct şi dramatic în chiar calitatea vieţii dintr-un teritoriu sau o ţară, ele trebuie deconspirate explicit. Că România evoluează prosteşte între extreme de mentalitate colectivă este evident şi păgubos. De la economia centralizată şi proprietatea în comun, expresii ale etatizării abuzive, s-a sărit la clamarea necondiţionată a virtuţilor economiei de piaţă, a proprietăţii private – care e „sfântă” – şi la blamarea statului, ca instituţie necesară în chiar acele domenii care garantează supravieţuirea decentă a fiinţei individuale şi a celei naţionale. Calea de mijloc nu a existat.
Mediul natural, cel de care depinde la propriu supravieţuirea, a suferit din plin efectele nedorite ale ultimei gândiri extreme. Întrucât, chiar cu riscul de a fi catalogat drept criptocomunist şi „nostalgic”, afirm răspicat: la originea „bolii” mediului – alterarea ecosistemului carpatin fiind în prim-plan – s-a aflat şi se află libertatea necondiţionată, însemnând „acum şi aici” lipsa oricăror reguli şi criterii. În aceste condiţii, economia de piaţă a fost substituită cu un sistem al pieţei discreţionar unde principiul a fost „care pe care”. Iar proprietatea privată, tributară opticii „cu ce-i al meu fac ce vreau eu”, a favorizat aplicaţiile abuzive, economice sau de altă natură şi asupra patrimoniului natural viu. Nimic mai grav şi mai lipsit de generozitate decât punerea acestui uriaş tezaur de viaţă la cheremul unor conştiinţe pitice. foto: Nicolae Dărămuș
În februarie 2006, locuitori dintr-un sat dobrogean jucau fotbal cu lişiţe şi raţe sălbatice vii, înţepenite de ger pe un iaz îngheţat. În martie 2006, câţiva proprietari de pădure din Negrileasa, din „mirifica Bucovină”, se distrau aruncând cu petarde în bârlogul unei ursoaice, până când aceasta a ieşit cu puii subsuoară, fugind înfricoşată spre alt loc, unde va găsi alţi proprietari. Exemplele inevitabilei Românii reale sunt cu miile, versurile lui Nicolae Labiş – bun cunoscător al spiritului rural – scutind de orice comentariu: „Lemn roş de tisă, lemn însângerat/ Cu lacrimi roşii, plânse de răşină/ Tisele-n codri s-au împuţinat/ Şi totuşi eu te curm din rădăcină.”.
Vreme de 15 ani presa şi politicienii s-au ferit de a diagnostica sincer originea maladiei ecosistemului forestier carpatin, mulţumindu-se cu inventarierea comodă a simptomelor: despăduriri, viituri, inundaţii, alunecări de teren, scăderea numerică a speciilor prin vânătoare. A recunoaşte, într-al 12-lea ceas, faptul că economia de piaţă şi dreptul de proprietate se pot exercita în România reală doar asupra terenurilor agricole şi imobilelor, excluzând din aplicaţia restitutio in integrum ecosistemele importante – forestier carpatin, deltaic, luciuri de apă sălbatică – ar fi o necesară dovadă de responsabilitate şi patriotism. Patriotism care, în aceste condiţii, nu ar fi deloc o vorbă goală. Mai mult: la ceasul prezent al umanităţii, când clima Terrei dă semne de oboseală, inventarea noţiunii de „patriotism planetar”, cel de care depinde şi supavieţuirea omului, pare să fie o chestiune iminentă. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Recent, pe un post de televiziune „documentarist”, am urmărit un film intitulat „Royal Navy”. Menit să ilustreze virtuţile militare ale unui corp de elită al armatei australiene, pelicula a avut asupra mea un efect contrar. Vrând să demonstreze transformarea acelor tineri din „oameni obişnuiţi” în soldaţi universali, adică „devenirea”, aceasta a ilustrat ştiinţa antrenorilor militari de a imbeciliza acele fiinţe cu chip de om, rezultând – graţie şi unei foarte precare gene individuale, atent selectate – nişte ucigaşi perfecţi, robotizaţi aproape, dacă ţara – în speţă, regina Angliei – le-o cere.
Diferenţa dintre un patriot autentic şi oricare dintre umanoizii peliculei, generată de cum gândeau şi acţionau ultimii, era stridentă. Iar aerul de mândrie ce îmbrăca declaraţiile militarilor dovedea că şi la antipozi „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul” şi că în prezent „nebunul reginei” nu mai rosteşte adevăruri, ci, avantajat de tehnică, el este doar rău. Mai rău decât cel din ospiciu ori cel de pe stradă.
Neputând urmări soarta tuturor celor zece soldaţi din eşantion, de la plecarea din „civilie”, până la absolvirea cursului, scenaristul alesese pe unul dintre ei, ceva mai tomnatic, spre a arăta că niciodată nu e prea târziu ca să ajungi „cineva”; să te imbecilizezi adică, dacă ai un mentor pe măsură. Antrenamentele fizice, cu intensităţi şi durate extreme, nu suportau nici excepţii, nici comentarii. Şi, ca orice antrenament militar cu pretenţii, decerebrau prin umilire. Sute de ore de înot în ocean, cu echipament greu asupra lor, scufundări în apnee sau cu mască, trageri, exerciţii genistice „la rece” şi pedepse aspre pentru nerealizarea baremurilor se succedau într-un ritm infernal, în care privarea de somn constituia, deopotrivă, metodă de creştere a rezistenţei fizice şi de tocire a judecăţii. Din când în când – aşa prevedea scenariul – omul dinăuntrul umanoidului avea cuvântul. La început, în mod vădit, el încerca să redevină ceea ce fusese. Vorbea despre cei dragi de acasă, despre oboseală şi tentaţia renunţării, despre umilinţele la care era supus. Dar, pe măsură ce timpul trecea, omul ieşea la iveală tot mai puţin dinăuntrul umanoidului. Dorul de casă pălea şi armele păreau să îi fi înlocuit întregul ambient afectiv: părinţii, fraţii, iubita uitată.
Şi, cum finis coronat opus, recunoaşterea consacrării nu putea veni decât în urma unei aplicaţii genistice „pe viu”. „Nimic nu este mai plăcut decât să legi cabluri la explozibilul care va arunca în aer zona… Dar, cui nu i-ar plăcea aşa ceva?!” – declara grav, sigur pe el şi zâmbitor, unul dintre absolvenţi, iar pe chip i se citea convingerea că merită invidia lumii. foto: Nicolae Dărămuș
În planul secund al cadrului se afla „zona”: o plajă îngustă, şerpuind între apele albastre ale Pacificului şi o lizieră verde din care, legănându-se pe zare, siluetele unor palmieri melancolici făceau umbră nisipului. Era peisajul-clişeu al ilustratelor trimise din ţinuturi exotice, menit să stârnească visarea. El trebuia aruncat în aer. Zis şi făcut. Apoi, diplomele cazone, felicitările superiorilor şi o masă festivă copleşită de alcool.
Întâmplător, în aceeaşi zi am revăzut filmul „Şapte ani în Tibet”, în regia lui Jean Jacques Annaud. De „zona” aruncată în aer mi-am amintit atunci când adolescentul Dalai Lama îl roagă pe noul său prieten european, Heinrich Harrer – interpretat de Brad Pitt – să construiască pentru supuşii săi un cinematograf. În cursul săpăturilor pentru amfiteatrul sălii, numeroşii voluntari tibetani s-au confruntat însă cu o uriaşă problemă: terenul ales era sălaşul a mii de râme. Sapele, cazmalele, le puteau ucide, drept care lucrările s-au oprit. A urmat sfatul înţelepţilor şi lucrul s-a făcut cu mare luare aminte. Uneltele erau mânuite cu delicateţe, solul afânat trebuia greblat cu degetele, iar locuitoarele pământului, luate cu grijă, erau puse în boluri de lut şi mutate în alt loc prielnic vieţii.
Nici chiar nevoia de cultură – cea mai mare, mai reală şi mai acută nevoie a omului civilizat – nu dăduse tibetanilor dreptul de a „arunca în aer zona”.
foto: Nicolae Dărămuș
Din când în când şi tot mai adesea Andrei Pleşu „le comite”, semn că îngerii nu-i mai veghează pixul. Vor fi îmbătrânit îngerii, va fi îmbătrânit şi Andrei Pleşu?… Păcatul cu gândul – întrupat în unele texte ale sale pe care „lumea bună” le înghite pe nemestecate, cu o religiozitate pe care nicicând nu i-o stârneşte credinţa în Dumnezeu – mi se arată cam de neiertat, tocmai fiindcă dilematicul îşi ignoră poziţia publică şi, prin ea, influenţa. Căci una e să rosteşti platitudini periculoase, tu, Andrei Pleşu – creştin declarat, fost discipol al lui Noica, fost ministru al culturii, al afacerilor externe, fost consilier prezidenţial, om cu „operă” – şi cu totul alta este dacă respectivele ieftinături agresive sunt debitate în agora de un individ fără notorietate. Ba mai mult, ultimul, chiar dacă afirmă generos, răspicat şi argumentat contrariul, nu are spor dinaintea cunoscutului condeier care, trebuie spus, adaugă scriiturii meşteşugite şi lejerul farmec al discursului oral.
În cazul său, noblesse oblige dă tot mai slabe roade cel puţin din pricina unei serioase şi, din păcate, irecuperabile tare care, pe un lucid, l-ar îndemna la rezerve: experienţa limitată a acestui bărbăţel de elită – am mai spus-o – aparţinând acelei specii de erudiţi „româneşti” care, puşi pe o saltea pneumatică într-o piscină de hotel, naufragiază şi pier. Iar dovada că „Le style c’est l’homme même” o aduce chiar el, mărturisind: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cârnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanţa. Sunt, hélas, lacom, echivoc, uşor de atras spre lejerităţi de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «reţeta» mea existenţială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecţiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, şi-a creat un interlocutor fals şi nu am de gând să încurajez o asemenea anomalie.”
După o astfel de enumerare „păcătoasă” te-ai aştepta ca omul să continue cu celelalte fireşti primejdii de „intelectual practicant”, conturând – pe plai mioritic – un destin care, vag, poate aminti de Malraux, Saint-Exupéry, Romain Gary sau Neagu Djuvara. Căci vremurile permit şi o cer. Nu. În afara bibliotecii, pentru Andrei Pleşu, anvergura căutării Celui se Sus se reduce cam la perimetrul în care, stând în fotoliu, poate vedea ceva ori apuca ceva. Cu gura, cu mâna. Iar „primejdiile destinului” său, aflându-se în zona bucătăriei, birtului, oricum, pe asfalt, nu au cum genera experienţele, pe care, filtrate şi prezentate măiestrit, cititorul le aşteaptă de la scriitor; cum recomanda Emil Cioran.
Nimic condamnabil, ar putea spune un „avocat” grăbit, subliniind modestia personajului care, iată, este sincer şi nu vrea să-şi înşele publicul, pozând în model şi învăţător. Ei bine, „consumatorul” se află în faţa unei flagrante probe de ipocrizie: cea a notoriului care – cu burta plină şi cu „cu pieptul gol”, declarând deschis că „ăsta sunt” şi „atâta sunt” – va fi adulat în plus, fraternizând, prin banalităţi, cu masa cititorilor săi, înaintea cărora îşi consolidează astfel poziţia de primum inter pares. Implicit, pe cea de învăţător. Trucul „electoral” e simplu şi motivaţia, deopotrivă: din când în când şi „lumea bună” are nevoie de manelele sale, în tiraje încurajatoare. foto: Nicolae Dărămuș
Cu toate astea, dacă Andrei Pleşu nu ar avea constante tresăriri publice împotriva ecologiei şi ecologiştilor, luând în zeflemea, la grămadă – ca toţi bărbăţeii de elită – îngrijorările şi avertizările acestora, nu aş scrie aceste rânduri. Lăsând pe altădată disecţia acestui fel de scrieri – ce umbresc producţiile livreşti ale Andreei Marin şi Răduleascăi – mă rezum la pilda recentei poziţii pe care Andrei Pleşu şi-a asumat-o, semnând „Despre tigru”, în Dilema veche.
Nu demult, prin neglijenţa îngrijitorului, un tigru a scăpat din cuştile zoo de la Sibiu şi a fost împuşcat. Dezaprobarea publică a nepriceperii şi pripei cu care a fost tratat „cazul”, a beneficiat de contraatacul dilematicului (putea să tacă, dar nu a rezistat): „Opinia publică a fost indignată mai ales de bestialitatea celui care, atacat de tigru (…), a tras în el cu un glonţ adevărat şi l-a omorît. «Atîta ştiţi să faceţi: să trageţi!» – a răsunat protestul unui muzician iubitor de natură. În ce mă priveşte, sînt de altă părere. Bine că măcar insul a ştiut să tragă!” Şi conchidea: „Instinctul de conservare e o lege a firii: dacă un tigru vrea să-mi ia gîtul, nu-i întind „şi celălalt obraz”, nu-l pup pe mustăţi. Mă apăr. Îi iau eu gîtul, dacă pot.”
Precedent acestei eroice atitudini – parcă îl văd pe Pleşu, luând gâtul fiarei! – eruditul îşi încălzise însă admiratorii, clamând necuviinţa lanţurilor trofice din natură, şi vituperând la adresa carnivorelor: „De ce leii mănîncă zebre? De ce ucid şi sfîrtecă dînşii fragede şi inocente căprioare? De ce sînt atît de sîngeroşi şi de urîţi crocodilii?” Iar scenariul „telenovelei” sale mersese până acolo unde, două vaci ucise de tigru – într-unul din jegoasele sate indiene care invadaseră jungla –, erau prezentate în postura de victime ale fiarei şi nu ale oamenilor care le duseseră în pădure.
Dacă ar fi trăit şi altfel de primejdii decât cele din bucătărie, cu siguranţă că Andrei Pleşu ar fi decelat adevărul întâmplării, întrucât lucrurile stătuseră exact pe dos: omul nu a fost „atacat de tigru”, ci, împreună cu alţi vânători locali s-au băgat la tigru. Tigrul fusese aşadar cel înconjurat şi atacat. Şi, apărându-se, a sărit la gâtul omului cu puşcă. Un om pregătit să ucidă. Căci e greu de presupus ca, dintre toţi plimbăreţii amiezii, animalul să-l fi ales pentru prânz tocmai pe cel cu armă.
Fireşte, logica mea cade în cazul în care, precum în vestul sălbatic, toţi sibienii ies la plimbare cu flinta în spate. Fapt puţin probabil pentru locuitorii unei capitale culturale europene. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„Ce-ai păţit frate al meu întru Domnul?” zise graţioasa gazelă, când văzu crocodilul plângând amarnic; cu lacrimi de crocodil, fireşte. „Cum să nu plâng? rosti acesta, printre sughiţuri. Am citit azi Dilema veche şi am aflat ca sunt tare urât şi rău. Şi că aş fi inutil. Auzi? Tocmai eu, i-nu-til! Ba mai mult, scrie acolo – şi dacă scrie, înseamnă că aşa este – că nu aş fi şi eu, ca tine, ca porcul… ca omul, creaţia Celui de Sus. Cum să nu fiu disperat? De necaz, am să mă arunc în Nil! E şi o formă de protest paşnic. Uite ce zice individul ăsta, unul Andrei Pleşu, despre mine! Şi, pesemne că ştie ce zice, fiindcă m-am informat să văd ce hram poartă… Ca stil, nu scrie rău. A publicat şi o carte elogiind îngerii care – o ştim cu toţii – sunt, fără îndoială, tare frumoşi!”
Gazela luă revista şi citi: „Cînd văd crocodili, sînt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sînt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o „creaţie” a bunului Dumnezeu?” Într-adevăr, semna Andrei Pleşu.
Termină lectura, ridică ochii la cer şi, brusc, izbucni în râs; unul săltăreţ, aşa cum li se întâmplă mereu gazelelor, apoi rosti: „Omul vorbeşte? Şi tocmai despre urâţenie, lene – căci spune că tu te cam târăşti – şi lăcomie? Păi, cum vine asta? Uite la el cât de burtos şi de straniu este! Nici măcar nu i se vede bine chipul, acoperit cu imensitatea aceea păroasă. Nu ştii ce ascunde sub ea.
Iar dacă privesc atentă, căci eu nu pot fi decât atentă, chiar şi ochii îi sunt destul de acoperiţi şi nu cred că vede cu adevărat departe. Măcar tu, aşa cum eşti, nu ascunzi nimic. Ba mai mult, rabzi îndelung, apoi, când ţi se face foame, te mişti iute, eşti ca trăznetul. E drept că tu şi vezi foarte bine… Te străduieşti, depui efort pentru agoniseală, mănânci, apoi ţii post negru cu lunile. Dimpotrivă, din câte am auzit, el este, pe cât de lacom – oamenii numesc asta „gourmandise” spre a da impresia că la mijloc este ceva bun, rafinat, ceva ce ţine de cultură, chipurile – aşadar, el este pe cât de lacom, pe atât de puturos. Stă pe loc de dimineaţa până seara şi, de trei sau patru ori pe zi, i se pun dinainte tot felul de bunătăţi. Cum să nu se îngraşe? Cel mult, la caz ca nu e servit de alţii, lent, fără grabă, îşi poartă singur burtoiul acela până la uşa unui dulap friguros unde – am văzut cu ochii mei! – erau şi conserve de…”
Gazela tăcu o clipă, trase aer adânc, parcă spre a-şi face curajul unei mărturisiri şi continuă: „Regret să ţi-o spun, întrucât ştiu că eşti tare sensibil şi mă iubeşti, dar erau acolo şi conserve cu carne de crocodil, iar altele… cu carne de gazelă. Da, era s-o păţesc! Că aşa am ajuns şi eu la el în casă… Invitată, graţie graţiei mele. Dar am scăpat, că nu sunt iute numai la minte. Ba, drept să-ţi spun, am zărit în dulapul acela şi bucăţi sângerânde de – n-ai să crezi! – carne de porc! Auzi? Carne de porc! Cât despre postul negru, tipul nu reuşeşte niciodată să îl ţină mai mult de câteva ceasuri… O zi întreagă, sau zile la rând, asemenea adevăraţilor credincioşi, să fim serioşi! Nici nu încape vorbă. Vezi bine, zice că nu îi permit doctorii, fiindcă are sângele cam dulce. I se trage tot de la mâncarea prea multă… Ei bine, frate crocodil, frate al meu întru Marea Lucrare, mă întreb eu de data asta, cum să fie un astfel de individ, gras, comod, lacom, nesătul, ascuns – şi, culmea obrăzniciei! – pe deasupra şi sfătos nevoie mare, creaţia bunului Dumnezeu? Şi totuşi, este.”
***
Pe internet, lecturasem strict citatul scurt semnat de Andrei Pleşu în Dilema Veche, textul integral nefiind accesibil. Uimit însă de scârbele şi indignarea notoriul erudit – toate rostite la timpul prezent – mi-am lăsat „gazela” să zburde liberă pe tastatura laptopului, cu rezerva că ierbivorul putea să se înşele, conchizând pripit, fără să fi parcurs întreaga filozofenie din revistă. Nădăjduisem că, totuşi, sfătuit de îngeri, Andrei Pleşu va fi înţeles până la vârsta asta câte ceva din frăţia sa cu „râul, ramul”, păstrăvul şi crocodilul. M-am grăbit deci să citesc întregul text, spre a constata însă că „gazela” cuvântase corect.
Ce se întâmplase aşadar? Un crocodil sălbatic, rănit la ochi, fusese „adoptat” şi îngrijit de un costarican. După vindecare, crocodilul a refuzat libertatea oferită de binefăcătorul său, preferând până la moarte compania acelui om. Ei bine, povestea asta veche – aflată de Andrei Pleşu abia acum – îl făcuse pe autor ca, după vituperările din „deschidere”, să conchidă că, totuşi, „reptila are suflet” şi că „hidoşenia are un «ce» uman, o latenţă de afectivitate, care transformă ambalajul nefast în mister”. Aşadar, numai fiindcă, întrucâtva, o fiinţă pare să aibă ceva omenesc în ea, devine valoroasă pentru credinciosul Pleşu. „Hidoşenia” şi „ambalajul nefast” fiind, în lipsa unui «ce» uman, argumentele estetice ale… lipsei de mister; implicit, de valoare dumnezeiască. Ceva învelind o carne numai bună de pus pe grătar.
Mă întreb şi eu: să fie oare inumanitatea umanului atât de adâncă? Şi să fie oare numai crocodilul purtătorul unui ambalaj nefast? Dar, era să uit: la întrebările astea tocmai îmi răspunsese „gazela”. foto: Nicolae Dărămuș
O „asă” viitoare
Vecina mea, elevă într-a noua, vrea să se facă scriitoare sau măcar jurnalistă. Cum pe palier mă bucur de o necontestată autoritate în materie de slove, mi-a dat să citesc ultima sa compunere, iar eu am conchis că o paşte o carieră bunicică la Formula As: „Da… Ştiam că acolo voi găsi florile câmpului, mireasma îmbătătoare de fân cosit, de mere şi gutui coapte, pisici cu motocei şi pâine de casă. Şi mă bucuram că există Tudor Gheorghe. Stând pe cuptor, voi asculta cum picură din mustaţa lui de om bun, fulgi de nea şi petale, adiere de timp, visarea visărilor şi parfum de trandafiri albaştri.”
Şi un as consacrat
„Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide (…), vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele (…) există seri şi dimineţi, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative (…), femei frumoase şi deştepte, cărţi, solidarităţi curate, taclale prieteneşti, coincidenţe riguroase, savori melancolice, tigri albi.” Ei, aţi ghicit autorul? Nu. Nu e vecina, chiar dacă asta, cu „tigri albi”, sosită rostogol şi fără bilet, nu lasă loc îndoielii… Este însuşi Andrei Pleşu, scriind în ultima sa carte intitulată Despre frumuseţea uitată a vieţii. foto: Nicolae Dărămuș
Îngerii lui Ivan Turbincă
La apariţia volumului Despre îngeri, scriam în Cotidianul din 5 martie 2004: „Am pornit lectura convins fiind că autorul aruncă pe piaţă un produs cultural ce se vrea «une main de fer dans un gant de velours». Căci – mi-am mai spus – ce poate fi o carte despre îngeri, decât un subtil îndemn la autocontrol?…” Mai apoi disertasem despre cum s-ar purta un om care, citind cartea, s-ar simţi brusc supravegheat de îngeri. Recunosc: în volumul lui Andrei Pleşu văzusem ceea ce, pesemne, voiam să văd la un om cu notorietatea sa, prizat de „lumea bună” – cea nu întotdeauna şi cumsecade: „angajamentul chirurgical”, „literatura urgenţei”, menită îmbunătăţirii „lumii bune”. Am aşteptat ulterior viitoarele fulgere livreşti ale omului cu alură de personaj olimpian. În zadar. Omisesem faptul că şi idolii, bieţii, preferă bunătăţile pământene, plictisitoarei diete cu rodii si nectar.
Erare hummanum est… căci verba volant
Nu demult, într-un dialog cu Gabriel Liiceanu la TVR, Andrei Pleşu conchidea asupra destinului cărţii de hârtie şi… destinului ecologic al Terrei: „Cartea va rezista. Eu cred că e ca şi cu încălzirea globală… Mai este până când…” Trebuia văzut: taifasul în persoană, sugerând subliminal – celor care îi sorbeau spusele – destinderea şi detaşarea faţă de problemele ecologice actuale, deloc presante. Asta la caz că, de miru’ lumii, printre ei ar fi fost vreunul îngrijorat de efectul de seră, despăduriri, deşertificare, de spectrul apocalipsei climatice şi de cel al ecorefugiaţilor. Ca orice notoriu respectabil, nu rezistase să nu-şi dea cu părerea despre drama mediului, minimalizând-o. Deşi o făcuse la televiziunea publică şi la oră de maximă audienţă, l-am iertat, spunându-mi că va fi având el ceva semne bune de la îngeri, lăsându-ne pe noi, păcătoşii cu „agitaţia propagandistică”, să ne perpelim în iadul conştiinţei planetare.
Perseverare diabolicum căci scripta manent
„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos” – mai scrie belfereşte Andrei Pleşu, conchizând: „S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor bune. Putem să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala ei zilnică (…), să ne salvăm.” foto: Nicolae Dărămuș
Peste câteva rânduri, contrazicându-se, autorul o dă pe una şi mai gogonată, semn de profundă anestezie: „Nu se cere ca binele să fie majoritar nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal.” Arătând apoi cum, homeopatic, binele anemic luptă cu relele lumii. Pesemne cu înarmarea nucleară, cu demasificarea armelor de distrugere în masă, cu poluarea, gaura de ozon, gazele cu efect de seră, dispariţia speciilor şi, fireşte, cu schimbarea climei. Tot ce trebuie făcut, este să fim puţintel buni. Puţintel şi din când în când. Şi noi românii chiar aşa suntem, că doar nu dăm în cap la nimeni!
Nişte notorii nechemaţi
„Bine, coane, chiar ar trebui ca Pleşu şi Liiceanu să se ocupe de ecologie? Chiar nu vezi că ecologia este o modă şi toţi nechemaţii se ocupă de ea?” – comenta un cititor revoltat, la debutul serialului(Acest text a făcut parte dintr-un serial cu 10 episoade, pe care l-am semnat în revista Kamikaze, intitulat „Terra arde şi babele se piaptănă”). Acestuia şi altora care gândesc aşa le-aş da dreptate cu o singură condiţie: ca aceşti erudiţi să nu se ocupe deloc de ecologie, fiindcă, atunci când o fac, sunt nechemaţi şi strică – prin notorietate şi nepricepere – munca de persuasiune depusă de oamenii dedicaţi, informaţi, însă mai puţin vizibili. Iar Andrei Pleşu face din plin asta, fiindcă, la zeflemeaua sa televizată la adresa încălzirii climei, o adaugă obstinat pe cea scrisă, tocmai în volumul amintit.
Culmea încălzirii globale: troiene locale pe strada Paris
„Trebuie gândit global şi acţionat local” – spunea R. Dubois, rostind un principiu valabil în medicina umană şi deopotrivă în „medicina” Terrei. Iată însă că Andrei Pleşu, stând în fotoliu cu pătura pe genunchi, îl contrazice „dăştept” în eseul Frica, prin argumente locale de criză dâmboviţeană: „De mare succes se bucură, de pildă, «încălzirea globală». Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând. Vom muri de cald, ne vom trezi cu Polul Nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.” Fără îndoială că băşcăliile, îngrijorările şi fricile sunt după abilităţi şi „facultăţi”: unii se sperie numai de mersul pe jos, de nămeţi, de gheaţa – culmea obrăzniciei! – lunecoasă şi de automobilul blocat. Alţii dimpotrivă: de gazele produse de automobilul care circulă continuu, purtând sedentarii în măruntaie.
Plimbarea ursului spre rai
Dacă judecăţile citate ar fi fost emise la vreo bodegă de Nicolae Guţă, cu siguranţă că manelistul nu s-ar fi numărat printre notoriii criticaţi de mine. Cum dintre erudiţii care îl curtaseră pe Băsescu, Andrei Pleşu părea a fi singurul cu profundă credinţă în Cel de Sus, ieftina băşcălie din aceste fraze tipărite – trădând ignoranţă în materie de mediu şi asfaltofilă indiferenţă la adresa semenilor săi întru Domnul – m-a lăsat mască. Filosoful nu înţelege că global înseamnă global şi că, deşi primarul de sector nu curăţă zăpada pe strada lui, ceva mai depărtişor, urşii albi nu se lasă pe fundul cănii sale de cafea, ci cad – emaciaţi şi morţi prin înec –- pe fundul oceanului arctic, tot mai dezgheţat. Asta ca să mă rezum la drama în curs a celei mai mediatizate extincţii de mamifere prin încălzirea Terrei.
Don’t worry, be happy
Nu discut aici stilul scriiturii lui Andrei Pleşu, întrucât farmecul şi adecvarea asocierilor, precum şi precizia diagnosticului diferenţial între formele prostiei omeneşti sunt certe, iar plăcerea lecturii, reală. Dar, tocmai din aceste virtuţi scriitoriceşti porneşte săgeata belferelii, care, ca un panaceu al conştiinţei, administrează anestezic în călcâiul lui Ahile până şi celui mai vigilent cititor, conservând astfel una dintre feţele prostiei. Cum adică „feţele prostiei”, într-o carte care promite „frumuseţi uitate”? ar putea întreba cineva. Ei bine, aici e capcana, fiindcă autorul, după ce incizează cu bisturiul amărăciunii sprinţare pe mai toţi idioţii neamului, după ce scrie cu poftă despre lehamite şi cu lehamite despre pofte, refuză să prevadă „diferitele primejdii, orori şi catastrofe”. Ba mai mult: întorcându-şi faţa de la ele, recomandă şi cititorilor propria reţetă anesteziantă – cea cu vinuri paradiziace, păstrăvi fripţi, cremşnituri, femei frumoase, inteligente şi tigri albi, convins că „şarpanta lumii încă ţine”. Ratând astfel prilejul trecerii sale din ceata îngerilor erudiţi în ceata lui Havel.
Stilul este omul însuşi
Eram elev când am produs primele mele apeluri şi proteste scrise. Aflasem că râul Sebeş urma să fie oprit de barajul unei hidrocentrale. Panicat, înţelesesem că „râul meu” urma să fie confiscat şi nu puteam accepta. Scrisorile mele au pornit din Sebeşelul nesfârşitelor vacanţe spre Titus Popovici, Paul Decei şi Ionel Pop, primii doi fiind şi „oameni cu funcţii”, pe care îi imploram „să facă ceva”. Şi, deşi toţi aceşti corifei ai pescuitului, vânătorii şi scrisului de inspiraţie halieutico-cinegetică aveau aceeaşi simţire, nu au putut face nimic. Iar mai târziu, când i-am cunoscut personal, am zâmbit cu tristeţe şi unii şi alţii, la amintirea acelor misive naive. Peste răul fizic pe care l-am încercat când, brusc, albia tumultuosului meu râu a secat, voi trece acum, spre a nu trezi, prin melancolii şi patetism, vehemenţele literaţilor de salon şi ale criticilor literari. Râurile de munte care urmau să împartă aceeaşi soartă aveau să fie însă numeroase, semn al unui timp straniu. Cu aparatul foto am alergat apoi prin munţi, convins că nimeni şi nimic nu îmi va putea confisca bucuria sezoanelor: primăvara cocoşii de munte, toamna cerbii şi caprele negre. Acum ştiu bine: nu era la mijloc cine ştie ce performanţă fotografică – sculele mele de atunci având limitele lor – cât întâlnirea cu viaţa. Cu cea sălbatică, deopotrivă. A trebuit să vină anul 1989 spre a constata că libertatea omului înseamnă, aici şi aiurea, lipsă de măsură şi lăcomie şi, prin ele, condamnarea la strâmtoare şi moarte a necuvântătoarele de tot felul. Adică şi a oamenilor care tac. Toate astea, e drept, nu se văd însă de pe trotuarele Bucureştiului.
Despre frumuseţea ce se cere apărată: viaţa
De îndată ce, scriind Despre frumuseţile uitate ale vieţii, Andrei Pleşu se bucură că pe lângă mâncarea gustoasă, undeva departe, există în lume şi tigri albi, faptul dovedeşte că este nu numai un rafinat gurmand, ci şi un gingaş informat. Iată de ce, dacă ar privi în ograda ţării, el ar putea avea surpriza să constate că, schimbând turnul de fildeş cu cel de pământ, acesta din urmă este mai înalt şi mai generos. De la înălţimea lui ar putea vedea, de pildă, că mai aproape de el decât tigrii albi – şi, în general, mai aproape decât orice tigru – se află piscuri şi creste carpatine asfaltate inutil pe bani publici, invadate de „investiţii” şi betonări ghiolbane, râuri pure ucise în draci de hidrocentralele private ale baronilor locali, munţi întregi dezgoliţi cu drujba, izvoare şi albii împuţite de fosele septice ale pensiunilor şi nenumărate alte rele „progresiste”. Şi, dacă tot e atât de sensibil la fauna de talia tigrului, ar putea constata că banalii urşi din Carpaţi nu mai au unde se retrage de atâţia dezvoltatori, vânători, pubele, regi ai asfaltului, culegători de zmeură, schituri ortodox-rentabile, off-roaderi, ATV-işti şi turişti de volan şi că dramele de pe strada Paris – de la poluarea fonică, la cea de eşapament şi, în general, umană – au cuprins şi ucid zilnic sihăstriile. Singurele locuri dumnezeieşti unde vulturii, păstrăvii, urşii , ba chiar şi filosofii consumatori de fineţuri culinare, se mai pot simţi în largul lor. foto: Nicolae Dărămuș
Sunt vechi, domnule!
„Stelele clipesc întruna / Călătoare-n infinit. / Ceru-i luminos şi luna / Chiar acum a răsărit. / Peste-a nopţii feerie / Adie vântul încetinel. / Compunând o poezie / Gândul meu zboară catre el!! / Totul doarme prins de vraje / Farmec blând misterios / Numai eu mai stau de straje / Ah, cât este de frumos!” – scria Topârceanu în parodia O domnişoară de pension: Misterul nopţii, dovadă că reţeta şi meteahna fericirii cu orice preţ recomandate nu sunt originale.
Scurt acces de optimism
Nu ştiu dacă imaginaţia îmi joacă feste, dar mă întreb cum ar fi ca într-o bună zi, folosindu-şi autoritatea, să-l văd pe Andrei Pleşu pe râul Capra din Făgăraş, protestând împotriva uciderii apelor de munte prin hidrocentralele private ale unor nesătui infractori onorabili? La fel mă întreb cum ar fi să îl văd în DN 66A din Retezat, protestând cot la cot cu prietenul meu, Gabriel Păun, împotriva „drumului Băsescu”. Certamente, pentru toţi românii, un drum absolut idiot. Nu ştiu… Pesemne că profunda sa credinţă în Cel de Sus mă face să cred că ar putea deveni şi apărătorul lucrării Sale. Dacă nu cu pieptul în calea buldozerelor, măcar prin abţinere de la a linişti lumea prin scriitură. Pe tema mediului, cel puţin.
„Pentru a şti să scrii, trebuie să fi citit, iar pentru a şti să citeşti trebuie să ştii să trăieşti.” Guy Debord
foto: Nicolae Dărămuș
Atunci nu aş fi crezut în ruptul capului că peste puţină vreme îmi voi face mea culpa. Faptul nu înseamnă că mă şi scuz în vreun fel, motivându-mi greşeala prin foamea mea de civism autentic, cea care mă făcuse să iau – în pustiul civic românesc generator de miraje – ţânţarul drept armăsar.
„Domnule Dărămuş, trebuie făcut ceva!… O acţiune de plantare, ştiu eu? Să zicem «Bucureştiul verde»…” – sunase propunerea pe care mi-o făcuse H.-R. Patapievici, după ce îi telefonasem spre a-l felicita pentru felul în care îl apărase pe Traian Ungureanu in revista Litere, arte idei, când omul fusese îndepărtat de la postul de radio BBC. Cu acest prilej am aflat că, sub asaltul betoanelor, în „Micul Paris” spaţiile verzi se reduceau de la o zi la alta, aerul devenind tot mai irespirabil .
Onorat, l-am luat în serios şi m-am pus pe treabă. De la Direcţia Silvică Suceava mi s-au promis 5000 de puieţi mari – mesteacăn, salcâm şi tei – asigurându-mi-se şi transportul spre Bucureşti. Am găsit în capitală şi o parte din voluntarii necesari acţiunii şi, printr-o epistolă dactilografiată – era în urmă cu vreo 7-8 ani, poate mai mult – i-am comunicat că sunt gata de acţiune; el, uzând de notorietate, urmând să se ocupe de formalităţi şi de amplasarea arborilor. Nici un răspuns. Am mai trimis o epistolă, urmată de aceeaşi tăcere. La telefon nu am mai apelat, fiindcă am înţeles: mersesem cu credulitatea prea departe. Ceea ce cu gura părea uşor, cu mâna se dovedea pesemne de nefăcut.
L-am întâlnit apoi în standul TVR, la ediţia din acelaşi an a Târgului de Carte „Bookarest”. Ca scriitor şi realizator al emisiunii „Idei în libertate” ce se afla, H.-R. Patapievici răspundea întrebărilor şi sugestiilor telespectatorilor săi, acum prezenţi în sală. Televiziunea fiind publică, iar ideile libere, ce mi- am spus? Se va fi speriat omul de lopată şi hîrleţ, având mână fină, dar din gură nu are cum să ocolească munca „pro natura”. Drept care i-am sugerat să abordeze cândva în emisiunea sa, cu invitaţi adecvaţi, şi tematica ecologică, mult prea ignorată la noi – ce subiect cultural!, de la literatură la filme –, eu venind cu exemple dramatice ale realităţii româneşti. Oarecum ironic şi plictisit mi-a răspuns că emisiunea sa este una de cultură, elitistă, că nu şi-o poate ocupa tocmai cu ecologie, problemele mediului fiind numai o chestiune de societate civilă şi de integrare europeană. Ultima urmând să le rezolve şi pe acestea, însă doar atunci când va fi momentul.
Cum de la Gabriel Liiceanu ştiam că Patapievici este un adevărat Kierkegaard – „bucureştean” sau „al României”, nu mai sunt sigur –, nu m-am lăsat: îi trebuia pesemne românului o pildă culturală pe măsura gândirii danezului. I-am oferit-o pe loc. Iat-o, cu nădejdea că, aflat la loc de-a pururi cu verdeaţă, Sadoveanu îmi va ierta rezumatul scriiturii sale.
Zice-se că, ajuns în Asia, Alexandru Macedon fusese oaspetele unei populaţii care trăia după legea iubirii. Acolo asistase la judecarea unei pricini stranii: un om vânduse o postată de pământ altuia şi cumpărătorul găsise o comoară. Noul proprietar voia să înapoieze comoara fiindcă el nu cumpărase şi ce era în pământ, iar vânzătorul îi refuza oferta. Uimit, cuceritorul a explicat că în lumea sa civilizată, lucrurile se întâmplă invers. Ba mai mult, dacă împricinaţii nu se înjunghie, îi ucide împăratul, care le ia comoara. Tare s-a mirat judecătorul primitiv, întrebând: „Şi într-o asemenea ţară plouă? Într-o asemenea ţară, soarele încălzeşte? Pământul îşi dă roada? Nu bat molime pe cei răi şi sângeroşi? Nu cad trăsniţi proştii şi nelegiuiţii?” Alexandru Macedon i-a spus însă că totul este ok. „Înţeleg, a spus judecătorul. Înţelepciunea lui Dumnezeu e nemărginită, ca şi bunătatea lui; Dumnezeu dă acolo belşugul pământului, căci în acele ţări trăiesc şi animale necuvântătoare.” Publicul a aplaudat. Pe Kierkegaardul nostru pilda l-a lăsat rece şi, cu un zâmbet îngăduitor, a cerut asistenţei din sală altă întrebare.
Paul Claudel spunea că nu vorbele au făcut Odiseea, ci Odiseea a făcut vorbele, subliniind condiţia obligatorie a scriitorului-cetăţean: aceea de a poseda un vast bagaj experimental, pe lângă talent exersat şi vocabular firesc; întrucât doar aşa scriitorul creează operă, sădind şi învăţătură. Dacă notoriii erudiţi ai României actuale păcătuiesc cu inocenţă prin ceva, aceasta nu este lipsa vorbelor, ci lipsa propriilor „odisee”. Aceşti magazioneri ai rastelurilor cu vorbe, trăindu-şi imaginar şi frustrant odiseele de garsonieră, se metamorfozează din când în când în revizorii oficiali ai civismului românesc. Netrăiţi, atunci când sunt confruntaţi cu gravele probleme ale mediului, tocmai orizontul propriilor garsoniere – acoperit cu tomuri – îi împiedică să zărească orizontul. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Vrând-nevrând nu sunt original: „simt enorm şi văd monstruos”. Ce? Că România nu mai este a mea. Ba mai mult, că ea nu mai prea există.
Ţineţi minte, cei mai tomnatici, cum începea manualul de limba latină a anilor ’60 prin „In patria nostra multae silvae sunt, que bestiis abundant”? Iată că astăzi pădurile s-au împuţinat, fiarele lor deopotrivă, iar „patria nostra” a rămas cam fără patrimoniu natural şi resurse, bestiile adevărate fiind intra muros şi mereu la cârmă. Suntem – cum ar zice Václav Havel – în plină primejdie, oroare şi catastrofă. Or, de aici mi se naşte întrebarea: ce fel de oameni au fost cei care – asumându-şi după 1989 statutul de elite intelectuale – nu au văzut la timp, ca o Casandră, primejdia, oroarea şi catastrofa? Mă tem că nu au fost intelectuali, ci numai nişte notorii erudiţi.
Dacă nu o dată, fie direct, fie prin misive şi prin texte din presă, am încercat să atenţionez „farurile” poporului asupra unei priorităţi acceptate de toţi liderii naţiunilor care contează – sănătatea mediului – asta a fost întrucât sunt încredinţat că unde viaţă „nu e, nimic nu e”. Nici chiar elite: filosofi, scriitori şi… oameni de afaceri. Pentru a pricepe asta, măcar primele două categorii ar fi trebuit să nu mai confunde buna intenţie cu bunăvoinţa, făcând şi deosebirea între „viziunea vizuinii” şi viziune. Erori în care s-au aflat îndelung şi călătorii de la clasa întâi a Titanicului în scufundare. Dacă elitelor de pe Titanic le lipsea informaţia despre stricăciunea vasului pe care benchetuiau, pretinsele elite româneşti nu au nici o scuză pentru întoarcerea feţei de la tragica evoluţie a mediului, fiind în mare măsură responsabile de somnul şi eternul „după ploaie chepeneag” al României.
Din nefericire, notoriii erudiţi aflaţi în spaţiul public – curtând flatant puterea politică de dreapta, ignorantă şi agresivă – au fost mereu dominaţi de propriul ego hipertrofiat într- atât încât vanitatea lor îmbrăca până şi haina modestiei opace. Obsedaţi de „literatura personală”, de „proza memorialistică şi epistolară” şi terorizaţi de gândul că încă nu şi-au scris „toate cărţile” (inclusiv cele de bucate, cele despre extaz, „de ce iubim femeile” şi jurnalele „intime”), că nu au dat „totul”, aceşti „bărbăţei de elită” s-au mulţumit cu exclamaţii sporadice de revizori oficiali ai civismului şi, condamnând în gura mare comunismul, au fost bucuroşi că în „capitalismul de cumetrie” au putut, graţie atributului, să îşi vadă obsesiile tipărite în tiraje rentabile. Preferând aşadar mai degrabă să se arate decât să arate, preferând cunoştinţele şi savantlâcul, adevăratei cunoaşteri.
Ei sunt “humanitrăistarii”: câţiva prosperi scriitori promovaţi mercantil de editura Humanitas. Inşi cu o memorie excelentă, cultivaţi şi ridicaţi prin obstinat şi pasionat studiu propriu, însă netrăiţi, dobândind din cauza succesului – fapt şocant şi nesperat pentru ei, cei dinainte de ’89 – un comportament de parvenit, marcat de suficienţă şi de lipsa generozităţii. Cel care, adăugat comportamentului grobian al adevăraţilor parveniţi din topurile de miliardari, a grevat şi grevează încă România.
Îmbătaţi de gloria de a fi în centrul atenţiei, ei au ignorat faptul că la rostirile şi scrierile lor se uită dezorientaţii bine intenţionaţi, cei care nu s-au năruit spre tabloide, spre manelele lui Guţă şi poşetele Columbencei şi, complăcându-se în rolul de învăţători, şi-au condus mulţimile de fani spre căldurica unor „vizuini” placide, unde nu există nimic din ceea ce, de acolo, nu se vede.
Faptul că la această oră 20 de şcoli din Franţa poartă numele lui Yann Arthus Bertrand, autorul filmului-avertizare Home, şi fondatorul organizaţiei ecologice Goodplanet, spune multe despre ora exactă a adevăratelor naţiuni, luminate de conştiinţe generoase şi mereu atente. Iarăşi Franţa asta nesuferită, iarăşi Parisul! – ar putea exclama un patriot. Da… Eterna noastră „soeur aînée”, unde nu degeaba un bun tâmplar, absolvent al Şcolii de Arte Frumoase din foarte “Micul Paris”, a devenit Brâncuşi… Loc în care, pripăşindu-se, şi alţi mioritici s-au pomenit Cioran, Ionesco, Eliade.
Trebuie să mărturisesc: am recidivat în presă la adresa „humanitrăistarilor” numai după recidivele lor. Căci dacă notoriii erudiţi s-ar abţine în public de la „superioare” consideraţii la adresa „elitelor ecologice” – cum, ironic, îi numesc ei pe conştienţii „pro natura” – la adresa ecologiei şi vieţii sălbatice, ar fi bine. Şi fiecare dintre ei, tăcând măcar, „filosof ar rămâne”. Însă, deşi pare- se că domniile lor au văzut Lucrarea Celui de Sus, natura, cam numai de pe trotuare şi poteci păltinişene măturate, nu se pot stăpâni. Trebuie să se manifeste, uzând cu orice prilej de percepţia colectivistă asupra elitei întrupate de propriile lor persoane, întrucât, trebuie să o spun: atât, de pildă, la Gura Humorului unde locuiesc acum, cât şi în Clujul natal unde mă întorc adesea, condiţia inconturnabilă care te înalţă din postura de provincial, este să citeşti Pleşu, Patapievici şi Liiceanu şi să le frecventezi conferinţele. Îi citeşti, ai respirat cu ei aerul aceleiaşi săli?…Te-ai scos. Că eşti profesor, vidanjor, medic, mezelar, informatician sau piţipoancă, devii şi tu oleacă de elită şi, însuşindu-ţi părerile eruditului preferat, poţi emite şi tu eronate opinii avizate. Că „…doar a zis şi Pleşu”.
Tocmai fiindcă „boierii minţii” şi-au expus în mod repetat dispreţul faţă de îngrijorările „pro natura” şi drama ecologică a Terrei – unii desfiinţând-o vehement cu argumente liberale, economice, „moderne”, umaniste, adică strict antropocentriste – am socotit că, totuşi, cazuistica lor merită atenţie. Fiindcă prin atitudinea lor au contribuit substanţial la distrugerea „vizuinii” naţionale. A ţărişoarei adică. Despre nocivitatea acestei optici de pitic a cuvântat sintetic şi un orientat ales, Shimon Perez: „Trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri nu istoria trecutului, ci istoria viitorului.”
ONU avertizează că în anul 2030, dacă societatea va evolua în aceleaşi sens şi ritmuri de consumism acerb şi o rată a natalităţii de 6.000.000 de nou-născuţi pe lună , populaţia Terrei se va hrăni preponderent cu insecte; populaţia umană, fireşte, ceilalţi fraţi întru Domnul fiind demult făcuţi cârnaţi, de la colibri şi sardele, la turmele de gnu ale Africii.
Cum comunismul a murit, iar în România a fost şi condamnat cu ajutorul pomenitelor elite care l-au înfierat cu intelectuală mânie, este limpede că spre clătitele cu greieri şi furnici ale anului 2030 ne va conduce capitalismul triumfător. În frunte cu adepţii săi arghirofili: erudiţii de dreapta şi plutocraţii de succes.
Cei care se vor trezi la timp cu siguranţă vor purcede neîntârziat la „condamnarea capitalismului”. Condiţie în care capitaliştii mai rămân singura problemă.
Probabil că Terra va sfârşi cândva înghiţită de vreo stea, dacă nu cumva, până atunci, un asteroid gigantic o va scuti vremelnic de actualele forme de viaţă. Nu cred însă că sub aceste ipoteze este de acceptat ca viaţa să fie prigonită şi urâţită de contemporani sub nici un pretext. Că faptul se întâmplă aici sau aiurea, răul este tot rău. De aceea nu pot privi cu detaşare de „boier al minţii” la cei care sunt îngrijoraţi de soarta semenilor mei, a celor asemănători şi – n-am să obosesc să o tot rostesc! – a celor oarecum diferiţi, îmbrăcaţi în blănuri, pene solzi, chitină şi frunze. Îngrijoraţi printre care mă număr. Şi nădăjduiesc să nu îmi fie luată drept dovadă de vanitate ipoteza că, prin unii oameni, Dumnezeu lucrează. După cum şi diavolul încearcă pesemne. foto: Nicolae Dărămuș
Creşterea de dragul creşterii este «ideologia» celulei canceroase
(Edward Abbey)
„Era un om cu totul remarcabil: muncea 18 ore pe zi” şi „Nimic şi nimeni nu-l putea opri: tot ce-şi punea în minte reuşea” – sunt două dintre laudele rostite la televizor de notabilităţi ale presei, patronatului şi culturii române, la adresa unui afacerist. Aflat în clasamentul Forbes 500 de miliardari şi supranumit „regele mezelurilor”, omul decedase într-un accident nautic produs de viteză. Bătrânul actor Ion Dichiseanu subliniase şi generozitatea mortului, aşa cum o pricepea el: „Mă surprindea de fiecare dată când îmi trimitea coşuri întregi cu mezeluri produse la fabrica lui”, iar alt actor, Mircea Diaconu, viitor ministru al culturii, afirma că întreprinzătorul fusese un „om deosebit”, fiindcă venea la spectacolele teatrului Nottara ţinute la Călăraşi, orăşelul unde „regele mezelurilor” trona; faptul îndreptăţindu-mă să cred că şi în cazul său aterogenul coş cu şunci a avut un important rol spiritual.
Detaliile insignifiante şi picante ale biografiei defunctului, ţinând pagina întâi a jurnalelor de ştiri, conturau personalitatea unui banal absolut: om din categoria „băieţilor buni”, „dăştepţi”, „de viaţă”, a „iubitorilor de adrenalină”, cu căsnicii multiple şi copii naturali nerecunoscuţi. Altfel spus, „un om de succes”, după toate canoanele actualităţii, care substituie valoare prin preţ, confundând-o cu notorietatea.
Am cunoscut astfel de afacerişti apucaţi şi oricât m-aş strădui să văd în ei „deosebitul”, „remarcabilul” – în sensul pozitiv – nu reuşesc. Nu reuşesc să văd nici generozitatea care, însemnând bun simţ, măsură şi discreţie, este rară şi de nepreţuit, pe când mila făloasă, singura de care ei sunt în stare, lipsită fiind de aceste atribute, este frecventă şi amarnic de ieftină.
Gravă este însă convingerea opiniei publice că dacă „nimic şi nimeni” nu poate opri pe un astfel de întreprinzător, care reuşeşte „tot ce-şi pune în minte”, faptul este de absolută laudă.
Dacă într-un cabinet de psihiatrie un astfel de comportament conturează medicului un diagnostic serios ce reclamă, pe lângă izolarea individului, şi o terapie medicamentoasă de urgenţă, iată că în tumultul capitalismului triumfător – unde noile toxice „patron”, „sfânta proprietate”, „locuri de muncă”, „concurenţă”, „profit” şi „investiţie” sunt panacee – cei intoxicaţi cu ele devin, din bolnavi cu capul, exponenţi ai sănătăţii mintale, ai reuşitei şi ai idealului colectiv. Stilul lor de viaţă însă – şubrezindu-le trupul sau ucigându-l brusc – dovedeşte fără tăgadă boala minţii lor care, permeabilă la orice năzărire aducătoare de profit, imagine şi adrenalină, nu iartă.
Dacă boala nu i-ar ierta strict pe proprii săi infectaţi, rândurile acestea nu ar fi fost scrise. Din nefericire boala roade şi în afara trupului, întrucât terenul pe care acţionează aceasta devine, ca într-un experiment decerebrat, discreţionar şi crud, ţara cu toate ale sale – „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri, munţi şi ape” – cum, atât de complet, sugera chipul Pământului, scriitorul Ionel Pop. Iar pentru îmbolnăvirea asta, doar indiferenţa şi ignoranţa socială poartă vina.
De ani de zile, politicienii şi baronii locali ai României investesc: pocesc oraşele, betonează arabilul şi asfaltează sălbăticiile montane. Mai nou, pe râurile de munte, declarate pe vremuri „fond rezervat de interes republican, destinat reproducerii păstrăvului”, ei îşi amplasează hidrocentralele private. Tot ei intermediază cu investitorii străini „exploatarea oportunităţilor”: zăcăminte aurifere, autostrăzi scumpe şi implanturi industriale alungate din alte părţi de lume, cum sunt coloşii mâncători de pădure Kronospan, Schweighofer și Egger, aflaţi în posesia „regilor lemnului” mort. foto: Nicolae Dărămuș
„Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă”, scrie în ignoratul articol 54 al Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, intitulat „Interzicerea abuzului de drept”. Aşadar, o acţiune în interesul privat al oricui, nu poate prejudicia interesul comunitar, cel patrimonial şi nici pe fiinţa care trăieşte cu măsură.
Nu demult am urcat în Suhard voind să ajung pe vârful Omului: un pisc maiestuos şi curat, ridicându-şi creştetul la 1932 de metri, acoperit cu afiniş şi bujor de munte, printre cohorte de jnepeni. Deopotrivă un loc în care văzusem, nu o dată, cerbii şi ciutele stăpâne. Ceasul târziu m-a întors însă din drum. Atunci, exact pe vârful privit prin binoclu, s-a ivit jeepul unui „adrenalienat”. Cred că Cel de Sus ne-a păzit pe toţi. Dacă m-aş fi aflat acolo, sau aş fi fost mai aproape, la apariţia şoferului ce strivea sub roţi liniştea şi afinişurile, l-aş fi abordat ferm, explicându-i că face rău, chiar dacă este pe proprietatea sa. Şi, dacă prostanul s-ar fi isterizat în vreun fel, cu siguranţă că mi-aş fi asumat riscul unei lecţii dure, precum şi consecinţele juridice ale acesteia. foto: Nicolae Dărămuș
Un patriot trebuie să fie oricând gata de a-şi apăra patria împotriva propriului guvern.
(Edward Abbey)
„Spuneţi-mi, domnule, ce aţi face dacă cineva ar intra la dumneavoastră în curte şi…”, sunase întrebarea reporterului, peste care răspunsul intervievatului s-a prăvălit amarnic şi pripit, cu saliva lui cu tot: „Îi dau în cap!”. foto: Nicolae Dărămuș
„Domnul” era unul dintre acei indivizi de la ţară, trăiţi prost, degajând aerul calicului de crâşmă, uscat, îmbătrânit devreme, cu dinţii răriţi şi trupul împuţinat, oricând gata de gâlceavă. Tipul zurbagiului care stârneşte şi o încasează. Iar dialogul televizat se purta pe uliţa unui sat românesc prin 2006, la o zi-două după ce ministrul de atunci al Agriculturii, liberalul Gheorghe Flutur, pledase – tot pe la ceva televiziune umilă – pentru împrejmuirea proprietăţilor agro-forestiere şi pentru apărarea acestora de către proprietar „prin orice mijloace”. Fără tăgadă – căci Vox populi, vox Dei! – glasul poporului ieşit din cârciumă confirmase inspiraţia „vizionarului” Gheorghe a’ lu’ Flutur din Botoşana, iar faptul că necunoscutul intrat în ogradă ar fi cerut un pahar cu apă, s-ar fi adăpostit dinaintea unui agresor ori de o haită de câini nu a mai contat. După cum nu a contat nici ipotetica bulibăşeală juridică generată de eventualitatea că inocentul refugiat – atacat de proprietar – l-ar fi pocnit el în moalele capului, mai iute fiind de mână şi aflându-se într-o neprevăzută autoapărare.
În 19 iulie 2011, Jurnalul Naţional titra: „Ministrul Agriculturii – despre dreptul ţăranilor de a împuşca hoţul” şi relata că ministrul în funcţie, Valeriu Tabără, susţine dreptul „de apărare a proprietăţilor cu arma în mână, după model american”. Funcţionarul public rostind în acelaşi interviu şi în devălmăşie, ziceri „neaoş-sapienţiale” despre sărăcie, Dumnezeu care „ a dat” şi binefacerile plantelor modificate genetic.
Despre ce plimbă degeaba sub căciulă o seamă de miniştri spun totul privirile lor, felul în care calcă, modul în care zac pe ei hainele. Chiar şi felul în care le viermuiesc buzele, întrucât gura spune multe, înainte ca aceştia măcar să o deschidă. De aceea nu avusesem mari pretenţii de la cei doi demnitari, observând nu o dată cum, de sub pantalonii costumului lor Armani, le iese opinca de gumă. Oameni care, deşi proveniţi din praful uliţei, păreau să fi uitat bunul simţ şi măsura satului, şocaţi, ca orice calic ajuns, chiar de ce şi „cine” au ajuns, îmbrăţişând la grămadă „valorile capitalismului”, fără a mai observa că tocmai capitalismul a înlocuit inconturnabil valoarea prin preţ. Care, nici când înseamnă viaţă, nu e prea mare pentru un buzunar proaspăt burduşit.
Despre proprietatea privată, care „este sfântă”, i-am auzit vorbind nu o dată pe primitivii exponenţi ai neoliberalismului, mai nou, al celui românesc. Pripiţi şi inculţi, aceşti amatori de politică s-au năruit cu lăcomie de sărăntoc, într-un concept anacronic şi nociv, generatorul uriaşei crize capitaliste care, din 1929 şi până astăzi, nu a făcut decât să gâfâie, ameliorându-şi vremelnic simptomele fatale prin ocuparea teritoriilor cu resurse; fie prin războaie „pacificatoare” exportând democraţie, fie prin integrarea unor ţări „utile” în uniuni statale cu pretenţii de panaceu.
Făcându-şi spectaculos cruce prin biserici televizate, neoliberalii opincii de gumă clamează la microfoane principiul „restitutio in integrum” şi sfinţenia proprietăţii private, cu gândul doar la marea lor proprietate. Îngrijoraţi de averile strânse, majoritatea rupte din patrimoniul ţării: păduri, luciuri de apă, fonduri de vânătoare, resurse petroliere şi minereuri, neoliberalii opincii de gumă – asemenea unui păianjen angoasat, cu ochi bulbucaţi şi picioare lungi, posesiv răşchirate asupra avutului – se tem de hoţi, căci „hoţul strigă hoţii”.
Am mai spus-o, ştiu, dar adevărul acesta trebuie mereu rostit: majoritatea marilor vechi averi, făurite în „îngereasca” şi mult invocata Românie interbelică sau mai înainte, s-au născut precum în romanul Baltagul, unealta fiind mânuită cu manşete albe. Aşa cum se iscă ele şi în contemporaneitate.
Doritori să poată ucide legal pe orice flămând care ar lua doi pepeni din „sfânta” lor proprietate, noii îmbogăţiţi strigă însă populist despre dreptul ţăranului de a-şi împuşca vecinul lipsit. La fel cum au făcut-o şi atunci când, sub presiunea lobbyului străin şi a banilor foştilor mari proprietari – urmaşi ai grofilor şi ai unor nesătule familii cu ştaif – tot dreptul plebeului, la proprietate de data asta (firească până la o anume limită), a fost scos în faţă, sub el ascunzându-se însă retrocedarea marilor proprietăţi. Şi în vreme ce plebeii îmbătrânesc şi mor prin judecăţi, fără a-şi redobândi măruntele posesii, magnaţii prosperă.
Aşa au ajuns cele 100.000 de hectare de teren arabil din Ardeal în posesia urmaşilor baronului Bánffy, Munţii Retezat în proprietatea urmaşelor grofului Kendeffy, aflate în Ungaria şi Austria, şi zecile de mii de hectare de codru ale judeţului Neamţ sub pulpana unui prinţ bătrân, fabricant de cosmeticale prin Elveţia, mare vânător şi lingău al găştilor puterii de la Bucureşti. Ultimul dând pădurea românească spre exploatare firmei de ecoterorism legal Schweighofer din Austria. Şi exemplele pot continua cu Universitatea Harvard, posesoarea a 60.000 de hectare de arborete carpatine. Totul însemnând că românii născuţi între timp din familii fără mari proprietăţi trebuie să rămână eterne slugi cu simbrie pe moşiile urmaşilor bogaţi, fără a avea dreptul la patrimoniu şi patrie. Nişte străini în propria ţară, terorizaţi de legi făcute de sărăntocii neoliberali care ştiau că, umblând cu „mierea” patriei, ceva se va lipi şi de unghiile lor murdare.
Spre deosebire de fireasca proprietate privată asupra arabilului, care fără om nu rodeşte, proprietatea discreţionară asupra patrimoniului natural – practic, asupra marilor ecosisteme vitale, garantul vieţii – este faţa cea mai întunecată a Marii Terori globalizate. Nocivă ţării şi nocivă Terrei. Este motivul pentru care, la ceasul prezent al umanităţii, patriotismul planetar se impune, fiindcă la această scară acţionează asupra Vieţii teroarea de acum.
Şi, dacă pentru un pepene furat de pe „sfânta” proprietate privată, proprietarul va avea dreptul de a-l ucide pe flămând, atunci pentru uciderea operei Celui de Sus – un codru doborât, un râu de munte bântuit de hidrocentrale private sau pentru vânarea cu deşănţare a faunei, toate proprietate a patriei şi a Terrei – foarte probabil că adevăraţii patrioţi vor pune şi ei mâna pe arme, spre a le apăra de cei îmbuibaţi.
Fiindcă tot mai mulţi sunt cetăţenii Terrei care, de la o zi la alta, se trezesc fără dezinteresatul lor drept de a mai regăsi şi păşi printr-un peisaj ştiut, de a simţi în palme şuvoiul înspumat al unui râu cu păstrăvi, ori de a vibra, în dimineţi arse de brumă, sub buciumul nunţilor de cerbi. „Corola de minuni a lumii” are acută nevoie de apărători hotărâţi. foto: Nicolae Dărămuș
Anders Behring Breivik: criminal şi dezechilibrat? Da. Dar nu nebun.
Norvegianul Breivik este un criminal şi, după legea ţării sale, va plăti. Neîndoios, prea puţin pentru răul făcut unor inconştienţi. Căci a lua viaţa – orice formă de viaţă! – este un păcat de neiertat.
Asupra nebuniei sale – pe care o diagnostichează zglobiu, ca între vecine, tot felul de indivizi liberi şi dezlegaţi, de la analişti politici la jurnalişti şi psihologi – am mari îndoieli. Nu mă îndoiesc deloc însă de riscul acestei catalogări: a-l declara nebun doar fiindcă este criminal, axând analizele pe omor şi „bifând” cazul fără a aprofunda cu sinceritate, detaşare şi seriozitate maximă cauzele care l-au împins la crimă, înseamnă a ignora şi perpetua exact aceste cauze. Care, nu peste multă vreme, vor determina pe un alt terorist individual să ucidă.
Nu e destul a înfiera o crimă, cum nu e suficient a înfiera un cancer. Fiindcă numai diagnosticarea şi înlăturarea cauzelor pot genera prevenirea oricărei boli. A trupului sau a societăţii. Periodicitatea apariţiei teroriştilor izolaţi dovedeşte acest adevăr, dar frivolitatea judecăţilor publice majoritare, centrate pe picanterii criminalistice, pare să arate că omenirea încă nu s-a săturat de crime.
Realitatea aceasta este inconturnabilă, iar întoarcerea feţei de la ea va costa în viitor nenumărate vieţi, întrucât terorismul individual nu este decât arma celor neauziţi, adesea morali însă fără de putere, care – ori vrem, ori nu vrem – există. Am spus „arma celor fără de putere”, însă nu slabi şi nici nebuni. Iar cauzele pomenite sunt întrupate în cotidianul şi acceptatul „terorism legal”, săvârşit cu manşete albe: Terorismul Puterii. Cel care, anulând bunul simţ şi adevăratele precepte ale Credinţei – fie ea creştină, islamică sau buddhistă – ne condamnă pe toţi la a suporta Marea Teroare .
Chipul acesteia – de la războaiele „democratice” pentru petrol (cu mii de „victime colaterale”) la despădurirea Terrei, de la mareele negre ce ucid oceanul la alimentele toxice din hipermarketuri, de la vulgarele parade gay la rentabilele întreprinderi comerciale ale desfrâului, de la reclamele prosteşti la ofertele hiperconsumismului (şi lista „drepturilor” unor oameni asupra oamenilor şi asupra Terrei poate continua) – este cel care, terorizându-ne cu familiaritate, ne condamnă la acceptarea propriei distrugeri, cu resemnarea oricărui organism viu, invadat treptat şi învăţat zilnic cu propriul cancer.
Ea, Marea Teroare globalizată, este cea care, golind democraţia de virtuţile sale fundamentale, a transformat-o într-o simplă unealtă ce slujeşte bogăţia însăşi, pe cei puţini şi lacomi, prezentaţi astăzi drept noii idoli şi stăpânii necondiţionaţi ai mulţimilor flămânde, întristate, angoasate şi, în cele din urmă, ucise în mormântul cât o planetă, aflată în agonie şi ea.
foto: Nicolae Dărămuș
Că Breivik este un dezechilibrat psihic este adevărat. Pe cât de adevărată este şi confuzia pe care palavragiii din mass-media o fac şi o propagă iresponsabil: cum că a fi dezechilibrat e totuna cu a fi nebun. Or, diferenţa este una uriaşă, iar dovada o face – printre multe altele – asumarea crimelor sale, pe care el însuşi le cataloghează drept „oribile, dar necesare”, precum şi a pedepsei de la care nu s-a sustras în nici un fel. Nici măcar sinucigându-se.
Învăţaţi cu nebunii lor banali – asasinii de femei bătrâne, violatorii de copii, sinucigaşii pentru datorii, nesătuii şi calicii din politică, cu toţii expresii comune ale Marii Terori – palavragiii micului ecran şi robii telecomenzii cred că a fi echilibrat în ziua de azi este o virtute. Că înseamnă a nu ceda nici unei crize, a avea „stomacul tare”: „stomacul tare” cu care se mândresc liderii de partid, cei care – cuprinşi de adevărata nebunie – nu roşesc, nu pălesc şi nu au insomnii pentru nimic, devenind în ochii publicului „normalii” acestui timp şi propovăduitorii inconştienţei legalizate. Dezechilibrul lui Breivik însă, un individ cu „stomac slab”, provine exact de la refuzul inconştienţei.
Cauzele dezechilibrului lui Breivik sunt însă deopotrivă cauzele dezechilibrului cotidian al multora dintre noi. Aflate peste tot în jur, ele ne marchează schizoid existenţa: una vorbim acasă, între „ai noştri” şi alta în public. Ne oripilăm la paradele gay – cu manifestări stradale explicit sexuale, vulgare şi agresive peste măsură – însă murmurăm despre ei că sunt doar „diferiţi” şi suntem bucuroşi când nişte tineri curaţi şi ordonaţi, tot în stradă, scandează împotriva lor îndemnuri creştine. Ne revoltăm mocnit când aflăm că firmele Schweighofer, Egger şi Kronospan ucid pădurile României, conduse de cozi te topor autohtone, însă tăcem resemnaţi, spunându-ne că „suntem prea mici”, „nu are rost”, „ţara e pierdută”, „lumea e pierdută”.
În zilele de după atentatele de la Oslo și Utoya, pe internet a fost postată o reclamă la dulciuri, adresată copiilor: doi tineri fac sex explicit până când, din penisul masculului care ejaculează, o jerbă de bomboane colorate ţâşneşte spre gura avidă a femelei. După care, brusc, pe ecran apare numele firmei producătoare. Mărturisesc: nu aş fi fost deloc deranjat dacă patronul acesteia s-ar fi aflat printre victimele de pe Utoya. Într-adevăr lumea pare pierdută. Pierdută de cine? Doar de unul ca Anders Behring Breivik?
Marea Teroare globalizată ne impune totul: ce să rostim, ce să mâncăm, cât să muncim, cum şi de ce trebuie să fim fericiţi. Ea ne impune minciuna, tăcerea şi, cinic, tot ea ne oferă refugiul.
Adică tratarea dezechilibrului cu alcool, cannabis, anxiolitice, hipnotice, mâncare cu E-uri şi, mai ales, imbecilizante „distracţii”. Dezechilibratul Anders Behring Breivik a refuzat refugiul. Doar că, om fiind şi mult prea singur, a greşit: spre a salva „cele zece porunci”, a călcat amarnic una dintre ele.
Pe postul B1 TV, sub bagheta unui soi de jurnalist pe nume Turcescu, au fiert mărgica despre Breivik două „autorităţi”: Ion Cristoiu, care, mărunţel, a tras o limbă zeflemitoare, zicând că vinovat pentru crimele din Norvegia este preşedintele Traian Băsescu, şi marele Alex Ştefănescu. Foarte mare la propriu şi ca grădinar. Calitate în care criticul a explicat telespectatorilor că Breivik este asemenea unui castravete care creşte anapoda, strâmb şi pocit. După care a subliniat lipsa de logică a acestuia care, iată, deşi se declarase antiislamist, omorâse creştini norvegieni. Ca şi cum, dacă ar fi omorât islamici ar fi fost ceva mai ok… Marele Alex Ştefănescu nu înţelegea nici simbolistica omorului lui Breivik: pe insula Utoya se aflau inconştienţii „lupi tineri” ai unui partid politic, viitori promotori ai Marii Terori în Norvegia.
A fi creştin şi antiislamic este identic cu a fi islamist şi anticreştin. Dezechilibraţi de Marea Teroare globalizată, oamenii încă se învinuiesc reciproc, deşi lumina nu e departe. Dacă însă, ignorându-i-se mereu cauzele, terorismul individual va lovi vreodată într-un cătun din Apuseni, Siberia sau Laponia, asta va însemna ca Marea Teroare a învins pe Terra iremediabil.
foto: Nicolae Dărămuș
Probabil că îi voi dezamăgi pe mulţi: nu sunt fan Jamie Oliver.
Cu orice risc, trebuie să îmi recunosc handicapul: nu reuşesc să privesc „performanţele” acestui bucătar din unghiul unui gurmand şi nici al celui care, lipsit de imaginaţie, vrea să îşi îmbogăţească neapărat paleta de reţete culinare cu sturlubaticele improvizaţii ale acestui simpăticuţ şi tupeist guraliv, care, cu părul vâlvoi, ştergându-şi la repezeală degetele de bluginşi, subliniază că ceapa se pune la foc înaintea ardeiului, apăsând cuvintele de parcă în joc e soarta omenirii; ca apoi să se spele pe mâini direct cu sucul de lămâie pe care îl serveşte oaspeţilor peste somon. Pesemne că unele reminiscenţe ale medicului care am fost mă fac să contorizez involuntar nenumăratele vicii de igienă ale flăcăului, fapt ce nu se întâmplă şi la maeştrii bucătari, mult mai pricepuţi şi, tocmai de aceea, mult mai discreţi.
Am fost tentat să scriu despre Jamie mai demult, atunci când declara unui ziar că se va duce la vânătoare de crocodili, undeva în America de Sud sau în Africa. Scopul călătoriei sale cinegetice – subliniat cu mândră voioşie dinaintea presei – era aprovizionarea congelatoarelor proprii cu carne de crocodil sălbatic, din care el urma să compună nişte feluri de mâncare pe cât de sofisticate, pe atât de scumpe. Nu îi trebuia lui Jamie carnea crocodililor de fermă, rezultată din sacrificarea acestora pentru piele. Nu! Jamie voia crocodil sălbatic, hrănit natural, crocodil de la mama lui, natura şi – zic eu – nu cred că l-ar fi deranjat nici dacă printre exemplarele doborâte s-ar fi aflat chiar unul îngrăşat cu carne de om. Fireşte, de om indigen, cât mai negru.
Tot în acel articol el mărturisea că e prieten cu un tânăr bucătar român. Acesta, la rândul său, îşi clama competenţele în prepararea cu meşteşug a labei de urs, de unde am dedus faptul că, înaintea altor subţirimi spirituale, pe cei doi i-a apropiat dragostea pentru banii scoşi, prin propriile restaurante, din gătirea şi vânzarea cărnii sălbăticiunilor exotice sau aflate în extincţie care, se ştie, fac deliciul snobilor bogaţi.
Luat cu treburi mai interesante am uitat de Jamie până în zilele trecute când, tot din presă, am aflat că bucătăraşul cel viteaz a lansat pe Twitter mesajul: „E timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” Mulţumindu-se până acum să îşi dea cu presupusul asupra problemelor globale ale pătrunjelului, coriandrului şi untului cu mărar, dintr-o dată glasul lui Jamie s-a ridicat cu mult peste aburul bucătăriei, condamnând golanii care de o săptămână terorizau Londra. Cum de nu a făcut-o mai devreme? Răspunsul e simplu: în primele patru zile ale revoltei periferizaţilor din Marea Britanie, el, personal, nu avusese nici o pagubă. Când însă restaurantul său din Birmingham’s Bullring – având 270 de locuri şi două stele Michelin – a fost vandalizat, brusc s-a trezit cetăţeanul din bucătarul Oli care, pe lângă îndemnul amintit, constata: „E timpul să ne recuperăm ţara din mâinile lor”; nădăjduind pesemne că, odată cu ţara, îşi va recupera şi el restaurantul din mâna flămânzilor ajunşi infractori.
Ţintind de data asta infractorii cu manşete albe, înainte ca Jamie Oliver să le rostească, cele două îndemnuri mi-au venit în minte nu o dată în ultimii douăzeci de ani, de când asist la vandalizarea pădurilor carpatine. Văduvite de arbori – prin gigantice firme străine conduse de cozi de topor româneşti cu diplome de silvicultor – şi jefuite de sălbăticiuni cu trofee râvnite de plutocraţii lumii, pădurile şi locuitorii lor mor discret, fără să strige la infractorii bogaţi care la ucid. Da, „e timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” şi „să ne recuperăm ţara din mâinile lor”!
În vreme ce în Somalia foametea îşi arăta irepresibil colţii, ONU declara cu îngrijorare că, la această oră, o treime din hrana produsă pe plan mondial se aruncă la gunoi. Foarte probabil că faptul se întâmplă la fel în toată „lumea civilizată”, fie că pubela cu bunătăţi se află la Paris, Washington sau la Londra, deşi 500.000 de copii somalezi sunt în pragul morţii prin înfometare.
În Somalia însă deşertul şi foametea nu au survenit întâmplător.
Înainte de cel de al doilea război mondial, Somalia încă era în mare parte acoperită cu păduri. Stăpânită pe rând în secolul trecut de englezi, francezi şi italieni, ţara a fost spoliată de resurse – inclusiv de cele ale ecosistemului forestier – de către toţi stăpânii săi vremelnici. Astăzi pădurile ocupă abia ceva peste 1% din teritoriul ţării transformate astfel într-un mormânt arid, dar independent. De aici, ca şi din alte locuri ale Terrei, unde – în numele globalizării şi al democraţiei – resursele sunt jefuite de infractori onorabili, ecorefugiaţii pleacă. Cei mai mulţi, firesc, călătoresc spre azurul capitalelor fostelor imperii coloniale: Paris, Madrid, Bruxelles, Roma, Londra… Sunt oraşe în care o treime din mâncare se aruncă la gunoi, unde o vor găsi ei.
„Este clar că în societatea noastră există lucruri foarte greşite”, declara îngrijorat de violenţele stradale premierul britanic David Cameron, lăsând a se înţelege că toleranţa sistemului a fost prea mare faţă de infractorii săraci. Fără îndoială că vandalizatorii şi hoţii trebuie pedepsiţi legal. Să fie toleranţa singura greşeală şi represiunea singura soluţie? Mă îndoiesc. Fiindcă revolta de acum a periferizaţilor din Marea Britanie, precum şi ce a celor din Parisul anului 2005 nu sunt decât semne locale ale viitoarei răscoale globale din satul planetar, împotriva bogaţilor fără de măsură ai lumii. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Cândva demult, spre a salva şi omul, Noe ascultase doar cuvântul Domnului. Fără să ştie, aplicase „Carta Drepturilor şi Libertăţilor Biodiversităţii”, luând pe arca salvatoare „din toate animalele”, „din toate târâtoarele”, „din păsările cerului” şi „din tot trupul” câte două, „parte bărbătească şi parte femeiască”, spre a li se păstra „soiul pe tot pământul”. Pentru toate, tot la porunca Domnului, Noe încărcase şi mâncare din belşug pe corabia vieţii, mâncare găsită şi muncită cu pricepere şi măsură, netrecându-i nicidecum prin minte să îi ucidă pe drum – după nevoi şi pofte omeneşti – pe unii dintre „pasageri”, spre a-i face cârnaţi, de pildă, îndestulându-şi numai familia. Săturând doar oamenii adică.
Asta fusese însă demult.
Dacă astăzi, înaintea unui ipotetic potop, un Noe modern ar încărca o arcă a salvării după capul său şi după legi, cu siguranţă că, mult mai informat fiind, va uza de Carta Drepturilor şi Libertăţilor Omului. Iar faptul i-ar putea irosi în cele din urmă eforturile şi bunele intenţii.
Fără îndoială că primele locuri – cele mai bune, pe puntea superioară, fireşte – ar fi ocupate de cei care, având mult aur, s-ar vârî în faţă, sub protecţia unor indivizi cu arme sofisticate şi eficace, îndreptate o vreme ca din neglijenţă chiar spre salvator. Alte locuri ar avea necondiţionat tocmai indivizii cu armele, păzind deopotrivă valizele cu aur ale celor dintâi. Scaune garantate ar avea şi câte o pereche de homosexuali, pentru a li se păstra „soiul pe tot pământul” şi pentru a fi politically corect. Să nu uit! Și câtorva fotbalişti, cu amante cu tot – toate, manechine – li s-ar asigura fără dubii transportul. Mai apoi, corabia s-ar umple cu alţi „humanoizi”, nemairămânând loc pentru necuvântătoare. La plecare, panicaţi, nenumăraţi bipezi pauperi şi disperaţi s-ar agăţa de marginea punţilor, de lanţul ancorei, de cârmă şi probabil că vasul s-ar răsturna, scufundându-se.
Dacă totuşi, suprapopulată şi trosnind din toate încheieturile, arca ar ajunge la un liman, oamenii „salvaţi” vor constata că, deşi mulţi la un loc, sunt singuri. Că Pământul, populat doar cu ei, este pustiu.
Posesorii de aur şi arme vor vedea că, oricât aur ar oferi şi oricât ar ameninţa în jur, nu au cum şi de unde cumpăra şi dobândi umbra unui arbore verde sau un pahar cu apă limpede, deşi în jur e plin de apă. Şi cine ştie? Poate că s-ar ucide între ei, chiar pentru un pahar cu apă.
Atunci, modernul Noe, înţelegând în sfârşit că fusese manipulat, într-un ultim acces de etică, pesemne că şi-ar tăia venele. Asta e doar o supoziţie, fiindcă pe Pământ întotdeauna există o alternativă practică la demnitate. foto: Nicolae Dărămuș
O femeie bătrână din ţinutul Dornelor mi-a încredinţat cândva o zicătoare. Ea suna astfel: „De cum ai intrat în păduri, ai şi scăpat de colţii lupului.” Maxima savantă şi mult mai cunoscută „Homo hominis lupus” era în sfârşit completată: salvarea era „în păduri”. Iar pădurile nu însemnau doar arbori, codru, ci natura însăşi. Întreagă şi sănătoasă, hrănindu-ne şi adăpostindu-ne pe toţi. Adică „tot trupul” cel salvat de Noe demult.
foto: Nicolae Dărămuș
Faptul că a fost înmormântat mă obligă la meditaţie asupra conceptelor de umanism, umanitate, violenţă, democraţie, moarte şi ecologie. „Înmormântat”, adică închis pe viaţă, fără drept la „vorbitor”. Dar, să mă explic totuşi.
Când nesătuii de pe Terra fură zi de zi, cu acte în regulă, prin legi, ordonanţe şi „politici de dezvoltare”, chiar suportul vieţii – pădurile făcute cherestea, apele poluate, arabilul betonat, aerul carbonizat şi plin de gaze cu efect de seră, oceanul infestat de scurgerile de petrol etc. – ei distrug viaţa. O fac clamând progresul, manipulând conştiinţe şi destine. Pentru bani, ei săvârşesc un atentat la viaţa noastră, la dreptul la viaţă al copiilor noştri, al tuturor celor lăsaţi de Dumnezeu pe Pământ. Tot ei îi plătesc pe inconştienţii savanţi, posesorii ştiinţei pure, spre a le făuri uneltele. Cele cu care, exploatând resursele, aceşti nesătui ucid Terra şi ne ucid pe noi, cei care trăim din economii şi pe cei care, şi mai cu măsură decât noi, se mulţumesc doar cu ierburi, cu polenul florilor, cu roua şi lumina.
Faptul este posibil fiindcă savanţii progresului, în ciuda imenselor cunoştinţe, adesea nu posedă cunoaşterea. Cea născută din lecturi fundamentale, din meditaţie şi, mai ales, din credinţa în Cel de Sus şi în frăţia cu ceilalţi: „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri şi munţi şi ape” – cum scria Ionel Pop.
Închişi pe viaţă în laboratoare, aceşti cercetători nu pricep că progresul, absolut ca ştiinţă pură şi scule, nu este nici pe departe unul spiritual. Implicit sunt vinovaţi pentru Marele Rău, fiindcă astăzi, când informaţia nu e privilegiu ci un fapt inevitabil, nu au nici o scuză pentru inconştienţa cu care îl zămislesc zilnic în eprubete, ca pe propriul lor copil. Căci Marele Rău, de la bomba atomică la polietilena ubicuă şi deşeurile nucleare care ucid oceanul – ce listă infinită! – s-a născut numai din cercetare şi din aplicaţia imorală a rezultatelor sale.
Am scris-o nu odată: inteligenţii deschid drumuri şi proştii umblă pe ele. Sprinţarii proşti ai progresului, urmaţi de gloatele desculţe.
Ted Kaczynski, cel supranumit„Unabomber”, a înţeles acest oribil mecanism, crud şi subtil. Nu fusese nici primul, nici singurul care l-a înţeles. Un mecanism lipsit de scrupule, „natural” la cei mai mulţi oameni. Şi a vrut să arate lumii că savanţii nu îşi folosesc nobil şi generos darul lui Dumnezeu: inteligenţa. A făcut însă o greşeală: a folosit violenţa. A ucis cu bombe câţiva inteligenţi lipsiţi de cunoaştere. Aici se naşte dilema celor care încearcă, de pe margine, prin mijloace democratice, reducerea răului.
Poate că sunteţi unul dintre cei care fac asta chiar acum.
„Cuvântul” nostru, întrupat în apeluri, memorii, în texte de presă şi proteste stradale, se loveşte etern de surzenia celor care decid şi perpetuează răul. Altcumva spus, rugilor noastre paşnice, ei le opun faptele lor violente. Extrem de violente! Fiindcă uciderea Terrei – a pădurilor, aerului, apelor, faunei – sunt violente fapte legiferate. Crime scuzate aşadar prin nişte hârtii. Or, chiar şi pentru un mărunt iepure, nu contează faptul că glontele care îl ucide este autorizat. El, oricum, moare. Şi, la scară geologică, la fel de brusc moare Terra.
Deosebirea dintre ce a făcut Kaczynski şi crima marilor lacomi ai Pământului o fac dimensiunea şi cinismul. Ucigaşii planetei ucid totul pentru bani. Ted Kaczynski a ucis câţiva „indirect vinovaţi”, pentru o idee luminoasă. La ora actuală, este închis pe viaţă, fără drept la „vorbitor”. A acţionat, plăteşte. Establishmentul a reacţionat.
El cunoscuse însă eşecul „cuvântului” şi a răspuns marii violenţe legale săvârşite împotriva vieţii printr-o mai mică violenţă, ilegală şi „punctuală”. A opus „bombelor progresului” câteva bombiţe artizanale. Odioase şi ele. A opus „bombelor economice” care ucid legal milioane de oameni, de animale, de plante, a opus rentabililor agenţi exfoliatori, folosiţi mai întâi în jungla Vietnamului, a opus monştrilor ucigători în masă, reclamelor şi consumismului, nişte nimicuri, tot ucigătoare. A adăugat neputinţei „cuvântului”, semnul exclamării sale.
Kaczynski a vrut să înţelegem că drumul e greşit, asumându-şi riscul demonstraţiei. Acum este închis pe viaţă. Noi suntem liberi şi în viaţă, dar nu facem nimic pentru viaţă.
Întrebările sunt: unde a greşit Ted Kaczynski? Şi, dacă a greşit, ce am învăţat şi care este soluţia ? Care este răspunsul nostru la marea violenţă şi crimă, săvârşite cu acte în regulă de către nesătuii Terrei? Căci nu mai avem timp. Să ne pregătim din economii sicriele, aşteptând ca profitul nesătuilor, ucigând totul, să ne ucidă?
Filmul Avatar răspunde acestor întrebări.
Aşa cum merg lucrurile, nu m-ar mira ca într-o bună zi să citesc în presă despre cel mai mare drujbist al lumii. Foarte probabil că individul va fi arătat publicului pozând glorios lângă un copac bătrân, retezat şi gros cât înălţimea „sportivului”, care ţine în mână o foarte modernă drujbă. Astăzi, când performanţa nu mai prea are de a face cu morala, cu talentul şi abilităţile omului, când banii impun „performerul” şi, deopotrivă, ciudăţenia „recordului”, ipoteza celui mai mare drujbist al lumii nu îmi pare deloc absurdă.
Premergător, „specialiştii” silvici plătiţi vor umbla prin pădurile lumii, spre a găsi arborele-gigant, îl vor măsura, nota pe GPS şi îl vor raporta superiorilor. Contra cost şi în condiţii de maximă siguranţă şi confort, firma organizatoare va transporta până la poalele copacului pe bogătaşul care îi va oferi cel mai bun preţ iar acesta, înarmat cu un fierăstrău mecanic de ultimă generaţie, va doborî colosul verde, după un formal instructaj de protecţie a muncii.
Va urma tăierea unei felii circulare din arbore – cât mai spre baza acestuia, unde grosimea este maximă – şi atârnarea acesteia pe peretele vilei individului sau pe cel expoziţional. Medaliile nu vor întârzia. Tot contra cost, reporterii şi fotografii vor roi admirativ în jurul insului care va simţi, în sfârşit, că este „deosebit”. Apoi, în interviuri, va vorbi despre riscurile la care s-a expus în sălbăticie, căci oricând ar fi putut fi strivit de căderea tulpinii şi va declara că este gata să doboare – la figurat şi la propriu – un nou record. Bineînţeles, la o altă specie vegetală. Va vorbi cu emfază despre faptul că drujba sa de campion nu se înjoseşte cu fagi, mesteceni, sălcii, meri şi pruni – care sunt pe toate drumurile, fiind accesibili drujbiştilor de rând –, el căutând numai specii rare, aflate pe cale de dispariţie în ţinuturi exotice.
Între timp, „specialiştii” vor fi fost luat deja drumul codrilor, spre a descoperi un nou matusalem verde, demn de moarte sub mâna călăului de elită. Faptul că, de la o vreme, arborii-record vor fi tot mai subţiri şi mai rari nu va conta. Întotdeauna un trunchi va fi mai gros decât majoritatea celorlalţi, chiar dacă, cu timpul, el nu va întrece dimensiunea omului sau a piciorului său. „Cel mai mare ” – arbore mort, drujbist, campion – va exista şi va fi scos în lumina reflectoarelor, deşi el va fi tot mai mic.
Dovada incontestabilă că exact aşa merg treburile o fac vânătoarea comercială actuală, „performanţa” şi exponentul viu al acesteia: „marele vânător”. foto: Nicolae Dărămuș
Exact după canoanele descrise, la această oră mai mult decât oricând în istorie, îmbogăţitul – dornic de a fi diferit de gloata banalilor din Top Forbes 500 – plăteşte şi este purtat în faţa victimei pe care o ucide cu o armă tare şi, obligatoriu, scumpă. Între el şi munteanul din vechime care – din necesitate şi cu frica-n sân – prin zăpadă sau tină, lua urma vierului sau a ursului, trăgând asupra lor cu flinta „capsieră” ce scuipa plumbii imprecis şi riscant, diferenţa de performanţă este uriaşă. După cum tot uriaşă este şi diferenţa dintre arivistul cu armă şi braconierul ţăran de azi, cel care îşi face puşca în beci, „la pilă” şi vânează, mânat de primitivă patimă şi nevoi spre a aduce – la o casă pauperă, de cele mai multe ori – un mistreţ din care nu iroseşte nici copitele.
În ambele situaţii, plebeul sărac este bărbat faţă de mondenul plutocrat care ucide purtat pe braţe, se laudă în gura mare şi „merge mai departe”, spre un cont bancar şi mai şi, ce-i asigură cumpărarea unui trofeu cinegetic şi mai şi. Elefantul, leul, leopardul, puma, jaguarul, antilopele şi bivolul Africii, ursul alb, ursul grizzly şi cerbul sunt printre speciile mereu râvnite şi ucise de el care, de departe, dispreţuieşte iepurele şi vânarea acestuia. El „practică” strict la „vânat mare” şi o spune răspicat, ca să se ştie cu ce fiare are el de a face şi, mai ales, spre a informa publicul despre virilitatea sa. Aceasta rezultând şi din enumerarea armelor posedate, toate „de firmă”, având calibre foarte mari.
Instalatorul meu este vânător. Are o singură puşcă, veche, cu ţevi „lisse”, juxtapuse. Mai mult o ţine în dulap, sub lacăt. Iese rar, la iepuri, „că dintr-ăştia-s destui”. O face de vreo două-trei ori pe an. Fără armă l-am întâlnit însă adesea, hălăduind prin păduri şi pe margini de râu. Ascultând, văzând. Îi râd ochii atunci când îmi povesteşte despre culorile frunzişurilor ori despre vietăţile ce i-au ieşit în cale. Împarte sălbăticiunile în două categorii, pe criterii personale, estetice şi de vanitate, în care gingăşia, măreţia şi vigoarea făpturilor primează. De aceea vânează iepuri, dar n-ar slobozi glonţul, Doamne fereşte, într-un cerb, o căprioară, un urs sau în cocoşul de munte. „Cum să omori aşa ceva?! Îi păcat de neiertat! Şi apoi, ce să faci cu ele? Le strici degeaba!” sunt argumentele sale. foto: Nicolae Dărămuș
Ascultându-l, înţelegi lesne că diferenţa dintre cei doi vânători nu o fac doar banii.
Nu mă voi hazarda în cele ce urmează să repovestesc cu pretenţie de farmec vreuna dintre istoriile „pro natura” cu care scriitorul-pilot Antoine de Saint-Exupéry a zburat până la noi, prin volumul Pământ al oamenilor – un zbor al cuvântului, mai sigur, mai durabil şi mai nepoluant decât al oricărui avion. Cred însă că dacă ar trăi şi astăzi, firea sa generoasă l-ar îndemna să îşi boteze cartea mai degrabă Pământ al vieţii, premisele acestei supoziţii aflându-se explicit sau printre rânduri, peste tot în opera sa.
Pildele din capitolul dedicat deşertului, marcat de amintirea zborurilor peste teritoriile locuite de mauri, nesupuşii mândri ai Africii de nord-vest, sunt de o actualitate certă, fiindcă Saint Ex nu a putut trece pe lângă lecţia despre dărnicia naturii, pe care – tocmai prin lipsă – pustiul şi fiii acestuia, i-au servit-o. În fapt şi ultimă instanţă, o lecţie despre Dumnezeul dinăuntrul lucrurilor. Care, atunci când, generos, ia chipuri familiare, nu mai este observat de către cei mai mulţi dintre noi.
„La Cap Juby, la Cisneros, la Port-Etienne, puii de mauri nu cer bani, ci, cu câte-o cutie goală de conserve în mână, cerşesc apă: ‘Dă puţină apă, dă… ‘ ‘Dacă eşti cuminte!’“ sună mărturia scriitorului despre un dialog straniu. De neînchipuit pentru un european, târguiala asta, amintind o duioasă condiţionare parentală niciodată respectată – „Dacă eşti cuminte”- atinge cititorul ca lama unui brici. Aşa era acolo şi, mai ales, aşa este peste tot unde natura, îmbătrânită sau moartă, nu mai permite nimănui nici copilărie şi nici copilării. Asemenea pipernicitelor plante ale deşertului, unele părând fără vârstă, înţepenite în aşteptarea ploilor şi lignificate prea devreme, şi copiii mauri îşi reduceau visul la singurul lucru fără de care, nemaifiind viaţă, nu mai putea fi nimic. Mi-i închipuiam serioşi, alergând în urma acelor străini care, având apă pe săturate, aveau totul şi care le păreau cu siguranţă ca sosiţi dintr-un rai pământean, tangibil, în vreme ce raiul promis lor şi părinţilor, populat şi el cu râuri, arbori şi păsări cântătoare, le era rezervat doar celor virtuoşi şi numai după moarte. foto: Nicolae Dărămuș
Mulţi dintre fiii deşertului, ucişi de boli sau de duşmani, piereau înainte de a vedea vreo oază. Alţii, trăind întreaga viaţă pe mişcătoarele cărări ale nisipurilor, îmbătrâneau fără să cunoască umbra unui copac. Cât despre râuri, sunt aproape sigur că, lipsind cu desăvârşire printre dune şi, la acea vreme, în lipsa oricăror figurări grafice sugestive, ele alcătuiau în imaginarul raiului individual tablouri pe cât de numeroase şi diferite între ele, pe atât de diferite de realitatea oricărui râu. Nu era de mirare aşadar că, purtaţi de Saint Ex în avionul său până în Senegal, câţiva fii ai deşertului au izbucnit în plâns „de bucuria de a fi descoperit arbori”.
Pe trei dintre aceştia, un camarad al scriitorului i-a purtat apoi într-un salt aerian până în Savoia Franţei, ţinut dăruit peste măsură. Acolo i-a aşezat pe fiii deşertului „înaintea unei cascade puternice, un fel de columnă împletită”. Au gustat apa aceea şi „era dulce”, numai bună de băut. Neobişnuitul spectacolului pe care, până atunci, îl atribuiseră doar raiului, i-a înmărmurit: înţepeniţi pe mal, oamenii nisipurilor nu se mai dădeau duşi, cerând mereu călăuzei lor alte ceasuri de adăstare: „Trebuie aşteptat”, explicaseră ei europeanului care nu înţelegea. „Aşteptat ce?” – a întrebat acesta. „Sfârşitul”, au răspuns maurii. „Voiau să aştepte ora când Dumnezeu ar fi obosit de sminteala sa. El se căieşte iute, e zgârcit”, citise mai apoi Saint-Exupery în gândul nomazilor înspăimântaţi de nesăbuita risipă.
Întâmplarea mă întărise în convingerea că raiurile oamenilor sunt diferite, ca şi zeii şi ca vieţile lor. În vreme ce raiul celor care nu au pe pământ este populat cu lucruri necesare şi mereu finite, raiul celor avuţi ori prea dăruiţi în trai e aglomerat cu capricii. Iar Dumnezeul săracilor, întruchipat zilnic doar de cele necesare vieţii, toate părând date cu strângere de inimă, este, în ciuda zgârceniei sale, un Dumnezeu iubit şi respectat.
Creştinul care sunt nu are cum ignora mirarea „sălbaticilor” – a „păgânilor”, cum încă ne place să îi numim pe „ceilalţi”, adesea diferiţi doar prin locul unde au văzut lumina zilei – la vederea mâinii Celui de Sus, întrupată în volbura cascadei. Căci, dacă până atunci ei putuseră – cu oarecare drept? – să se îndoiască de El, de data asta „Dumnezeu se făcea cunoscut: nu i se putea întoarce spatele”. Cu atât mai mult am mereu dinaintea ochilor, la limita obsesiei, chipul râurilor acestei ţări, transformate în pubele curgătoare de către conaţionalii mei drept-credincioşi şi pădurile în al căror trup dumnezeiesc aceiaşi drept-credincioşi şi-au băgat drujbele, TAF-urile şi gaterele. Faptul întâmplându-se deopotrivă acolo unde ele aparţin preacuvioaselor lăcaşe de cult. foto: Nicolae Dărămuș
Poate că nu ştiţi, dar prostata masculilor speciei homo sapiens este principalul duşman natural al masculilor altor specii. Al rinocerilor din Africa, al tigrilor din Asia şi al ursului brun din Europa, continent în care, după unii geografi, s-ar afla şi România.
Graţie cuminţeniei acestei ascunse glande – singura cu fibre musculare în structură – jetul urinar, ca şi alte jeturi, poate fi aruncat la aproape doi metri. Asta la vârsta adolescenţei, ba chiar şi mai apoi. După vreo 40 de ani însă, bărbaţii constată că vigoarea acestei manifestări fiziologice nu mai este ce a fost odată, dar nu se îngrijorează, amăgindu-se cu spusa psihologilor, că s-ar afla la „anii adevăratei maturităţi şi creativităţi”. Şi, abia când împlinesc o jumătate de secol, încep să îşi pună întrebări panicate despre balistica proprie. Vânătorii sunt primii care observă schimbarea, ei fiind, se ştie, mult mai obişnuiţi cu noţiunile de tir în general. Şi tot ei inventând – despre puşcă – o tragică zicală: „Nu mai merge cum mergea, nu mai trage cum trăgea.” Explicabil: după cincizeci de ani, vederea slăbeşte, mâna mai tremură, puşca e tot mai grea. Cu îngrijorarea pe chip se prezintă la doctor. Ecografia şi tuşeul rectal pun nemilosul diagnostic: adenom de prostată. foto: Nicolae Dărămuș
Vestea cade ca o ghilotină peste proiecte, peste ambiţii şi conturi bancare, peste economii şi vise; inclusiv peste cele erotice. „Cu siguranţă doctorul ăsta se înşeală”, îşi spun şi pleacă spre consult la un altul, la un altul, dar diagnosticul e implacabil: prostata îşi face de cap. Este momentul crucial în care ea, prostata, ani de zile ignorată, cuminte, modestă, devine un fel de nou membru al familiei sau, la burlaci, un soi de invizibilă nevastă cicălitoare: „Nu mânca piper, nu bea pălincă, nu bea vin! Nu asta, nu asta!…” Este lesne de înţeles că şi alte bucurii, mai puţin inocente, devin interdicţii sau se cer a fi practicate cu o economicoasă prudenţă, fapt care atrage de data asta reproşul adevăratei neveste sau, după caz, al concubinei. Viaţa devine „bun pierdut” şi individul, dintr-o dată, simte că e înfrânt. Nevoia de victorii devine un imperativ terapeutic, asemenea unui drog, spre a dovedi şi spre a-şi dovedi că nu e terminat. Că puşca încă „merge cum mergea”, că mai „trage cum trăgea”. Şi, cum „vânătorii” tineri vin din urmă ameninţându-i prăzile, bărbatului cu adenom de prostată nu-i rămâne decât vânătoarea de vânat scump.
Dacă în tinereţe omul a fost vânător de iepuri şi prepeliţe, devine vânător de vânat mare. Dacă nu a fost deloc vânător, atunci se face şi, fără alte ucenicii, revendică direct împuşcarea fiarelor: rinoceri, elefanţi, bivoli, tigri, urşi. Într-un fel e de înţeles: mâna şi ochiul se şubrezesc şi trimiterea unui glonţ într-un animal cât dulapul, prin lunetă, e mai uşoară decât tirul la sitari. Cât despre preţul vânatului, el nu contează, că o viaţă are omul.
În Africa, până azi, cornul rinocerilor – simbol de virilitate – a fost făcut praf (odată cu rinocerii) de către pasionaţii cu prostata mare, încrezători în virtuţile sale afrodisiace. În Asia, vânzarea oaselor tigrului – alt fals afrodisiac – prin spiţeriile imbecil-tradiţionale chinezeşti, a împuţinat felina până la limita extincţiei. La fel a păţit şi irbisul, magnifica panteră a zăpezilor, care mai subzistă liberă într-un efectiv de vreo treizeci de exemplare monitorizate, dar braconate. Cadavrele acestora, implicit, au devenit trofee.
În Europa de vest, mai peste tot, ursul a dispărut, prigonit de bărbaţii cu prostata în creştere şi cu mintea în regres. Pirineii, de pildă, mai adăpostesc vreo zece exemplare, strict protejate, pe care, ridicol, ibericii le dispută în recensăminte cu „cocoşul galic”, fiindcă urşii, fără să ştie, sunt „comunitari” de când au apărut. Izolaţi, strâmtoraţi de „civilizaţie”, în epoca rutului, urşii Pirineilor sunt constrânşi la consangvinizare. Şi, degenerând, abia dacă sunt ceva mai mari decât berbecii.
Nu cred să mai fie nevoie de vreun argument pentru a conchide: impotenţa masculilor unei specii, omul, produce extincţiile altora. O stranie conexiune pe care psihologii şi biologii viitorului – care viitor? Asta e o altă poveste – o vor putea numi „extincţie încrucişată”… foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
În urmă cu douăzeci de ani, citind despre reducerea arealului tigrului, pe o hartă aflată întâmplător la îndemână, făcusem un calcul cu rezultate sugestive şi întristătoare deopotrivă.
La anul 1900 aşadar, pădurile ce adăposteau superba felină se întindeau pe o bandă de uscat lată de vreo două mii de kilometri. Ea urmărea conturul continentului asiatic pornind din extremul orient, de la izvoarele Amurului, trecând peste China, întreaga Asie de sud-est, spre a se opri undeva la vest de India. Aceasta din urmă constituia în întregime „casa” tigrului, habitatul sălbăticiunii fiind limitat spre nord doar de înălţimile Nepalului. Şapte subspecii locuiau în acest teritoriu unitar, începând cu uriaşul tigru siberian şi terminând cu cel mai „mărunt”, tigrul de Sumatra. A opta subspecie, tigrul caspic, vieţuia la începutul secolului al XX-lea pe o foarte lungă fâşie anfractuoasă de continent, ce se întindea din munţii Tian Shan, şerpuind peste Kazahstan, Kirghizstan, Uzbekistan, şi Turkmenistan până pe ţărmul răsăritean al Mării Caspice. Dincolo de ea, magnifica „pisică” putea fi întâlnită începând din nordul Iranului până prin Caucaz, aproape de ţărmul Mării Negre. Întâmplător, scara hărţii mi-a permis ca, însumând ariile enumerate, să obţin aproximativ suprafaţa dolarului, bancnotă pe atunci „universală”.
După nici trecerea unui secol, adică în anul 1990, pădurile tigrului mai vieţuiau, ca şi acesta, doar insular. Răgetul său mai putea fi auzit numai ici-colo şi, pe aceeaşi hartă, pădurile lui puteau fi umbrite pe sărite cu gămălia unui chibrit ori cu cea a unui ac. Puse laolaltă, de data asta suprafeţele abia mai acopereau chipul preşedintelui de pe bancnotă. Omul, dolarul, mâncaseră „casa” tigrului, cu tigru cu tot. Iar trei dintre subspecii – tigrul de Bali, cel caspic şi de Sumatra – stingându-se între 1940 şi 1972, dădeau omului măsura lipsei sale de măsură.
Şi totuşi, nu o dată, filme difuzate pe notabile canale de televiziune poartă un titlu ciudat: „Tigrii mâncători de oameni”. Ciudat, pentru mine cel puţin… Decorul lor este mereu acelaşi, contrastant: luxurianta vegetaţie a junglei, sevele vieţii pulsând paşnic, aparent neînfrânte, în fiecare fibră a acestui popor vegetal, ridicat hulpav spre lumina umedă scursă dintr-un văzduh colorat viu şi nestatornic la trecerea fiecărui ceas. Jos, bipezii. Nenumăraţi. Goliciuni acoperite cu cârpe de un alb învins, ciurde de copii alergând, alţii agăţaţi de zdrenţe ori purtaţi în braţe. Feţe de lut, femei ridate cu ţâţele fleşcăite, stoarse de supt. Agitaţi, povestind onomatopeic despre grozăvia fiarei. Toţi locuind într-un fel de sat, o îngrămădire de cocioabe ridicate în coasta junglei, murdărind – la propriu şi figurat – peisajul. Apoi „autorităţile”: cam aceiaşi ochi şi uitături. Trupurile le sunt însă bine hrănite şi ceva mai îmbrăcate. Lideri şi plebei, eroii filmării pătrunseseră în lăcaşul de milenii al tigrului, apoi în ce mai rămăsese din acest lăcaş, ocupându-l leneş şi revendicativ metru cu metru. Încropiseră acolo un sat şi, oferindu-i-se, îl făcuseră pe tigru mâncător de oameni. Secvenţe „tari”, cu supravieţuitori purtând cicatrici glorioase şi membre amputate, demonstrează norocul celor fără de noroc. Apoi, expediţia cinegetică de pedepsire a sălbăticiunii: adăpostul de pândă ridicat într-un arbore, la 20 de metri deasupra solului, bivolul slab şi resemnat, legat viu drept nadă, focurile de armă, salturile dezordonate ale fiarei sub gloanţele trase neîndemânatic, convulsiile sale agonice.
Chipul uneia mi s-a întipărit în memorie şi pe măsură ce timpul trece înţeleg de ce. După împuşcătură se lăsase într-o parte, alăturându-şi labele cu eleganţă. Ochii i s-au stins, închizându-se domol, ca de somn. Nu cursese sânge, nu dăduse semne de suferinţă. Era un tigru cu mult alb în blană, acesta înecând în strălucirea sa puţinul galben şi dungile tăciunite ale flancurilor. Favoriţii imperiali, trădându-i stirpea aleasă, încadrau o fizionomie împăcată, parcă uşurată de un zâmbet adresat noului drum.
Urmase sărbătoarea. Pe platforma unei camionete hodorogite tigrul ucis călătoreşte în lărgimea unei pieţe. În jur aleargă, agăţându-se din mers de toate protuberanţele tărăboanţei, copii, tineri, bărbaţi şi femei. Cad mereu, se calcă unii pe alţii, se învălmăşesc lovindu-se fără supărare, doar-doar vor reuşi să atingă, fie şi în treacăt, fruntea animalului. Cel care o atinge se linişteşte dintr-o dată şi, cu un gest smerit, duce aceleaşi degete la fruntea sa. Vocea din off explică: băştinaşii primesc astfel din înţelepciunea şi puterea tigrului. Operatorul e parşiv. Ia prim planuri cu cei pentru care tigrul fusese împuşcat: guri ştirbe, gingii vinete cu dinţi galbeni, păr slinos, năclăit, degete cu unghii uriaşe, zâmbete goale. Şi mereu gestul acela grăbit, legând fruntea frumosului mort de fruntea urâtului viu. Câmpul zoomului creşte. În jurul celui ucis se văd zeci, apoi sute, mii de indivizi care se înghesuie, sperând să capete forţă şi lumină. Se filmează de sus şi contrastul e strivitor. Cât cuprinde ochiul, o mare de oameni, pestriţă, agitată, migrând în valuri spre centrul imaginii. De la distanţa asta însă privirea nu mai diluează în viermuiala trupurilor. Ea se concentrează într-un singur punct: trupul tigrului. Liniştit, părând, graţie depărtării, de un alb imaculat, ca un reproş trimis cerului. Un tigru omorât şi în jurul său mii de tuburi digestive, mii de penisuri zglobii, clamându-şi dreptul şi libertatea.
Happy end: în comunitatea scăpată de fiară viaţa îşi reia cursul. În fiecare an sute de copii vor veni pe lume, vor creşte nestingheriţi, după care, maturi, cu noile lor familii, vor înainta spre inima junglei, defrişând şi încropind în adâncul ei alt sat. Apoi alt tigru mâncător de oameni, alt foc de armă şi alte mulţimi aşteptând ca tigrul ucis să le dea minte şi putere. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 13 decembrie 2009
foto: Cristian Ilea
În 1999, într-un volum de eseuri şi povestiri ecologice intitulat „L’ours de Baisesco”, apărut în Luxemburg, scriam: În mijlocul continentului african, câteva insule de sălbăticie adăpostesc rămăşiţele fascinantului ecosistem al savanei. Fotograful din mine fusese încredinţat că bocancii tociţi pe cleanţurile Retezatului se vor acoperi cândva şi de colbul acestor locuri. Visasem să prind pe peliculă zborul pământesc al ghepardului şi cel de pasăre al impalei, ori fluviile de gnu lovite de răgetul leului, înnegrind orizontul cu siluetele lor masive şi dizarmonice, părându-mi de fiecare dată nepotrivită încadrarea lor de către zoologi în rândul antilopelor, fiinţe care pentru mine nu puteau fi decât întruchiparea fragilităţii şi graţiei.
Soarta nu m-a purtat încă prin acele ţinuturi însă ele, oricum, există. Prin dimensiunea lor, rezervele naturale ale Africii au ceva încurajator. Pământul lor nu se măsoară în sute de hectare, în mii de hectare, în zeci de mii. Sute de mii, milioane de hectare însumează platourile savanei acolo unde… Iată, sunt tentat să descriu ceea ce încă n-am văzut. Mai bine mă opresc. Au făcut-o alţii înaintea mea. E drept, cei mai mulţi, copleşiţi de mulţimea trupurilor în care putuseră slobozi focul carabinelor. Au scris unii şi cărţi presărate cu fotografii în care autorul-vânător, tronând pe grămada leşurilor, fuma pipă cu aerul unei bărbăţii stupide şi calme. Aş putea pomeni nume, dar nu e cazul. Nu merită.
Astăzi însă, în timp ce zăpezile de pe Kilimanjaro încă răspund Soarelui, ca un ochi de puritate al Pământului, la poalele muntelui viaţa sălbatică îşi cântă neînfrântă simfonia. Iar moartea, atunci când mai vine – sub colţi şi gheare – are ceva din firescul unei scurte modulaţii minore într-o partitură cu tonalitate majoră, bătrână ca timpul. În Masai Mara, în Serengeti, în Ngorongoro, armele nu mai dau glas decât pentru braconieri…
Şi totuşi, unele veşti mă fac să cred că mă iluzionez întrucâtva…
Masaii, temuţii războinici care doar cu un secol în urmă înfruntau leul cu suliţa şi scutul, sunt acolo şi acum, cu cirezile lor de vaci. Suliţele li s-au tocit şi mai sunt scoase la lumină doar demonstrativ, spre bucuria grupurilor de turişti. În restul timpului stau cuminţi în colibe, alături de sticle de Coca-Cola. Şi leii sunt acolo, însă ei nu cunosc limitele rezervaţiei şi nici vitele băştinaşilor nu sunt din cale afară de prudente. Ca orice fiară, leii fac „pagube în şeptel”. Urmează plângerea localnicilor la autoritatea de mediu, la cea cinegetică şi autorizarea unei vânători.
Din păienjenişul de asfalt şi beton al unei capitale europene se va ridica lin un avion sclipitor şi peste câteva ceasuri silueta sa zveltă va umbri trecător cursul Nilului tot mai spre sud, către izvoare, pentru a se odihni pe vreo pistă însorită, undeva la cumpăna dintre emisfere. Călcând important, cu aer de învingător necondiţionat, va coborî din avion vânătorul: elegant, cu ochelari de soare şi haine „coloniale” gălbui, după moda ultimului catalog, având asigurările şi vaccinurile bolilor tropicale la zi, înconjurat de zeci de sticle de apă minerală şi felurite conserve, pentru că, vezi bine, în Africa nu-i de glumit!… Va duce în mâini doar arma, afişând o totală indiferenţă faţă de restul bagajelor ce înseamnă chiar condiţia esenţială a supravieţuirii sale.
De aici, totul e după canoanele ştiute: ghidul, automobilul 4×4, arşiţa amiezii cu leii tolăniţi sub cupolele acaciilor, focul tras prin lunetă, pipa aprinsă, fotografiile şi peste câteva zile publicarea acestora în revistele cinegetice din ţara sa.
Nu peste multă vreme, alt leu va călca graniţele nevăzute ale rezervaţiei africane, alte „pagube în şeptel”, alte plângeri la autorităţi şi alt vânător „de lei”. Atributul are o rezonanţă marţială implacabilă şi nu duce cu gândul nicidecum la vaccinuri, ape minerale şi tablete antidiareice. E viril şi atât.
Lucrurile s-ar putea să meargă şi mai rău.
Nu ar fi exclus ca la începutul celui de-al treilea mileniu, vreun inginer autohton, ridicat poate chiar din vechiul trib al masailor, ignorant într-ale vieţii, cu gândul sincer la propăşirea neamului său, să încerce să îi facă bine; după capul său, şcolit prin străinătăţuri. Va aşeza pe hârtie cifre, va face calcule – simple, de altfel – şi va arăta politicienilor din partidul său cum foamea milioanelor de guri flămânde ale alegătorilor poate fi potolită cu milioanele de tone de carne ale copitatelor savanei. Cu muncă puţină, cu investiţii minime. Şi politicienii se vor lumina, descoperind noua sursă de hrană a „celor mulţi” ca pe un merit propriu, bun şi pentru următorul afiş electoral.
Alt inginer, probabil din partidul de opoziţie, va face noi calcule demonstrând că nesfârşitele întinderi de pământ, călcate în neorânduială de sălbăticiuni, stau degeaba. Va desena planuri de irigare, va împărţi terenul şi hârtia va suporta cu uşurinţă ipoteticele tone de cereale la hectar.
O vreme partidele se vor ciondăni democratic şi cei doi ingineri se vor socoti oarecum inamici. În disputele lor televizate se vor auzi mereu fascinantele cuvinte „investitor”, „investiţii”, „concurenţă”, „costuri”, „rentabilitate”, „popor”, „naţiune”, „PIB”, „progres şi dezvoltare”. Nu va trece mult şi, împăcându-se, cu toţii vor înţelege că ciolanul e gras, ignorând că oalele sparte le va plăti savana cu sălbăticiunile ei, cu ierburile ei, cu fluviile ei. Doar ele, la început.
Deştepţii deschid drumuri şi proştii umblă pe ele… Am descoperit tristul adevăr visând la savana africană. În urmă cu peste un secol David Livingstone, păşind în necunoscut, lega Atlanticul de Oceanul Indian. Pe Zambezi, ca o răsplată, îl aştepta „Mosi-oa-Tunia”, adică „Aburii care tună”, cascada pe care el avea să o boteze cu nume de victorie şi de regină, deşi cred că mai potrivit trebuie să îi fi părut totuşi numele ei vechi, cu rezonanţe de Geneză.
Mai târziu, când zvonul morţii sale avea să prindă putere, alt temerar, Henry Stanley, pornea în căutarea sa. Şi dacă destinul a făcut ca cei doi să îşi strângă mâinile în tăcere, vorbindu-şi bărbăteşte doar din ochi, undeva lângă apele Tanganikăi, asta nu însemna decât că la acea vreme romantismul şi curajul mai făceau casă bună. Marile spirite deschid drumuri.
Astăzi, pe urmele lor, purtaţi în avioane şi automobile 4×4, umblă topografi, geologi, agronomi, măcelari, petrolişti. Într-un cuvânt, „investitori”. Neînduplecat şi pur, Kilimanjaro va privi uimit la limbile de asfalt ce-şi vor ţese păienjenişul la poalele sale, mai apoi la halele uriaşelor abatoare ce vor frânge pentru totdeauna galopul marilor ierbivore africane. Maşinării harnice vor scormoni pământul şi seminţe noi, necunoscute acestuia, îşi vor descătuşa puterile verzi sub sărutul apelor cuminţite în albii de beton, uitându-şi numele elegante ritmate ca ecoul bătrânelor tam-tamuri.
Despre vechea viaţă a savanei vor mai aminti doar numele unor locuri şi, prin vorbele lor, rar, unii oameni. Turistul care se va opri la vreuna dintre sutele de benzinării ale fostei savane îl va asculta, sorbind o băutură răcoritoare, pe băiatul tuciuriu cu dinţi strălucitori şi salopetă portocalie, vorbindu-i cu tristă mândrie despre străbunii săi, despre suliţele lor, despre spiritul marelui rege leu, care, pe atunci, nu era doar un spirit. El le va asculta pe toate cu un aer absent, cu paiul între dinţi, gândind mai mult la ale sale, la afaceri poate, istoria găsind-o, totuşi, pitorească. Pitorească şi imaterială, ca orice legendă. Adică, numai bună de uitat.
***
De îndată ce le-am scris, rândurile de mai înainte îmi părură rodul unei clipe de deznădejde. Le-am lăsat însă aşa. Cu siguranţă – mi-am spus atunci – mai este ceva timp. Nu trebuia să mă grăbesc spre a prinde pe peliculă zborul pământesc al ghepardului ori cel de pasăre al impalei, trăind astfel cu nădejdea că moartea savanei sălbatice nu-mi va fi contemporană. Nici pericolul creşterii demografice şi nici cel al democraţiei nu mi se arătaseră la acea vreme într-atâta de grăbite încât să ucidă savana în câteva zeci de ani, iar încălzirea globală încă nu îşi prăvălise semnele „în cascadă” asupra Terrei.
Astăzi îmi este limpede că speranţa mea nu întrupa decât refuzul subconştient al răului. Încălzirea globală e mai necruţătoare decât îşi închipuiau cei mai mulţi dintre noi, iar civilizaţia mileniului al III-lea a adus în preajma sanctuarelor sălbatice ale Africii războiul. Războiul globalizator pentru resurse şi teritorii.
Când scriu, în Kenya şi Ciad, postelectoral, partidele tribale îşi dispută puterea cu arme moderne. Nu departe, şi cicatricile interetnice ale Ruandei încă sângerează. De fiecare dată când un nou teatru de război1 se iscă în Africa ecuatorială, gândul îmi zboară la nişte inocenţi neglijaţi prinşi în conflict: necuvântătoarele din marile rezervaţii. Este ceasul la care, alături de prosperii comercianţi de armament, alături de viitorii investitori regionali, îşi freacă bucuroşi mâinile traficanţii de fildeş, de blănuri, de carne. Fiindcă tabuurile au murit de mult, iar inter arma, alături de muze, tac toate legile.
În septembrie 2010, o ştire a generat proteste vehemente ale opiniei publice mondiale la adresa guvernului tanzanian: prin câmpiile rezervaţiei Serengeti urma să se construiască o autostradă. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 12 decembrie 2010
1 În iunie 2013 Armata de Rezistenţă a Domnului, autodeclarată ca fiind de orientare religioasă creştină, al cărei şef este Joseph Kony, ţintind să răstoarne puterea din Uganda, a atacat cu violenţă şi populaţiile civile din Republica Africa Centrală, din Sudanul de Sud şi din Republica Democratică Congo. Pentru a obţine banii necesari întreţinerii soldaţilor şi cumpărării de arme, grupul rebel este axat la această oră, sistematic, pe braconajul elefanţilor, folosind armele automate. Comerţul ilegal cu fildeş, înfloritor în regiune, nu poate fi împiedicat de nici o autoritate. Membrii ONG-ului Enough Project au denunţat neputincioşi situaţia. Armata de Rezistenţă a Domnului vizează răsturnarea guvernului ugandez, spre instala o conducere bazată pe „Cele zece porunci ale Bibliei” – printre care se află şi „să nu ucizi”. Căzut în păcatul de a înlocui iubirea prin adoraţie, omul strigă: „De dragul tău, Doamne, sunt în stare şi să-ţi ucid fiii!” Nu numai pe cei necuvântători, fireşte, întrucât o mare parte a armatei “creştine” condusă de Joseph Kony este formată din copii-soldat.
Sunt zece ani de când am scris acest „basm”. O dată cam la patru-cinci ani, simt însă nevoia să-l supun atenţiei publicului, spre a fi judecat şi, în caz că m-am înşelat, admonestat. Ceea ce, iată, fac şi de astă dată.
Aşadar, a fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. El putea fi deopotrivă bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainean, importante fiind nu atât etnia, cât sărăcia. În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă munţi şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstărită, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Drept care, într-o bună zi, şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu o carbogazoasă şi o gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: „Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi, am şi păduri bătrâne. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape şapte-opt luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer.”
Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele acestuia, vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: „Omule eşti desculţ şi eu te înţeleg. Dar tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de firmă vestită. Ştiu eu?… Armani, Versace… Ţine de frig, de ploaie…”
Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă spunându-şi: „Totuşi e doamnă bună. Putea să nu-mi dea nimic.” A trecut iarna şi, din gerurile ei cumplite, omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget – cel mic de la piciorul stâng – degerat. Apoi, vara istovindu-se, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i păsul cel vechi: „Sunt desculţ. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine.” Doamna l-a privit cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască nouă-nouţă, Steilmann. „Dacă-i pe degeaba, merită s-o iau”, îşi spuse la întoarcere ţăranul cel sărac şi cinstit.
Iarna a trecut cu chiu cu vai şi, în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat, omul n-a avut de suferit.
A urmat primăvara, vara şi, pe când frunzele s-au îngălbenit, ţăranul şi-a amintit de doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul. Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască. Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat, s-au gangrenat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.
Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou şi strălucitor, având douăzeci şi una de viteze şi baterii solare. Omul a mulţumit şi, întorcându-se în satul său, a stârnit cu maşinăria cea arătoasă mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră acasă cu saci întregi de băşti. Oameni cu frica de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul.
În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, a pornit iar cale de nouă munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: „Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi, acum la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi.” Doamna l-a măsurat din cap până la brâu – că de acolo începea căruţul – şi, gânditoare, i-a spus: „Bade dragă, eu te înţeleg… Dar, tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări… À propos… Aşa cum te văd de schilod, cred că nu mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască.” foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 14 februarie 2012
Notă:
După publicarea acestui text, iniţial în Cotidianul, anul XII, nr. 285, din 5 decembrie 2003, apoi în Academia Caţavencu, el pare să fi intrat în „folclorul urban”, circulând pe internet, fără menţionarea autorului.
foto: Anca Dărămuș
Erau doi inşi ca vai de capul lor. Păreau tată şi fiu. Îmbrăcaţi cu ce aveau mai rău pe acasă, aşa cum se merge la pădure, coborau din obcină alegând drumul printre fagi. Slab şi ciolănos, între două vârste, părintele trăgea după el o teleguţă scundă, încărcată cu uscături groase cât braţul. Păreau găsite. Dintre ele, la urmă, se iţeau capetele unor lemne lungi şi verzi, tăiate cu securea. Pruncul, netrecut de vreo 10-11 ani, umbla ostenit în urma încărcăturii, purtând pe umăr un topor. Când au ajuns la povârniş, băiatul s-a agăţat de vârful unei bârne şi, proptindu-şi ciubotele în tină, a ţinut o vreme „contră”, spre a nu se prăvăli povara peste înaintaş. I-am ajuns din urmă, i-am salutat şi am trecut înainte. În drum însă m-am oprit, spre a-i aştepta. Voiam să îi fotografiez.
Au apărut în soare în sfârşit: doi bucovineni amărâţi, ca mulţi alţii întâlniţi în umbletul meu codrean; o imagine diferită şi tare departe de spoiala amalgamului atât de drag politicienilor şi jurnaliştilor idilici care amestecă până la saţietate mănăstiri, cioareci, ouă încondeiate, meşteri populari şi Vicoveancă, cu încă pe atâta plictisitoare fală. Departe şi de imaginea jafului „ca-n codru”, adevărată de data asta, însă ilustrată prin nesfârşite şiruri de remorci cu molizi, luând calea străinătăţii. foto: Nicolae Dărămuș
Oamenii se apropiau anevoios, fiindcă pe roţile metalice ale tărăboanţei noroiul legase un strat gros, împănat cu frunze vechi. S-au oprit şi, cu coada toporului, copilul a prins să cureţe clisa neagră şi lipicioasă, luminând fierul. Tatăl m-a văzut ridicând aparatul la ochi şi, ferm, mi-a strigat că nu vrea fotografie. Îmi aruncase o uitătură urâtă şi l-am înţeles: arătau rău, a sărăcie lucie, cea care multora le induce şi un soi de mândrie duşmănoasă şi ursuză. Gafasem: ori îi fotografiam discret, că aş fi putut, ori deloc. Fusese sfidare în gestul meu şi m-am grăbit să îi şterg urmele. Am intrat in vorbă împăciuitor, dându-i dreptate.
Fiindcă se odihneau, am întrebat apoi de unde sunt. Locuiau în Valea Moldovei, un sat proptit în coasta munţilor Stânişoarei, acolo unde râul, lărgindu-şi lunca spre răsărit, scapă din îmbrăţişarea obcinelor. Un sat sărac în conştiinţa colectivă a regiunii, umbrit de păduri. Am mai vorbit de una, de alta, privind şoseaua apropiată pe care automobilele şi TIR-urile îşi purtau iureşul, zbuciumând frunzele lizierei cu sorbul din urma lor, cel a cărui putere ajungea până la noi. Pesemne că de aceea m-am pomenit întrebându-l pe om ce părere are despre autostrăzi. Dacă sunt utile, dacă ne trebuie, sau nu. „Păi cum să nu ne trebuiască?! Sigur că-s bune!… Să intrăm şi noi în rând cu lumea” a sunat răspunsul fără dubii. Cred că l-a mirat întrebarea şi, recunosc, nu m-am ostenit să-i desluşesc întrebările aflate îndărătul ei. Am zis ceva despre „camioanele astea” şi mi-am văzut de treabă. M-am întors de vreo două ori, privindu-i. Tatăl trăgea, copilul împingea. Încordaţi şi cenuşii s-au făcut tot mai mici, până i-a ascuns cotul drumeagului.
Într-un foarte urmărit show de televiziune, un om cu destul umor şi tupeu în verb, sesizând corect ridicolul oamenilor publici, are frecvente tresăriri civilizatorii, ce-mi amintesc de opinia amărăştenilor mei. Autostrăzile României, puţinătatea lor şi ritmul lent al construirii acestora constituie laitmotivul la care se întoarce mereu, sincer si pe când nici nu te aştepţi. Însă, spre deosebire de săracii care trăgeau la mână teleguţa, el este posesorul unui automobil modern şi, cred, un şofer cumpătat; fapt dedus din criticile sale vehemente la adresa vitezomanilor cu gipane. El însă nu e singurul nemulţumit. Şi cu alte prilejuri televizate, iubirea de autostrăzi şi frustrarea lipsei lor ocupă spaţiile de emisie, iar patosul notoriilor invitaţi – analişti, jurnalişti şi politicieni – cu toţii pledând la unison pentru umplerea ţării cu imense benzi de asfalt, dovedeşte că subiectul li s-a lipit de conştiinţă „ca marca de scrisoare”. Fie că sunt „prima generaţie în pantofi”, fie că sunt vechi orăşeni, şoferi sau pietoni, fără excepţie, oamenii îşi doresc autostrăzi. Motivele, absolut monotone, sunt aceleaşi: stricarea maşinii pe drumurile proaste, iuţeala deplasării şi argumentul suprem: securitatea traficului.
Cu doi ani în urmă intrasem în Germania rulând dinspre nord. Mă întorceam dintr-o Scandinavie vie şi nesfârşită, unde, pe şosele obişnuite, trecusem de Cercul Polar, către ţinuturi unde Dumnezeu era încă acasă: unduiri de păduri închizând orizontul, râuri gigantice şi lacuri în care, vară fiind, cerul nu-şi stinsese astrul defel, născând ziua din zi. Printre ele, drumuri neasfaltate, bine întreţinute, păstrând în lutul lor urma elanilor, renilor, urşilor şi glutonilor.
Era noapte şi ploua. Pe autostrada germană rulam cu viteza impusă de gloata maşinilor de elită prizonierului unui trafic fără limitări de viteză, pe un beton impecabil. Din când în când, zeci de minute, ceasuri, staţionam însă. Elicoptere, echipaje de poliţie, ambulanţe cu girofar şi sirenă, strălucitoare şi hiperdotate, se hărniceau grijulii din toate părţile. În răstimpul celor opt ore de porniri şi opriri am numărat cinci accidente în lanţ şi peste patruzeci de automobile sfărâmate şi însângerate. Totul era fără de cusur: până şi moartea trăia „nemţeşte”. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 18 decembrie 2011
foto: Nicolae Dărămuș
Un prieten din străinătate mi-a trimis un DVD editat de o societate cinegetică privată, menit să facă reclamă vânătorii în ţarcurile câtorva provincii hispanice. Despre vânătoarea din acele filme voi scrie altcândva. Asta nu fiindcă panica din ochii sălbăticiunilor masacrate – cerbi, mistreţi, mufloni şi vulpi – nu ar merita, spre luare aminte, nenumărate pagini, ci fiindcă, mai mult decât chipurile patrupedelor, din acele imagini mi-au vorbit chipurile oamenilor.
Filmele cu pricina ilustrau opulente partide cinegetice cu mult sânge – şi cu foarte mult „sânge albastru”, european. Şi, dacă atunci când le-am văzut nu m-am grăbit să scriu, a fost fiindcă tocmai detaliile acelor tablouri mortale, cu învingători ştiuţi dinainte, îmi paralizaseră dorinţa „dezvăluirii” critice. Reţinerea mea avusese o logică elementară: demersul jurnalistic ar fi fost inutil, fiindcă în viaţa acelui soi de oameni prostia nu era un accident. Ea era viaţa însăşi, în întregul ei, în stilul ei. Iar stilul este omul. Omul, nu numai la vânătoare. Mai ales nu la vânătoare. Mă convinsesem – graţie acelor personaje echipate şi înarmate – despre falsul proverbului cu piatra aruncată de un prost şi cu cei zece deştepţi neputincioşi. Adevărul este exact pe dos: zeci, sute, mii de proşti aruncă „pietrele” şi un deştept, doi, puţini oricum, nu le pot scoate. Proştii cu pricina, pe lângă gloanţe, aruncând şi echivalentele lor ciclopice, mult mai mortale.
Vizionând filmele, faţa vânătorii îmi păruse atât de respingătoare încât titlul iniţial al textului a fost „Hidoasa faţă a vânătorii”. Aş fi greşit: hidoasă nu era faţa vânătorii, ci feţele. Şi nu neapărat numai cele care se vedeau lipite de lunete şi de ţevile carabinelor, ci cele de „dincolo”. Dincolo de obrazurile fine, de mustăţile de muschetar, de maşinile 4×4. Feţele de dincolo de „hotare”. Privite separat, ele mi-ar fi părut diferite. Adunate laolaltă – într-un tablou cinegetic „tradiţional” – ele se asemănau izbitor.
Despre vidul bărbătesc al „marilor vânători” am scris nu o dată. Şi iarăşi am greşit: vidul absoarbe şi poate fi umplut, uneori chiar cu ceva bun. Rectific aşadar: „dincolo” nu e vidul, ci hăul bărbătesc. Iar hăul presupune doar cădere, un permanent şi obligatoriu „mai jos”. Căci, trebuie spus: în materie de abis, aceşti oameni sunt mereu gata de noi performanţe, cele făcute cu puşca printre patrupedele semidomesticite fiind doar vârful aisbergului. Iar colţii, coarnele, blănurile necuvântătoarelor sunt doar mărunte trofee convenţionale, fiindcă adevăratul lor trofeu este altul. Este unul pe care îl omoară zilnic, câte puţin, cu o armă cruntă, mai eficientă decât toate: banul. Iar mortăciunea care le va împodobi panoplia într-o prea târzie zi, nu este alta decât Pământul.
De aceea, voi lăsa acum urâţenia uciderii animalelor în ţarcurile hispanice, întrucât mult mai gravă este „vânătoarea” din „ţarcul” Terra. Acum, înăuntrul acestuia se află prinşi într-o încercuire fără scăpare toţi semenii mei: cei foarte asemănători şi cei aparent diferiţi, înveşmântaţi în blănuri, pene, solzi ori diafane membrane, adăpostiţi de ape, cer şi păduri. Şi nu e greu să observ că „vânătorii” sunt cam aceiaşi. Doar că, în funcţie de „vânat”, recuzita lor mortală este mereu alta.
Prostituata Mina – personaj făurit de Romain Gary – mărturisea că nu putea judeca oamenii după cum se poartă atunci când sunt dezbrăcaţi. Citind, m-am grăbit să judec: avea dreptate femeia. În acele momente „intime” oamenii sunt uneori jalnici – mi-am spus. Mina însă mi-a tăiat elanul, explicând: „fiindcă pentru marile escrocherii ei se îmbracă întotdeauna elegant”. Într-adevăr, pentru ele, ei se îmbracă luxos, înveşmântându-le şi
pe acestea în straie lucitoare: progres, civilizaţie, investiţii, infrastructură, locuri de muncă…
La ceasul prezent, arabilul fertil al Terrei scade anual cu o rată egală cu suprafeţele Belgiei şi Olandei la un loc. Prin investiţii: aeroporturi, drumuri, clădiri. Industriile lemnului reduc pădurile cu echivalentul a două terenuri de fotbal pe secundă. Şi pe unele, şi pe altele – cât vor mai rămâne – încălzirea globală le poate transforma în amintire. Printre marii vânători – mari, faţă de ce şi cine? – rareori am văzut un genial cineast, un mare sculptor, un scriitor generos, un virtuoz al viorii ori vreun pictor vestit. Adică, n-am prea văzut „oameni mari”, deşi acolo sunt numai oameni pentru care doar mărimea contează: a contului, a proprietăţii, a trofeului de vânătoare. Sunt limitaţii fără limite, acei ignoranţi harnici pentru care Pământul este o rentabilă experienţă de nomad. Cei care strivesc mereu „corola de minuni a lumii”, rentabilizând-o, calculând cât pot scoate pe ce a mai rămas din ea.
Cotidian, din adevărul acestor inşi, la public nu ajunge nimic. Trăind pe avioane, pe iahturi, în automobile, birouri şi vile cu gard electrificat, ei nu sunt decât o imagine lucioasă, făcătură dictată vreunei reviste ori post TV, specializate în „chirurgie estetică”.
Vânătorile nu se pot face însă în acele locuri ascunse. De aceea, dincolo de suferinţa sălbăticiunilor, ele au şi un paradoxal merit: arată adevăratul chip al „oamenilor importanţi”, al celor care, deşi măsoară totul, sunt fără de măsură în toate. Iar sângele, curgând gârlă din remorci cu sute de cerbi, mistreţi şi mufloni asasinaţi, nu e decât dovada că acolo unde nu e bun simţ, legile sunt neputincioase. Întâmplător, un astfel de loc este şi România. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 28 februarie 2010
foto: Nicolae Dărămuș
Bolile copilăriei agresează vremelnic trupul şi, chiar ignorate, de cele mai multe ori se vindecă şi îl întăresc. Dimpotrivă, bolile tinereţii betegesc spiritul şi, dacă sunt neglijate, prind putere şubrezindu-l de la o zi la alta, pentru a doborî în cele din urmă şi trupul. Vânătoarea face parte din ultima categorie de maladii. Trupul nu cade din foc de armă, decât accidental, ci din „apa de foc” ce însoţeşte obligatoriu grelele cutume culinare ale vânătorului. Căci e lucru ştiut: pastrama „cere”. Cât despre căderea spiritului, ea se cheamă decădere. E o poveste lungă, vanitatea şi laşitatea făcând casă bună cu inconştienţa şi cruzimea, într-un mixtum compositum, durabil substitut pentru bărbăţie.
Din vremea vechilor mele pusee vânătoreşti, păstrez printre echipamentele de munte şi două „costume de camuflaj”, fiecare compus din geacă şi nădragi. Unul este gros, de iarnă, altul, subţire şi uşurel, menit verii. Le-am cumpărat cu sacrificii şi pe sub mână, în 1987, din Botoşani, unde mă purtase medicina, de la un magazin cu „articole de pescuit şi vânătoare”. Sărăcuţ ca mai toate prăvăliile timpului, acesta îmi păruse un adevărat pământ al făgăduinţei, iluzie la care mă ajutaseră tinereţea şi lipsa; ambele – o spun acum – lucruri nu tocmai rele.
Confecţionate „pentru export” – cum mă asigurase vânzătorul, spre a le sublinia calitatea – hainele acelea par indestructibile. Făcute din bumbac curat, cu căptuşeli lunecoase, matlasate şi dotate cu fermoare şi nasturi fără moarte, veşmintele, croite cu „spirit de răspundere” în careva întreprindere socialistă, nu vor să cedeze. S-au decolorat, rigiditatea stofei s-a dus demult şi, ca orice obiect folosit cu chef la vârsta porţilor deschise, au dobândit un aer de resemnare, simbolul unei – nădăjduiesc – nu prea târzii sapienţe care a înlocuit arma cu aparatul fotografic, cel ce precedase, de altfel, scurta mea rătăcire sângeroasă.
Abia aşa, cu inofensivul teleobiectiv în mâini, am găsit, în sfârşit, buna cuviinţă în avantajul imprimeului hainelor care, împletind culorile stinse ale toamnei, înşeală ochiul sălbăticiunii. Dimpotrivă, cu arma în palme şi cu degetul pe trăgaci, costumele de camuflaj îmi generaseră chiar de la achiziţie o vagă senzaţie de vină, tratată însă cu indulgenţa patimei: ucigaş, amestecat cu frunzele şi iarba, nu lăsam nici o şansă animalului.
Toate subterfugiile literare despre „competiţia sportivă” dintre vânător şi vânat, argumentând uciderea prin juxtapunerea forţată a instinctelor faunei şi puterea armei de foc – chipurile, egale –, păleau de fiecare dată la îmbrăcarea costumului de camuflaj. Iar comportamentul viitoarelor victime îmi arăta limpede că, atunci când eram aproape, văzul le rămânea singura „armă”, mai mult decât mirosul şi auzul, etern invocatele simţuri ce „nu iartă”. Or, cu glonţul pe ţeavă, costumul de camuflaj ştergea orice măruntă urmă de competiţie fair. Ceea ce nu puteam spune despre fotografie, când mersul mut şi topirea în peisaj mă duceau cu sufletul la gură lângă „trofeul” neştiutor pe care, rămas viu şi nevătămat, îl căutam a doua zi, a treia, iar şi iar.
Economia de piaţă a pătruns în toate şi viaţa a devenit o marfă. Drepturile şi libertăţile biodiversităţii nu şi-au făcut loc în conştiinţe, în vreme ce inumanitatea umanităţii, clamând numai drepturile şi libertăţile omului, le condamnă pe toate celelalte la o moarte rentabilă. Din hobby, vânătoarea a devenit afacere, iar sculele crimei sunt o marcă a contului bancar şi a poziţiei sociale. Armele sunt tot mai sofisticate, iar costumele de camuflaj nu se mai vând pe sub mână, ci se lăfăie pe rafturile magazinelor cinegetice. Pe vremuri, iarna, închise fiind la culoare, ele trădau totuşi vânătorul conturat pe albul zăpezii. Astăzi, producătorii de echipamente cinegetice s-au îngrijit să înlăture şi acest neajuns: au fabricat costumul de camuflaj „alb-murdărit”. Găselniţa a prins şi bărbaţii cu puşcă s-au grăbit să îşi completeze garderoba virilă şi cu această nouă perfidie. Victoriile lor asupra sălbăticiunilor sunt asigurate acum în patru sezoane, iar costumele de camuflaj împrumută fotografiilor vânătoreşti aerul belicos şi obligatoriu victorios al soldaţilor întorşi din războaiele crâncenei păci mondiale.
O subţire satisfacţie mi-o aduc de ceva vreme nişte bărbaţi harnici şi modeşti, absolut la locul lor: gunoierii şi vidanjorii. De când se găsesc pe orice raft, profesioniştii jegului şi-au înlocuit salopetele prin costume cinegetice de camuflaj. Care, în sfârşit, acoperă trupurile unor oameni de treabă, curajoşi cu adevărat, servind unui scop util şi nobil: curăţenia.
Motto:
„Un continent îmbătrâneşte repede, de îndată ce sosim noi acolo”
Ernest Hemingway, Green Hills of Africa
„Domnule jurnalist, ce ai cu proprietatea privată? Ok, îţi place pădurea, dar crezi că ar fi mai protejată de stat sau de biserică? Nu înţeleg: vrei să dispară oamenii, ca să te plimbi dumneata liniştit pe poteci? Nu înţeleg tipul ăsta de ecologism. Vei spune că n-am sapienţa necesară. Aşa o fi, nu e mare brânză dacă pierzi un cititor ca mine. Nu te obosi să îmi răspunzi!” Aşa mă sfădea nu demult într-un comentariu cititorul semnat „Escu”, după lectura unui editorial. În text, printre altele, condamnam comportamentul discreţionar al celor care, devenind proprietari pe marile ecosisteme vitale sau pe părţi din acestea, le civilizează hulpav prin diverse investiţii şi, „exploatând oportunităţile”, afectează ireversibil armonia biodiversităţii. foto: Nicolae Dărămuș
În discuţie fusese ecosistemul forestier, în care cei mai mulţi indivizi văd fie pădurea, ca metri cubi de lemn dacă sunt industriaşi, fie „vânatul” dacă sunt vânători, fie „frumuseţea peisajului”, numai bun de a fi asfaltat şi populat cu hoteluri, piste de schi şi cârciumi turistice, dacă sunt hotelieri şi turişti cu automobil. foto: Nicolae Dărămuș
Tonul, vehemenţa superioară şi pripa comentatorului, absolut patognomonice pentru optica „omul, stăpânul naturii”, conturând o atitudine aproape generală, merită lămuriri pe care nu le poate aduce o disertaţie persuasivă, ci viaţa sau, după caz, moartea. Asta pornind de la obligatoria premisă că omul nu e singur pe Pământ, dar că, dacă nu va înţelege acest fapt dumnezeiesc, respectându-l, chiar va rămâne singur.
Prima dată când am parcurs, pe jos şi cu rucsacul în spate, drumul de la Obârşia Lotrului la Oaşa a fost prin anii ’80. Fuseserăm doi drumeţi. Urcaserăm de la Petroşani în Parâng, „făcuserăm” creasta masivului şi de la lacul Câlcescu am coborât pe firul Lotrului abia născut din oglinda lui. Câinii ciobăneşti de la stâna de sub vârful Roşia ne mâncaseră într-o noapte toate proviziile puse la rece sub streaşina cortului, mai puţin zahărul, biscuiţii şi o conservă de fasole cu cârnăciori care, pe întregul traseu rămas, avea să capete nume cu articol hotărât, precum şi statut de persoană fizică şi de membru al echipei: „Conserva”; dobândind şi dreptul de a fi conservată până la o situaţie limită. Am pus cortul dinjos de podul Ştefanului, în Luncile lui Rusalim unde am petrecut o noapte. Seara prinsesem la linguriţă doi păstrăvi pe care i-am fript pe jar, iar dimineaţa un ceai de zmeur „pe inima goală” ne-a fost de ajuns.
Drumul forestier ce însoţea râul venea de la Novaci, trecând pe sub vârful Urdele. Ceva mai jos, la Obârşia Lotrului el se înfurcea. Un drumeag curgea pe albie, spre răsărit, un altul urca pieptiş spre nord, peste cumpăna apelor. Coborând în cele din urmă pe firul Tărtărăului până la confluenţa acestuia cu Frumoasa, el purta drumeţul la râul care, robindu-i pentru o viaţă pe scriitorii Ionel Pop şi Mihail Sadoveanu, a născut sub pana fiecăruia câte o carte celestă: O palmă de râu şi Valea Frumoasei. Am luat-o spre nord.
O preumblare tihnită pe Frumoasa în amonte, spre izvoarele de sub Cindrel, ne-a arătat – lucru rar! – turme de păstrăvi sorindu-se în linul de sub căşiţele vechi, urme de urs şi de ciute în nisipul malului şi perechi-perechi de acvile ţipătoare, rotindu-se în lărgimi azurii. De la un magazin forestier izolat am cumpărat două pâini care, alăturate rezervelor pomenite – dintre care cea de tinereţe nu era de colo! – ne-au ajuns pentru a străbate pe jos distanţele: Oaşa, Poarta Raiului, vârful Şureanu şi, în cele din urmă, drumeagul care, coborând pe valea Prigoanei, ne-a scos la asfalt. Şi nu îmi pare de prisos să spun că pe întregul drum de pământ, de la Urdele la Obârşia Lotrului, apoi pe Tărtărău şi Frumoasa până la Oaşa, nu am întâlnit pe nimeni.
Nu demult s-a dat în folosinţă „Transalpina”1: „cea mai înaltă şosea montană din ţară”, cum anunţau, cu imbecil entuziasm, jurnaliştii. Este exact parcursul descris mai înainte, doar că acum el e asfaltat. Un prieten mi-a telefonat cu amărăciune: în ultima duminică, pe traseul de la Obârşia Lotrului la Oaşa s-a circulat „bară la bară”. Doar s-a circulat, fiindcă „facilităţile” – hotelurile, restaurantele, terasele încă nu există. Vor apărea însă cu siguranţă.
„Nu înţeleg: vrei să dispară oamenii, ca să te plimbi dumneata liniştit pe poteci?” mă întreba revoltat cititorul. Nu voiam să mă plimb eu singur, ci voiam doar să nu tulbur. Pe nimeni. Nici pe oamenii care, cu un rucsac în spinare, caută în sălbăticii solitudinea şi liniştea, nici pe urşii care, primăvara, scormoneau în muşuroaiele ieşite din zăpezi, păscând sub cer ierburi fragede şi nici sonorele nunţi de cerbi, purtate toamna în golul alpin. Care, abia de acum, populat cu autocare ticsite cu sedentari entuziaşti şi străbătut de maşini „bară la bară”, pline cu turişti la volan şi dezvoltatori, îmi va părea cu adevărat gol.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 28 august 2011
1 Abia după darea în folosinţă a şoselei Transalpina, comisarii Gărzii Naţionale de Mediu au „constatat” că lucrarea nu avusese autorizaţia de mediu care trebuia emisă de Agenţia Naţională de Mediu şi că nu a existat nici un studiu al impactului de mediu, traseul traversând cinci arii naturale protejate! Pentru nerespectarea legii firma executantă, Romstrade SRL, a fost amendată cu 100.000 lei. În aprilie 2013, patronul acestei firme, Nelu Iordache, a fost arestat şi trimis în judecată pentru delapidarea a zeci de milioane de euro din fonduri europene şi ale BNR. În timpul lucrărilor însă nici un comisar al Gărzii Naţionale de Mediu şi nici un inspector al Agenţiei Naţionale de Mediu nu au avut ochi pentru ecoterorismul săvârşit de amintita firmă. Prin aceasta, banii europeni trebuiau să intre în buzunarul ecoteroriştilor purtători de manşete albe (vremelnic şi de cătuşe), precum şi ale protectorilor „orbi” ai acestora, din amintitele autorităţi de mediu; ultimii plătiţi din banul public.
foto: Nicolae Dărămuș
La câteva zile după valul tsunami din 26 decembrie 2005, am auzit la radio interviul luat unor români abia sosiţi de la Phuket din Thailanda. Fuseseră acolo să îşi „facă” Sărbătorile. Cum atunci se aflaseră chiar în zona plajei, scăpaseră vii ca prin urechile acului. După grai îmi păruseră cam de prin Ardeal, de „acasă” de la mine adică, iar după felul în care se exprimau, păreau a fi nişte precari „cu posibilităţi”. Povesteau nu despre grozăvia pe care o evitaseră întâmplător, ci despre faptul că ei merg adesea în astfel de concedii, dar că „aşa ceva” nu li se mai întâmplase. Ţineau aşadar să sublinieze că erau nişte obişnuiţi ai aeroporturilor, avioanelor, hotelurilor şi plajelor îngrădite, nişte clienţi permanenţi ai locurilor exotice.
Nu am auzit din gura lor nici un cuvânt de compasiune şi nici o frază înfiorată. Nimic. Nici măcar pomenirea vreunei scene sugestive, dacă nu din clipele coşmareşti ale prăbuşirii oceanului peste oameni, măcar din acalmia, poate, şi mai de coşmar, a mortalei linişti de după, căreia îi fuseseră martori. Motivul? Se grăbiseră să nu asiste la ea. Nu dăduseră vreo mână de ajutor muribunzilor, nu scoseseră supravieţuitori de prin ruinele jilave şi nu căraseră morţii extraşi din nămol. Oripilaţi de „spectacol” şi de mirosul cadavrelor, fapt subliniat de „doamna”, îşi strânseseră catrafusele cât mai iute, depărtându-se de locurile ororii şi, ajunşi acasă, declarau că fuseseră mulţumiţi că cineva se ocupase de ei: îi transportase la aeroport şi de acolo, „pachet”, în România. Bineînţeles că nu au scăpat ocazia de a spune că experienţa nu i-a speriat, că a fost doar o întâmplare şi că vor continua să meargă în astfel de vacanţe scumpe – tirade banale, ca, de altfel, toate cele rostite de ei până atunci.
Când vestea dezastrului de la Banda Aceh si Phuket a ocupat pagina întâi a ştirilor, era a doua zi de Crăciun. Ştiu că gândul îmi zburase atunci la seninul fără veşti, dar cu „O ce veste minunată!”, trăit ani la rând în satul Sebeşel, la bunici. Trecuse multă vreme şi întrebarea „Mais où sont les neiges d’antan?” dobândise pentru mine între timp nu numai semnificaţia melancolică a unei vârste de aur, ci, copleşită de realitate, îmi strecurase teama că iernile chiar nu vor mai fi cum au fost: cu nămeţi până la geamuri de Sărbători, cu „gerul Bobotezei” şi cu ninsori de martie.
Ştirea tragediei omeneşti de pe coasta Pacificului mă făcuse să îmi închipui însă efectele unui ipotetic val tsunami întâmplat tocmai în vremea zăpezilor de altădată, când nu erau nici ştiri, nici explozie demografică şi nici turism de masă. O vreme veche, dar nu foarte veche, cel mult cu un secol şi jumătate, poate două, în urmă. Muntele de apă ar fi prins în malaxorul său fluid două-trei ambarcaţiuni de pescari, ar fi măturat eventual puţinele colibe de lângă plajă şi cam atât. Cunoscători din bătrâni ai retragerii apelor, ca semn al prăvălirii lor de mai apoi, localnicii ţărmului ar fi urcat pe o înălţime, aşteptând mai întâi valul, apoi, calmul.
Fără îndoială că, privită individual, tragedia câtorva pescari ar fi însemnat totul, cum totul înseamnă şi moartea unei furnici. La scară planetară însă, fenomenul – cât se poate de normal sub aspect teluric – nu ar fi produs o dramă socială de masă, victimele aflându-se absolut la locul lor. Un loc unde văzuseră lumina zilei, crescuseră şi unde trăiau pescuind ori culegând poame. Un loc propice vieţii, neiertător doar pentru puţine vieţi, şi asta doar atunci când Atlas îşi scutura umerii. Oamenii şi-ar fi îngropat morţii, şi-ar fi ridicat alte colibe din frunze şi traiul lor ar fi continuat sub aceleaşi apusuri de o frumuseţe tragică, filtrate prin ramuri de palmier.
Dacă, totuşi, vreun european ar fi pierit sub un tsunami din vechime, el ar fi fost cu siguranţă un explorator sau un excentric şi curajos excursionist. În ambele cazuri, un pasionat; ins care, pe lângă bani – pe lângă „posibilităţi” adică – ar fi avut mai cu seamă abilităţile psihice, culturale şi fizice ale temerarului, cel pentru care moartea în astfel de locuri şi condiţii înseamnă un acceptabil şi asumat risc. Iar posteritatea ar fi păstrat nu memoria unei tragedii de masă, ci a unei dispariţii individuale apoteotice într-un tsunami.
Zăpezile de altădată devin amintire pe zi ce trece, iar aspiraţia la un Crăciun fără zăpadă înseamnă, tot pe zi ce trece, dovada supremă că omul „cu posibilităţi” face parte din „lumea bună”, permiţându-şi vacanţe exotice. Poate fi el obez „postmcdonaldian”, televizoman convins, ori simplu tub digestiv umflat cu mici şi bere. Chiar dacă nu şi-a cunoscut nici măcar dealurile din jurul satului sau urbei natale, el face turism pe glob deşi, adesea, pus să arate pe un mapamond locul ultimei sale vacanţe are reale dificultăţi. Soseşte mândru de la capătul lumii, descriind cu lux de amănunte „ce mănâncă ăia”, cum a fost hotelul, piscina, plaja îngrădită, aeroportul, preţurile. Eventual arată fotografii prost încadrate, cu el lângă „obiective turistice” consacrate, ilustrate mult mai bine în orice ghid de buzunar. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi diverse alte „carte” şi declaraţii antropocentriste i-au dat până şi celui mai nevolnic biped dreptul ca, plătind, să îşi înlocuiască lipsa de abilitate prin posibilitate. „Omul potrivit la locul potrivit” a rămas o zicală desuetă, fiindcă oriunde în lume numai banul mai este la locul potrivit.
Din când în când Terra se scutură şi câte un val tsunami mătură plajele. În coada ştirilor despre zeci de mii de victime omeneşti – „ turişti din toate colţurile lumii” –, soseşte şi o veste măruntă şi oarecum stranie: nici o sălbăticiune din acele locuri şi nici un animal domestic aflat liber nu au fost surprinse de tsunami. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 27 februarie 2011
În 1956 apărea la Editura Gallimard romanul „Rădăcinile cerului”, „Les Racines du Ciel”, cel care avea să îi aducă lui Romain Gary premiul Goncourt. Critica şi opinia publică aveau să îl considere drept întâiul roman ecologic şi, nu peste multă vreme, tot el avea să genereze o ecranizare de succes, cu Juliette Gréco, Errol Flynn şi Trevor Howard, în regia lui John Houston. Păreau să fie zorii unei treziri de conştiinţă, iar mijloacele – cartea şi filmul – o promiteau. foto: Nicolae Dărămuș
În 1980, în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii, autorul, aflat la 66 de ani, făcea o inventariere a câştigurilor morale ale acestei perioade. Implicit, a efectelor „de masă” ale operei sale. Îşi amintea cum, chiar în 1956, la o reuniune, într-un grup de 20 de jurnalişti notorii, cineva a pronunţat cuvântul „ecologie” şi doar patru dintre aceştia îi cunoscuseră sensul.
Trecuseră 24 de ani şi scontata trezire a lumii la conştiinţa binelui planetar şi a măsurii nu se produsese. „Timpurile nu s-au schimbat deloc de la publicarea acestei cărţi: se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele. Pătrunderea conştiinţei ecologice se loveşte de ceea ce aş numi inumanitatea umanului”, scria Gary în prefaţă, ştiind bine că răul care putea ucide Terra era prostia pură. Morel, apărătorul elefanţilor din roman, şi Africa Ecuatorială Franceză, locul întâmplărilor acestuia, nu erau decât simboluri: primul – o conştiinţă şi o atitudine, iar a doua – generozitatea şi frumuseţea Terrei. Faţă de ambele, prostia pură – generând lăcomie, goană după resurse, hiperconsumism şi conturi bancare – putea avea efecte devastatoare, distrugând planeta în numele progresului şi dezvoltării.
Romain Gary n-ar fi fost el dacă, totuşi, n-ar mai fi adăugat: „Pe întreg Pământul, forţele se organizează şi un tineret hotărât este în fruntea acestei lupte. El nu cunoaşte numele lui Morel, pionierul acestei lupte şi eroul romanului meu. Dar asta nu are importanţă. Inima nu are nevoie de un alt nume. Oamenii au dat întotdeauna ce a fost mai bun din ei pentru a păstra vieţii o anumită frumuseţe. O frumuseţe naturală.” Cuvinte contrastând cu întregul prefeţei, cu timpurile, ca o uşă lăsată întredeschisă măruntei şanse ca omul să devină altfel. Omul viitorului, acel „tineret hotărât”.
Ceva mai târziu, la 2 decembrie 1980, un glonţ din propriul revolver elibera de greutatea sa pământeană pe chiar marea conştiinţă a Pământului care a fost Romain Gary. Lăsase uşa deschisă, fără să creadă în utilitatea gestului.
Am 55 de ani când scriu aceste rânduri şi „Rădăcinile cerului” a trecut tocmai de o jumătate de veac. Altcumva spus, la anii mei de atunci făceam parte din tineretul în care îşi pusese nădejdea Romain Gary. Şi în care, inconştientă şi mută, îşi pusese nădejdea Terra. Astăzi cuvântul „ecologie” e cunoscut, prea cunoscut. Se află pe buzele tuturor, dar în conştiinţele a foarte puţini. Prostia pură – cea cu pretenţii aşadar – şi-a luat uriaşul tain şi din generaţia mea, care, aflată acum la „maturitate”, este mai hotărâtă decât oricând doar să-şi vadă de treabă. Din rândurile sale s-au ridicat noii alergători după joburi, noii războinici, noii întreprinzători de succes. Nu spunea tot Gary, în „L’homme à la colombe”, că „rien ne réussit comme le succès”? Este secolul XXI şi „se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele”. Războaiele prezentului exportă „democraţie” numai acolo unde pământul pluteşte pe mări de petrol, ori unde el e încă acoperit cu păduri de vârsta creştinătăţii, numai bune de tăiat, cu un cuvânt, acolo unde există „resurse”.
De ceva vreme, pesemne după model occidental, apare în România o carte stranie despre cei care, chipurile, au reuşit în viaţă. O carte despre „reuşită”. Se cheamă Top 300 şi, mie cel puţin, îmi pare un catalog al deşertăciunii pure. Covârşitor, oamenii generaţiei mele – acel, cândva, „tineret hotărât”, zâmbesc din paginile ce cuprind markerii progresului şi dezvoltării: goana după resurse, proprietăţi, ştiutele îndemnuri la hiperconsumism şi mirajul conturilor bancare. Adică „inumanitatea umanului”.
Prietene Gary, nu există generaţii luminoase, cum nu există un „tineret hotărât”. La 66 de ani, când prindeai între buze ţeava revolverului, erai mai tânăr decât oricare dintre „realizaţii” topului. La fel cum tot mai tânăr decât ei era Jacques-Yves Cousteau la cei 87 de ani când s-a stins. Există aşadar, prietene Romain, doar oameni „tineri”, cu înţelepciuni cuprinse între 7 şi 87 de ani sau mai mulţi. Rari, izolaţi prin spaţii şi timp. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 12 septembrie 2009
foto: Nicolae Dărămuș
„Dom’ doctor, drept să vă spun, m-aţi nimerit. Da, ştiu cazul… Dar, prin telefon, nu vă pot spune nimic. Veniţi până la mine când aveţi vreme şi discutăm între patru ochi. Ştiţi cum e…” Nu prea înţelesesem eu „cum e”, însă nu aveam încotro. Omul de la capătul firului fusese laconic şi în tonul său desluşisem, dincolo de prudenţa de „urmărit”, şi o anume jenă pe care i-o trezise subiectul abordat. Era medic veterinar şi mă gândisem că, graţie experienţei sale cu sălbăticiunile, se intersectase într-un fel sau altul cu întâmplarea, locuind nu departe de „locul faptei”. Mersesem aşadar direct la ţintă.
În urmă cu câteva zile, de la două distinse doamne aflasem despre existenţa unui ursuleţ, ţinut ilegal şi în condiţii anapoda la pensiunea unui primar de pe valea Moldoviţei. Doamnele îmi telefonaseră revoltate şi îngrijorate. Revoltate de faptul ilegal şi îngrijorate de soarta animalului care, pe nepusă masă, dispăruse de la locaţie de îndată ce ele înştiinţaseră presa. „Credem că i-am făcut rău ursuleţului. Tare ne temem că i-am grăbit moartea. Că l-au tăiat şi servit turiştilor” – fusese explicaţia lor, cât se poate de logică. Tot ele îmi spuseseră că, atunci când au revenit la pensiune, proprietarul acesteia le-a arătat un proces verbal semnat de el şi de tot felul de „autorităţi”, unde scria că ursuleţul ar fi fost eliberat recent în pădure, acţiunea fiind încununată de succes.
Ei bine, abia acest act – dacă el exista şi nu era un fals – a devenit pentru mine dovada mârşăviei; căci ar fi fost pentru prima dată, pe plan mondial, când cineva ar fi reuşit eliberarea în sălbăticie a unui ursuleţ crescut în captivitate. De ce? Întrucât, fără excepţie, animalul nu se adaptează deloc mediului sălbatic ostil lui. El fie se întoarce la gospodăria care l-a hrănit si adăpostit, fie cade iute victimă ciobanilor şi câinilor de la stânile unde va cauta mâncare, găsirea acesteia fiindu-i condiţionată de prezenţa omului.
Am sunat la pensiune, m-am prezentat, mi-a răspuns soţia primarului şi, de îndată ce am abordat subiectul, femeia a devenit crispată. A pomenit ceva despre un proces verbal şi, în vreme ce un glas bărbătesc îi şoptea din apropiere ce să zică, să facă, mi-a închis telefonul. Devenea interesant… Cu atât mai mult însă, dacă ursuleţul chiar fusese „eliberat” – fapt ilegal, însemnând şi o gravă eroare sub aspect etologic – undeva trebuia să existe şi un certificat de sănătate parafat de un medic veterinar care, semnând şi el procesul verbal, ar fi trebuit să asiste transportul sălbăticiunii, administrându-i tranchilizante şi antidot. Pe medicul veterinar care ştia de caz îl găsisem aşadar. După câteva zile l-am vizitat.
La o masă masivă din molizi groşi, despicaţi, ne-am aşezat în curtea dispensarului. Am intrat direct în subiect, întrebând ce şi cum. „Păi să vă spun cum am aflat eu de ursuleţul de la pensiune. Sunteţi medic, doar… A venit la mine un om. Necăjit, tare necăjit. Băiatul lui are leucemie şi, la câţi doctori a fost, aceştia nu i-au dat de cap bolii. Mi-a bătut la uşă şi mi-a explicat că a auzit el de un leac din bătrâni. În asemenea situaţii încearcă omul cu tot ce se poate. Leacul era o poţiune făcută cam aşa: o parte sânge de urs, o parte sânge de armăsar şi o parte sevă de mesteacăn. Sânge de armăsar puteam să-i procur, seva o strânsese el, însă cu ursul n-aveam cum îl ajuta. Mi-a spus că s-a interesat şi că ştie el un urs. Undeva, la o pensiune. Aşa am ajuns la cel de la Moldoviţa.” Şi ce aţi făcut? – am îngăimat eu sceptic. Doar nu i-aţi recoltat sânge?” „ Ba da. Am mers acolo, ursuleţul era într-o cuşcă tare mică, nepotrivită cu dimensiunea lui, că era în vârstă cam de un an, poate ceva peste… Mare, oricum. L-am tranchilizat, i-am abordat vena jugulară şi am recoltat vreo 250 de mililitri de sânge. L-am trezit apoi şi a fost în regulă.” „Dar n-aţi anunţat la judeţ? Garda de Mediu, ITRSV-ul, poliţia? Totuşi, eraţi dinaintea unei ilegalităţi. Ca cetăţean şi… ca medic veterinar. Mai ştiţi ceva de animal?” – am mai încercat eu. „Nu am anunţat pe nimeni… Ştiţi cum e. Nu poţi mişca. Proprietarul, care e şi primarul din sat este PDL-ist, conducerea judeţului la fel, Garda de Mediu la fel. Ăştia-s la putere acum. M-aş fi complicat degeaba. Şi apoi, nu puteam să nu servesc omul. Era tare disperat. Apoi, nu ştiu dacă mă credeţi ori ba, dar de când băiatul lui a băut poţiunea aia este mult mai bine. Din câte am aflat atunci, oricum, ursuleţul era crescut pentru sacrificare. Voiau să îl şi împăieze.”
Mi-am arătat scepticismul privind ameliorarea băiatului leucemic, însă, spre a fi mai convingător, medicul veterinar a venit cu alt argument, din domeniul său de data asta: „Dom’ doctor, ştiţi bine că şi vaca face mastită. Ca femeia… Aici, în Bucovina, oamenii spun că i s-a „bolohănit ugerul”. Ştiam. Ştiam şi că pietrei de mari dimensiuni, bolovanului, i se zice în regiune „bolohan”. Inflamându-se, ugerul vacii se împietrea aşadar. „Ei bine – a continuat gazda mea – ca să trateze vacile de mastită, oamenii au obiceiul să caute în albiile râurilor pietre late, roase şi găurite la mijloc în mod natural, prin frecarea cu prundul. E destul să aibă o gaură cât de mică, atât cât să poată trece firul de lapte prin ea, direct din uger. Mulg laptele prin orificiu şi mastita cedează. Am văzut asta cu ochii mei, nu o dată. Iar pietrele astea, la mare preţ, se află agăţate la grindă prin grajdurile vechi. Numai să luaţi seama, dacă mai umblaţi pe la munteni.”
Am simţit cum orice replică şi revoltă mi se sleiesc. „Planeta Moldova” nu era numai crâncenul nume al unei trupe muzicale.
foto: Nicolae Dărămuș
Până nu demult – adică până în preajma Paştelui anului 2012 – la o pensiune din Bucovina, turiştii se puteau delecta cu chinurile unui ursuleţ îndopat, ţinut într-o cuşcă strâmtă, potrivită eventual unui căţel. Acolo fusese închis în urmă cu peste un an, după ce un neghiob îl răpise de la ursoaică. Urmând o veche „tradiţie” pădureană românească, îl vânduse apoi patroanei aşezământului: o femeie pragmatică, energică şi descurcăreaţă, pe măsura soţului; omul, nu întâmplător, primar în satul de pe valea Moldoviţei. foto: Nicolae Dărămuș
În primele zile, captivul – pe atunci doar de vreo trei luni – urlase de dimineaţa până seara şi, învârtindu-se în ocolul strâmt în căutarea scăpării, muşcase gratiile cu înverşunare, sângerându-şi gingiile. Neînvăţate cu răul, tălpile îi deveniseră şi ele o rană deschisă, roase de asprimea fierului săptămâni la rând. Cine nu a atins vreodată talpa unui ursuleţ – nebătătorită de ţărână şi ani – nu are cum îi cunoaşte delicateţea: o netezime moale, primitoare şi călduţă, amintind de gingăşia piciorului unui pui de om venit pe lume.
După o vreme, epuizat, s-a resemnat. Ghemuit într-un colţ umbros al închisorii a prins să îşi sugă labele şi zumzetul glăsciorului său – un amestec ritmic şi neobosit de sughiţ şi plânset – putea fi auzit până târziu în noapte. Şi, cu riscul de a părea monoton, iarăşi trebuie să o spun: dacă nu l-a auzit, e greu ca cineva să îşi figureze sonor acest discret strigăt de ajutor, trimis mamei şi codrului. El durează ceasuri în şir, neostoindu-se nici în somnul pruncului-urs.
În el viaţa şi-a clamat însă dreptul: a început să mănânce. Lichidul turnat într-un blid lângă uşiţa cuştii, deşi alb, parcă nu era lapte… El ştia. Laptele era altcumva: cald, izvorând dinăuntrul unui trup uriaş, aducând cu el siguranţă, adăpost şi putere. L-a înghiţit totuşi, la început în silă, neînţelegând ce pot fi cocoloaşele care îi umpleau gura cu un gust şi mai străin: nişte bucăţi de pâine. Apoi, într-o dimineaţă, încercând mâncarea, a simţit o bucurie cunoscută, deşi nemaîntâlnită. Pesemne că, din memoria Firii, zmeurişurile, afinişurile şi scorburile albinelor, prădate milenii de-a rândul de străbunii săi, îi sosiseră pe limbă: dulce! Terciul era dulce. Stăpâna pusese zahăr în el.
Tertipul era vechi de când lumea. A înfulecat cu poftă şi, cum pofta vine mâncând, în stăpână şi-a recunoscut noua „mamă”. S-a liniştit. Gratiile i s-au arătat mai prietenoase, iar în privirea strecurată printre ele a simţit tot mai stins chemarea din veac a pădurii profilate pe cer. Uitându-se din ce în ce mai jos, a privegheat o vreme jocul celorlalţi copii din curte, apoi s-a cufundat tot mai tare într-un fel de somn cu ochii deschişi. Amorţit şi greu, îl fura la ivirea zorilor, adâncindu-se pe măsură ce lumina şi larma din ocol creşteau. Se trezea din neştiinţa acestuia doar când uşiţa închisorii dădea glas ruginit, semn că blidul cu mâncare avea să se umple. Se bucura hulpav de dar până când sub limba lui harnică vasul golit prindea să joace, apoi viaţa îl părăsea din nou. foto: Nicolae Dărămuș
Cineva care i-ar fi stat aproape după lăsarea nopţii ar fi putut însă observa cum, odată cu închegarea întunericului şi tăcerii, ursuleţul se înviora sub pleoapele lipite. La adăpostul nopţii visele de urs prindeau contur şi, tresărind din tot trupul, mormăind, scâncind, pufnind, adulmecând şi mestecând gusturi verzi, zemoase şi nemaiîntâlnite, ursuleţul trăia dus. Aşa au trecut luni de zile, aşa a trecut un an şi cuşca abia îl mai încăpea.
Într-o dimineaţă, pe când bezna se destrăma dând chip nesigur împrejurului, ca o părere, o siluetă cunoscută s-a ivit, păşind neauzit. A simţit-o de îndată: după miros se arăta a fi stăpânul, cel pe care prea rar îl văzuse în preajmă. Un vreasc subţire s-a strecurat printre gratii, gata să îl atingă şi s-a oprit, adulmecându-i parcă subţioara. S-a tras la perete scâncind speriat, căci până atunci nimeni nu se mai apropiase de el la ceasul acela fumuriu. A dat să se ridice, însă în clipa aceea un trăsnet nimicitor şi-a aruncat spre el limba de foc. Liniştea se sparse şi în frântura aceea de timp, neîncăpătoare pentru atâta grozăvie, un tunet îi strivi capul din toate părţile. Apoi toate tăcură.
Din când în când, cititorii pot găsi în ziarele româneşti titluri marcate de o imbecilă şi patriotică mândrie, menite a stimula turismul culinar: „România este printre puţinele ţări din lume unde turiştii mai pot comanda la pensiuni labă de urs” sau „Laba de urs carpatin, la loc de cinste în preferinţele gurmanzilor” – cum scria un anume Mădălin Pribu, în Evenimentul zilei din 30 martie 2012, furnizând şi reţeta grobianului fel de mâncare.
Motto: Din bucata lui de câine s-a hrănit un om pe pâine
foto: Nicolae Dărămuș
Nu o dată, asumându-mi postura de avocat al necuvântătoarelor – fie ele patrupede, păsări sau arbori – am dat prilejul să mi se impute, aparent pe bună dreptate, două realităţi ale destinului meu: practicarea vânătorii, cândva, şi, după 21 de ani de medicină internă, abandonarea acestei profesii în favoarea „avocaturii pro natura”. Privitor la cea dintâi acuză, recunosc: demult, prea tânăr fiind, am purtat şi eu o puşcă. Însă am înţeles – la timp oare? – că îmi prigoneam, crezând că fac sport, propriii aliaţi şi că duşmanul nostru comun era altul, aflându-se mereu în preajmă, oarecum frumos la chip, adesea băgat în haine şi maşini scumpe. Am văzut bine cum seamănul meu, fratele meu este păstrăvul, ursul sau un molid, mai mult decât un beţivan bolnav care îmi intra revendicativ în cabinet ori vreun politician ignorant şi arogant, ambii considerându-se „deasupra” aprioric. Dar fiind deasupra doar prin statul în două picioare, condiţie total insuficientă.
Traversasem o vârstă – discutabilă scuză – când credeam, de pildă, că îndărătul uşilor importante se află indivizi cu adevărat importanţi, că trecând acele praguri „înalte”, voi găsi înăuntru exact ceea ce căutam eu, adică un „om mare”, dacă la intrare scria „director” sau „ministru”. Şi dacă numai demnitarul, capul de la care „se împute peştele” ar fi fost unica sursă a mizantropiei mele, poate că şi în ziua de azi aş fi alergat între spital şi codru, având agăţate la gât, după situaţie, un stetoscop şi un aparat fotografic. Nu a fost să fie aşa, întrucât spitalul mi-a descoperit şi faţa omului de rând. Cu nimic diferită decât cea a demnitarului. Convingându-mă de farsa pe care mi-o administram, fără să intru acum în detalii, am trecut cu „arme şi bagaje” în tabăra aliaţilor pomeniţi la început.
Trecuseră, ţin minte, şase ani de când mă lăsasem de medicină şi aproape o lună de când România intrase în UE. Omul cu care discutam de câteva minute mă trimitea însă cu sute de ani în urmă. Fost pacient, îl întâlnisem pe trotuar şi, cum am obiceiul să spun, trăia „în ciuda tratamentului”. Oricum, boala fusese decelată la timp şi tratamentul bun. Iar dovada se afla dinaintea mea, vorbindu-mi. Mi-am amintit totul: avusese o tumoră malignă şi, post-operator, făcuse chimioterapie şi röntgenterapie după cele mai moderne scheme. Totuşi, văzându-mă după atâta vreme, fostul bolnav nu părea să îmi pregătească un discurs de mulţumire, aşa cum mi se întâmplă cu cei mai mulţi.
„Ştiţi, dom’ doctor, de la ce m-am făcut bine?” – mă întrebă el uşor subversiv. Evident că ştiam, dar la fel de evident era şi faptul că pacientul voia să îmi livreze o surpriză. „Nu ştiu” – zic, în aşteptare. „N-o să credeţi… Am mâncat la greu untură de câine!” Tac şi zâmbesc, dar omul nu se lasă: „Ogarii sunt cei mai buni, să ştiţi. Dar eu n-am avut decât doi”. Simt că ameţesc. Undeva, într-un ungher indulgent al imaginaţiei, îmi ziceam, sfântă naivitate!, că untura asta – despre care auzisem în Bucovina – se ia, eventual, cu linguriţa. Că leacu’ nu-i cu sacu’. Mă înşelam. Zâmbetul meu, simt, are ceva îngheţat şi strâmb. Autoexperimentalul vraci ţine să îmi împărtăşească însă până la capăt – aşa, ca între „colegi” – secretul succesului: „Am mâncat vreo cin’sprezece”. „Câţi?!” strig şi parcă nu e glasul meu. „Cin’sprezece” – vine, răspicat, răspunsul. „Dar cum, de unde i-aţi luat?” – bâigui, gândind că o fi umblat cu laţul după câini fără stăpân. Mă înşelam iarăşi: „I-am avut noi… Câinii noştri. Şi am mai primit câţiva şi de la vecini.” „Câinii crescuţi de dumneavoastră?” mai îngaim sleit. „Cei cu care vă jucaţi prin curte?” „Da. I-am tăiat pe rând. Ce nu face omu’ pentru sănătate?!”
Într-adevăr, ce nu face omul pentru sănătatea lui? Şi ce nu face câinele pentru sănătatea omului? Nu este el, de fapt, cel mai bun prieten al bipedului?
Restul reţetei l-am ascultat calm, stoic, anesteziat. Mă obişnuisem: „Câinele se fierbe, tăiat în bucăţi mijlocii, până se desprinde carnea de pe oase. Se clocoteşte apoi în continuare la foc mic, la grămadă, carnea, cu untura, cu tendoanele, până scad şi se încheagă ca un săpun”. Ascultându-l, gândul îmi zbura la legislaţia UE, privind sacrificarea animalelor. Sau, poate, mai bine a oamenilor. Sper să fiu înţeles, în sfârşit, de ce m-am lăsat de medicină: Pe ăştia, eu, medicul, zi de zi trebuia „să-i fac bine”… foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
După atât amar de texte pline de jumătatea goală a paharului, a venit vremea să arăt că nu sunt cu totul mizantrop. Că, într-adevăr, nu e numai grea, ci „şi frumoasă, viaţa de român”, cum zice cântecul. Aşadar, ardelean fiind, mi-a crescut inima cât o pită când, nu demult, cu prilejul condamnărilor pentru corupţie, am revăzut filmul cu ministrul Remeş şi caltaboşii. Tot Ardealu-i fruntea! – mi-am zis. Faţă de ceilalţi şpăgari – majoritatea moldoveni şi „sudişti” lacomi – vârtosul Remeş este dovada vie că, în sfârşit, clasa politică românească se însănătoşeşte şi că sanogeneza începe din Ardeal. Dovada că, iată, mita nu mai e ce-a fost, că miniştrii se umanizează treptat, salivând ca tot poporeanul dinaintea unei pălinci şi a unui caltaboş.
Venind tot dinspre Ardeal, semnele de bine ale vremurilor ajunseseră la mine încă de prin anii ’90, graţie călătoriilor cu trenul. Ele mi-au arătat mugurii comerţului occidental, mergând şi la noi „ca pe roate”. Un comerţ la fel de înfloritor şi în ziua de azi.
Zorii lui s-au iscat pe acceleratul Iaşi-Timişoara, apoi pe cel de Galaţi-Cluj, în no man’s land-ul dintre Beclean şi Lunca Ilvei. La acea vreme, culoarele trenurilor fuseseră luate în stăpânire de o specie pe cale de apariţie – astăzi, o adevărată specie dominantă: leliţe monumentale, de vârste incerte, cu şoldurile cât dovlecii, legate cu broboade sub bărbiile mari, angulate ferm. Târau după ele gigantice sacoşe de rafie, tip „trafic de frontieră”, strigând: „Pălincă-cafea-apămineralăăă-bereee-cinemaidoreşteee- cinemaipofteşteee!” Doritori şi poftitori erau.
Pălinca se servea la pahar din sticlă, dezinfectat prin conţinut, iar cafeaua în pahar de unică folosinţă. Tot unul, pentru întreg vagonul. Din faldurile fustelor apăreau cornuri cu ciocolată şi biscuiţi, păstrând căldura ospitalieră a trupurilor gospodinelor. Curată binefacere: iarna pe tren e frig. Mâinile lor roşii, puternice, de cărămidar, manevrau sticlele, luau banii, dădeau restul cu o hotărâre câinoasă şi, în caz de obiecţie la preţ, o ploaie de neaoşe corecţii verbale se abătea asupra consumatorului. Semn că şi libertatea femeii era în creştere.
După „integrare”, pe culoarele trenurilor a apărut şi concurenţa masculină. Şi ea e plină de delicateţuri, iar sculele ţin pasul cu epoca. Sacoşa de rafie s-a păstrat, asemenea unei caroserii retro peste un motor turbo. Înăuntrul ei domneşte însă un uriaş termos cu piston, alături de teancul paharelor de plastic trase-n folie. Printr-o tăietură în ţesătura jegoasă, termosul ţine ciocul afară, ştergându-se de hainele şi bagajele călătorilor. Un adevărat automat de cafea, la purtător. Simplu şi eficient: dai banii, apeşi pistonul şi capeţi licoarea.
Într-un sfârşit de săptămână, când drumurile blocate de nămeţi m-au pus pe tren, unul dintre clienţii „cafenelei” avusese ghinion. Bolborosind ftizic, pistonul a scuipat scurt, împroşcând numai zaţ de pe fundul recipientului. „Barmanul” – un năsăudean cu haină de piele lungă, tip „activist” – sare grijuliu: „S-o-nfundat… Staţi că-l rezolv eu!” Trage fermoarul sacoşei, scoate capacul termosului şi, după o scurtă ezitare, îşi îndeamnă clientul: „Fii bun, văd că ai degete mai subţiri… Bagă mâna şi scoate drăcia asta.” Consumatorul – un sucevean, student la Cluj –, se supune, murdărindu-se. Sonda şi evacuarea sunt solidare, formând o piesă în formă de L. Proprietarul o ia, vâră sonda în gură, suflă, trage cu nădejde, dar nu izbuteşte. O întoarce şi suge cu râvnă şi din evacuare. „Noa, am dres-o!” Fără şovăială, cufundă piesa proaspăt linsă în cafea şi pompează. O nouă undă ridică lichidul la jumătatea paharului, dar zaţul îşi face de cap. Omul scoate iar capacul, linge din nou piesa la ambele extremităţi şi, cu ea în mână, coboară geamul. Scuipă departe şi explică: „Eu nu beau cafea. Nu-mi place.” O înfige apoi, proaspăt îmbăloşată, în recipient. O nouă ţâşnitură anemică, o nouă obstruare. Depanarea ştiută îşi succede etapele: demontare, supt, scuipat şi, în sfârşit, paharul este plin.
Senin, sprijinit pe geam, studentul soarbe relaxat licoarea, admirând munţii pictaţi pe zare. E ger, zăpadă cât vezi cu ochii, cafeaua îi zâmbeşte.
Concluzia, simplă, este strict pentru epidemiologi: pe lângă căile de transmitere consacrate – orală, parenterală, sexuală – hepatita acută virală se transmite şi pe cale ferată. Predominant între Beclean şi Lunca Ilvei. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Puţini au fost anii când arborii au rămas îmbrăcaţi până atât de târziu şi, deşi noiembrie era pe sfârşite, pădurea îşi ascundea adâncurile sub frunzişuri cafenii. Vântul îşi începuse anevoie lucrarea dezgolind vârful fagilor, de unde, în răstimpuri, frunzele se rostogoleau spre pământ străbătând văzduhul cu o grabă resemnată. Foşnetul se tălăzuia sec, ca de secetă şi când suflarea ostenea, însinguraţi dintr-o dată, paşii răsunau pe covorul ars, trădându-mi umbletul. Câteva căprioare se ridicaseră. Le urmărisem oglinzile albe săltând printre tufe, pentru ca două dintre ele, înţepenite la distanţa „sigură”, să mă studieze. Erau tinere. Vârstnicii grupului se auzeau încă, tropotind stins, în vreme ce pe ele curiozitatea le oprise: purtare fatală dinaintea unui om cu armă. Departe pentru bătaia teleobiectivului, ele ar fi fost ţintă sigură pentru orice glonte lacom. Am pornit iar şi sălbăticiunile au trăpat la deal, topindu-se în desişuri. În liniştea sonoră, de undeva dinspre vârf, glasul unui topor bătea alte ritmuri. Într-acolo îmi era drumul.
Pe culme se întindea o poiană veche – i se zice Poiana Lungă – unde urma să mă întâlnesc cu soţia. Ea urca pe alte poteci. „Acoperind” mai mult teren, eram încredinţaţi că, astfel, ne sporeşte şansa întâlnirii cu sălbăticiunile. Spre sud Poiana Lungă era străjuită de arbori mari. Larice, pini, molizi şi fagi, apropiind sau întrecând suta de ani, se ridicau în margine, alcătuind o lizieră impunătoare. Mereu zbuciumată de vânturi, cohorta acestor supravieţuitori, răspândind seminţişuri preţioase, era tot mai împuţinată de la an la an. În pădurea tânără din jur, ridicată doar la subţioara bătrânilor, găsisem nu o dată cioatele acestora, „căzănite” şi trase cu caii în desiş, spre a li se pierde urma. Ajunsesem să le botez. „Cloşca cu puii de lemn” devenise pentru mine buturuga ciungă, dezgropată, groasă de aproape un metru, înconjurată de fragmentele rădăcinilor sale mărunţite cu toporul. Neputând da cherestea, ea era abandonată putrezirii, dovedind dispreţul local pentru lemnul dens, numai bun de foc. În prag de iarnă, la câmpie, un amărât ar fi dat bani pentru trei- patru „cloşti”. Trecusem de câteva, ştiute, când telefonul mi-a sunat în buzunar. Tovarăşa mea ieşise la lumină, unde dăduse peste trei indivizi care tocmai „căzăneau” un molid. „Când m-au văzut cu aparatul foto au şters-o – m-a lămurit ea. Eu sunt spre capătul poienii, unde coboară terenul.” Am ajuns-o din urmă. foto: Nicolae Dărămuș
Arborele, mare şi sănătos, era încă în picioare. Oamenii îl aleseseră şi fiindcă rădăcinile, pornite de sus, se propteau în sol asemenea unei mâini uriaşe cu degetele răşchirate, înălţând bine trunchiul deasupra pământului. Nu trebuiau decât câteva ambalări de drujbă asupra lor pentru ca arborele să cadă, fără a lăsa groapă dedesubt. Pe cea mai groasă dintre rădăcini o retezaseră cu totul şi pesemne că toporul auzit mai devreme tocmai atunci o mărunţea. Fragmentele erau grămădite pe o pătură uzată, iar rumeguşul fusese băgat într-un sac, strâns grijuliu cu lopata, toate abandonate. După plecarea trunchiului, doar un ochi de ţărână fără ierburi, nu mai mare decât roata carului, ar mai fi amintit de bătrânul molid.
Am făcut câteva fotografii şi, cum noaptea se închega, am plecat. După câteva zile, pe locul ştiut, am găsit „cloşca cu puii de lemn”. Ciudată şi nouă mi s-a părut însă starea în care priveam cadavrul vegetal, fiindcă legea îşi dovedea încă o dată nedreptatea.
Cei care tăiau copacii o făceau, fără îndoială, în înţelegere cu pădurarul. Scoteau apoi scândură la „circular” în şura vreunuia sau vindeau trunchiul unui gaterist neinteresat de acte.
Şi, chiar dacă tăietorii ar fi fost dintre cei mai nevoiaşi, ştiu bine cum jumătate din preţul scos pe molidul acela urma să rămână pe tejgheaua cârciumei. Oamenii aveau însă şi „dreptatea lor”. Pe măsură ce pădurile Carpaţilor fuseseră oferite prin legi nedrepte unor mari „foşti proprietari” şi câştigate la licitaţii de colosul Schweighofer – mâncătorul de arbori de la Rădăuţi –, mulţi dintre localnici, deşi născuţi „sub poale de codru”, veniseră pe lume fără dreptul la folosinţa acestuia. Fie ea şi una cumpătată. Urmaşii stăpânilor părinţilor lor deveniseră stăpânii lor, iar „dreptatea lor” de aici se ridica. În haiducia asta modernă înlocuiseră însă pistoalele cu drujbe. Nişte arme paşnice, chipurile, libere la vânzare şi cumpărare, de pe urma cărora niciodată nu sufereau – cum ar fi meritat – onorabilii infractori făuritori de legi. Ca întotdeauna, preţul prostiei omeneşti era plătit cu viaţa celui mai slab şi mai tăcut: de data asta, arborele. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Cristian Ilea
„Doamnelor şi domnilor, eu nu mă aflu aici spre a vă vinde ţara mea, Senegalul, ca destinaţie turistică de vânătoare”, a rostit calm, răspicat, reprezentantul Ministerului Mediului din Senegal, în faţa auditoriului aflat la cea de a 51-a Adunare Generală a CIC (Conseil International de la Chasse), desfăşurată la Bucureşti în urmă cu câţiva ani. Şi, tot el a adăugat, mândru: „Ţara mea are o politică ce pune accentul pe protecţia faunei şi nu pe uciderea sa. Autorizaţiile de vânătoare sunt puţine şi se obţin greu. Spre exemplu, pentru a vâna un leu, doritorul trebuie să ceară şi să aştepte acordul Preşedintelui republicii.”
Feţele celor din sală, mai cu seamă ale bogaţilor vânători occidentali, s-au cam lungit la auzul declaraţiei şi surprinderea era firească după ce specialiştii silvici români, ca gazde ospitaliere ce erau, în gudurarea lor arghirofilă păruseră că pe lângă urşi – în opinia lor, exagerat de mulţi, trebuind, deci, ucişi – ar fi fost în stare să ofere spre împuşcare şi pe propriile mame, dacă ar fi obţinut pe ele un preţ bun în valută.
În ciuda originalităţii rostirii, conaţionalii mei rămăseseră inerţi: unii, neavând căşti de traducere, nu o înţeleseseră, iar alţii, mulţi, se aflau în holul hotelului unde se putea mânca pe săturate şi „servi” cafea, ceai, sucuri şi pălincă, totul gratis, ceea ce era, evident, mult mai interesant. „Trebuie profitat, că cine ştie când mai calc la Marriott să înfulec moca de toate” – se putea citi pe chipurile bucălate şi turgescente.
Cu tirada sa ecologică, mai mult decât pe gustul meu, omul m-a cucerit. L-am văzut ridicându-se şi părăsind sala, spre a-şi aprinde, singuratic, suplu şi sigur pe el, o ţigară.
L-am abordat, aprecierile mele încântându-l vizibil. Aşa am aflat că, în privinţa gestiunii faunei, senegalezii duc o politică „de la prudence et de la circonspection” – a prudenţei şi circumspecţiei adică. Plin de bunăvoinţă, mi-a explicat: „Recensămintele faunistice sunt aproximative şi de aceea preferăm să le diminuăm pe hârtie. Teoretic s-ar putea vâna sporul natural, determinat ştiinţific, prin metode matematice, dar fiind vorba despre natură, cu siguranţă că s-ar înregistra greşeli costisitoare. Sunt factori care scapă observaţiei omului şi dezastrele faunistice se recuperează greu sau deloc. De aceea vânăm mult sub posibilitatea teoretică şi consecinţa este că efectivele de sălbăticiuni se menţin, numeric vorbind, cam la acelaşi nivel. Dovadă clară că există factori naturali sau antropici care ne scapă şi care ucid animalele fără ştiinţa noastră. Prudenţa şi zgârcenia la vânătoare se impun şi Ministerul Pădurilor precum şi Preşedintele nostru cunosc acest lucru, aplicându-l.” Şi a subliniat: „Les membres du Gouvernement, les employés, tous, nous sommes formés en France. Moi, j’ai fait mes études à Paris.” Adică: „Membrii guvernului, funcţionarii, toţi, suntem formaţi în Franţa. Eu mi-am făcut studiile la Paris.” Şi, ca bomboana pe tortul african să nu lipsească, a adăugat: „Atunci când e vorba despre patrimoniul natural, pe lângă profesionalism, se are în vedere moralitatea personalului, fiindcă suntem o ţară în plină afirmare, care trebuie să îmbine modernitatea şi conservarea naturii sălbatice.” Omul, sincer era mândru de învăţătura franţuzească despre Mediu, înţelegea să preţuiască darurile naturii şi să fie zgârcit cu exploatarea lor comercială. foto: Cristian Ilea
Spre deosebire de el, unul dintre liderii politici români, mare vânător de urşi şi prim ministru pe atunci, doar cu câteva zile înaintea forumului vânătoresc, declarase ziariştilor, cu glasul său de clapon obez: „Deşi România se află printre puţinele ţări în care mai trăiesc urşi bruni, ni se dau lecţii despre protejarea acestora din partea altor state, în care nu mai există astfel de animale!” Omul nu pricepea că biodiversitatea carpatină, atât cât mai subzista ea, nu se datora gestionării sale atente şi nici moderaţiei silvice, ci era rodul lipsei de „dezvoltare” a sihăstriilor montane şi, graţie dictaturii ceauşiste, al limitării vânătorii comerciale.
Coincidenţa a făcut ca politicianul cu pricina, după deschiderea festivă a Adunării Generale a CIC, să plece cu misiune oficială tocmai în „Hexagon”. A doua zi, ziarele titrau la vedere: „Preşedintele Chirac, îngrijorat de soarta ursului brun din Carpaţi” şi furnizau detalii despre convorbirile franco-române, în cursul cărora, apăsat, liderul Franţei atrăgea atenţia prim ministrului României asupra drepturilor biodiversităţii, subliniind carnagiul oficial şi subteran al urşilor bruni.
Atunci însă, ca dovadă că aroganţa opincii rămâne întreagă, un silvicultor care mă văzuse tăifăsuind cu africanul, îmi aruncase printre aţe de fum şi înghiţituri de pălincă, spre deliciul asistenţei mioritice: „Ascultă, doctore, coloratul ăla cu care ai pierdut un ceas, ştie să vorbească?… Hă-hă-hă.”
foto: Nicolae Dărămuș
Folclorul nou, cel născut din hlizita noastră contempo-raneitate, s-a îmbogăţit recent cu o istorie ce nu se putea întâmpla decât în Bucovina, acest ţinut unde totul – dar absolut totul! – este de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi unde fala ţine adesea loc de adevăr, demnitate şi curaj, substituindu-se uneori până şi igienei.
În acest ţinut aşadar, un fost inginer forestier cocoţat pe tronul Consiliului Judeţean s-a simţit dintr-o dată vajnicul urmaş al domnilor Moldovei. Pe loc s-au strâns lăudătorii în jurul lui ca muştele pe bunătate, care mai de care dornic să-i intre în graţii. Aşa se face că omul a aflat din gura lor o sumedenie de lucruri pozitive pe care le bănuia despre sine încă din vremea şcolii primare, de când data şi ultima sa lectură, cea cu eroul preferat, Greuceanu.
Convins fiind că este inteligent, plin de iniţiativă, imaginaţie şi energie, ba chiar că ar fi şi foarte arătos – şi că s-ar cuveni să îşi ia ibovnică, întrucât aşa prevedea funcţia, tradiţia fiind înscăunată de însuşi domnul Ştefan – voievodul judeţean a purces la treburi, neîntârziat răsplătindu-şi lingăii cu dregătorii.
De îndată şi jurnaliştii locali au prins să roiască în jurul lui numindu-l „geniul obcinilor”, mereu gata să aştearnă sub tipar, asemenea cronicarilor de odinioară, sapienţele rostirii voievodale şi reportaje despre ctitoriile sale: cel mai mare ou de Paşti din lume – confecţionat din fibră de sticlă – serbările „Hora Bucovinei”, „Hora gospodarilor”, „Strunga oilor”, „Vremea şezătorilor” şi o seamă de festivaluri şi târguri, care de care mai sprinţar: „al hribului”, „al lăptarilor” „al meşterilor olari”, „al instrumentelor populare”.
Şi totuşi, deşi făcuse atâtea fapte măreţe şi bărbăteşti – inclusiv cele cu mândruţa – voievodul judeţean avea o mare mâhnire: iscoadele îi şoptiseră la ureche că unii clevetesc. Că prea se vede ţărănuţul – sau, după caz, ţărănoiul – din el, că în judeţul astfel păstorit prea este totul numai etnografie, numai „gospodari”, sănii, ouă „închistrite” şi parade de câini ciobăneşti. Că, în general – în public direct sau la televizor – apar prea mulţi „ciobani” şi că marea cultură, nefiind încurajată, nu pare să existe în zonă.
foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
E drept, nu clevetea „opinca”, ci unii care nu contau pentru el, puţini la număr, fără însemnătate electorală, dar care citiseră mai mult decât basmul Greuceanului. Sfetnicii de taină îi spuseră că ar fi bine să le arunce şi acestora o ciozvârtă, una culturală, ca să le astupe gura.
La început omul nu a înţeles despre ce e vorba, ce e aia: „mare cultură”. Auzise de ea pe când fusese ministru al agriculturii, fiind ceva legat de cultura cartofului, dar argumentul înţeleptului curţii a fost zdrobitor: „ O orchestră simfonică aici, în cetatea de scaun! Gândiţi-vă!… Peste ani, înfiinţarea acesteia va fi legată de numele dumneavoastră! Daţi poruncă să se facă şi vă veţi acoperi de glorie!” Cuvântul „glorie” şi-a făcut efectul şi voievodul a poruncit. Poruncind de Paşti şi întâiul concert.
De îndată a fost adus un dirijor din judeţul Botoşani – unde marea cultură era demult „acasă” –, „conservatorist” care a fost însărcinat cu alcătuirea ansamblului. Un anunţ în presa locală a fost de ajuns şi instrumentiştii au prins să bată la uşa selecţionerului care întreba: „La ce cânţi, tinere?” „La fluier, domnule dirijor!” – venea răspunsul. „Bine, dar eu am nevoie de violonişti, nu de fluieraşi!” – exclama uimit muzicianul. „Lăsaţi asta, sunt nepotul preşedintelui consiliului judeţean. Unchiul vă recomandă să mă luaţi… La grămadă, cu ceilalţi, fluierul meu nu se va auzi. Şi apoi, sunt membru al Partidului Democrat Liberal, înţelegeţi!” Intra altul şi întrebarea „La ce cânţi tinere?” răsuna iar. Ca şi răspunsul: „La fluier. Sunt vărul preşedintelui consiliului judeţean. Ştiţi, la grămadă cu ceilalţi, fluierul meu nu se va auzi. Şi sunt membru al PDL”.
foto: Nicolae Dărămuș
Candidaţii soseau unul după altul, frumoşi şi mândri, gătiţi în cioareci, bundiţă cu piei de dihor şi căciulă brumărie. Care mai de care fluierând. Şi, deşi cu auz perfect, muzicianului i se părea că nu aude bine: „Cânt la fluier… Sunt cumătrul… Sunt membru… Luaţi-mă.”
Cum Sărbătorile băteau la uşă, repetiţiile s-au făcut oarecum pe fugă. Dar talentul e talent şi la concertul simfonic de Paşti al orchestrei filarmonice „Suceava”, gospodarii aflaţi în sala Casei de Cultură a Sindicatelor au aplaudat îndelung. Iar unii au şi jucat: bătuta de la Pojorâta, hora de la Fundu Moldovei şi tropoţâca de la Botoşana.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 1 aprilie 2010
foto: Anca Dărămuș
Din ecranizarea unui basm rusesc – film sovietic, adus cu „caravana” prin ’59, în satul copilăriei mele – am reţinut o scenă memorabilă. Împăratul, la curtea căruia se întâmplau fascinante aventuri, avea mereu în dreapta sa, înveşmântat în straie aurite, un individ cu faţă senină care, din când în când, lua câte o gură de lichid dintr-un ulcior împodobit. După o vreme o înghiţea şi, brusc panicat, sorbea neîntârziat alta, luminându-se la loc. Un nou-venit la curte l-a întrebat pe monarh: „Cine este cel ce şade de-a dreapta ta?” „El este înţeleptul curţii”, i-a răspuns acesta. „Şi din ce licoare minunată se înfruptă mereu?” a întrebat oaspetele. „În ulcior e doar apă chioară. Dar nu o bea de sete, ci o înghite târziu, atunci când nu mai rezistă. Datoria lui e să o ţină în gură cât mai mult”, a rostit tronul. „Şi de ce face asta?” a îngăimat perplex călătorul. „Ca să nu poată vorbi şi să pară înţelept”, a lămurit împăratul. „Şi pentru atâta lucru îl plătiţi?” a mai îndrăznit oaspetele. „Împărăteşte!” a apăsat vorba suveranul, în semn de încheiere.
Din când în când, cel mai cunoscut bancher „naţional”– beneficiind de marea încredere a electoratului –, îmi aminteşte prin apariţiile sale televizate de înţeleptul curţii acelui film. Vorbeşte puţin, ezitant şi vag, cu aerul că auditoriul ar trebui să ştie subiectele, mereu aceleaşi: inflaţia, criza, politica ţării, a lumii, apoi, enigmatic, dispare o vreme.
L-am cunoscut personal în urmă cu vreo patru ani, la o reuniune oficială vânătorească, urmată de o chermeză. Fusesem invitat acolo tocmai spre a-l întâlni şi a-i vorbi despre un amplu proiect de educaţie şi cultură ecologică pe care, dacă banca publică din subordinea sa l-ar fi susţinut, ar fi adus beneficii serioase şi de durată: cetăţenilor României, lipsiţi de o profundă cultură „pro natura”, precum şi instituţiei, a cărei imagine, „branduită” cu ecologie ar fi însemnat viziune, spirit comunitar şi generozitate; oricum, cu totul altceva decât tradiţionala şi olimpiana sa banalitate.
Chermeza, după toate canoanele balcanice – aveam să aflu că vânătorii se pliaseră în primul rând gusturilor influentului oaspete, deopotrivă preşedinte al asociaţiei cinegetice organizatoare – fusese asezonată, pe lângă friptane, cârnaţi şi mititei, şi cu lăutari care cântau la ureche şi o guristă trupeşă cu decolteu impulsiv. În semn de preţuire pentru elita vânătorimii, notoriul oaspete adusese din belşug un vin „negru de roşu ce era”, de la propria sa podgorie de la Drăgăşani. Era mândru nevoie mare de licoare şi, trebuie să recunosc, avea de ce.
La astfel de întruniri, totul este să prinzi momentul. Fiindcă e destul să ai proasta inspiraţie de a-i vorbi omului despre un subiect grav atunci când el îşi simte inima albastră şi cântă paharului golit, pentru a-ţi ucide, cu propriile mâini şi din faşă, iniţiativa. Am „consumat” cu moderaţie, am ascultat gurista, am făcut conversaţie cu vecinii, căutând mereu pe chipul personajului imperceptibilele semne ale unei „uşi deschise”. Îndelungă vreme nu s-au arătat. Nici nu era cum: doi indivizi simpatici, iuţi, joviali şi descurcăreţi – amintindu-mi prin fizionomii şi apucături de negustorul de poşirci din filmul Secretul lui Bachus – nu îl slăbeau defel. Îi aduceau lăutarii aproape, îi îndepărtau parcă la comandă, îi turnau în pahar, alergau spre el, ba unul, ba altul cu tipsiile cu bunătăţi. Nişte prieteni – mi-am zis – pesemne camarazi de vânătoare. A fost însă de ajuns să scot din buzunar un aparat fotografic, pentru ca unul dintre inşi să ajungă la mine ca fulgerul şi, pe un ton politicos, dar uşor ameninţător, să îmi sufle la ureche : „Domnul guvernator – apăsând cuvântul „domnul” ca pe un hârleţ – nu agreează să fie fotografiat în asemenea momente”. Era clar: tomnaticii flăcăi îi erau mai mult decât prieteni, sub laibăr posedau pesemne şi alte argumente persuasive, iar eu trecusem la mustaţă pe lângă ratarea misiunii.
Totuşi, în cele din urmă, răbdarea mi-a fost răsplătită: lăutarii au tăcut, am fost prezentat şi, vreme de peste o jumătate de ceas i-am vorbit. M-a ascultat cu atenţie, subiectul îi părea original, util şi de anvergură. A mai întrebat, am lămurit, apoi a decis: „Da, îl vom pune în operă. Instituţia noastră chiar are nevoie de asta. Vă rog să îmi trimiteţi proiectul detaliat în scris la cabinet. M-aţi convins.” Zis şi făcut.
Săptămâni la rând m-am interesat telefonic de soarta corespondenţei. Amabilă, secretara mi-a confirmat parvenirea documentelor. Mai apoi, ba ea, ba consilierul personal – un moşulică insipid şi ubicuu pe micile ecrane – m-au asigurat că se află pe masa destinatarului şi că voi primi un răspuns scris, instituţia fiind una publică. După vreo cinci luni, o cerere de audienţă mi-a fost refuzată pe motiv de criză. A urmat o alta, cu acelaşi rezultat. De la o vreme telefoanele mele s-au rărit şi în cele din urmă am renunţat.
În primăvara anului următor, o ştire stranie m-a făcut să tresar: banca cu pricina obţinuse un profit de 1,1 miliarde de euro, virase impozitele la stat şi din „rest” îşi achiziţionase 14 maşini de teren a câte 90.000 de euro bucata. Iar purtătorul de cuvânt declarase cu seninătate că dacă nu ar fi cheltuit astfel aceşti bani, banca ar fi fost obligată să îi distrugă. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Frecvent, mass-media informează populaţia că „un român” a făcut şi a dres. Faptul se produce, de regulă, prin străinătăţuri, iar ştirea, bântuită de patriotism, este menită a sublinia ceva cu pretenţii de performanţă. Graţie acesteia, orice nichipercea din Lehliu-Gară simte că a ieşit din anonimat, având un reprezentant propriu pe scena lumii.
Privind atent isprăvile conaţionalilor, mi s-au conturat câteva tristeţi. Prima este aceea că rareori este vorba de performanţă în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă de ceva bine făcut. Cu atât mai mult, o a doua necuviinţă se iveşte: prezentarea reuşitei ca şi când, un român fiind în cauză – adică un individ nevolnic, lipsit de mâini, picioare şi creier – omul a efectuat totuşi lucrarea cu pricina, devenită record în aceste condiţii de handicap. Căci, dacă ar fi la mijloc un francez, un neamţ sau un american, s-ar bucura doar familia, iar presa acelor ţări nu ar sublinia banalitatea, scriind, de pildă, că „un american a uimit Germania” la te miri ce concurs de abilităţi. A treia neîmpăcare mi-o produc jurnaliştii, fiindcă nu le observă pe primele două, dovedind astfel nivelul precar de inteligenţă şi aspiraţie al formatorilor de opinie. La urmă rămâne concluzia că, practic, „asta e situaţia”: atât se poate şi basta.
De curând, pe un foarte urmărit post de televiziune, moderatorul l-a arătat naţiunii pe „românul de la Apple”, trăit „de-a dreapta” notoriului Steve Jobs – genial inventator şi banal fără cunoaştere – de curând dispărut. Prezentatorul purta cu veneraţie dialogul cu românul „de succes”, intervievat prin webcam în biroul său de peste Atlantic. Cuvintelor înflăcărate pornite din studio le răspundea glasul stins al unui ins şters, grăsuţ şi mulţumit de job. Nici bucuros şi nici mândru peste măsură, scotea vorbele ca şi cu cleştele. Insistenţa zglobie a omului de televiziune – pentru care a lucra cu Steve Jobs echivala cu a fi genial şi, deopotrivă, „mare român” – se lovea fără întrerupere de luciditatea celuilalt, care sublinia mereu că el este doar un bun specialist în realizarea culorilor ecranului şi că această pricepere este de folos firmei americane. Nu regreta că a părăsit România, dar nici nu exulta de mândrie pentru ce ajunsese. Mai mult chiar: nici măcar nu părea fericit. Era limpede că omul ştia bine ce şi cât era. Telespectatorii atenţi au putut descoperi un salariat conştiincios, fără strălucire, total neputincios în a spune ceva memorabil, o necesară rotiţă a pieţei sistemului comercial informatic. Dacă însă ceva frapa la el, era lipsa de energie, faptul că, trăind dinaintea computerului, până şi viaţa din el părea virtuală. Silicon Valley, unde vieţuia, părea să îl fi siliconat.
În studioul din România fusese invitat un prieten al românului de la Apple. Colegi de şcoală, de facultate şi pasionaţi de informatică, cei doi fuseseră despărţiţi de destin, apoi de ocean. De data asta omul nu regreta că a rămas în România. Era ceva mai vioi decât fostul său coleg, avea glasul sprinţar şi întreaga sa atitudine trăda mândrie. Faptul părea firesc: era patronul, managerul şi „CEO” al firmei B. – nu doar un amărât de angajat! –, ba chiar inventase sisteme de apărare informatică, bine vândute. A povestit, ca despre ceva ieşit din comun, cum, mergând pentru un meci de fotbal la Barcelona, a văzut în vitrinele oraşului produsele sale. Un cunoscut al său, localnic, îi spusese că şi el le foloseşte şi că sunt foarte apreciate acolo; invitatul completând, pentru telespectatori, că îşi vinde marfa în întreaga Europă. Pesemne că liniştea incertă lăsată în studio în urma propriilor laude, l-a descumpănit, făcându-l să pluseze în explicaţii, ca să priceapă tot prostul cam cum stă treaba cu performanţa lui trasă-n ţiplă: „Vă daţi seama, nu?… Nu erau acolo, aşa, doar nişte…” A stat o clipă, căutând un cuvânt potrivit spre a sugera nimicul, s-a luminat brusc şi a repezit bâta-n baltă: „Nu erau doar nişte… copaci! Erau nişte produse! Rezultate ale minţii omeneşti!” Publicul din platou a aplaudat.
Fusese o oră de transmisiune în direct, cu o costisitoare legătură peste ocean. Aparent, degeaba. Telespectatorii înghiţiseră pe nemestecate promovarea unor mărfuri electronice, fiindcă numele celor două firme fuseseră mereu pomenite. Subliminal, telespectatorului i se servise şi o toxică doză de tehnolatrie şi ateism. Rostind cuvântul „copaci”, glasul informaticianului se topise dispreţuitor, ca şi când copacii ar fi fost virtuali şi nu produsele firmei sale. Dimpotrivă, la pronunţarea cuvântului „produse”, chipul i se înviorase şi vocea îi căpătase nuanţe ce nu permiteau contrazicerea. Şi nimeni nu a făcut-o, întrucât era clar pentru toţi: creaţia românească depăşise lucrarea divină. Cu siguranţă că în mintea sa şirul banalităţilor dumnezeieşti era nesfârşit: arbori, furnici, râuri, nori, şoimi şi, fireşte, ceilalţi oameni. Deasupra tuturor, el, geniul virtual, comerciantul, invitatul pe la televiziuni, vizionarul care mersese la Barcelona să vadă un meci de fotbal.
„Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi” – spunea Sri Aurobindo la vremea când libertatea şi computerele nu înlănţuiseră încă omul. Astăzi însă, atent doar la ecrane, omul a pierdut orice şansă de a mai fi atent. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Cu vreo patruzeci de ani în urmă, lacul Tarniţa de pe Someşul Cald era ca şi mine: tânăr. Păstrăvii, în concurenţă cu lostriţele, domneau în adâncurile sale pe seama clenilor şi boiştenilor. Pe lac şi în jurul său domnea şi bunul simţ omenesc – e adevărat, impus de frică, prin dictatură, dar bunul simţ conta! – drept care, acolo unde, printre stâncării abrupte, malurile blânde permiteau accesul la apă, pescarii ajungeau la acest pământ fluid al făgăduinţelor halieutice şi al navigaţiei silenţioase. Viaţa şi slujba au făcut ca alte ţinuturi să mă ispitească întru vechea meteahnă a undiţei şi, odată cu plecarea din Clujul natal, am părăsit şi acest petic de cer înconjurat de păduri.
M-am întors acolo de curând şi foarte probabil că nu o voi mai face, căci libertatea şi „sfânta” proprietate privată au confiscat malurile şi, odată cu asta, mi-au interzis – confiscându-l până şi privirii – vechiul luciu de apă. Puţinele poieni primitoare, şi plajele s-au privatizat. Pe lângă drumul de centură al lacului s-au ridicat garduri înalte, ziduri de piatră, porţi ferecate cu lacăte şi ornate cu avertizări belicoase: „Nu staţionaţi!”, „Proprietate privată”, „Câine rău!” – ceea ce pentru mine înseamnă proprietar rău, adică prost.
Radiar, pornind din gardurile şoselei, diverse construcţii separatoare coboară autoritare spre lac, delimitând posesiile. Tentativa de a ajunge la apă cu undiţa în mână rămâne astfel la cheremul bunăvoinţei obezilor aglutinaţi în jurul grill-urilor fumegânde, care, între două molfăieli zemoase, se uită la tine ca la un intrus, fiindcă ai îndrăznit să le calci pământul. Odată ajuns la ţărm, o altă problemă se iveşte, de data asta insurmontabilă: trecerea de-a lungul lui este imposibilă: gardurile te obligă să te uzi serios ori chiar să înoţi, fiindcă stâlpii, sârma împletită, tabla ondulată şi scândurile se înfig în apă, devenind submerse.
foto: Nicolae Dărămuș
Merită văzute şi vilele. Băgate unele într-altele, crescute tumoral, amestecate parcă de o mână parkinsoniană, ele au arhitecturi după muşchii proprietarilor, beneficiind de anexe acoperite cu hârtie gudronată sau azbest. Iar fosele septice, extrem de septice, se scurg în unde. Cât despre a aborda lacul cu o barcă, nici pomeneală. Strâmtorile dintre proprietăţi, asemenea unor trecători betonate, înguste şi meschine, permit cel mult trecerea plebeilor în şir indian. Drum de acces public? Nici vorbă! Tarniţa nu este în Europa! Oaspeţilor le-a rămas vremelnic coada lacului, şi ea cu maluri în curs de privatizare. Numai pe acolo se mai poate ajunge la apă cu o barcă, păşind la început pe lângă vetrele de foc pline cu deşeuri, vâslind apoi peste pete de ulei de motor rămase de la spălatul maşinilor, printre PET-uri şi plutele pescarilor resemnaţi, care te privesc chiorâş – „Ai barcă, ce-ţi pasă?!” – ei dând cu viermuşi la plevuşcă. Asupra tuturor veghind vigilent un Hristos de tinichea ruginită. „Asta este”, mi-am spus. Şi am plecat spre lacul de la Colibiţa, o altă amintire împodobită cu tinereţe şi păstrăvi cât braţul.
Sunt trei zile de când m-am întors de la Colibiţa şi tare mă tem că nici acolo nu voi mai urca. Şi aici „privatizările” turistice – pensiuni, hoteluri şi case de odihnă – asupresc lacul şi pe noul sosit. Parcă mai agresive, mai ţipătoare, mai deşănţate în clamarea dreptului la nesimţire al celor care au ocupat malurile. Cele câteva drumeaguri, cândva publice, pe care de la şoseaua versantului drept coboram la apă, au fost închise cu porţi de către vecinii care, sub pretextul câtorva roabe de prundiş aruncate în scârbă, şi le-au inclus în posesii. Ţii să pescuieşti sau numai să te scalzi în lacul Colibiţa, venind cu maşina ta, eventual, cu autorulota ta? Vrei-nu vrei, trebuie să intri pe drumul „privat”, să plăteşti parcarea privată, să cobori la debarcaderul privat, condiţii în care îţi poţi pune ambarcaţiunea pe luciu. Cât despre a te plimba pe malul lacului, nici o şansă: gardurile plonjează în apă, hotărâte să te ţină condamnat la locul de odihnă, strict în ocolul pensiunii unde manelele zbuciumă afrodisiac şalele ţaţelor şi fundicurile turgescente ale piţipoancelor, vegheate de burţi peste brăcinar, cefe groase şi creştete rase.
Dacă refuzi oferta, rulezi inutil în jurul lacului, ţinând şoseaua de centură, fără a-l zări măcar, fiindcă la Colibiţa gardurile sunt continue, înalte, opace şi lipite de carosabil; atât de lipite, încât turiştii sosiţi la pensiuni, ies la o plimbare pedestră strict pe asfalt, riscând la tot pasul să fie luaţi pe capotă de către deznădăjduiţii ce caută undele, primii inhalând totodată şi gazele de eşapament, că de aceea au venit la munte.
Dreptul cetăţenesc de acces liber la luciul unei ape publice nu contează în România, fiindcă, prea adesea, nesimţitele „sfinte” proprietăţi de pe maluri se află chiar în posesia celor care au făurit şi aplicat nesimţitele legi ale proprietăţii. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Faptul se întâmpla la anul 1545, când, înaintea judecătorului episcopal din Saint Jean de Maurienne se înfăţişau locuitorii satului Saint Julien, spre a da în judecată o foarte numeroasă populaţie de cârtiţe care le stricaseră culturile. Ca buni creştini ce se aflau nu îndrăzniseră să ridice sapele împotriva patrupedelor invadatoare, adresându-se unei înalte instanţe locale.
Vieţuitoarele au primit un avocat din oficiu şi judecătorul episcopal – ştiind că animalele, asemenea oamenilor, au fost create de Dumnezeu –, le-a socotit egale acestora şi în faţa legii, dându-le câştig de cauză.
Reeditarea conflictului şi procesului după cincizeci de ani – pesemne între urmaşii cârtiţelor şi urmaşii primilor păgubiţi – avea să ducă iar la victoria necuvântătoarelor, obştea omenească fiind obligată de data asta la a da în folosinţa cârtiţelor, cu acte în regulă, un întins teren pe care acestea urmau să sălăşluiască în voie. Mai mult decât atât, un expert a fost însărcinat de către judecători spre a constata dacă terenul noilor „proprietari” purtători de blană, satisfăcea sub aspectul bogăţiei vegetale, animale şi cel al surselor de apă, necesităţile unei vieţi îndestulate.
La vremea „civilizaţiei” acestui secol, mai cu seamă aici, pe plaiul mioritic, istoria asta pare anecdotică. Întâmplându-se exact aşa, modelul constituind chiar o practică obişnuită într-un vest european catolic, ea nu reprezintă decât o superioară mostră de avangardă medievală a gândirii ecologice moderne.
Câteva secole mai târziu, ceva după anul 2000, guvernul României publica „lista neagră” a animalelor producătoare de pagube obştei omeneşti; un pomelnic criminal, cuprinzând, pe specii, numărul sălbăticiunilor care urmează a fi ucise în sezonul de vânătoare următor. Printre acestea figurau 604 urşi, 862 lupi, 1231 pisici sălbatice – fix 1231! – şi 1500 ulii porumbari, toate fiind specii protejate complet prin legea 103/1996 şi prin convenţiile internaţionale de resort, semnate de România. Fireşte că de atunci cutuma s-a păstrat până în ziua de azi. foto: Nicolae Dărămuș
Interpelat la acea vreme în Parlament asupra acestei stranii decizii, ministrul pădurilor a răspuns că la baza „înţeleptei” sale hotărâri se află nici mai mult nici mai puţin decât intenţia guvernului de a „reduce aversiunea populaţiei faţă de urşi şi lupi”. Cu alte cuvinte, pentru a proteja, vezi bine, amintitele specii de mânia proletară şi de drepturile democratice ale omului, acestea urmau a fi ucise. Mi-am spus atunci că m-ar mira ca un guvern cu astfel de miniştri şi judecăţi, dornic de succese populiste, în cazul unei ipotetice aversiuni a majorităţii, de pildă, faţă de ţigani sau evrei, să procedeze la exterminarea şi deportarea acestora, spre a rămâne în graţiile periculosului si ignorantului electorat care l-a născut.
Deportările „faunei protejate” au luat azi chipul exportului de trofee cinegetice contra cost. Privatizarea fondurilor de vânătoare, în ciuda credinţei în clişeul economiei de piaţă a însemnat, exact pentru aceste specii, condamnarea la moarte. Dacă până de curând plutocratul ucigaş, care îşi dorea un trofeu de urs brun, trebuia să plătească statului român preţuri mari, în funcţie de dimensiunile şi valoarea comercială a exemplarului ucis, la această oră, pe fondurile private de vânătoare, ursul brun, indiferent de dimensiune, se vinde oricărui nichipercea îmbogăţit cu numai 3000 de euro „bucata”.
De bine, de rău, iată cum Moş Martin este ceva mai ferit de gloanţele proştilor tot pe terenurile rămase în proprietatea etatistă. Asta va mai fi o vreme, fiindcă desfiinţarea statului român este pe cale de a fi desăvârşită. Şi, odată cu aceasta, teritoriile sălbăticiunilor precum şi cele ale locuitorilor bipezi aşezaţi în Carpaţi şi în jurul acestora cu drept de la Cel de Sus vor fi confiscate. foto: Nicolae Dărămuș
Astfel, în sfârşit, o criminală decizie istorică, aparţinând comunismului „timpuriu”, se va realiza sub auspiciile capitalismului şi ale actualei integrări europene a României: când Partidul Comunist Român a fost declarat drept o „secţie a Internaţionalei Comuniste”, obligaţia fiecărui membru al său fusese aceea de a „lupta împotriva Statului Român artificial, imperialist, pentru dreptul minorităţilor la autonomie, până la despărţire”.
Mă întreb însă ce vină au, pentru toate aceste deşertăciuni omeneşti, necuvântătoarele din păduri, cele rămase, pe zi ce trece, cu adevărat „pe drumuri”. Care drumuri le străbat habitatele, aducând cu ele asfalt, maşini, noi proprietari, case, garduri, aşezăminte turistice, defrişări, conducte care le fură râurile şi, în cele din urmă, gloanţe. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Într-un cunoscut ziar, sub titlul „Respect pentru Yeti”, un oarecare jurnalist elogia nu pe Yeti, enigmaticul antropoid al zăpezilor, ci un automobil 4×4 botezat cu acest nume. Întreaga scriitură, fiţoasă cât încape, departe de a sugera respectul pentru ceva anume, trăda cu prisosinţă lipsa respectului. Pentru toţi şi toate. Pentru „fiinţe vii, lucruri neînsufleţite, şesuri , munţi şi ape”, cum scria, sintetizând Natura, regretatul Ionel Pop.
Aflam astfel că „Yeti a fost văzut săptămâna trecută pe platoul din Bucegi. Nu unul, ci în grup de vreo 20! A urcat din Sinaia pe Păduchiosu şi a coborât spre Pietroşiţa, prin Moroieni. A plouat, a nins, a fost noroi, au fost pietre mari cât roata carului. Nimic nu l-a împiedicat să ajungă la Babele (…). Mi-au displăcut însă câteva lucruri. Cum ar fi scaunele. Improprii, fără susţinere laterală pe mă- sura abordării unui off-road, destul de incomode la drum lung” – scrie gingaşul bărbăţel-reporter. Altcumva spus, nu era destul că maşina aceea îl ducea pe puturosul inconştient acolo unde ar trebui să ajungă numai cei harnici şi iubitori de linişte şi munte. Pe amatorul de posmagi muiaţi ea trebuia să îl transporte cât mai relaxat, dacă se poate chiar în poziţii lascive şi cu berea în mână. Elogiul propriei nevolnicii continuă însă, în limbajul unui elev corijent la limba maternă: „Celelalte sisteme combinate într-un singur buton îţi fac toată munca, astfel că tot ce trebuie să faci este să apeşi „off-road“, să bagi a-ntâia şi să ţii de volan. N-ai treabă cu ambreiajul, nu atingi frâna.” Reportajul era ornat cu o fotografie a automobilului, sus în platoul montan. Fără acesta, peisajul celest, uşor înzăpezit, ar fi invitat la reculegere. Cu tărăboanţa 4×4 în prim-planul imaginii, eu cel puţin, am auzit manele, râgâieli şi am simţit miros de mititei şi pălincă; întrucât, se ştie, alcoolul face parte din recuzita obligatorie a oricărui off-road-er respectabil.
Dincolo de imaginaţie, tema este cât se poate de gravă şi demonstrează – a câta oară în România? – lipsa legilor, a autorităţii publice de orice fel, lipsa respectului pentru alţii şi pentru sine, adică, într-un cuvânt, lipsa bunului simţ.
Bucegii sunt locul de unde ne sosesc, prin presă, cele mai frecvente ştiri despre oamenii atacaţi de urşi. Personal, deşi iubesc muntele, evit Bucegii. Nu din cauza urşilor, ci din pricina oamenilor. Ca mine, aflu, fac şi alţi împătimiţi de linişte şi solitudine, iubitori discreţi ai lucrării lui Dumnezeu. Iubitori şi de respectul cuvenit acesteia. Fiindcă, deşi tot oameni, adică de bine de rău învăţaţi cu prostia şi zgomotul, cu aglomeraţiile şi abuzul, măcar în munte avem pretenţia de a fi scutiţi de ele. Cu atât mai mult acestea pot părea ciudate şi insuportabile unor sălbăticiuni de a căror răutate ne plângem mereu şi pentru a căror „agresivitate” nu avem niciodată ochi şi explicaţii. Căci trebuie spus: chiar „numai” prezenţa în sihăstriile montane a hoardei de 20 de automobile 4×4 – cum scria entuziasmat imaturul jurnalist – poate fi cauza acestei temporary insanity survenită la un animal paşnic şi retras cum este ursul. Retras… Unde? Acolo unde nici el, nici discreţii drumeţi cu rucsac nu mai au linişte sub asaltul „civilizaţiei şi progresului”?
Liniştea aceea este tot mai greu de găsit, iar când ea există nu mai e durabilă. Oricând în poiana în care, cu un aparat foto, aştept ieşirea vesperală a unui cerb, poate năvăli amatorul de off- road, pulverizând vraja, strivind sub roţi ierburi, brânduşe, vizuini. Oricând singurătăţile pot deveni parte a unui „traseu oficial” al unui concurs motorizat, sponsorizat de parveniţi.
Un neamţ, participant la un raliu din Apuseni, mi-a desluşit sincer mersul acestei abuzive afaceri, posibilă numai în ţara nimănui: „În Germania legea interzice aşa ceva. Nu putem intra cu maşinile prin astfel de locuri frumoase. Pedepsele sunt foarte mari.
Aici, în România, este minunat şi nu e scump. Cu bani puţini totul se aranjează cu oficialii”. Era un tip gras, puhav, cu ochii injectaţi, aşa cum sunt mulţi dintre „sportivii” de profil, amintindu-mi oarecum de pacienţii mei etilici. Genul de mascul retardat care, deşi se teme de întuneric şi leşină la injecţii, aşezat în scaunul maşinii se identifică întru totul cu puterea motorului. Asta până la prima împotmolire când trebuie tractat, ajutat, scos din necaz. De echipă sau de alţi boi… Ai vreunui localnic crescător de vite.
În 2009, la „Off-road Bucovina” , un echipaj superdotat a părăsit traseul marcat şi s-a rătăcit. Aveau băieţii GPS, busolă, aveau telefoane mobile, iar maşinăria lor, asemenea unei lăcuste metalice pe roţi, părea un modul lunar. Pădurea, înserarea i-au inhibat şi oprit într-un peisaj blând, la doar câteva sute de metri de un drum forestier pe care nu au ştiut să îl desluşească pe ecranul GPS-ului. Un bun prieten salvamontist şi câţiva jandarmi fără pretenţii s-au dus şi i-au „salvat”, parcurgând apoi la pas, înaintea tărăboanţei, puţinul teren rămas până la lizieră. Trebuiau văzuţi…
Cu seninătate, graţie autorităţilor, neamţul mai înainte pomenit se supunea în ţara sa articolului 54 al Cartei drepturilor Uniunii Europene intitulat „Interzicerea abuzului de drept”: „Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfăşura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile şi libertăţile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin prezenta cartă”. Altcumva spus, dreptul ursului, al ierbii, al pâraielor de munte, al unor oameni discreţi de a nu fi deranjaţi – nederanjând nici ei pe nimeni – nu poate fi încălcat de „dreptul” unor indivizi de a-şi exercita imaturul şi agresivul hobby. Articolul 54 putea fi însă intitulat explicit: „Dreptul bunului simţ”. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„Tehnica trebuie să fie accesibilă oricui” spunea în urmă cu aproape un secol André Citroën. Dacă astăzi ar trăi, pesemne s-ar căi amarnic de imbecilitatea rostită, văzând că într-adevăr tehnica, de la armele convenţionale, la cele „paşnice” – maşinării ce scormonesc şi ucid Terra – a ajuns chiar pe mâna oricui. S-ar căi, dacă nu cumva ar descoperi că întotdeauna în buzunarul plin mai este loc şi că penitenţa poate fi oricând ocolită rentabil.
Preşedinţi de ţări, miniştri, lideri ai comunităţilor locale, uniţi cu toţii de sprinţara prostie harnică, nu au acum nevoie de decenii spre a-şi lăsa amprenta, cu pretenţii de ctitorie voievodală, asupra ţinuturilor pe care, asemenea unor ciobani discreţionari, le cotropesc cu turmele. Ignoranţei entuziaste, tehnica i-a dat azi puterea ştiinţei. În urma iscăliturii oficiale de doctoranzi abia alfabetizaţi, ciclopice utilaje de ultimă generaţie, străbat câmpiile, văile alpine şi munţii, deschizând drum „iubitorilor de natură”, dornici să „admire peisajul” sau „să practice” sporturi extreme, generatoare de adrenalină.
Trezind în masele de beneficiari platitudinea unei exclamaţii de piţipoancă dinaintea unei ilustrate poştale – „Ah, cât este de frumos!” – peisajul sălbatic, privit prin fereastra hotelului sau prin parbriz, a devenit pretextul accesibilizării sale democratice, care îl ucide zi de zi cu o viteză nemaiîntâlnită: cea a şenilelor, picamărelor, dinamitei, asfaltatoarelor, betonierelor şi helicopterelor cu materiale de construcţie sub carlingă. Totul, contra cost.
Pârtii de schi, drumeaguri asfaltate, parcări cât stadioanele şi amalgamuri hoteliere kitsch răsar în locurile unde Pământul şi-a păstrat chipul verde. În weekenduri şi vacanţe oraşele se mută la munte şi sălbăticiile abia cucerite de „civilizaţie” capătă ireversibil chipul isteric al acesteia. Timp în care necuvântătoarelor – locuitori de drept ai pădurilor – le rămâne retragerea sau convieţuirea cu omul, în chip de gunoieri.
După o vreme, nemaisuportând izul aproapelui ajuns prea aproape, „iubitorii de natură” strâmbă din nas şi doresc noi locuri „sălbatice şi izolate”, cu peisaj intact, locaţii aerisite şi confortabile. De pe internet şi de la televizor află că politicienii şi dezvoltatorii le-au venit deja în întâmpinare: în alt munte au descoperit pentru ei frumuseţi şi „oportunităţi” ce trebuie neapărat „puse în valoare”. Alte studii de fezabilitate, alte măsluiri în documentele impactului de mediu, alte semnături de alfabetizaţi şi motoarele armelor de distrugere a naturii – în masă şi pentru mase – pornesc.
“Există date şi indicii că inculpatul S.C.M. pregătea săvârşirea unei noi infracţiuni de corupţie, prin promisiunea că va interveni la persoane cu funcţii de decizie pentru rezolvarea alocării unor sume de bani pentru contracte la construcţii de drumuri, în scopul obţinerii unor foloase necuvenite (…) Inculpatul S.C.M. promitea că va interveni la Guvernul României, pentru alocarea unor sume de bani din fondul de rezervă al Guvernului, în favoarea unei societăţi de construcţii de drumuri. Pentru această intervenţie, inculpatul S.C.M. pretindea remiterea unui procent de 10% din suma alocată de la Guvern” – scrie în rechizitoriul DNA, privind dosarul de corupţie instrumentat fostului primar al Clujului şi unor dezvoltatori din anturaj. Un dosar ca multe altele şi un text juridic ilustrând sec unde duc sforile uciderii naturii prin investiţii: la câteva buzunare pline, dornice de alţi bani. Păpuşarii sunt însă ceva mai departe, cu spusa unuia dintre înaintaşii lor începând chiar acest text.
Pentru o Europă occidentală betonată şi industrializată până la saţietate, dar care a înţeles într-al doisprezecelea ceas că păstrarea naturii, cât a mai rămas din ea, este vitală naţiunilor care contează, integrarea tinerelor democraţii a fost o gură de aer. Fabricile de drujbe, TAF-uri, motocositoare, buldozere, asfaltatoare, instalaţii de schi şi hidrocentrale cu conductă – depăşite moral şi interzise acolo – au putut să îşi vândă liniştite produsul în noile teritorii cucerite, unde indigenii estului sălbatic, fermecaţi de mărgelele colorate ale progresului, dau orice pentru ele. Mai cu seamă viaţa, în formele sale naturale şi pure.
Suprafeţele naturale ale Terrei se reduc anual cu echivalentul teritoriilor Belgiei şi Olandei, prin acoperire cu construcţii: aeroporturi, autostrăzi, construcţii civile şi industriale. Scăderea se face pe seama ţinuturilor locuite de naţiunile care nu contează. Cele care, într-un viitor apropiat, vor constata că şi-au vândut arabilul investitorilor sosiţi, cu fabrici cu tot, din lumea unde pământul fertil e păstrat şi produce hrană. Tot ele vor vedea că şi-au golit munţii de păduri, în vreme ce codrii ţărilor cu adevărat civilizate au rămas întinşi şi verzi.
Abia atunci naţiunile care nu contează vor înţelege, poate, că politica nu înseamnă doar ciorovăiala unor proşti televizaţi, ci politici: de mediu mai întâi de toate, politici demografice, de învăţământ, de educaţie şi sănătate. Dar, pe atunci… sănătate bună! foto: Nicolae Dărămuș
„Borduriada” este termenul generic pentru lucrările mari şi inutile, prin care banul public intră în buzunarele firmelor executante, aparţinând clienţilor puterii politice. Înlocuirea bordurilor bune în întreaga ţară prin altele, noi şi mai slabe, a încetăţenit termenul.
foto: Nicolae Dărămuș
Dascălul meu, excelentul şi regretatul anatomist şi chirurg Tiberiu Ciobanu, avea obiceiul ca în timpul disecţiilor se prezinte studenţilor, în funcţie de organul sau aparatul studiat, diverse manopere chirurgicale ce aveau să îşi dovedească utilitatea în practica medicală de mai apoi.
Ţin minte cum, ajungând la traseul arterei uterine, doctorul Ciobanu ne-a arătat pe cadavru manopera urgentă a clampării acesteia, în cazul temutei rupturi de uter la gravida în travaliu. Ca de obicei, îşi însoţea demonstraţia cu descrierea gravă a fiecărei etape, rostind apăsat cuvintele, cu patetism dozat, în funcţie de ipoteticul dramatism al cazului: „Parturienta este pe masă, tensiunea arterială scade vertiginos, sunteţi singuri!… Singuri la Cucuieţii din Deal!”– clasica localitate inexistentă, menită fie eroicei afirmări medicale, fie rătăcirii proaspătului absolvent pe drumul alcoolismului şi preacurviei rurale, se ştie, cea mai periculoasă. „Nu alergaţi după un doctor! Dimpotrivă: vă amintiţi dintr-o dată că sunteţi doctor… Luaţi o pensă chirurgicală, dreaptă. O închideţi. Tuşaţi. Când aţi ajuns cu degetele în fundul de sac vaginal lateral, strecuraţi pensa pe lângă ele, străpungeţi cu ea fundul de sac, o deschideţi, o împingeţi înainte şi prindeţi în ea tot ce e acolo. Cu siguranţă, printre altele, veţi clampa şi artera uterină. Important este să opriţi hemoragia. Celelalte stricăciuni cauzate de manoperă – nervi, ureter ciupit – se vor repara ulterior, operator. Dar! – şi glasul dascălului urca ameninţător ca o sabie – Să nu faceţi niciodată această manevră, dacă nu aţi mai făcut-o înainte măcar o dată”.
Trebuie să recunosc: vreme de peste douăzeci de ani, Dumnezeu m-a ferit de o astfel de situaţie şi, cred eu, intenţia Atotputernicului a fost aceea de a le feri de rău mai cu seamă pe gravide. În ciuda acestei indulgente realităţi, mi-am amintit nu o dată sfatul doctorului Ciobanu, graţie nenumăratelor mele contacte cu oficialii din domeniul protecţiei mediului, faptul dovedind şi strânsa legătură dintre medicina umană şi medicina Terrei, precum şi flagrantul eşec al amândurora: acela de a vindeca omul şi Pământul de boala omului.
Motivându-mi, prin viu grai sau în scris, lipsa atitudinii de reală protecţie a mediului atunci când un idiot cu bani strica natura – o pădure, un curs de apă, un habitat sălbatic –, invariabilul răspuns al oficialilor fusese: „Păi nu este zonă protejată”. Altcumva spus, dacă tot un oficial, anterior, nu legalizase sau abolise unui ţinut statutul de „arie protejată”, el nu trebuia apărat şi acolo se putea întâmpla orice: investiţii, poluare, vânătoare; aberaţia privind deopotrivă speciile de necuvântătoare, unele fiind „protejate”, altele nu.
Era prin 1976 când am descoperit într-o librărie cartea Pescuit pe ape de munte, scrisă de Paul Decei. Acesteia i-a urmat – printre altele, ale aceluiaşi silvicultor de excepţie, îndrăgostit până la sacrificiu de natură –, cea intitulată Lacuri de munte, drumeţie şi pescuit. Titlul acesteia din urmă este mai aproape de realitatea ambelor scriituri, fiindcă pescuitul păstrăvilor şi lipanilor este doar pretextul unor peregrinări cumpătate: ele sunt ghiduri montane. Din paginile lor, autorul întinde drumeţului, pescar sau nu, o generoasă mână de cunoscător al Carpaţilor. Drumuri, drumeaguri, poteci, piscuri şi căldări, izvoare, pâraie, râuri, lacuri, adăposturi alpine şi cabane modeste, toate îşi găsesc loc între coperţi. Informaţii precise, atât de trebuincioase celui pornit pe jos spre sihăstrii, hărţi, schiţe batimetrice şi fotografii stau mărturie despre cum a fost, iar acum, despre ce s-a distrus şi a pierdut România, sub lideri ignoranţi, în douăzeci de ani de libertate isterică.
În cărţile pomenite, la „cuprins”, însemnasem cu câte o liniuţă râurile şi lacurile lângă care mi-am ridicat cortul. Nu puţine, după cum nu puţine rămăseseră în aşteptare. Nu atât generozitatea pescărească a acestor ape mi-a rămas în minte – fără îndoială, astăzi, una de neînchipuit – cât curăţenia, liniştea, solitudinea şi întregul vieţii sălbăticiilor în care pătrundeau doar cei cuviincioşi. Cei pentru care muntele era fiinţă cu duh, nu doar un neînsufleţit teren cu „oportunităţi” – bun de construit drumuri şi hoteluri, de exersat şoferia fără reguli, de hăulit şi ascultat manele, de făcut grătare, beţii straşnice şi vetre de foc pline cu gunoaie; cei pentru care râurile înspumate scăpate de giganticele acumulări hidroelectrice – şi erau multe! – însemnau fluide cărări dumnezeieşti, menite traiului semenilor cu solzi.
De câtva timp, ici şi colo, pe râurile din cărţile lui Paul Decei, nişte idioţi bogaţi îşi construiesc hidrocentrale private. În văile declarate cândva „fond rezervat de interes republican, destinat reproducerii păstrăvului”, apa este confiscată de conducte gigantice şi albiile rămân seci. Fiind de „sorginte comunistă”, protecţia vieţii trebuia şi ea abolită. Doar e capitalism. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„La ieşirea din rezervaţie n-am avut probleme, fiindcă noi eram mai mulţi decât paznicii”. Sincera zicere aparţine unui tânăr „forumist” de pe un site al motocicliştilor care bântuie munţii pe unde îi taie capul. Tot ea, zicerea, amintindu-mi un adevăr rostit explicit, subliniind forţa kilogramelor de carne în dauna minţii, pus de data asta în gura unui cunoscut personaj istoric, Alexandru Lăpuşneanu: „Proşti, dar mulţi!” Adică cei de care trebuie ţinut cont, de voie de nevoie.
Dacă şi paznicii rezervaţiei naturale din Călimani – căci despre ea scrie imberbul motorist – ar fi judecat după aceleaşi canoane de cantitate, s-ar fi cuvenit să le tragă câteva gloanţe în cauciucuri ori, după caz, chiar în picioare. Fiindcă ei aveau, la rândul lor, mai multe arme de foc decât puţoii care străbătuseră pe motociclete, contrar legii, acel teritoriu.
Evident că paznicii nu au făcut-o, motivele inerţiei „autorităţilor” fiind absolut condamnabile. Ele merită o disertaţie aparte, unde scuza fricii, a păzirii pielii proprii nu încap, întrucât acceptarea slujbei de paznic plătit înseamnă îndeplinirea rolului cu asumare de risc; ceea ce pentru români în general şi la această oră – care durează de vreo două mii de ani – nu este de înţeles, fie că la mijloc este rostirea unui adevăr mărunt dinaintea şefului, fie că e vorba despre acţiuni concrete, civice sau de serviciu.
Curajul, „dacă nu-şi are rădăcinile într-un anumit sentiment al răspunderii consimţite, nu este altceva decât semnul sărăciei sau al prisosului de tinereţe” – scria în „Pământ al oamenilor” Antoine de Saint-Exupéry. Fireşte referindu-se nu la sărăcia din buzunare. Cum însă „omul de nimic din nimic îşi face virtute”, curajul celor mai mulţi compatrioţi, fie plebei, fie „autorităţi”, se rezumă la isprăvi de neisprăviţi. Laude precum „Atât am băut, că nici nu ştiu cum am ajuns acasă” făcând parte din dialogul cotidian.
Când nu îşi elogiază propriul pântec, „sărăcia” omului se umple astăzi cu shopping, banul devenind criteriul cert de diferenţiere. Tehnica a ajuns pe mâna oricui, sistemul oferind deopotrivă bunuri şi intoxicare cu drepturi. Mai ales cu „dreptul tău” de a avea ce e mai bun, mai scump, mai exclusivist, cum glăsuiesc reclamele. Exclusivist, adică aşa cum au alte milioane de indivizi cu buzunarul plin.
Motocicliştii, off-roaderii cu maşini 4×4, vânătorii – ce listă nesfârşită! – sunt grămezi de „exclusivişti”, colective de banali cu pretenţii. Inocenţi prin inconştienţă, ridicoli prin seriozitatea „pasiunii”, adesea şi nocivi prin exercitarea acesteia.
foto: Nicolae Dărămuș
Dă-i omului puterea – cailor putere, a fotoliului, a politicii – şi îi vei vedea adevăratul caracter, este esenţa unei zicale. Şi cum fotoliul şi politica sunt la îndemâna puţinor plebei, plebeilor majoritari le rămân cumpărăturile. Făcute uneori cu sacrificiu, ele înseamnă găsirea unei identităţi colective. Una unde virtuţile lor inexistente sunt clamate şi recunoscute statutar. În cazul masculilor, una unde curajul şi bărbăţia să fie, prin lipsă, la mare cinste.
Elitele nimicului se impun pe zi ce trece, fiindcă nişa părăsită de conştiinţă se cere ocupată. Este un principiu elementar în natură. În natura umană cu prisosinţă. În România capitalistă, şi mai şi.
Sărăcia spiritului şi prisosul de tinereţe, despre care scria de Saint-Exupéry, sunt uşor de observat la hoardele de „motorişti”, ele devenind stridente atunci când acestora li se iau interviuri. Nici unul nu ştie că „dacă taci, înţelept rămâi”. Şi nici nu are cum. Microfonul dinaintea gurii şi camera de luat vederi asupra sa – un nimeni îmbrăcat în piele neagră, cu cască de extraterestru pe craniu, călare pe o motocicletă „tare” –îl propulsează dintr-o dată în lumea celor la care se uită lumea. Lumea obişnuită, vezi bine, faţă de care el, graţie unei cumpărături care îi vibrează între buci, se simte diferit şi superior. Creierul său, în continuă vacanţă, simte că e luat în seamă şi e fericit. Nu mai duce grija cuvintelor şi gura vorbeşte singură, strigând mai mult, spre a acoperi huruitul cailor putere: „Cool! Excelent! Dur! Adrenalină!” Apoi, eventual oprind motorul, explică reporterului cam prin ce aventuri de doi bani a trecut el: noroaie, bolovani, iar noroaie, ceva cu lanţul de transmisie, o pană de cauciuc. Ah, cât este de frumos! Acum, că e seară, va chefui cu ceilalţi motorişti până noaptea târziu. Şi-a adus băutură din belşug, au cumpărat şi de la localnici. Este liber, relaxat, fiindcă e „în mijlocul naturii”. Ce mai încoace-ncolo: grozav până peste poate!
Spre a fi convingător, operatorul plonjează apoi asupra unor detalii sublim-eroice: petele de tină de pe costum, de pe viziera căştii, iar eu îmi amintesc cum pe vremuri bunicii mei spălau porcul. Gest care îmi apare astăzi cu adevărat sublim şi de dat la televizor. Apoi, din perspectivă joasă, eşapamentul îneacă în fum obiectivul camerei şi centaurul hibrid o zbugheşte spre următoarea frână cu derapaj controlat şi jerbe de noroi.
Când mi se întâmplă să vizionez aceste reportaje de televiziune sau să le găsesc prin reviste, descopăr însă că nici cei care ţin microfoanele sau scriu nu sunt altcumva. Au şi ei acelaşi entuziasm infantil, aceeaşi admiraţie de om frustrat, dinaintea tehnicii, a unuia care „s-a ajuns”, care „si-a găsit vocaţia”, care „trăieşte viaţa la maxim”. El, jurnalistul, nu înţelege că, dincolo de relatarea evenimentului, el este un formator de opinie şi un ofertant de modele. Nu pricepe că tocmai „viaţa la maxim” reduce la minim viaţa. Viaţa Terrei, înainte de toate. Consumism, risipă, combustibili fosili, poluare, gaze cu efect de seră, încălzire globală?… Doar nişte vorbe. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
De ceva vreme, ori de câte ori mă refugiez în păduri retrase, de undeva răzbate urletul cătrănit al vreunei drujbe, urmat de inconfundabilul zvon al prăbuşirii arborelui, asemenea unui ultim şi adânc oftat. Liniştea e scurtă de fiecare dată şi ţipătul dinţilor de oţel, scormonind într-un alt trup verde, pătrunde codrii cu o nouă moarte. Dintre valurile de molizi se ridică în răstimpuri şi duduitul camioanelor, amestecat cu icnete de fiare hurducate, semn că grămezile de cadavre vegetale, într-un du-te-vino cotropitor, pleacă spre morgile progresului rentabil: Schweighofer, Egger, Kronospan, spre gatere mai mărunte, trenuri şi vapoare aşteptând prin porturi. Dimineaţa devreme şi la căderea nopţii, focuri de armă stârnesc ecouri şi, uneori, sub cer, helicopterele zdrelesc aerul, transportând spre singurătăţi alcătuiri industriale stranii, spânzurate sub carlingă.
Efortul concentrării la frumuseţea naturală mi-a devenit un exerciţiu obligatoriu prin pustietăţile verzi şi, deşi cazna lui e tot mai mică, bucuria de a fi acolo îmi e stâlcită de tristeţea celui care ştie.
În jurul meu, toate – arbori, ape limpezi, sălbăticiuni – pătrunse de viaţa fără început şi fără sfârşit îşi trăiesc prezentul demn, în vreme ce, undeva prin birouri elegante, ecoteroriştii abia alfabetizaţi, prin simplă aritmetică le hotărăsc moartea: pădurile devin metri cubi de lemn, râurile cu păstrăvi înseamnă kilowaţi, iar sălbăticiunile dau piei, kilograme de carne şi trofee.
Sub mâinile hulpave şi frunţilor lor înguste „corola de minuni a lumii” nu e lucrare dumnezeiască, cum nu le sunt fraţi întru Domnul nici semenii bipezi de care se despart asigurator prin garduri prevăzute cu pitbuli, camere video, ziduri înalte, maşini blindate şi gărzi de corp, toate însemnând frică. La fel cum tot frică denotă şi neobosita lor alergătură spre a-şi dovedi şi a dovedi lumii că există, mereu prin altceva decât sunt ei în fapt. Căci frica e una singură: frica de moarte. Cea pe care, în mintea lor, o înving prin făcături „durabile” – „investiţiile” – şi pe care, prin notorietate şi „viaţa din plin trăită”, vremelnic o uită. E de ajuns apoi un accident grav, o boală fără leac şi, dintr-o dată, nemuritorii topurilor cu miliardari devin ce-au fost şi mai puţin decât atât.
foto: Nicolae Dărămuș
Până la proba adevărului însă, demonstraţiile lor publice fac deliciul proştilor, iar închipuitele invidii stârnite în „duşmani” – cum corect glăsuiesc maneliştii – le hrănesc flămândul vid cerebral. Ei sunt pragmatici în slujbe şi iubitori de adrenalină în timpul liber. Au învăţat cele două cuvinte – „pragmatic” şi „adrenalină” – de îndată ce le-au auzit şi au prins să le folosească înainte de a le cunoaşte toate sensurile. Sunt la modă şi le e de ajuns: pragmatismul asigură reuşita, iar banii acesteia le permit achiziţiile generatoare de adrenalină.
Lipsa de scrupule – handicap obligatoriu al pragmaticului de succes – a devenit virtute, iar mărturisirea publică a adrenalino-dependenţei este marca „rafinată” a statutului său social. Contra cost, revistele mondene şi televiziunile roiesc în jurul weekendurilor şi vacanţelor sale, deşi abilităţile lui se reduc de cele mai multe ori la folosirea unui motor puternic: de automobil, de motocicletă, de ambarcaţiune şi, mai nou, de avion. Banala şoferie, cu amintitele ei variante, capătă strălucirea banilor mulţi daţi pe acea maşinărie scumpă şi a costurilor anuale ale practicării hobbyului. Încă un zid invizibil s-a ridicat între el şi plebe, între lumea lui „exclusivistă” şi lume: preţul care lui i-a dat „valoare”, cum la fel de adevărat cântă aceiaşi manelişti.
Între pragmaticul de succes şi ceilalţi – oameni şi necuvântătoare – cel mai vechi zid din lume, tot invizibil, îşi pierde irepresibil fiinţa: bunul simţ. Sfărâmat sub asediul celor cu „viaţa trăită din plin”, bunul simţ îndeamnă mereu la retragere spre sihăstrii tot mai strâmte, alături de sălbăticiunile păţite, hăituite şi bănuitoare.
Sunt mulţi ani de când îmi condusesem un prieten neamţ într-un munte cu cerbi, să le ascultăm boncăluitul. După ceasuri de umblet şi aşteptare, sub amurgul roşu străbătut de mugete, el şi-a manifestat bucuros o stranie uimire: aceea că în timpul scurs nici un motociclist şi nici un automobilist cu 4×4 nu trecuseră pe drumeagurile noastre şi nici zvonul vreunui motor depărtat nu ne tulburase cerbii. Nu i-am prea înţeles uimirea şi bucuria că fuseserăm singuri. Mi se păruseră fireşti, i-am spus asta şi m-a lămurit: „La noi în Germania am fi fost asaltaţi cu siguranţă de vreun sportiv cu motor, căruia nu îi ajung şoselele. Dar va veni şi în România boala asta.”
Aflu că de un timp, în Europa, cotropirea spaţiilor sălbatice e tot mai limitată prin legi. „Adrenalienaţii” continentului, invitaţi de autohtoni asemenea lor – mai noii îmbogăţiţi cu motoare tari – şi-au mutat arenele în, cândva, celestele singurătăţi carpatine. O ultimă dovadă că, înainte de toate, „exclusiviştii” adrenalinei motorizate au exclus din lumea lor bunul simţ. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Cândva, într-un text intitulat „Omul-urs” scrisesem despre asaltul „civilizaţiei şi progresului” asupra ecosistemului forestier montan, facilitat de tehnica ajunsă pe mâna bogaţilor proşti.
Dinaintea acestei agresiuni, aici şi aiurea, omul iubitor de linişte şi reculegere, respectând lucrarea Celui de Sus, natura, se retrage mereu înăuntrul ei, dar spaţiile care îi rămân sunt tot mai puţine. Când nu pier, fac la fel şi sălbăticiunile, trăind şi ele cu măsura bunului simţ. Şi încheiam: „Din când în când ursul, asaltat în sihăstriile sale ultime, ripostează. Atunci, ziarele şi tele- viziunile urlă despre un urs ucigaş şi despre victima sa. Când şi discretul om-urs va fi asaltat în aceleaşi ultime bastioane vii şi verzi, va riposta şi el pesemne, iar ziarele şi televiziunile vor urla despre un ecoterorist. Apoi, prompt, «corul sistemului» – civic, jurnalistic şi juridic – îl va declara nebun şi îl va izola sau închide în vreo puşcărie de maximă siguranţă.”
Într-un ziar central am găsit apoi relatarea jurnalistică despre uciderea râului Capra, din munţii Făgăraşului, prin hidrocentralele private ale unor onorabili infractori argeşeni şi despre proiectele – peste 3000 la număr – care vor înmormânta în conducte imense alte zeci de râuri alpine, primele vizate fiind Oticul, Buda, Topologul şi Vâlsanul. Sălbăticiunile acestor râuri – păstrăvi şi lipani – trăind doar în apă, nu se pot retrage şi mor.
Fără a mă iluziona la nivel de ţară asupra numărului cospiritualilor care înţeleg drama naturii, vehemenţa comentariilor de cititor mi-a atras însă atenţia. Acolo, în pagina cotidianului, nu erau puţini cei care doreau cu ardoare – deschis sau mai voalat – pedepsirea cu moarte a ecoteroriştilor cu manşete albe. Erau la mijloc doi îmbogăţiţi nesătui, banali „fii ai Argeşului”, din categoria afaceriştilor de succes, care trăiesc numai spre a strânge averi şi a sfârşi apoi, brusc, fie în atac de cord, fie în vreun accident motorizat cauzat de pofta lor de adrenalină.
Le-am văzut şi feţele. Codul Penal mă împiedică să descriu în public ce spun explicit chipurile despre mintea şi inima lor, capitolele calomniei şi insultei veghind şi la drepturile neomului. Cert este însă că urarea românească „Să-ţi fie inima, precum ţi-e căutătura”, fără complicate speculaţii psihanalitice, freudiene sau lombroziene, se potrivea întru totul fizionomiilor acestor umanoizi. Îmi era clar şi de ce în minţile lor îşi puteau închipui că au dreptul să confişte râurile unei ţări.
În săptămânile de pe urmă am fost de câteva ori pe râul Neagra Broştenilor din judeţul Suceava, unde, cu sprijinul interesat al primarului din Broşteni, asupra unei ape patrimoniale stă sabia aceleiaşi iniţiative private. Discutând cu oameni din partea locului – unii chiar cu pretenţii – reacţiile lor s-au împărţit între nelămurirea unui „Şi ce e rău în asta?”, resemnare – „Înseamnă că rămânem fără râu” – şi descurcatul personal: „Dacă e aşa, îmi scade fântâna… Trebuie să-mi trag apă din coastă.” Prin captarea unui izvor, adică printr-un alt delict de mediu. Nici unuia nu îi trecuse prin cap să se opună, să se întrebe, să mă întrebe măcar ce e de făcut. foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
Nelămuriţilor le-am explicat cum m-am priceput mai bine care sunt consecinţele. Au rămas tot pe a lor, bălmăjind amabil că, totuşi, „ne trebuie curent electric”, că „în fond nu e nimic rău”. Erau complet străini şi insensibili la drama de mediu, la orice frăţie cu codrul, cu apa, cu ce este încă viu pe vale: păstrăvi, lostriţe, lipani, vidre, cerbi şi frumuseţe. Acea „frumuseţe naturală” – cum o numea Romain Gary – însemnând viaţa sălbatică neatinsă, cu totul altceva decât imaginea plată, „frumoasă” şi moartă a unei ilustrate de concediu.
Theodore Kaczynski, poreclit Unabomber, cel care protestase violent şi prin crimă împotriva tehnologiei care, ajunsă pe mâna proştilor cu bani, ucide viaţa sălbatică, stă acum închis pe viaţă într-o închisoare de maximă siguranţă din statul Colorado. Manifestul său, denunţând cancerul tehnolatriei şi al societăţii de consum, este studiat însă în universităţile americane. Asta face diferenţa. Întrucât una este necesara pedeapsă pentru crimă – asumată dinainte chiar de făptuitor – şi cu totul altceva este continuarea şi tolerarea fărădelegii iniţiale, eterna provocare ce conduce mereu la o crimă cu acte-n regulă. Ecoterorismul „legal”, cel cu manşete albe, este această fărădelege iniţială.
Un erou român care ar pedepsi violent fărădelegea legalizată, ar sfârşi uitat. Mai grav, ipoteticul său manifest – generos, patriotic, aflat în slujba vieţii – ar fi complet ignorat apoi. Dovada o face nesfârşita ciorovăială fără obiect şi proiect a politicienilor ţării – cu toţii aparţinând aceleiaşi specii de închipuiţi făloşi – în vreme ce râurile de munte şi pădurile pier. Asemenea petrecăreţilor de pe Titanicul în scufundare, românii notorii şi, deopotrivă, plebeii nu observă răul la timp. De aceea, aici, eroii nu au căutare.
Şi totuşi, inocenţii din râuri şi păduri, cu râuri şi păduri cu tot, trebuie apăraţi. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Libertatea şi democraţia oferă paremiologiei mereu împrospătate oportunităţi, semnificaţii şi confirmări. Că „mama proştilor e mereu gravidă” se ştie de când lumea şi vânătoarea îi demonstrează tragicul adevăr, ea neavând astăzi absolut nimic în comun cu disciplina şi cu sportul pe care pretinde a le întrupa prin practicile sale.
Îndelungată vreme, medic internist fiind, aplicam semnătura ultimă decretând „apt” pe „fişa de sănătate” – un formular identic pentru aspiranţii la statutul de vânător, de şofer sau, de pildă, spre angajare, la statutul de vidanjor manual. Nu aveam – cum nu am nici astăzi – vreo îndoială că majoritatea celor declaraţi apţi pentru exercitarea vânătorii şi şoferiei ar fi satisfăcut cu prisosinţă cerinţele angajării lor pe posturi de vidanjori manuali. Să fiu bine înţeles: preţuiesc meseria asta extrem de necesară igienei şi îi apreciez pe profesioniştii săi dedicaţi, cu care oricând aş bea un rom, stând în picioare la masa de tinichea a vreunei cârciumi de cartier. Nu la fel aş face însă cu majoritatea covârşitoare a indivizilor care, dorind permisul de vânător, îmi băgau sub nas amintitul formular, indicându-mi aproape imperativ rubrica goală: „Să semnaţi aici!” Şi eu nu semnam.
Din albul hârtiei – pe care se lăfăiau autografele cu parafă ale colegilor din policlinică, toţi, medici specialişti – mereu îmi părea că strigă despre impostură semnătura şi ştampila medicului psihiatru. Despre impostura sa, ca specialist ce se afla şi despre cea a insului declarat de el, sub aspect mintal, ca fiind potrivit spre a poseda armă şi dreptul de a ucide sălbăticiuni.
Nu semnam „ca primarul” şi, recunosc, mereu îmi depăşeam atribuţiunile, ducând la disperare bolnavul. Căci de cele mai mult ori cel care voia arma de vânătoare era într-un fel bolnav. Ca să îi arăt măcar ceva din adevărata lui stare, în afara examinării sale clinice, „pe aparate şi sisteme”, atât cât îmi permiteau „internele”, mă strecuram pe tărâmul psihiatrului şi psihologului, scormonind în cugetul aspirantului. Nu îl puteam respinge, domeniul meu fiind bolile trupului, însă nici nu îl puteam lăsa cu una cu două.
„De ce vreţi să deveniţi vânător?” suna invariabil întrebarea mea, în vreme ce ascultam inima, plămânii, în vreme ce palpam burtoiul sau măsuram presiunea arterială a viitorului ucigaş. Cu rare excepţii, clinic, încă sănătoşi, indivizii îmi deconspirau zilnic minciuna clamată de consacratul Mens sana in corpore sano. Nu! Trupurile sănătoase nu adăposteau minţi sănătoase. Dimpotrivă. Minţile acestor trupuri cultivau minciuna, vanitatea, lăcomia, lipsa de măsură, şmechereala, pripa şi fala. Într-un cuvânt, prostia. Fireşte, nu inocenta prostie a tolomacului, cea care, definită fiind prin termenul de „oligofrenie”, îşi ierarhizează după caz gravităţile de la idiot până la „superioarele” stări de imbecil şi debil mintal, ci prostia sprinţară.
Invariabil aflam că omul din faţa mea „iubeşte natura”, ieşirile în „mijlocul naturii”, că adoră plimbările „în aer liber”, fiindcă numai acolo este „el însuşi”… „cu pretenii, relaxat, la o duşcă, la o friptană, la o slănină prăjită”. „Ştiţi cum e, dom’ doctor!…”
Din păcate chiar ştiam.
În ruptul capului nu ar fi recunoscut vreunul că este ahtiat să ucidă, să ducă acasă traista plină cu carne, să adune „trofee” spre a se lăuda cu ele şi, mai ales, că este fricos. Iar la întrebarea „Atunci, dacă numai natura şi toate astea vă plac, de ce vreţi puşcă?” nu obţineam decât o privire tâmpă, amestecând ciudă şi derută şi o bâiguială mofluză – ei, da!, de data asta acesta este termenul – o bâiguială neinteligibilă de idiot.
De prostia sprinţară mi-au reamintit „eroii” unei recente întâmplări vânătoreşti din judeţul Argeş. Banal, unei găşti de potentaţi politici – printre care prefectul, şeful Direcţiei Silvice şi primarii din Ungheni, Oarja şi Bradu, toţi trei rotofei ca nişte caltaboşi – i s-a năzărit să ucidă urşi. Nu unul, ci oricâţi urmau să iasă în bătaia „necruţătorilor lunetişti de elită din Partidul Democrat Liberal”, cum scriau imberbii jurnalişti locali, vânătoarea făcându-se la goană, cu câini.
După uciderea a două exemplare, euforia nesătuilor a fost întreruptă de un al treilea urs, mânat spre vânători de copoii prost conduşi. Puştile au trosnit pripite, ursul a fost rănit, drept care s-a repezit spre vajnicii bărbaţi. Nici belicoasele costume „leopard” şi nici armele din mâini nu le-au ţinut acestora loc de curaj şi sânge rece, masculii de partid tulind-o ca iepurii, care încotro. Şi, pe când să fie ajunşi din urmă de aprigul animal însângerat, un invitat – vânător german, plătitor în valută – a tras „nemţeşte”, scurtând chinul ursului şi groaza căcănarilor.
În ziarul local istoria era relatată însă sub titlul „Puterea i-a venit de hac ursului”. Din acelaşi text alegătorii puteau afla şi că prefectul fugărit de urs este „comparat cu Marlon Brando pentru succesul său la femei, asta datorită unui instrument genital de dimensiuni perfecte”. Cum finis coronat opus, prostia sprinţară – a jurnaliştilor, deopotrivă – cotropea scriitura cu pricina până la ultimul cuvinţel, subliniind că prefectul vânător „după fiecare victorie erotică, vânătorească sau politică încinge câte un chef de pomină”.
În aceste condiţii, eu am un singur şi uriaş regret: prezenţa neamţului la acea vânătoare. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Pe teren propriu sau în deplasare, întâlnirile dintre politicienii români şi oficialii occidentali sunt un spectacol de neuitat. Evident că sarea şi piperul este românul, care, deşi „în veci nu piere”, pare să-şi dea duhul de la o clipă la alta. Costumul, deşi de firmă, stă pe el ca pus cu furca: ridicat pe şale, în vreme ce, rigid, gulerul îi levitează independent, mereu departe de ceafă.
Ahtiat să nu fie ridicol, să ţină ritmul, ciobănescul carpatin politic face totul pe dos. Păşeşte prea larg sau, dimpotrivă, vizibil mărunt, ca şi cum ar avea o pieliţă între picioare. Frânează o clipă mai târziu decât însoţitorul străin, invitat sau gazdă, iar atunci când şade, uită să se descheie la veston, nu are ce face cu mâinile şi picioarele îi prisosesc dintr-o dată, aruncându-le sub scaun sau către asistenţă. Atitudinea sa permanentă este un amestec haotic de degajare ca la stână şi de panică năroadă că „dă ursul”.
Conştientizându-şi oarecum starea, sub rânduri de sudoare, carpatinul politic încearcă să-şi compenseze neputinţele prin vorbe şi atitudini. Stâna şi opinca primordială se răzvrătesc însă irepresibil. În deplasare este modest, fără pretenţii, atent, dornic de sfaturi de la capitaliştii occidentali, dinaintea cărora, rareori însă brusc, devine peste măsură de îndrăzneţ, obraznic şi necioplit, mirându-se el de el. Şi, mândru de pantalonii lepădaţi în public, îşi consideră fundul gol drept un acces de demnitate, bucuros dacă presa de acasă i-a elogiat goliciunea. În ţară este însă necondiţionat amabil, ospitalier, umil, recunoscător, gudurător şi onorat de vizita străinului. Dacă este cointeresat financiar cât de cât, devine greţos, scoţându-şi până şi mama la vânzare.
În noiembrie 2005, în revista Academia Caţavencu – unde scriam pe atunci – semnalasem faptul că B.C., un intermediar şi apropiat al prefectului de Suceava, achiziţionează de la ţărani teren arabil în zona Rădăuţi, cu scopul vânzării scumpe ulterioare gigantul austriac Egger – Schweighofer. Pe aproximativ 100 ha de teren arabil, acesta urma să construiască mai multe fabrici de produs cherestea şi plăci fibro-lemnoase. Alungată din alte ţări unde încercase să îşi impună statutul de stăpân, firma cu pricina găsise în judeţul Suceava totul: oameni cu statură de sclav, terenul şi materia primă trebuincioasă: lemnul.
În nr. 18/mai 2006 al aceleiaşi reviste, sub titlul Mândria de a fi român jmeker, făceam un portret al prefectului sucevean Orest Onofrei, în baza unor declaraţii şi atitudini „neinspirate” ale acestuia. Tot acolo subliniam şi faptul că „promotorul din umbră al proiectului care va ucide în continuare pădurile României este inginerul de exploatare forestieră – conform facultăţii şi diplomei – Gheorghe Flutur, ministrul Pădurilor”. foto: Nicolae Dărămuș
În 16 octombrie 2006, oficialii bucovineni şi austrieci au înfipt cazmalele în pământul viitorului şantier Egger – Schweighofer, punând cu mâinile lor fine prima cărămidă. Fornăind tradiţional, un sobor de popi a binecuvântat afacerea. Dintre „muncitorii” oficiali, în costum scorţos şi dotaţi cu mistrie inaugurală, se detaşa de la o poştă Orest Onofrei, prefectul Sucevei, mai înalt cu o cască decât toţi. Cu o cască, nu cu un cap, întrucât ce credeţi că a scos pe guriţă a’ lu’ Onofrei, reprezentantul Guvernului României? Ei bine, a scos ceva pentru care, dacă ar fi fost prefect în Franţa, Germania sau Austria, ar fi fost demis în 24 de ore. A spus oaspeţilor austrieci că se pot simţi ca acasă în România, fiindcă Bucovina se află de fapt „în Ducatul Oriental al Austriei”.
Deşi e insuportabil să fii condus de proşti, cineva m-ar putea contrazice argumentat: democraţia românească dovedeşte că e suportabil, unu la mână, doi la mână, proşti nu există. În faţa acestor afirmaţii ar trebui să cedez, resemnarea în care vieţuim dovedindu-le adevărul. Căci nu ieşim în stradă cu „molotoave”, asemenea ungurilor, când, ca popor, suntem sfidaţi şi minţiţi.
Mai e ceva: deşi în DEX cuvântul „prost” există, definit ca „nerod, stupid”, el nu poate fi utilizat cu adresă precisă în cazul cocoţaţilor din politică, întrucât, conform legii făurite de aceştia, ar genera procese penale pentru afectarea imaginii prostului. Iată de ce liderii politici sunt doar „neinspiraţi” sau „emotivi”, ca să mă opresc la doar două sinonime de uz public ale cuvântului „prost”. Şi fiindcă am scris despre ciobănescul carpatin, nu uit că la această oră, după ce a fost prefect şi deputat liberal, veterinarul Orest Onofrei este pentru a doua oară deputat al altui partid de dreapta: Partidul Democrat Liberal. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 4 februarie 2012
foto: Nicolae Dărămuș
Niciodată, în vreun cimitir, nu mi se arătase atât de dramatic legătura morţilor cu pământul ca în seara aceea. Doar că, în loc să fie acoperiţi de glie, acolo, în straniul pustiu, morţii ieşeau viguroşi din pământ, strigând în tăcere.
Trecuse de mijlocul lui septembrie şi urcasem în munte să ascult cerbii.
Sunt însă ani mulţi de când toamna nu mai vine pentru mine cu vechea şi ştiuta bucurie a vânătorului de imagini care, cu efort şi alergătură, mergea la sigur. Şi asta nu fiindcă – mulţumesc Celui de Sus! – anii mei, nu puţini, mi-ar fi lenevit picioarele ori dorinţa, ci fiindcă cerbii au rămas puţini. „Cerbii mei” au rămas puţini. Puţini la număr, împuţinaţi la razele coarnelor, împuţinaţi la „haremul” de ciute.
E o întreagă poveste la mijloc, iar melancolia mea nu e decât rezultatul inconştienţei cu care darul de necuvântătoare, lăsat de Dumnezeu prin păduri – însemnând tot atâtea „oportunităţi” în minţile compatrioţilor – a fost rentabilizat, adică ucis prin vânătoare şi transformat în valută.
Ieşisem să ascult cerbii pe Obcina Feredeului. Plănuisem să ajung într-un dos de codru unde, îmi spuneam, câteva scăldători şi un parchet vechi, bine lăstărit, puteau ţine în preajmă sălbăticiunile. Vreme de zăbavă nu era, orizontul purpuriu vestind înserarea şi, deopotrivă, după canoanele ştiute, mugetul vesperal. Am grăbit paşii. Câteva sute de metri mă despărţeau de locul ales, urmând să trec printr-un molidiş viguros, nu mai bătrân de vreo 50 de ani. Aveam să pătrund în umbra lui peste puţin timp, după ce voi fi traversat o culme domoală. Va fi ora la care, graţie expunerii răsăritene, voi vedea de sus pădurea cufundată în umbră şi ici-colo doar, vârfurile arborilor, poleite cu aurul asfinţitului.
De îndată ce mi-am ridicat privirea peste culme m-a izbit însă lumina. Multă. Soarele, altădată ascuns de păduri, râdea molcom din creastă, invadând adâncul versantului. Din pământul acestuia, de peste tot, ca dintr-o imensă groapă, ţâşneau spre cer cioate de molizi. Nenumărate, înalte cât statul unui om, alcătuind o uriaşă pădure de stâlpi, parcă aşteptându-şi crucile.
Creştetele acestora, crâmpoţite oblic de secure, arătau că hoţii lucraseră cu sârg şi din greu. Iar mulţimea copacilor ucişi – suprafaţa postatei apropiindu-se de vreo patru hectare – dovedea că hoţii avuseseră şi timp destul. Adică lucraseră pe tihnă, netulburaţi. De prisos să spun că orice marcă de ciocan silvic lipsea.
Vârfurile molizilor, grămezile de cepuri cu cetină şi trunchiurile netrebuincioase abandonate alcătuiau un hăţiş ce zădărnicea traversarea. Vedeam acolo – a câta oară? – urâtul. Gândul cerbilor m-a părăsit cu totul. Am filmat, am fotografiat cimitirul fără de lege si fără Dumnezeu. Ştiam că o fac degeaba, că nu am cui şi de ce arăta, dar nu puteam altfel.
Am revăzut locul de curând, tot în septembrie. Cimitirul arborilor s-a extins. Hoţii s-au tehnicizat între timp, pesemne prin banii câştigaţi pe primele cadavre. Noile cioate, înalte şi ele, au creştetul alb, drept, neted, proaspăt retezat de „drujbe”. Urmele de târâre arată că lemnul fusese scos spre răsărit şi dus până în preajma unor hardughii – pensiune, răsărite în vale. foto: Nicolae Dărămuș
Şeful ocolului silvic ce păstoreşte crima a fost între timp promovat. Ştiu, pare o încropeală scriitoricească banală, patetic- demonstrativă, dar n-am ce face: „viaţa bate filmul”. A fost, aşadar, pe rând, directorul Direcţiei Silvice judeţene, apoi consilier al ministrului Pădurilor. Când partidul său a ieşit de la guvernare s-a întors vremelnic, tot şef, la ocolul cu pricina. Apoi a fost uns director general adjunct al Regiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva”, partidul lui revenind pe prima scenă. Iar ocolul şi l-a lăsat pe mâini bune, drept „moştenire”, nepotului – că la noi se poate! Într-un sat cu nume de vamă. Sortit, se vede, ca mai toate satele, vămuirii pădurilor.
Uscaţi la suflet, românii verzi – îngrijoraţi mereu că ungurii vor Ardealul, că, dincolo, ruşii ţin cu dinţii de biata Moldovă de peste Prut, că din toate părţile, difuz şi inconturnabil, o conspiraţie mondială râvneşte la nurii mamei România – românii verzi continuă, într-o inconştientă voluptate – cu drujba, cu arma, cu ATV-urile şi maşinile 4×4 bântuind munţii, cu betoanele acoperind arabilul, cu pubelele curgătoare din râuri, enumerarea nefiind încheiată – să practice incestul. Incestul naţional. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„Orice om care a cunoscut foamea, frica ori munca forţată începe să înţeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct” – scria Romain Gary în Rădăcinile cerului, romanul ecologic cu care, în 1956, lua Premiul Goncourt. Memorabila frază conţine un adevăr pe care, cu un mic efort imaginativ, îl putem verifica. Tabloul unui om înfometat, urmărit sau lucrând cu biciul pe spinare în fierbinţeala unui deşert, pare a fi, în filme, secvenţa consacrată ce induce spectatorului senzaţia acută de chin. Foamea, setea sunt cumplite acolo, frica poate deveni strivitoare, iar efortul fizic premerge moartea. Să ne închipuim însă că toate se întâmplă undeva în decorul generos al pădurii carpatine: un fir de apă limpede printre brusturi uriaşi, poieni cu ciuperci, freamăt de molizi. Foamea nu mai e foame, setea nu mai e sete fiindcă pârâul e acolo, cu păstrăvii lui. Frica celui urmărit nu mai e copleşitoare, fiindcă adăposturile codrului sunt nenumărate şi sigure. Nici epuizarea muncii silnice nu mai aduce moarte: acolo e umbra, răcoarea, viaţa.
Mă întorc la fraza omului Gary ori de câte ori îi întâlnesc, direct sau pe ecranele televizoarelor, pe marii oameni ai ţării mele. Ei formează ceea ce, sec, numim „profesioniştii”. Au chipuri familiare, îndrăgite. Sunt persoane publice şi la opiniile, gesturile, maşinile şi amorurile lor se uită tot poporul. În interviuri profesioniştii se arată cu generozitate: marii actori deplâng soarta teatrului şi filmului românesc şi au dreptate. Marii scriitori vorbesc despre condeie demne de Premiul Nobel, trăind aici la limita subzistenţei şi iar au dreptate. Medicii de primă mână pomenesc despre dotările sanitare precare şi despre salarii mizere, balerinii care electrizează scenele lumii arată acuzator spre destinul tragic al dansului românesc şi toţi rostesc adevăruri. Lista ar putea continua cu sportivi, jucători de şah, vedete TV şi creatori de modă, fără a putea fi epuizată. Toţi afirmă că, dacă ar lua viaţa de la capăt, ar face aceeaşi muncă, dar îngrijorările lor se limitează strict la domeniul breslei.
Îi privesc depănând amintiri, arătând cupe, medalii, afişe îngălbenite. Fermecători, nimic mai mult. Şi fraza lui Gary mi se înfige în minte: „Orice om care…” Văd bine că nu le este cunoscută şi nici esenţa adevărului său nu au descoperit-o prin meditaţii, experienţe personale, din familie, sau dinăuntrul ADN- ului strămoşesc.
Ei sunt doar „mari”. Sunt performeri ai unui „turn de fildeş”, recunoscuţi de modă, aninaţi undeva în lungul lanţ al progresului, fericiţi de clipa de veşnicie proprie, consfinţită prin diplome şi titluri, în timp ce, în jurul lor templele vieţii se prăbuşesc unul câte unul, sub pasul isteric al contemporanilor. Rar, până la ei în „turnul de fildeş”, mai străbate câte o veste despre moartea unui râu, a unui ţărm de mare poluat cu petrol, a unei păduri, despre otrăvirea aerului unei metropole. Vestea, acolo „sus”, are nuanţa unei curiozităţi, a unui mărunt fapt divers, petrecut parcă pe altă planetă cu care el – locuitorul înălţimilor – şi copiii săi nu au nimic în comun. „Alţii trebuie să se ocupe de aceste rele” – îşi spune grăbit, aplecându-se asupra computerului, asupra planşetei pe care se conturează caroseria unui nou automobil sau urcând pe vreo scenă, atent la intonaţia ştiutului „A fi sau a nu fi?”, a cărui actualitate tragică, acum mai mare decât oricând, nu o înţelege.
Din când în când însă mă uit dincolo de frontierele ţării. Şi văd chipul înlăcrimat al Juliei Roberts – îngrijorată de soarta urangutanilor, al lui Brad Pitt – cel îndrăgostit de urşii Grizzly, al lui Harrison Ford şi Leonardo di Caprio – care şi-au făcut şi ei din apărarea naturii un crez, al lui Ralph Fiennes – înnegurat de tradiţiile „medicinei” chineze care ucide tigrul, al distinsei Sigourney Weaver – iubind gorila de munte, ca să nu mai vorbesc de Brigitte Bardot sau de vicepreşedintele american Al Gore. Toţi au părăsit „turnul de fildeş”, urcând într-un „turn” de pământ, ape şi cer, mult mai înalt.
Mă întreb atunci, unde sunt VIP-urile noastre? Care ar fi soarta pădurilor, a râurilor, a urşilor asasinaţi inutil ori a Roşiei Montane dacă ele, VIP-urile, ar ridica glasul pentru adevărurile locului şi timpului. Rândurile acestea fiind şi o modestă explicaţie pentru cei care – citind în Jurnalul Naţional textele mele – s-au întrebat de ce un medic, în loc „să redea sănătatea semenilor”, scrie cu nădejde încă despre moartea codrilor carpatini, a apelor de munte, despre vânători nesătui şi braconieri, despre gatere şi îmbogăţiţi ignoranţi. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Un senator cu nume de insectă şi un deputat cu nume de carnasier, ambii moldoveni, sunt, în opinia mea, doi trădători de marcă ai interesului naţional. Printr-o uriaşă distrugere de mediu, în speţă, a ecosistemului forestier carpatin, ei au atentat cu succes la siguranţa naţională şi, implicit, au prejudiciat grav calitatea vieţii în România. Ţara desfiinţându-se în fapt. Dacă lucrul s-ar fi întâmplat în ţara vecină, Ungaria, ei ar fi fost demult arestaţi, judecaţi şi pedepsiţi. Dacă nu de lege, cu siguranţă de către popor.
Cum însă mulţi dintre beneficiarii trădării moldovenilor se află chiar în Ungaria, s-ar putea ca, dimpotrivă, acolo să li se ridice statui care, pe întinderile pustei s-ar vedea de departe, oricât de nevolnice ar fi; căci aşa ar fi, ele respectând dimensiunea spirituală a modelelor. Iar la dezvelirea acestora nu ar fi exclus să participe, aplaudând, „oşteni, dregători, prostime” reprezentând România.
Atentatul s-a săvârşit prin legea 247/2005. Sloganul acesteia, aruncat în ochii proştilor a fost latinescul restitutio in integrum, dar îndărătul acestuia s-a aflat lobby-ul urmaşilor marilor moşieri plecaţi din ţară. Tot ca un slogan sună şi realitatea pe care moldovenii trădători au reuşit să o reîntroneze în România, ca pe un dat sfânt: copiii stăpânilor părinţilor voştri vor deveni stăpânii voştri, iar copiii lor vor fi stăpânii copiilor voştri! Şi, deşi marele interes al retrocedărilor fusese cel al rechinilor neiubitori de patrie, cei doi demnitari au împins în ochii electoratului doar interesul plebeului pentru recuperarea măruntei sale proprietăţi păduroase: „Bade dragă, îţi vei primi înapoi cele 5 hectare de pădure!” Şi le-a mers, în vreme ce zecile de mii de hectare de codru îi aşteptau pe nesătuii din umbră.
Avocaţii lobby-ului şi-au ales cozile de topor din legislativ cu ştiinţă de psihanalist: trebuiseră găsiţi nişte calici de partid, săraci lipiţi „de acasă”, dornici ca, umblând cu mierea patrimonială, să se ungă pe degete. I-au găsit uşor, căci metoda era veche şi prototipul uman cunoscut: acelaşi care, ridicat tot din praful uliţei în urmă cu şaizeci de ani, slujise unui alt regim criminal, la realizarea altui exces: confiscarea tuturor averilor, indiferent de natura, dimensiunea şi provenienţa lor. Acum, tot indiferent de natură, dimensiune şi provenienţă, averile trebuiau returnate. Dintr-o extremă a etatizării şi exproprierii abuzive, România cădea în cealaltă extremă, a „proprietăţii sfinte” şi a împroprietăririi abuzive, ambele fundamentate pe grave erori conceptuale, legislative şi notariale, generatoare de nedreptate şi moarte.
Blamarea statului şi aprecierea valorii patrimoniale strict în funcţie de forma de proprietate asupra acesteia – etatist însemnând rău, privat însemnând bun – au constituit pilonii noii propagande care, încet şi sigur, a ros în conştiinţe până când sloganul „Nu ne vindem ţara!” a fost completat în zeflemea prin „ci o dăm gratuit” şi persiflat de orice nichipercea.
Acuzat că aş detesta proprietatea privată, am mai explicat: una este proprietatea privată asupra imobilelor şi arabilului, care fără munca omului nu rodesc, şi cu totul altceva este proprietatea privată asupra ecosistemului forestier, care abia fără om „rodeşte”, dând tuturor aer curat, ape limpezi, soluri stabile şi biodiversitate. Adică, viaţă. Confundându-se cu darul şi lucrarea Celui de Sus, asupra căreia omul nu poate fi stăpân discreţionar.
Cei cu credinţă în arginţii clipei au descoperit însă că pădurea aduce profit fără muncă şi au profitat.
Aşa se face că, pe când dumneavoastră, cititorule, mergeaţi conştiincios la serviciu, pe când cultivaţi atent postata de lângă bloc şi coseaţi taluzul şanţului spre a duce nutreţ la vacă, pe când aşteptaţi poştaşul cu pensia micşorată, ţara v-a fost trasă de sub tălpi şi dată bucată cu bucată prin „acte în regulă” vechilor şi noilor profitori.
Pare anecdotică recenta întâmplare dintr-un sat arădean unde urmaşii unei familii de grofi au prezentat în instanţă acte de moştenire care atestau că, interbelic, strămoşul lor ar fi posedat un întreg sat, cu toate dotările sale, de la păduri şi ogoare, la biserică şi şcoală. Instanţa, conform legii 247/2005 – „legea Flutur” – le-a consfinţit dreptul de proprietate, drept care cei peste 1000 de locuitori s-au „răsculat” când „proprietarii”, cu un tupeu peste orice închipuire, au adus jandarmii să le confişte pământul de sub case.
În acest fel au dobândit urmaşele budapestane ale grofului Kendeffy aprope întreg masivul Retezatul, urmaşii baronului Bánffy, sute de mii de hectare de păduri şi arabil în Ardeal, un prinţ – fabricant de cosmetice prin Elveţia – codrii judeţului Neamţ, Universitatea Harvard, peste 60.000 de hectare verzi şi lista jefuirii patrimoniului forestier şi a desfiinţării României este abia începută.
Numeroşii unguri pauperi, participanţi la răscoala lui Horia, arătaseră clar caracterul antiplutocrat al revoltei populare. Căci nici sărăcia lucie şi nici bogăţia nemernică nu cunosc frontiere şi etnii. Dovada o face şi lista de acum a profitorilor români ai acestei legi rele.
Şi întrucât, fermecaţi de ciorovăiala politicienilor dâmboviţeni şi de destinul manechinelor şi fotbaliştilor, românii nu se gândesc la revolte, propun scoaterea din manualele de istorie a eroilor Horia şi Avram Iancu şi înlocuirea lor cu Gheorghe Flutur şi Vasile Lupu. Ca ultimă reparaţie imorală.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”. Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
foto: Nicolae Dărămuș
Trăiesc tot mai puţin cu nădejdea că, atunci când pe un afiş, într-un ziar sau la vreo televiziune apare un titlu despre „zestrea românilor”, dincolo de el se află ceva bun şi demn de respect.
Televiziunile, reflectând trista realitate, se îngrijesc de „punerea în valoare” a nonvalorii, acoperind cu vorbe poleite şi admiraţie goală manifestări tradiţionale urâte, rod al ignoranţei şi prostiei. Etnografii poartă uriaşa vină în promovarea unor astfel de producţii şi, implicit, în cultivarea lor, deşi ei invocă o „scuză”: asta le este „pâinea”; cu toate că pentru lipsa conştiinţei nu există scuze. Tot fără scuză sunt şi profesioniştii de televiziune, cei care, apelând la clişee comode ca „tradiţia milenară” şi „obiceiul din moşi- strămoşi”, înalţă la rang de cultură, frumos şi necesar, practici stupide, lipsite de sens, cu ceremonialuri scârboase ori nocive. Ca formatori de opinie ce se pretind, jurnaliştii par de neiertat. Plecând doar cu ce au pe ei şi cu „beta-cam”-urile pe umăr, ei se pripăşesc cu sprjinul „autorităţilor locale” pe te miri unde. Acolo mănâncă, beau şi li se umple portbagajul cu bunătăţi de către chiar cei care, acceptând filmările, ar trebui plătiţi pentru asta. Aşadar, şi oamenii de televiziune trebuie „înţeleşi”: sunt doar nişte plebei amărăşteni, paraşutaţi în posturi prin lanţul relaţiilor personale. Televiziunea publică, evident, nu face excepţie. Iar dovada este un documentar despre oieri, filmat în Maramureş.
Dacă după vizionarea acestuia cineva a mai putut consuma lactate provenind „de la ţară” şi produse „bio” din gospodării, înseamnă că a avut fie stomacul tare, fie minte puţină; adaptări, de altfel, necesare supravieţuirii. „Focul viu” se chema obiceiul păcurăresc pe care fusese centrată filmarea, obicei menit să apere oile de duhuri necurate, de fiare, de boli şi de … „femei rele”.
Aprinderea acelui foc, recunosc, mi-a aprins şi speranţa: prin frecarea cu o frânghie groasă de cânepă, învârtită o singură dată, în jurul unui brăduţ uscat-iască, se isca un firicel timid de fum şi, în cele din urmă, o flacără adevărată prindea să scurme în coaja lemnului. După aprinderea acelui foc pur, documentarul părea să fi fost făcut de „duşmani”. Dacă l-aş fi văzut pe vreun canal occidental de televiziune, l-aş fi blestemat pe acel realizator care ne spurca imaginea „în afară”. Cu siguranţă că dacă o televiziune budapestană ar fi difuzat filmul, „românii verzi” s-ar fi răstit, prin ziare, la unguri, eternii culpabilizaţi pentru neisprava concetăţenilor cu gaci.
Filmul era făcut însă de români pentru români, beneficiind de comentariul laudativ al lui unui veteran din TVR. Când nu vorbea acesta, cuvânta poticnit şi gutural baciul, un zdrahon între două vârste, îmbrăcat oşeneşte de la creştet la tălpi. În timp ce mulgea oile, el a explicat cam cum stă treaba cu „focul viu” şi cu descântatul turmelor. Vorbea greoi dar tare, ca unul fără îndoieli asupra leacului. În răstimpuri trăgea câte o oaie prin strungă, potrivind-o autoritar deasupra găleţii cu lapte. Pentru igienizare îşi muia mâna în lapte şi, cu degetele năclăite, asuprea dobitocul, storcându-i ugerul. Lua altă oaie, apucând-o de coarne sau de lână, îşi muia iar degetele în produsul proaspăt şi mozolea patrupedul.
Între timp telespectatorii aflau că, spre a fi ferite de rele, oile se cer afumate cu tăciuni şi cu tămâie arsă în „focul viu”. Leacul era sigur numai după stropirea animalelor cu o fiertură aspră din balegă de vacă şi leuştean, timp în care trebuiau „bătuţi gacii”. Comentatorul insistase asupra existenţei unor „femei rele” care aveau obiceiul să farmece prin simplă uitătură, să fure laptele turmei; moment în care – normal – toate mioarele suferinde începeau să plângă în tăcere: semn rău.
A urmat demonstraţia. Baciul şi-a chemat un ortac, despre care am aflat că e „cel mai bine făcut” din întreaga stână. Amănuntul nu era lipsit de importanţă fiindcă, ajuns în ţarcul oilor, acesta şi-a lepădat gacii, rămânând cu totul gol, de la brâu în jos. Explicaţia n-a întârziat: „Pentru ca femeile rele să se uite la «bărbăţia» lui şi nu la oi, spre a le seca laptele.” Cei doi au prins să umble împreună printre animale. Baciul le stropea cu fiertura urât mirositoare, în timp ce bărbatul cu „bărbăţia” liberă îşi lovea cu un băţ gacii întinşi pe un par. Dar ce gaci! Cenuşii, rigidizaţi de jeg, uriaşi şi nepăsători. Din când în când, operatorul plonja în raccourci-uri insinuante asupra mijlocelului ciobănelului deloc „tras printr-un inel”. Se vedeau poalele cămăşii, spânzurând peste nişte coapse păroase, albe ca urda. Dedesubt se putea bănui, atârnând, „bărbăţia”, căci omul era „cel mai bine făcut”. Şi, în timp ce presupusele femei rele se uitau pofticioase dintre cetini, baciul a prins să strige pios „Tatăl nostru”. Omul cu „ispita” scoasă îşi lovea cu înverşunare gacii, glasul baciului implora „Şi nu ne duce pre noi în ispită”, iar singurele normale, mioarele, alergau speriate prin ţarc, ferindu-se de cei doi.
Emisiunea se chema: „Zestrea românilor”. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Fusese toamnă când l-am lăsat liber după ce, dolofan şi cu zbatere greoaie, l-am văzut în iarbă, necăjindu-mă apoi să nu-l rănesc atunci când i-am desprins cârligul linguriţei dintre fălci. Fusese un păstrăv mare şi i-am dat drumul gândind că peste un an voi veni acolo cu discipolul.
Discipolul e fiul meu cel mare. Viaţa a făcut să ne revedem doar o dată pe an, în vacanţa de vară când, de la mii de kilometri, vine în ţară. Poartă cu el de fiecare dată lanseta, mulineta şi câteva linguriţe pentru păstrăv. Le poartă cu obstinaţie de pe când avea vreo şapte ani. Acum a trecut de optsprezece. Soseşte mereu în iulie – se ştie, luna cea mai zgârcită cu pescarii – şi pleacă mereu dezamăgit. Dar, spre lauda lui, nu se lasă, punând insuccesele sale halieutice în seama vântului, a ploii şi a altor duşmani neştiuţi ai pescarului.
Pe Bistriţa Aurie, unde eu sunt oarecum „de-al locului” el are o vorbă: „Tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”. Mă întristează spusa lui, dar îi dau dreptate fiindcă toamna primeşte mereu prin poştă fotografiile peştilor prinşi de mine, după plecarea sa. Acum însă, fără doar şi poate că va prinde. Îl va prinde. Păstrăvul „meu” este acolo, ştiu bine şi pe el îl aşteaptă.
De zeci de minute arunc bulboanei priviri pline de reproş sau, după caz, dau sfaturi şi aprob cu glas tare manevrele flăcăului. El e serios, atent şi, în ciuda timpului scurs din ziua începută sub promisiunea mea „Astăzi vei prinde!”, încă păstrează pe chip o încredere senină şi înduioşătoare. Lanseta mea, o veche telescopică Balzer-mini stă strânsă în rucsac. Sunt hotărât să nu o scot, rămânând numai ghid, sfătuitor şi ajutor la nevoie. Numai să fie la ce să-l ajut! – îmi spun amărât, căci râul se arată neînduplecat.
I-am povestit despre păstrăvul care pândeşte în acest loc şi văd bine cum argumentul meu – asemenea altora la fel de certe – i-a generat acea înverşunare tăcută şi optimistă care face din pescari, în general, nişte fiinţe de o inocentă şi ridicolă măreţie.
Dar, degeaba. Rotativa a brăzdat dorna în tot felul: la fund, între ape, de-a latul, oblic, în amonte şi în aval. E drept că recuperările făcute de-a lungul unui trunchi de molid prăbuşit în curent nu mi s-au părut destul de adânci. Dar nu vreau să par savant: e la mijloc, ştiu, eterna senzaţie a dascălului că el ar face totul mai bine, „mai perfect”. „Uite, puiule, cam cum trebuie”- zic totuşi doct, lungindu-mi lanseta într-un târziu. Da, nu m-am abţinut, dar va fi numai o demonstraţie tehnică. O lansare şi basta.
Linguriţa mea zboară cu eleganţă, cade lângă buştean, se scufundă. Înfig varga în apă şi recuperez. Fluturele metalic bate pietrele enigmaticului cotlon fluid, vibrând cuminte şi – nu se putea altfel! – căpcăunul a ţinut să mă glorifice. A atacat hulpav rotativa, gata să-mi smulgă undiţa din mână. Inconfundabila împiedicare vie din adânc, înţeparea scurtă, elastică, două clipe legate ce fac din peşte, lansetă şi pescar un „tot” armonios, încordat şi crud. Dincolo de privirea mea este o zbatere năpraznică pe care doar vârful lansetei o trădează. Mulineta „cântă”. „Cânt” şi eu: „A luat-o!”. El era şi de data asta nu l-am mai iertat.
Facem fotografii pe rând, trecând peştele de la unul la altul. Zâmbesc trist, jenat că mi s-a întâmplat mie, la singura lansare, mândru oarecum de reuşita demonstraţiei. Aş fi fost tare fericit să îl prindă el şi, privindu-mi pruncul prin obiectivul foto, de la înălţimea celor 1,90 metri cât are acum răsună implacabil: „Vezi tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”.
A început să plouă somnoros peste optimismul meu şi peste păduri. Urcăm alţi kilometri de râu. Părăsim maşina grăbiţi după un „Aici!” pe care l-am decretat marţial, la vederea unei stânci în surplombă, umbrind şuvoiul. Este locul care îmi dăruieşte un păstrăv bun în fiecare an. Discipolul lansează lung, mulineta lucrează şi o virgulă alburie s-a înfiripat sub unde. S-a văzut numai din poziţia mea. Discipolul simte lovitura, tremurătura, şi înţeapă repetat, privindu-mă mirat că s-a întâmplat minunea. În ochi i s-a aprins cunoscutul amestec de triumf şi teamă că va scăpa peştele.
Peste câteva clipe îl fotografiez. Păstrăvul atârnă inert în triplul linguriţei. Nu este chiar monstrul din poveste, dar e unul bun, măricel. Îndărătul lui se află doar un zâmbet relaxat şi larg, de învingător. Şi, în timp ce potrivesc imaginea, descopăr cu uimire cum anii au trecut, viguroşi, în bărbatul tânăr din faţa mea. Declanşez o dată, de două ori, de trei ori, să fiu sigur, în vreme ce, ca la ruperea unei vrăji aud: „Acum plec liniştit şi-mi simt vacanţa împlinită”. Îl felicit, îl strâng în braţe bucuros de parcă ne-am regăsit scăpând dintr-o mare primejdie graţie bravurii. Leul din Nemeea să fi fost la picioarele noastre şi nu aş fi fost mai mândru de isprava lui.
Din când în când privesc fotografiile: straşnică dovadă că uneori viaţa e îngăduitoare şi lumea perfectă. Având ea, lumea, dimensiunea şi chipul unui păstrăv.
De la întâmplare anii au trecut, mulţi. Nu bănuiam atunci că acel păstrăv avea să fie ultimul lui păstrăv. Ultimul dus acasă. Fiindcă de atunci, de câte ori ieşim la pescuit, vraja fiind ruptă, el prinde. Stă ca pe ace până îl fotografiez cu „prada”, ţinând păstrăvul în palme ca pe un fulg de nea şi se repede să-l redea apei. Iar zâmbetul lui nu mai are de a face cu victoria, ci cu lumea. Şi cu cea a păstrăvului.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: după zeci de ani de umblet prin păduri, am început să înţeleg limba fiarelor şi arborilor. Fireşte că sunt încă un debutant şi simt că aşa voi rămâne toată viaţa, dar tot e ceva. Nu cred să fie vreo vrăjitorie în dobândirea acestei abilităţi, considerate o adevărată diformitate şi handicap de către cei pragmatici, la mijloc fiind mai degrabă o chestiune de bunăvoinţă. Ceva în sensul în care da asigurări Sri Aurobindo: „Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi”.
Am stat, de pildă, de vorbă cu nişte urşi răniţi în război; să fie limpede: războiul purtat de umanitate cu natura. Pe unul dintre ei l-am întrebat dacă este vreo diferenţă între glonţul tras de un braconier pauper şi cel scuipat de arma scumpă a unui vânător cu acte în regulă. Seamănul meu îmblănit avusese parte de ambele favoruri „bărbăteşti”, supravieţuise şi, spre surprinderea mea, am aflat că cei doi plumbi dor la fel de crâncen şi că rănile s-au infectat îngrozitor, vindecându-se cu mare caznă.
Am povestit adesea cu molizii tăiaţi – arborii mor încet şi au mai multă vreme să îşi rostească testamentul – şi am aflat că nici ei nu au sesizat vreo diferenţă între drujba hoţului cu căruţă şi cea a jefuitorului legal, dotat cu TAF şi remorcă articulată. Graţie lor am înţeles uşor că, însoţită de acte legale sau nu, moartea le este tot moarte.
Şi urşii şi arborii mi-au explicat că totul a început de când ei, din surse, au devenit resurse. Fiindcă pădurea, cu toate cele aflate în ea, fusese la început sursă: de viaţă şi de frumuseţe. Abia când aceasta şi locuitorii săi au însemnat resurse a început răul. Căci resursele nu mai erau nici de viaţă şi nici de frumuseţe, ci numai resurse de bani pentru nesătuii Pământului. „Ce, prietene ? – îmi zicea ursul – ai auzit vreodată să se spună «resurse de frumuseţe»? Bineînţeles că nu. Se spune «surse de frumuseţe». Ceea ce, la început, am fost noi toţi: arborii, florile, vulturii, urşii, ba chiar şi unii oameni. Iar astăzi am devenit aproape toţi – chiar şi cei mai mulţi dintre oameni – resurse. De îmbogăţire anapoda, fiindcă am încăput, cu hârtii legale, pe mâna unor proşti lacomi.” A trebuit să îi dau dreptate.
Pe primul povestitor l-am întâlnit într-un fund de pârâu. Ei bine, mai din mormăiala lui, mai luându-i urma, am aflat că, alături de alţi confraţi, el îşi avea bârlogul undeva pe o coastă întinsă cu pădure neumblată, plină de doborâturi vechi şi stâncării îmbrăcate în muşchi adânc. Să tot trăieşti acolo! Mai la deal începeau rarişti cu afiniş, pajişti nesfârşite cu ierburi crude – căci ursul paşte! – şi o „hribărie” darnică se isca nu departe, vară de vară. Iar pârâul limpede clipocea chemător doar la câteva sute de paşi mai la vale. Fireşte că mâncarea asta nu era îndeajuns pentru cele aproape 250 de kilograme ale sale şi de aceea hoinărea toată noaptea, căutând paşnic şi prin alte cămări verzi.
Toate au mers firesc până în urmă cu câţiva ani, când în uriaşa poiană de sub cer s-au instalat două stâne. Câinii ciobăneşti au prins să coboare, lătrând în jurul culcuşurilor ursăreşti, cât despre a mai ieşi noaptea în largul luminat de stele nu mai putea fi vorbă: aceeaşi haită de potăi, strigătele ciobanilor şi focurile aprinse îi tăiau orice poftă de verdeţuri. Un container frigorific înmatriculat în Italia şi-a făcut apariţia la furca pâraielor şi alte hoarde, de omuleţi tuciurii de data asta, s-au pus pe jefuit hribăriile, afinişul şi zmeurişurile lui, îngrămădind în el roadele pădurii. Aşa a ajuns ursul să se pribegească prin „străinătatea” altor codri, unde încă nu se înstăpâniseră oamenii.
Al doilea povestitor locuia tot acolo, dar era mai bătrân şi mai păţit. Dovada era şi laţul de oţel împletit – şpranga, cum îi spun localnicii – pe care îl purta, asemenea unui brâu ucigător. Laţul îl strângea peste burtă, trecându-i pe dinaintea coapselor şi pe deasupra cozii. Respira anevoie şi, atunci când l-am întâlnit, se oprise să îşi tragă sufletul şi spre a-şi linge prelunga rană supurată, pricinuită de „podoaba” oferită de ciobani. Dar ce se întâmplase? Spre a-şi păstra laptele şi caşul la rece, gospodarii îşi aşezaseră putinile în pârâu, înconjurând locul cu laţuri, „să nu dea ursu’.” Şi ursul a dat: cu nasul de mirosul bunătăţilor şi cu trupul în sârme. S-a zbătut amarnic, s-a zmucit şi firul i-a intrat în carne. Nu s-a lăsat: a ros fierul zdrelindu-şi gingiile şi dinţii şi, în cele din urmă, oţelul s-a frânt, rămânând agăţat de victimă. Era un urs uriaş, cărunt şi trist. Din când în când şedea „căţeleşte”, ostenit. Atunci burta îi bomba sugrumată în cercul de metal, rana primea o nouă tăietură şi trebuia să se ridice. La pârâu se ducea nu atât de sete, cât pentru răcoarea apei vindecătoare.
La câteva luni timp după întâlnire m-am întors în ţinutul povestitorilor şi, discret, am urcat pe coasta cu bârloage. Era toamnă. Muntele, până deasupra culcuşurilor fusese defrişat. Gestionarul licitase parcelele forestiere, agentul economic le-a executat şi lemnul a ajuns la ubicua firmă austriacă Egger- Schweighofer. Drujbele au urlat toată vara acolo şi buldozerele, urmate de TAF-uri, au brăzdat codrul. Bârloagele au rămas pustii şi urşii au ajuns pe drumuri de TAF, apoi pe drumuri. Pentru o astfel de succesiune de agresiuni ecologice, în ţara lui Schweighofer ar demisiona ministrul Mediului.
În curând presa românească va scrie despre întâlniri dramatice dintre oameni şi urşi, subliniind că în acea regiune, „până astăzi nu s-au înregistrat astfel de conflicte”. Ministresa de mediu, Rovana Plumb, va afla de la „specialişti” că în locul cu pricina au apărut „urşi cu comportament deviat” care trebuie împuşcaţi. Iar parvenitul bănos care a defrişat parcelele, împreună cu alţii asemenea lui, vor veni cu arme şi autorizaţii spre a salva plebeii de „plaga urşilor”, ucigând, după pădure, şi pe inocenţii săi locuitori. Deveniţi astfel resursă pentru vreo societate privată de vânătoare comercială.
Unde s-au întâmplat toate astea? În Bucovina, dar aşa merg lucrurile oriunde în Carpaţi.
Kamikaze, 14 noiembrie 2012 foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Mimi este numele de alint al Margaretei, nepoţica unor prieteni. Are aproape cinci anişori şi iubeşte animalele, ca oricare copil: ştie că trebuie hrănite, îngrijite, adăpostite şi mângâiate. „Animalele” sunt aşadar, în primul rând, cele de pe lângă casa omului, mai ales câinele şi pisica. Despre cele sălbatice ştie puţine lucruri, aşa cum, de altfel, ştiu toţi oamenii mari: că se află undeva în păduri, că multe sunt „în Africa, în junglă”, că se fac filme şi „atlase” despre ele şi că sunt „interesante”. Cu acestea din urmă omul nu are cine ştie ce treabă, în afara pomenitelor filme şi cărţi. Nu trebuiesc hrănite, îngrijite, adăpostite, cât despre mângâierea lor nici nu poate fi vorba, ele fiind, pe lângă „interesante”, şi „foarte periculoase”.
Fetiţa e drăgălaşă nevoie mare, sfătoasă cât încape şi e mâncăcioasă. Drept care este şi cam durdulie, dar asta e o altă poveste ce îşi poartă firul spre convingerile despre sănătate ale celor mari. Pofticioasă fiind, copila înfulecă cu senină dăruire „şunculiţă”, „puiuţ”, „sălămel”, ba chiar şi mititeii au început să îi placă de când a mâncat dintr-aceştia, pe săturate, la „Raliul off road al Bucovinei”. Fiindcă, dacă nu aţi ştiut, Mimi este odrasla unei pasionate familii de off-road-eri: mama, susţinătoare cu inima a „aventurii în natură”, nelipsită de pe scaunul copilotului, iar tatăl, faimos promotor şi practicant regional al amintitului pseudosport. E drept, nu e un promotor din categoria snobilor avuţi pentru care automobilul „tare” este un blazon. E om muncitor, pornit „de jos”, proprietarul unui atelier mecanic, priceput la toate măruntaiele maşinilor, de la binevoitorul Tico la coloşii 4×4, cei asemănători unor agresive lăcuste pe roţi. Îşi face meseria cu convingere, iar pasiunea sa pentru off-road are exact doza de inocenţa şi inconştienţă ce nu permite îndoiala. Chiar crede că „natura” se vede mai bine şi mai temeinic prin parbrizul tărăboanţelor bornăitoare, iar dragostea pentru acestea se suprapune în judecata sa cu preţuirea naturii în mijlocul căreia, iată, îşi exercită poluantul hobby.
Aşadar Mimi cea pofticioasă înghite pe nerăsuflate bunătăţile enumerate. Sunt sigur însă că dacă i-aş explica faptul că „puiuţ” înseamnă o găinuşă ucisă, că „sălămelul”, „şunculiţa”, ba chiar şi mititeii s-au preparat după ce un baros a crăpat fruntea unui viţel, urmat fiind de cuţitul străpungând gâtul aceluiaşi „copilaş al vacii”, Mimi şi-ar cam pierde interesul pentru mâncare. Ceea ce, evident, pentru inteligenţa ei absolut remarcabilă şi silueta dolofană ar fi de un real folos. Cum în această eventualitate clară m-aş pune rău cu părinţii care „ştiu ce e bine şi ce e rău pentru copilul lor”, nu mi-a rămas decât să-l fac pe acelaşi prunc să judece singur ce e bine şi ce e rău în purtarea omului mare. Faţă de natură şi mai cu seamă faţă de sălbăticiunile aflate prin atlasele de profil, cele cu care, vezi bine, omul nu are vreo treabă. Iar primul prilej nu l-am scăpat…
Urcam în Călimanul Cerbului. Era vara şi Mimi, însoţită de bunici, păşea harnică lângă mine, ţinându-mă de mână. „Vrei să îţi spun o poveste?… Una aproape adevărată?” – am încercat-o eu. „Vreau!” – a sunat răspunsul.
Aşa s-a născut povestea:
„Într-o dimineaţă de duminică, un bursuc harnic şi curat peste măsură, a lenevit mai mult în vizuina lui subpământeană. Nu avea de ce să se hărnicească, aşa cum făcuse nopţi şi zile la rând până atunci. Strânsese provizii multe şi bune, toamna fiind lungă şi uscată, iar gândul cămării pline îl făcuse să doarmă dus întreaga noapte. Totuşi, când prima rază de soare lovi pieziş în fereastra vizuinii, bursucul nostru şi-a spus că lenea multă nu e bună. S-a ridicat în capul oaselor, s-a întins îndelung şi a căscat. Ba chiar a schiţat, după coborârea din pat, câteva mişcări de gimnastică ce ar fi putut părea caraghioase, dar nu şi neamului bursucilor care, bondoci fiind, au alte norme de frumuseţe şi de graţie, cu totul străine oamenilor.
Cum ziua se arăta numai bună pentru o plimbare prin pădure, bursucul a deschis televizorul – un model tare vechi, ce lui nu-i servea decât la ascultarea buletinului meteo, veştile omeneşti părându-i total neserioase. Îşi făcu o cafea şi se aşeză comod în fotoliu, dornic să asculte poveştile norilor de pe cer. Şi, tocmai pe când bufniţa de serviciu începuse relatarea despre fronturile atmosferice, bursucul simţi cum i se scutură din temelii locuinţa. Cutremur nu putea fi, bursucul având semnele sale secrete, în complicitate cu Pământul, ori de câte ori acesta mai avea crampe în măruntaiele lui sau mai tuşea, în urma fumurilor omeneşti. Nu era cutremur şi totuşi un lucru straniu, neîndoios rău, se întâmpla în pădure. Un bornăit amarnic şi cătrănit crescu asurzitor, pereţii locuinţei trosniră, ceaşca de cafea se răsturnă şi, ca apăsat de o forţă nimicitoare, tavanul vizuinii se prăbuşi. Soarele năvăli orbitor înăuntru şi, aproape să îi strivească năsucul, o roată imensă, neagră şi înverşunată îi trecu pe lângă cap. Sări speriat într-o parte, văzu şi înţelese…”
Povestea se opreşte aici, fiindcă Mimi a izbucnit îngrozită: „Tata!” foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„Ia spuneţi-mi, măi puişorilor, aţi auzit voi că se va extinde aeroportul oraşului? – am întins eu capcana pildei. ”Daaa!” – sunase răspunsul, în cor de glasuri subţirele, dar informate. „Şi cum vi se pare lucrul ăsta? – am continuat. Adică, ce credeţi voi? Este un lucru bun?” „Daaa!” – confirmară pripite glăscioarele. „Eu zic să nu ne grăbim şi să vedem pe îndelete, împreună, dacă într-adevăr mărirea aeroportului din oraşul vostru este un fapt de laudă… Căci s-ar putea să fie un lucru rău. Tare rău. De acord?” Tăcere. Privirile şi-au pierdut din prietenie, încărcându-se dintr-o dată cu un amestec de nelămurire, neîncredere şi uimire. Era limpede: în ciuda vârstei de nici nouă anişori, interlocutorii mei păreau să trăiască în clişee cimentate şi, mai grav, generatoare de emoţii negative. Iar eu, odată intrat în horă, trebuia să îmi duc demonstraţia până la capăt, convingător şi blând, dacă voiam să mai calc pe acolo. Aveam de muncit.
Fusesem invitat în şcoala aceea spre a le vorbi pruncilor despre ecologie. Clasa a treia… Va trebui să fiu atent – îmi spusesem pe când urcam scările – să mă cobor la mintea lor, să nu fiu complicat, să găsesc exemple potrivite şi să nu mă lungesc. Mai ales să nu mă lungesc; copiii îşi pierd repede interesul. Cu aceste gânduri am păşit în sala de clasă care, de la bun început, mă surprinsese prin atmosfera de grădiniţă răsfăţată. Eram un învechit pesemne. Mese aşezate în cerc, ghiozdane multicolore aruncate la podea, creioane colorate, foi cu desene trasate neîndemânatic, forfotă şi zumzet. Deşi sunase clopoţelul, mărunţii locatari nu păruseră să mă fi observat, văzându-şi de joacă şi discuţii. Abia când învăţătoarea i-a atenţionat s-au aşezat pe scaune şi mă învredniciră cu priviri iscoditoare.
Am fost prezentat: „Domnul care a scris în ziar povestea cu bursucul accidentat în pădure la raliul off-road şi pe cea cu vidra ucisă la şosea, de un automobilist grăbit”. „Le-am citit povestirile şi să ştiţi că la urmă aveau ochii în lacrimi”, mă asigurase învăţătoarea, neuitând să mă prevină încă din hol asupra faptului că elevii săi, deşi mici, erau foarte umblaţi prin lume: „Sunt copii cu posibilităţi, ştiţi cum e azi, părinţii…” O prinsesem din zbor: aceasta avea să fie informaţia care, nădăjduiam eu, urma să mă scoată din încurcătură. Cu siguranţă „copiii cu posibilităţi” călătoriseră cu avionul.
Cum liniştea se adâncea, am continuat: „Văd că tăceţi… V-am întrebat dacă sunteţi de acord să vedem împreună, judecând cinstit, dacă mărirea aeroportului nu face cuiva rău”. Câteva capete se înclinară neconvingător, acceptându-mi propunerea. Copiii nu erau numai umblaţi, ci şi amabili, poate chiar uşor milostivi cu mine. Trebuie însă că le păream tare primitiv, punând la îndoială ceva ce nu poate fi pus la îndoială: „civilizaţia şi progresul”.
Momentul era bun şi am plusat: „Cum arată un aeroport modern ştiţi cu toţii, doar aţi zburat, aţi văzut prin filme. Cine mi-l poate descrie?”. Mâinile se ridicară, agitându-se în aer. Am ales la întâmplare şi tabloul aeroportului se contură conform realităţii: beton şi iar beton. Beton cenuşiu cât vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare şi, mai ales, oameni eleganţi. Povestitorul de o şchioapă fusese la Londra. O fetiţă îi întări spusele: şi la Paris era aşa, dar „şi la noi, la Otopeni, însă e mai mic”. „Dar dincolo de piste ce se află?” insistai eu, iar vocile tinere îşi amestecară părerile: „Câmp”- rosti un băieţel. „Lanuri cu grâu şi porumb”, spuse o domnişoară. „Buruieni!” se repezi un şmecher şi râsul celorlalţi îi confirmă poanta.
„Buuun! Toţi aveţi dreptate. Dar, în afară de plante, ce se mai află pe câmp, împreună cu grâul, porumbul şi buruienile?
„Animale: iepuri, căprioare…” – sosi răspunsul. „Exact. Şi, dacă se extinde aeroportul, dacă vin buldozerele şi betonierele, ce fac animalele astea?” – am întrebat iar. „Fug!” – se iţi o fetiţă mărunţică, tăcută până atunci şi în ochii ei văzui un licăr de spaimă. „Ai dreptate, domnişoară, însă în câmp mai sunt mii de animale mici care nu pleacă, fiindcă locuiesc în pământ. Acolo îşi au vizuinile, în găuri şi galerii, în cotloane subpământene, secrete şi întunecoase… De popândău şi de hârciog aţi auzit?” Nu auziseră. „Dar de nevăstuică, ştiţi?” Nu ştiau nici de ea.
Le-am descris „animăluţele” cum m-am priceput mai bine, ba chiar am şi desenat pe tablă chipul hârciogului mâncăcios şi chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminţe „de rezervă pentru la iarnă”. Mare figură hârciogul ăsta! Dar şi popândăul e simpatic foc, mai ales când se înalţă „popândău”, ca să vadă departe. Şi pe tablă l-am schiţat şi pe el, ridicat „în două picioare”. „Să ne închipuim acum că am face o secţiune prin pământ, ca şi cum am tăia un caşcaval. Vizuinile animăluţelor s-ar vedea asemenea găurilor” – am adăugat. Şi, zugrăvind pe tablă „caşcavalul” viitorului aeroport, am continuat: „Şi, ce să vezi?… Pe când animăluţele noastre stau la adăpost, aşteptând să treacă primejdia, deasupra lor, astupându-le ieşirile, se toarnă…” Nu am mai apucat să spun ce se toarnă, fiindcă aceeaşi fetiţă izbucni: „Beton! Şi ele se sufocă acolo!”. În clasă se lăsă o nouă tăcere. foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”. Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
foto: Nicolae Dărămuș
Era prin 1980 când afişul unei expoziţii fotografice m-a dus în sala mică a Casei Universitarilor din Cluj. Autorii, doi studenţi la medicină – Paul Prodan şi Dan Rusu – veniseră acolo cu imaginile trudite în două-trei toamne, la boncănitul cerbilor. Emoţionaţi şi tăcuţi, mândri de ispravă – era vremea laboratoarelor improvizate, a aparatelor „de mărit” cu sertar de filtre „color” – m-au simţit de la primele vorbe, invitându-mă cu ei în viitorul septembrie . Aşa am descoperit Suhardul, muntele care avea să mă lege statornic până în ziua de azi. Aşa am descoperit alergătura fericită cu aparatul foto de pe o culme pe alta, după cum, dintre molizi mă chemau glasurile cerbilor. Erau dimineţi geroase, cu ceaţă lipicioasă şi grea, amiezi istovite de soare, dezmorţind zumzăitoare roiuri, urmate de amurguri sângerii prelinse pe orizont. Şi, mai ales, erau cerbi. Mulţi. Iar eu aveam cu puţin peste douăzeci de ani şi nu ştiam ce-i oboseala. Cu scule fotografice modeste şi filme color procurate „pe sub mână”, mă pomeneam nu o dată înconjurat de alaiuri de nuntă: douăzeci de ciute cu viţei şi doi-trei cerbi „lăturaşi”, înfruntându-se cu stăpânul „haremului”. Prins în tumultul acelor dueluri pure mi se întâmpla adesea să înţepenesc minute în şir, făcându-mă una cu vreo cioată, cu obiectivul la ochi, tremurând de încordare, dar neîndrăznind să mişc, spre a nu tulbura vraja. Cerbii trăpau pe lângă mine, răsuflând amplu, zgomotos, înconjuraţi de nori de abur, ca nişte fiinţe celeste. Fericit, sub mugete tot mai stinse, aşteptam apoi dimineaţa cu ochii deschişi, canonindu-mă amarnic pe priciurile tari şi afumate ale vreunei stâne părăsite, iluzoriu adăpost de frig şi ploaie. Da, am mai spus-o: cerbii erau mulţi, anii mei, puţini şi sculele, deloc pe măsura „vedetelor” pe care le cunoşteam fără greş. Iubitorii ştiu că se poate: cunoşteam cerbii Suhardului după glas, după coarne, după alură. Şi-i căutam, bucurându-mă de reîntâlnirea lor, dovadă că supravieţuiseră iernilor, lupilor… vânătorilor. Sub culmea Ştefanului zăcea, într-un septembrie, trupul unuia dintre ei, ucis. Fusese o luptă năpraznică şi pământul, frământat de copite, povestea totul. Mai aprig povesteau însă rănile celui răpus şi încordarea lui, stranie şi rece, cu picioarele spre cer şi gâtul comat, răsucit nefiresc, frânt între năvala adversarului şi un molid înfurcit. Un an mai târziu, pe Coasta Cerbului – cum o botezasem – mă aflam singur. Treburi felurite îmi împiedicaseră prietenii să urce. La locul ştiut, pe molidul înfurcit se afla o tăbliţă de lemn. Purta pe ea, pirogravate, patru versuri din Moartea lui Fulger cu sfârşitul atât de potrivit: „Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea”. Şi am înţeles: Paul trecuse pe acolo, punând singuraticul epitaf unei morţi anonime. Atunci l-am găsit cam patetic. Mult după aceea a venit anul 1989. Şi „cerbii mei”, cei pe care-i cunoşteam după glas, au devenit toamnă de toamnă tot mai tăcuţi. „Mugetul a fost slab anul ăsta”, spuneau „specialiştii”. Şi aruncau vina pe vreme, pe căldură, pe ploi, pe ceţuri, pe frig ori pe Soare. Suhardul însă era cotropit de automobile 4×4 şi focurile de armă biciuiau pădurile tot mai des. Capetele cerbilor ştiuţi le revedeam agăţate în gardurile cabanelor de vânătoare, curăţite de carne de către paznici şi pădurari, cu acele mişcări slugarnice şi pripite, de bărbier, în vreme ce, alături, Herr X – ca umflat cu pompa şi costumat elegant, după catalogul Frankonia – pufăia din pipă, gânditor şi gol. Mai apoi, legate la vedere pe portbagajele maşinilor, capetele cerbilor porneau pe un ultim drum. Aşa mi-a plecat taurul „de 18 raze” din Vâlfa, cel „ de 16” din Gândacu, cel din Silvestru, cel din Făgeţel. Lista e lungă, zeci de rânduri. Iar „specialiştii”, învinuind aceleaşi astre, îmi repetau doct şi patriotic: „Mugetul a fost şi mai slab anul ăsta. Ţara are nevoie de valută”. În ruptul capului nu ar fi spus că mugetul era slab fiindcă cerbii se împuţinaseră şi că valuta, într-o formă sau alta, ajungea şi în propriile lor buzunare, mult mai nesăţioase decât invocata ţărişoară. *** Vântul a murit şi mestecenii, înţepeniţi într-o fragilă reverenţă, preling spre pământ ramuri subţiri, stropite cu chihlimbar. Aşteptând, o dată cu înserarea, buciumul vreunui cerb din Suhard, înţeleg acum altcumva epitaful de pe tăbliţa putredă din Coasta Cerbului. Şi nu îl mai găsesc deloc patetic. Dimpotrivă, îmi pare tocmai potrivit acestui timp. Potrivit şi locurilor unde am văzut sângele urşilor, al caprelor negre, potrivit acelor postăţi întinse, tăiate „ras”, în care a murit pădurea. Anii mei sunt mulţi şi ţin în mâini aparate fotografice scumpe, sofisticate. Întârzie la întâlnire doar cerbii. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
De bătaia de cocoşi din valea Scoruşului mă leagă amintiri blânde. Ani la rând, respectând o veche datină, am urcat acolo cu aparatul fotografic de Sfântul Gheorghe. Cei câţiva kilometri parcurşi pe drumul forestier erau întotdeauna o bună gimnastică la ceasul acela nocturn şi înfrigurat, când bruma lăsa loc peticelor de zăpadă pe măsură ce mă afundam pe firul apei spre furca pâraielor. De o vreme devenisem ceva mai comod şi, profitând de bariera de-a pururi ridicată – semn de delăsare pădurărească – urcam cu maşina până la „întorcătoare”, locul unde drumul, închis de codri, obliga la întoarcere orice automobil.
De acolo, vreme de vreo jumătate de ceas, pasul urma poteca tot mai îngustă, cocoţată pe coastă între pădurea bătrână şi şuşoteala şuvoiului care, ici-colo, se rupea în cascade scunde peste cioatele călătorite pe volbura dezgheţului. În aprilie, la ora 4 dimineaţa, detaliile drumului se închegau însă doar din auz şi memorie, fiindcă jos întunericul era întreg, iar lanterna – slabă, anume ca să nu strice somnul pădurii – abia pâlpâia dinaintea cizmelor când şi când. Deasupra, atât cât îngăduiau culmile, o dungă de cer vioriu clipea distant cu ochi de stele palide. Amorţeala nopţii chinuite – trecută cu ochii la deşteptător – se topea năvalnic sub asaltul aerului spirtos, invadând plămânii cu frig, ca un fluid strident, răvăşitor şi pus pe întinerire. Dimineaţa în munte simţeam viaţa.
Urma urcuşul. Versantul era abrupt la început şi poteca se pierdea lesne, ascunsă sub ierburile pleoştite de zăpezi ori copleşită de căzături. Trunchiurile molizilor rupţi încrucişau coasta şi rădăcinile lor smulse se zbăteau sub licărul lanternei ca nişte disperate fiinţe fantastice cu mâini descărnate. Sub cetini cerul dispărea cu totul şi noaptea căpăta consistenţă materială. După atâţia ani însă ştiam drumul şi cu ochi închişi. Poteca nu mai avea mare însemnătate şi, dacă doborâturile nu s-ar fi înnoit iarnă după iarnă, lanterna mi-ar fi fost aproape inutilă: călcam mlaştina unui izvor pornit de sus, chiar din bătaie, urmau câţiva paşi pe firul lui sprinten şi sonor, apoi pieptul blând ce mă conducea spre cea dintâi odihnă, pe o padină dreaptă. Ceva mai încolo se înălţa „Mezinul”. Îl ocoleam prin stânga, scriindu-mi mersul oblic încă vreo sută de paşi. În platoul următor, mai întins, domnea fratele cel mare, „Bătrânul”. Mai demult se afla în centrul bătăii. Mai demult… adică în urmă cu vreo şase-şapte ani. De la o vreme rămăsese singur.
Cocoşii, învăţând an după an lecţia omului cu armă, îşi purtaseră dragostele tot mai sus, cântând mai către vârf. „Bătrânul” – patriarhul brazilor din Suhard – mă chema însă lângă el de fiecare dată pe când coboram de la rotit. Socotindu-i vârsta la vreo 400 de ani, apropierea lui mă liniştea ori de câte ori îi priveam silueta masivă proiectată pe lumina văii. Neclintit şi neschimbat de când îl ştiam, făcând ca mai tinerii molizi care îl înconjurau să pară firavi în ciuda grosimii lor cât un trup de bărbat. Iar când îi atingeam coaja groasă de două degete şi aspră asemenea unor solzi de saurian uitat, îmi părea că ţin timpul pe loc. „Mijlociul” era ceva mai încolo în buza platoului. Într-o dimineaţă, pe când ceremonia se încheiase şi umblam fără fereală, un cocoş întârziat i se iţea ţanţoş pe cea mai de jos creangă, fermecat de soarele agăţat în cetini. M-a răbdat cât să ridic aparatul la ochi şi dus a fost. Cocoşii, lucru ştiut, iubesc brazii seculari. Iar aceştia sunt rari, tot mai rari.
Urcând, tablouri din primăverile vechi se învălmăşeau fără rând, pe cât de nestatornice, pe atât de vii: aici a ieşit la vânătoare jderul galben şi dolofan ce îmi aruncase în creştet aşchii de scoarţă desprinse din goana lăbuţelor, dincolo, seara, pe când aşteptam adunarea gotcanilor în cetini, a venit mistreţul până la doi paşi de noi. Eram cu soţia şi cu fiul nostru, pe atunci în vârstă de vreo unsprezece ani, iar vierul a înţepenit adulmecând secunde nesfârşite, nelămurit şi speriat ca şi pruncul. S-a întors brusc, trecând spre vale, mai-mai să-l ating cu mâna şi abia atunci, ca la comandă, toţi trei ne-am zâmbit şi am prins a respira. Iar undeva, în stânga, se află cioata înaltă de care stam lipit, atunci când împăratul nopţii mi-a şters genunchiul cu evantaiul cozii, absorbit cu totul de adversarul care oficia obraznic la o aruncătură de băţ.
Ce nedrept aş fi însă dacă aş uita jumătatea de ceas în care, aşezat la rădăcina vreunui molid, aşteptam deşteptarea codrului. Tăcerea se închega brusc în jur, ca întărită de stingerea lanternei şi auzul, singurul simţ prin care mai trăiam, pândea întâiul ciripit, mereu nesigur că ţârâitul timid la început – ca un scâncet, părând să încerce puterea liniştii, înşurubându-se tot mai curajos în văzduh prin infinite triluri – este al privighetorii. I se adăugau alte glasuri înaripate, tot mai sonore, mierle, huhurezi, în vreme ce gândul că, poate, nu m-am oprit în „locul bun” rodea. Şi pe când coloanele molizilor prindeau contururi fumurii, tot mai departe, printre imnurile ridicate din cetini străbătea vag şi cântul gotcanului: discret şi sobru, pe măsura vieţii şi veşmântului său. Apoi lumina zgârcită, zborurile lui aspre, emoţia apropierii cu aparatul pregătit, rateurile şi, din când în când, câte o fotografie. De cele mai multe ori modestă şi de nepreţuit. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Anca Dărămuș
Spaniolul e vânător pătimaş. A vânat de toate la viaţa lui, dar ursul îi lipseşte dintre trofee. De aceea a venit în România. De peste un ceas priveşte prin ferestruica măruntă, strângând în palme carabina. Din când în când ia linia de ochire şi reticulul lunetei dansează tremurat asupra unei ţinte imaginare, lângă cadavrul calului. Între cetini, întunericul e ca tăciunele. Spaniolul ar trage o ţigară. E nervos, simte că tremură, că aşteptarea l-a cotropit. Aici nu e ca la poligon şi nici ca la raţe. Dacă ratează?…Trage aer în piept, adânc, o dată, de două ori. Nu… Nu are cum rata. Animalul e mare, va sta pe loc. Îl va lăsa să se aşeze, să înfulece din nadă şi abia atunci, calm, va slobozi focul. Parcă s-a mai liniştit, când simte cotul pădurarului atingându-i, scurt, braţul, în timp ce degetele acestuia, în dreptul lucarnei, arată în beznă: „Dort, mein Herr! Der Bär! Grosse Bär!”(Acolo, domnul meu! Ursul! Urs mare! – germ.). Paznicul ştie doar câteva vorbe în nemţeşte. Îi sunt de ajuns şi le foloseşte cu fiecare vânător străin, chiar dacă acesta nu le pricepe. Spaniolul nu ştie nemţeşte, dar semnalul e clar. Trebuie că ursul a ieşit în marginea pădurii şi ochii pădurarului l-au desluşit. El încă nu îl vede, dar, nerăbdător, potriveşte carabina în deschizătură. Respiră ca peştele pe uscat şi îşi dă seama că e ridicol. E mai mult decât emoţia ştiută a vânătorului: e frica. O pată mare, neagră, conturată confuz, pluteşte neauzit drept spre hoitul calului. O vede bine şi el. Ursul! Împinge arma instinctiv înainte. „Warten! Warten!”(Aşteptaţi! Aşteptaţi! – germ.) – şopteşte paznicul şi, pentru siguranţă, apasă cu palma, încet, umărul oaspetelui, care înţelege.
Oricum, n-ar fi tras în pripă. Luneta, mare, luminoasă, lămureşte acum detaliile scenei: namila adulmecă maldărul de carne, dându-i ocol, cu capul în pământ. Din când în când, ridică botul pe vânt, bănuitoare, parcă spre a se asigura de lipsa intruşilor. Se lasă jos şi, dintr-o dată, silueta sa masivă se confundă cu umbra mortăciunii. Crucea lunetei caută pieptul. Degetul arătător se plimbă de-a lungul trăgaciului. E o mişcare nehotărâtă, înceată, fără finalitate. Vânătorul simte că va scăpa focul. Simte că-l va scăpa cum nu trebuie, când nu trebuie… Secundele se prăbuşesc grăbite, mânate de o fatalitate irepresibilă şi nedefinită. „Cu cât ocheşti mai îndelung, cu atât vei trage mai prost” – îşi aminteşte vânătorul. Un principiu arhicunoscut. Deja ocheşte de mult. Şi dinaintea lui, la treizeci de paşi, se află ursul capital, trofeul vieţii sale! Buzele i s-au uscat şi o sudoare fierbinte i-a izvorât in jurul gâtului, ca dintr-o strecurătoare. Iar privirea, de atâta efort, s-a înceţoşat. Închide ochii, să se odihnească, apoi ţinteşte. Cercul lentilei se vede clar, ursul e tot acolo, netulburat, dar parcă mai amestecat cu umbra. „Cam aici” – îşi spune puşcaşul, aşezând firele morţii, tremurătoare, asupra jivinei. „Acum!” – îşi mai spune, agăţând trăgaciul, ca la o aruncare în gol. Flacăra a spart bezna la gura ţevii şi, în timp ce ecoul biciuieşte poiana, el vede, ca scos din timp, galopul neauzit al fiarei. Linişte. Mâna paznicului îl apasă iar pe scăunel, semn că trebuie să rămână acolo. E buimac şi în minte păstrează doar imaginea ursului, asemenea unei năluci zburătoare… Îi e frig.
Pădurarul a ieşit din bordei. Mimează atenţia, prudenţa, păşind uşor, întorcându-se în toate părţile. Ştie că străinul îl vede totuşi din adăpost şi vrea să-l încredinţeze pe fraier că, ieşind singur, s-a expus unui pericol. Ştie însă bine că omul a tras prost şi că ursul a plecat neatins, fiind acum departe. N-a marcat focul, n-a urlat, doar a tulit-o. Ajuns la cadavrul calului, se preface a cerceta locul. Are o lanternă puternică, pe care o proiectează asupra hoitului. O aruncă apoi în ochii oaspetelui, orbindu-l, timp în care scoate din buzunar o sticluţă. O varsă precipitat în zăpadă, ascunzând-o iar. E sânge de porc, pregătit din vreme, la ordinul „superiorilor”. În urechi îi sună încă vorbele directorului de la judeţ: „Dacă străinul ratează, îi iei banii, oricum. Îi demonstrezi că a rănit animalul şi va plăti. Ştii trucul cu sticluţa… Îi arăţi petele de sânge pe zăpadă. De restul ne ocupăm noi… Fără câteva mii de «euroi» nu-l lăsăm să plece.”
Câteva ceasuri mai târziu, în biroul directorului, spaniolul, roşu şi transpirat, gesticulează larg, aruncând cascade de vorbe. Este patetic şi pare convingător. „Zice că nu pleacă fără urs. Nu-l interesează banii, dar, dacă animalul e rănit, vrea să i-l găsim cu orice preţ. Nu acceptă ideea că sălbăticiunea se chinuie acum şi noi stăm la căldură. Crede că l-a schilodit. Zice să trimitem pădurarii pe urme şi să i-l aducem. Se va plânge la Comisia Europeană şi la CIC. Are relaţii” – conchide traducătorul. „Bine, bine… Spune-i că va avea ursul” – adăugă şeful şi, întorcându-se spre pădurar, îi porunceşte: „Te duci la bătrânul Melniciuc. E pensionar, dar feciorul lui e pădurar în locul lui, tot la noi. N-o să mă refuze, că-l «avem» pe băiat… Îi spui să facă ce-o şti şi mâine să-mi aducă un urs. Blana, bine sărată şi un craniu. Să caute pe la bârloage. Ursoaicele încă n-au ieşit. Ştie el, că a mai făcut… Cu câinii… Dacă mă refuză, să-i spui că îi zbor fecioru’!”
***
Într-un fund de pârâu, bătrânul pădurar Melniciuc jupoaie
un urs. Un urs mijlociu. Cuţitul lunecă, foşnind catifelat, pe mijlocul burţii până sub bărbia animalului care, aşa cum stă pe spate, pare răstignit pe o cruce invizibilă de zăpadă. Picături albe cad întruna, asemenea argintului viu, pe flancuri, năclăind blana cafenie. Picături de lapte cald.
Nu departe, într-un bârlog, trei pui de urs, cu ochii încă lipiţi, aşteaptă. foto: Casian Balabasciuc
foto: Nicolae Dărămuș
Vârful Omului din Suhard, cu cei 1932 de metri ai săi, din fericire nu se află pe lista „iubitorilor de natură”, unde, de pildă, Moldoveanu, Negoiu, Parângu Mare, Peleaga, Ceahlăul şi masivul Bucegilor ocupă locuri de frunte. Masiv, el se înalţă oarecum anonim şi paşnic din peria jnepenilor ce acoperă culmea, fără a provoca simplist pe te miri ce „adrenalienat”, prin abrupturi ori piscuri stâncoase, care trebuie „cucerite” absolut obligatoriu şi prin orice mijloace „pentru că există”.
Pe versantul nord-estic, o păşune largă coboară printre cohortele de jnepeni şi acolo, din primăvară până toamna târziu, ciopoarele de ciute şi cerbi ies fără teamă pe înserat. Pâraiele Diaca şi Omu îşi află izvoarele dedesubtul ei, purtându-şi undele spre valea Bistriţei Aurii. Versantul sud-estic, ceva mai abrupt şi acoperit cu merişor, străjuieşte izvoarele Măriei, care grăbeşte spre întâlnirea cu Someşul Mare. Cumpăna acestor ape mari, blândă miezuină între Ardeal şi Moldova, are aerul enigmatic al locurilor care, deşi separă, leagă. Odată ajuns sus, drumeţul e şi el cuprins de cumpene: parcă nu s-ar mai duce de acolo, simţind însă deopotrivă că trebuie să plece, fiindcă doar aşa, „pustiu” şi fără oameni, vârful Omului rămâne al omeniei.
Ţin minte cum, într-un octombrie, am urcat spre pisc. Dincolo de furca izvoarelor pădurea era rară – semn că toporul nu-i era străin – şi, presărate printre molizi, frunzele paltinilor întindeau sub bocanci un covor primitor, în ale cărui nuanţe şi culori calde desluşeam împletirea naşterilor şi a morţii ca într-un imn dumnezeiesc al vieţii.
În păşunea culmii stăruiau două ciute, un viţel şi un cerbulean. O vreme mi-au îngăduit urcuşul şi, deşi înaintam încet, lipit de jnepenii din marginea padinii, în cele din urmă necuvântătoarele au trăpat la deal, cu boturile pe vânt. Şi-au desenat efemer siluetele pe cer, scăpătând apoi sub zare. Nu am apucat să fac mai mult de doi-trei paşi, când măruntul ciopor a reapărut, părând speriat de data asta. Ciuta bătrână a luat-o spre mine, urmată de familie, însă, zărindu-mă, s-a răzgândit. Alt trap spre culme, altă dispariţie şi altă revenire. Jocul s-a mai repetat o dată, sfârşind într-un cerc de paşi ezitanţi şi eleganţi, bătuţi pe linia orizontului. Opriri bănuitoare, freamăt, nelinişte. M-am oprit şi eu. Câteva clipe animalele s-au mai rotit în mărunta şa, apoi tot vârstnica a găsit scăparea, undeva spre răsărit. Dincolo de privirea mea, ceva le speriase, tăindu-le calea.
Am urcat în tihnă, întrebându-mă ce le-o fi deranjat pe graţioasele rumegătoare într-atât încât să prefere întoarcerea spre om. În şa, vântul sufla teribil, transformând versantul dinspre Ardeal, acoperit cu merişoare brumate, într-o mare roşie şi tremurătoare. Abia atunci am înţeles spaima rumegătoarelor, căci urmele din tină şi, ici-colo, merişoarele strivite ca de un mai, marcau pasul apăsat al unui urs care tocmai se ospătase. Peste el dăduseră ciutele spăimoase, deşi cu siguranţă ursul nu le avusese grija.
În urmă cu trei zile am urcat iar spre piscul Omului. Pornisem târziu şi, ajuns la stâna părăsită de sub el, m-am răzgândit. Am urcat pe culmea Pietricica şi de acolo am dat ochii roată. Eram uşor şi ferice. Apusul aprinsese zările şi promontoriile munţilor Rodnei – Inăul, Inăuţul şi Roşu – înălţau spre boltă contururi sumbre. Binoclul mi le-a adus aproape: locuri dragi, cunoscute, bătute cu pasul de atâtea ori. Pe drumeagul pornit din pasul Rotunda, nu departe de şaua Gagii, străluceau în soare două automobile.
Am prins a coborî spre Bistriţa Aurie. Era cald, ierburile pajiştii vălureau ostenite, şi în puţinele ei flori, melancolici ca sfârşitul verii, fluturii picoteau multicolor.
Am aruncat o privire spre vârful Omului. Ceva, un nimic ieşit din conturul său mi-a purtat iar binoclul la ochi, de data asta cu o panică, pe cât de nefirească pe atât de sigură. Nu mă înşelasem: jeepul unui neghiob se învârtea acolo, victorios. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
În seara aceea pădurea fusese darnică, iar locuitorii săi, îngăduitori.
Poteca se năştea anevoie, desluşindu-şi spinarea lutoasă până la vreo zece paşi înaintea mea, smulgându-se întunericului dintre arbori pe măsură ce înaintam. Din loc în loc bolta frunzelor se rărea, iar cerul violet îşi trimitea nestingherit lumina, aprinzând pâlcuri de margarete pe marginea cărării. Minunat spectacolul acestor flori modeste, închegând oacheşe popoare, devenind fosforescente la ceasul când toate culorile peisajului mor.
Şoseaua era aproape. Îi auzeam zvonul motorizat, ridicându-se de undeva de la îmbinarea versanţilor. Într-o jumătate de oră voi fi acasă. Va urma ştiuta bucurie a serii: aşezat la computer voi „descărca” imaginile furate doar cu câteva ceasuri în urmă. Dar, trebuie să recunosc: am fost un „disident”. Câţiva ani mă opusesem cu îndârjire fotografiei digitale. Lumea pixelilor foto îmi părea depărtată, un adevărat artefact, sacrilegiu totodată, faţă de banda de celuloid, stratul de gelatină şi granulaţia cristalelor de halogenură argentică. Pixelii îmi păreau morţi, pe când ultimele mi se arătau vii, la stare contribuind cu siguranţă lucrul într-un laborator improvizat, în care aşteptam cu sufletul la gură „minunea”: naşterea imaginii pe hârtia scăldată în soluţii savant preparate, sub incerta lumină portocalie, demnă de sălaşul unui alchimist. Eram convins că pixelii vor rupe vraja, că aparatele „cu facilităţi” îmi vor alunga grija expunerii precise. Cât despre calitatea imaginii, dincolo de orice subiectivism, la început ea înclinase serios balanţa în favoarea vechiului meu arsenal fotografic. Şi totuşi, în faţa evidenţelor am cedat în cele din urmă, iar descoperirile pe care aveam să le fac – multe aşteptându-mă încă – îmi generaseră de îndată regretul anilor de „rezistenţă”… Gânduri…
Da, în scurtă vreme, voi fi acasă şi voi contempla isprava de azi: căprioare, fluturi, efemeride în zbor frenetic, apusul. Prin frunzişul rărit farurile din trafic îmi strecoară ocheade tot mai dese. Şoseaua, automobilul aşteptându-mă. Misterul şi gândurile fug. Telecomanda îşi face treaba, „poziţiile” clipesc, uşile sunt libere. Port în mână un pet de un galben scandalos, cules din pădure: urma vreunui excursionist, drujbist, ori „ciupercar”. Nu e prima dată când duc la pubela din parcare acest fel de deşeu. Dar, intempestiv, de data asta sunt împiedicat. O Toyota 4×4, uriaşă, a părăsit brusc şoseaua la apariţia mea. Aşa cred, cel puţin.
Fără a semnaliza schimbarea direcţiei, şoferul a tras de volan cu disperare, şi maşina a năvălit în parcare, tăindu-mi calea. Frâna, înţepenind monstrul la o jumătate de metru de mine, mă asigură că eu sunt ţinta. Şoferul a şi coborât, iar graba sa – o clipă, doar cât să zâmbesc – mă duce cu gândul la vreo nevoie trupească personală, ce nu suportă amânare. Dar, nu. Nu fuge în tufe cu mâna la brăcinar, ci ocolind capota, se postează dinaintea mea. Îmi întinde mâna şi se prezintă. Aflu că este preşedintele nu ştiu cărei societăţi cinegetice private, care are în arendă pădurea din care tocmai am ieşit. O societate al cărei nume îmi sugerează sonorităţi nemţeşti. Este un tânăr bine hrănit, costumat în haine de vânătoare. Are un aer de stăpân politicos, degajând o amabilitate rarefiată, gata de a intra în rolul de „dur”, dacă interlocutorul rosteşte ceva ce îi poate părea necuviincios.
Mă prezint şi eu. Preşedintele auzise de mine de la paznicul de vânătoare. Îmi e clar: deşi sunt într-o parcare publică, doar cu aparatul fotografic asupra mea, fusesem prins oarecum „asupra faptului”, de unde şi cortegiul de manevre autoritare. Nu mă înşel fiindcă, fără ocoliş, primesc indicaţii: „Când mai ieşiţi la fotografiat în terenul nostru, vă rog să-i telefonaţi paznicului şi să-l informaţi.” Încuviinţez, omul salută şi se urcă la volan, demarând energic.
Cu paznicul mă întâlnisem de multe ori în codrul acela. De fiecare dată mi se plânsese că ţăranii din sat îi fură ştiuleţii de porumb puşi drept hrană pentru misteţi, că „ciupercarii” îşi bagă în traistă până şi sarea pusă în sărăriile cervidelor, că drujbiştii intră cu căruţele pe unde îi taie capul, că-şi lasă câinii liberi în teren. Că şi după excursioniştii de duminică trebuie câteodată să strângă mormane de gunoaie. Îmi spusese că are probleme şi cu braconierii „dar mai mult la câmp, unde cu luneta, din maşini, culeg uşor căpriorii”. Toate erau realităţi rele. Trebuiau acceptate, iar autorii lor, poporeni, nu trebuiau să anunţe paznicul când intrau în teren. Eu, cu aparatul fotografic, deranjam.
În seara aceea pădurea fusese darnică, iar locuitorii săi, îngăduitori. În rest, doar nişte oameni.
foto: Nicolae Dărămuș
De curând mi-a parvenit scrisoarea unui prieten. Iat-o:
„M-am întors acum 10 zile din Şureanu. M-am întors cu o mare dezamăgire şi sunt în continuare stors de puteri după această experienţă. Mă uit din când în când la vechile fotografii din Godeanu şi simt instantaneu un influx de energie; doar uitându-mă la ele! Asta pentru că Şureanu este un munte chinuit. Chinuit cum nu credeam că se poate: brăzdat de drumuri, defrişat sălbatic, se construiesc cabane pe unde nu te aştepţi (în fapt, blocuri din beton cu 3 etaje). Au ajuns să taie până şi brazii rari din golul alpin; anul ăsta au făcut-o. Lângă cioatele rămase se vedea rumeguşul proaspăt. Îl întrebasem pe un cioban de acolo: «Măi omule, dar ăştia când se opresc? Că văd că nu iartă nimic», la care el, zâmbind amar: «Ce să ierte, nu vezi că au ajuns până aici sus, la stână?»
Am întâlnit nişte muncitori forestieri, veniţi taman din Maramureş. I-am întrebat: «Dar trebuia să veniţi până aici să tăiaţi pădurea?» «Păi acolo la noi nu mai avem ce tăia» – mi-a răspuns unul dintre ei. Atunci mi-am adus aminte cum, trecând pe lângă masivul Ţibleş (l-am parcurs prin vest şi nord), muntele era gol. Nu mai avea păduri. Cum de în Godeanu, în Parâng sau în Siriu se taie rărit, iar aici «la ras»? Cred că ţine de conştiinţa omului. Oricum legea nu mai are nici o putere. Aşa că, să nu ne mirăm prea tare că suntem unde suntem…
Încă două exemple: un coleg educat, cu bun-simţ în general, tocmai s-a hotărât «să dea şcoala pentru motor». «De ce?» – l-am întrebat curios ( fiindcă este din satul C., de unde mă trag şi eu, iar acolo muntele Siriu este vedetă; o vedetă ce emană o irezistibilă atracţie pentru localnici). Era aşa cum bănuiam: el, considerându-se localnic, vrea să ajungă la Lacul Vulturilor, aflat în acel munte. Şi o va face «pe motor».
Întorcându-mă din Şureanu, am decis să parcurg «Transalpina». Au betonat muntele… Dacă tot au comis-o, mi-am dorit acum să văd şi eu despre ce e vorba. Realizare tehnică impresionantă. Economic? Inutil. Ecologic? Dezastru. Eram cu un prieten. Am ajuns la Rânca pe înserat şi fiind obosiţi am decis să renunţăm la cort şi să căutăm cazare. Nu am luat în calcul că lumea tocmai era în «minivacanţa de Sfânta Mărie». Drept urmare, cele peste 500 de pensiuni erau pline până la refuz de oamenii dornici «să scape de betoane, să evadeze în natură». Dar cum? Pe fâşia de asfalt «Transalpina» se înghesuiau sute şi sute de oameni, în trening şi adidaşi, cu pălăriuţe pe cap, plimbându-se agale, cu mâinile la spate, printre sute de maşini, claxoane şi eşapamente. Dacă mai făceai zece paşi, ieşeai pe păşunea alpină, la 1700 de metri. Mai făceai o sută şi deja nu mai vedeai nici asfalt, nici case, nici maşini, ci doar munte, căldări şi piscuri…O privelişte cu adevărat măreaţă. Era uşor să îţi închipui că ai ajuns acolo cu rucsacul şi că eşti singur. Şi totuşi acele sute, poate, mii de oameni, nici în ruptul capului nu ar fi ieşit de pe asfalt şi dintre eşapamente. Cumplită dezrădăcinare! Înfiorătoare condiţionare! Copiii din ziua de azi se nasc între betoane şi cresc înconjuraţi de plastic. Asta cred ei că le este originea şi adevărata lor natură. Aceştia sunt oamenii… adormiţi.” foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
Printre altele, acestui prieten i-am răspuns:
“Dragul meu, mai e ceva: cultul asfaltului îi reţine pe cei mai mulţi strict pe asfalt sau pe lângă el. Şi bine că îi reţine acolo! Asta este, deocamdată, şansa naturii. Şansa molidului, şansa ursului, şansa omului. A omului-urs. Însă, pe zi ce trece, tehnica devine accesibilă oricui – cum scria că «trebuie» să se întâmple, lacomul ignorant André Citroën, dornic să îşi vândă peste tot maşinile şi maşinăriile.
Şi, pe măsură ce ego-tehnolatrii şi asfaltofilii vor achiziţiona maşini şi maşinării – întrucât cândva vor fi spre vânzare liberă şi maşinării de umblat pe stânci, pentru orice nevolnic – aceştia vor părăsi asfaltul. Căci asaltul de astăzi asupra Naturii – cel al dezvoltatorilor, al motocicliştilor, al ATV-iştilor şi off-roaderilor – este doar unul dintre chipurile sfârşitului.
Când va veni vremea aceea, ursul şi omul-urs nu vor mai avea unde se mai ascunde spre a găsi liniştea… Deocamdată ursul şi omul-urs se retrag din faţa acestei metastaze a prostiei, care este ego-tehnolatria. Se retrag fiindcă au încă unde o face.
Din când în când ursul, asaltat în sihăstriile sale ultime de către comodul om tehnofil, ripostează. Atunci, ziarele şi televiziunile urlă despre un urs ucigaş şi despre victima sa, un nevinovat „iubitor de natură”. Când şi discretul om-urs va fi asaltat în aceleaşi ultime bastioane vii şi verzi, va riposta şi el pesemne, iar ziarele şi televiziunile vor urla despre un ecoterorist care, prin violenţă, apără Natura. Apărându-se şi apărându-i pe inocenţii care încă nu ştiu.
Prompt, «corul sistemului» – civic, jurnalistic şi juridic – îl va declara nebun şi îl va izola sau închide în vreo puşcărie de maximă siguranţă.
Cifra de afaceri a companiei Bechtel sau, de pildă, a uzinei de automobile, maşinării şi echipamente sportive «Tzi -Tro-Eng» – firmă transnaţională, cu mână de lucru chinezească, fireşte – va creşte şi, în scurtă vreme, alt urs ucigaş, alt ecoterorist…” foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Atunci când, întâmplător, se uită la o vacă, majoritatea oamenilor – bărbaţi şi femei – văd doar ugerul. Îşi aţintesc privirea asupra lui şi, dacă ugerul e mare, rotund, greu, glasul individului dobândeşte o gravitate admirativă, iar în privire îi joacă un zâmbet de cunoscător, brusc avantajat, ca specie beneficiară. Nu puţini sunt cei care, zărind animalul, îşi plimbă ochii asupra pulpelor, şoldurilor, cefei lui şi, în funcţie de rotunjimile şi volumul acestora, vocea şi pupilele omeneşti salivează analitic, intuind „carcasa”. Mi-a fost dat să întâlnesc şi indivizi evoluaţi, săriţi peste nivelul pântecului, adevăraţi esteţi şi experţi în armonia culorilor, care îşi închipuiau pielea vacii aşezată „covor” lângă pat, într-o cameră cu aspect rustic. În ciuda mărimii, mişcării, răsuflării, neastâmpărului cozii şi, mai ales, în ciuda imenşilor săi ochi, vaca e invizibilă. Pur şi simplu nu există. În locul său se află un viu galantar ambulant din care, la sângerosul moment potrivit, îşi poate lua fiecare ce vrea, după pofte.
Nu puţini sunt bărbaţii care, zărind o femeie, o „dezbracă din priviri”. Bustul, talia şi fesele acesteia devin pentru ei mărfuri menite satisfacerii altor pofte. De regulă, asta se întâmplă dacă „doamna” s-a îngrijit să îşi scoată în evidenţă, mai subtil sau mai vulgar, pomenitele detalii anatomice. Straniu este însă faptul că, deşi prin purtări ea face totul spre a atrage atenţia asupra propriilor nuri, este indignată dacă făptura sa nu este percepută în întreaga sa complexitate. „Sunt om!” – pare să strige fiinţa prin toţi porii şi revolta îmbracă forme variate, de la îmbufnare şi ţâfnă, la isteria manifestărilor stradale feministe. Publicul însă e orb şi pace: nu vrea să observe şi să recunoască, o dată pentru totdeauna, spiritul dindărătul formelor. După vacă, certamente, femeia este următoarea victimă a societăţii. La fel de numeroase sunt şi femeile care, cunoscând un bărbat, îl preferă însă „îmbrăcat” în cât mai multe, de la costumul de firmă şi automobilul scump, la vila şi iahtul din port. Şi în acest caz, deşi masculul face totul spre a-şi expune atracţiile, la o adică el este la fel de nemulţumit de reducerea fiinţei sale la deşertăciunile esenţiale aflate în proprietate. În fel şi chip strigă şi el „sunt om!”, contul bancar asigurând vizibilitatea indignării, de cele mai multe ori la televizor. Iar opinia publică se arată şi de astă dată la fel de oarbă dinaintea pretinselor virtuţi spirituale, reducând masculul la pomelnicul de posesii. Aşadar, fără drept de tăgadă, după vacă şi femeie, bărbatul este a treia victimă a obtuzităţii sociale. Până una-alta, în privinţa femeilor şi bărbaţilor, experienţa şi informaţia personală – într-un cuvânt, viaţa – mi-au furnizat destule argumente despre cugetul aflat îndărătul formelor omeneşti posedate. Fie ele anatomice, fie mărfuri. Graţie drepturilor şi libertăţilor omului, limbajul speciei bipede a devenit prea explicit şi strident spre a mai reuşi să mascheze nimicul. Dimpotrivă, nici experienţa personală şi nici informaţia – inclusiv cea ştiinţifică – nu mi-au adus destule argumente spre a şti precis ce se află îndărătul formelor vacii. Şi trebuie să recunosc deschis că nici măcar cu porcii nu sunt clarificat, ca să nu mai vorbesc de arbori şi de peşti, care nu spun nimic nici dacă sunt ucişi cu bestialitate. Nu ştiu câţi oameni mai au şansa de a intra iarna într-un grajd cu vite. Nu într-unul mare, industrial, ci într-un grajd ţărănesc, mic – anume făcut aşa, pentru ca animalele să îşi ţină de cald. Copil fiind, în vacanţele de la ţară, am trăit minunea de acolo. În semiîntunericul încăperii cu două vaci, sau lângă ieslea unde adăsta perechea de boi, am simţit prima dată forţa blândă a vieţii. Veneam din ger şi aerul cald, iradiat de imensele trupuri, mă înconjura prietenos. Lumea dispărea. Răsuflările ample, sonore şi foşnetul fânului smuls din iesle în răstimpuri, conturau liniştea. Îmi purtam mâna peste frunţile cu blană moale şi creaţă, spre baza coarnelor, unde prindeam a scărpina. Mi se părea că se bucură. Mâna cobora iar peste frunte, o limbă fierbinte şi aspră mi-o prindea scurt şi, în raza strecurată prin ferestruică, le întâlneam ochii: un abis negru şi luminos. Nu-mi mai venea să plec şi nu ştiam de ce. Mult mai târziu, amintindu-mi starea, aveam să înţeleg că adevărata pace nu e lipsa războiului cu arme, ci împăcarea. La anii aceia o descoperisem nu numai lângă iesle, ci şi atunci când vitele trăgeau la jug. Eu nu o mai aveam, fiindcă omul care mâna boii strica totul. Imaginea acelor coloşi roşcaţi, încordându-şi grumazul şi pieptul – punându-se şi în genunchi – spre a scoate carul cu lemne din ochiurile de nămol adânci până la osii, mi-a fost printre cele mai tari amintiri. Împreună cu pleazna biciului pe spinările ude. Mai apoi, scăpat de necaz, omul exclamase: „Văzut-ai ce boi tari am?” Împăcaţi, boii păşeau alături, iar eu nu înţelegeam defel mândria lui. Iar în jocurile de pe uliţă, când se ivea prilejul, ţineam să fiu, după situaţie, calul, ursul. Omul, niciodată. De aceea acum, pesemne, îmi este imposibil să văd un uger şi o fleică ambulante în locul unei vaci. Limpezirea privirii trebuie încercată. La început, chiar pe o vacă, pe un arbore. După prima reuşită, drumul luminii e fără de întoarcere. Şi, într-un târziu, va apărea şi omul. Şi va fi văzut. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Ca suprafaţă, nu e cine ştie ce. Şi ţin minte cum la început mă uitasem cu scepticism la răsadurile de roşii pe care soţia le plantase în perimetrul acelui ar de săpătură, cu o seriozitate pe care anemicele tulpini nu păreau să o merite. Dar tot eu mi-am spus până la urmă că fiinţele nevolnice au trebuinţă de mai multă îngrijire. Drept care, cam secetă fiind, am descoperit fântâna cu roată din curte. Pofta îmi venise însă „mâncând”. Cândva, tare demult şi acum mi se trezea iar.
Casa este a unor buni prieteni din Cluj, profesori pensionari, care numai vara vin în Bucovina. Este o casă solidă, bătrânească şi, împreună cu grădina, mult mai mare decât „grădinuţa”, este moştenirea doamnei, de la părinţii stinşi de ceva timp. Nelucrată, grădina devenise teatrul unei lupte „sălbatice”, unde, metru cu metru, atotbiruitorul hrean câştiga terenul, în dauna alianţei dintre ierburi şi fluturi. Cum însă gazdele ne ştiau aplecarea spre păduri şi verdeaţă, într-o zi ne-au făcut invitaţia de a „pune în pământ” – ce vorbă întreagă! Şi am pus.
Aşa s-au redeşteptat în mine vechi bucurii, nu pe de-a-ntregul conştientizate la vremea prunciei petrecute la bunicii din Sebeşel, pe Valea Sebeşului, acolo unde iute dam fuga, după trebuinţe, ba în Lunca din Sus, ba pe Pârloaje, ba în zăvoi, venind acasă cu ardei graşi, cu roşii cât pumnul lui Lazăr Antonescu, zidarul satului, cu cucuruz de fiert, ori toamna, cu struguri şi piersici pufoase şi amărui. Caisele, perele şi cireşele le aveam în curte. Zorii erau întâmpinaţi sonor de glasul sapelor bătute „la buză” de tata – aşa-i spuneam bunicului – şi sunetul de clopot oţelos se ridica muzical spre cer ca dintr-o biserică personală, prin care Pământul da de ştire Înaltului despre rost şi cuviinţă.
Redescopeream acum, după mulţi ani, cum rezuma Romain Gary, „gingăşii esenţiale”, căci zilele acelea bătrâne avuseseră un ritm bine aşezat, hotărât dinainte. Ceva din starea lor se coborâse – sau urcase? – în mine, abrupt, odată cu primul hârleţ înfipt în ţelina viitoarei grădinuţe. Pământul trebuia „întors” şi, deşi lungi de numai vreo zece metri, brazdele noi, contrastând cu verdeaţa, dobândiseră ceva din puterea nesfârşitului ogor negru care, chemând sămânţa, îi promitea viaţă.
Răsadurile mi-au părut însă tare firave. Pleoştite de căldură, palide, îşi iţiseră la început creştetul în văzduhul lor de o palmă, cerşind fără nădejde ploaia. Fântâna – cu roată din lemn, cu spiţe descheiate – părea să cerşească şi ea o atingere. I-am ascultat zvonul învierii atunci când, zburând spre adâncime, găleata trezea vibraţii în trupul ei bătrân, şi scârţâitul osiei groase unse cu smoală, când lanţul o cuprindea cuminte, ridicând apa. La început învârteam uşor, apoi, dintr-o dată, în braţ simţeam povara: semn de găleată plină. Palma se rotea larg pe lemnul ospitalier şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc în acele clipe la bătrânii fântânii, ale căror mâini aspre îmblânziseră conturul aceloraşi spiţe, zeci de ani la rând.
Fir cu fir, am udat răsadurile dimineaţa şi seara. Tulpinile a vreo sută cincizeci de roşii aşteptau apa, alături de cuiburile cu fasole, nu departe de stratul cu ceapă, de cel cu salată. Nici dovleceii şi nici castraveţii nu îmi păreau mai răbdători şi primele lor frunze, ovale, asemenea unor mărunte şi îngemănate palme de copil, mi-au retrezit o veche mirare: nu semănau defel cu frunzele lobate ce urmau să copleşească vrejii, ascunzând fructul în jungla lor aspră.
Am udat la rădăcină – „nu pe frunze, că se mănează!” sunase sfatul unor păţiţi – şi dialogul mut cu plantele însetate anula orice prezent desfăşurat dincolo de palma de glie unde, în jurul tijei, apa, ca o lumină, întuneca ţărâna. Îmi închipuiam că planta se bucură şi rostul meu dobândea o concreteţe primordială. Eram legaţi. Iar eu, graţie ei, eram conectat pământului şi Pământului.
Aş putea scrie acum despre îngrijorări şi necazuri fireşti, căci „mana” nu ne-a ocolit grădinuţa, despre invazia buruienilor şi despre sapă; despre redescoperirea vechii reţete unde piatra vânătă şi varul făceau casă bună, prilej cu care mi-am amintit gesturile bunicului, atunci când, din aceleaşi componente, prepara mari cantităţi de „farbă” destinată viilor. Şi nu s-ar cuveni să trec peste sarcinile de araci făcuţi cu umblet mult, din secure, căutând locurile unde pădurarii curăţaseră lăstărişurile, găsind acolo, gata doborâte, tulpinile trebuincioase.
Geamul mesei la care scriu dă spre grădinuţa de care mă despart nu mai mult de o sută de paşi. Dacă lucrurile vor merge ca în anul trecut, peste vreo lună mă voi cufunda în codrul tulpinilor ce îmi vor trece de umăr. Şi, aplecându-mă, nu voi şti pe care dintre poverile lor roşii să le duc acasă pentru cină. Ca să nu mai vorbesc de febrila căutare, pe sub vreji, a castraveţilor. Răcoroşi şi, la prima atingere, uşor aspri. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș Vânătoarea asta e la îndemâna oricui. Nu este ea chiar o vânătoare, trofeele rămânând deopotrivă vii şi la locul lor. Estetica spectacolului din cotloanele acestei mărunte jungle nu este însă cu nimic mai prejos decât cea pe care o găsesc aventurierii savanei, ori cei ai pădurii ecuatoriale. Ba chiar pot spune că, pentru ochi şi cuget, este uneori deasupra acesteia. Iar starea de plăcută tensiune – „adrenalina”, cum e botezată nepotrivit mai nou – acest atribut obligatoriu al aventurii, se naşte din cu totul alte surse şi motive, fără a fi însoţită de amăgitoarea şi amara satisfacţie a învingătorului cu puşcă. Şi nici de frică sau de risc. Ultimul soldându-se, în cel mai rău caz, cu regretul unei imagini ratate. Fiindcă despre fotografie voi scrie. Jungla cu pricina se află pentru unii norocoşi în grădina dindărătul casei ori, pentru cei mai hotărâţi, în vreo pădure. Plecarea spre astfel de locuri nu e decât dovada speranţei, iar calea, trecând prin poieni, întâmpină drumeţul cu măruntul univers al feluritelor gâze, mişunând prin ierburile necosite. Bondari greoi aterizând în movul florilor de scai, lăcuste roşcate zburând cu zvon metalic, asemenea unor elicoptere greoaie şi neîndemânatice, câte un cosaş uriaş, răşchirându-şi picioarele în cele patru zări, gata- gata să şi le frângă într-un umblet şovăielnic spre nicăieri, minusculi melci în escaladă, porniţi în cucerirea unei tije vegetale de o şchioapă – aventura vieţii lor – şi, asemenea paletei unui acuarelist nebun dar ordonat, fluturii – rari, tot mai rari de ceva vreme! – sunt ofertele pe care soarele le face celui dispus să îşi cufunde obiectivul foto în jungla ce nu-i trece de genunchi. Iar exploziile roşii din zmeurişuri şi, în pragul nopţii, pajiştile unde, cu sutele, asemenea unor conştiincioase şi mărunte lampioane, se aprind margaretele, sunt tot atâtea pricini de zăbavă. Un desiş verde în care viaţa forfoteşte abitir, cu nesaţul, ultimativ parcă, generat de nesiguranţa zilei de mâine, de efemerul care, în această lume pitică, rămâne cel mai strict adevăr.Pe el l-am zărit într-un târziu, ascuns sub acoperişul nemaipomenitei construcţii. Şi, graţie ei, l-am botezat Gaudí, căci edificiul părea făurit de luminosul artist. Sub ochi nu aveam însă rezultatele fanteziei lirice a acestui om liber, nu soluţiile estetice şi funcţionale totodată, pe care el le concretizase în piatră, ciment şi faianţă, furând formele naturii vegetale şi animale, ci chiar Natura, vie cât se poate, pulsându-şi sevele în pereţii fragilei locuinţe. Prin obiectiv vedeam opera mâinii Marelui Creator – cel care îl inspirase şi pe Gaudí – şi, în vreme ce imaginile se adunau în memoria aparatului fotografic, înţelegeam întâmplarea. Începutul acesteia fusese toamna, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Fusese o zi fără vânt şi frunza gălbui-roşcată s-a culcat lin, nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea în pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Şi au păstrat-o întreagă. Târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat până când o lumină caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara aceea jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea frunzei moarte, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor… El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut înaltul adăpost ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine. Eu am fost doar norocos. Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu am mai găsit nimic.
foto: Nicolae Dărămuș
Ziua murea leneş ascunzând depărtările, şi coloanele molizilor se topeau în întuneric, tot mai aproape. Ca un laţ, noaptea se strângea în jur şi doar mărunta padină dinaintea mea rămânea neînfrântă, răspunzând peticului de cer ca o oglindă. Şi-n verdele ei tânăr, contrastând amar, zăcea, negru-corb, trupul taurului. Sta nefiresc, cu spinarea răsucită năprasnic în locul unde-l loviseră brâncile ursului. Iar eu trebuia să-l răzbun, tot prin moarte, pe ucigaş.
Mă aşezasem la rădăcina unui molid gros şi, frângând arma spre a strecura în ţevi cartuşele, am simţit îndoiala. Mişcările mi-au părut străine, tulburându-mi bucuria veche, ca o tremurare în piept, cea care mă lua în stăpânire de fiecare dată când vânam singur. Eram acolo, aşteptând ursul, şi-mi era destul. Mi-l imaginam venind, păşind inexplicabil de uşor, ştiam bine, atât de uşor încât doar când e aproape îl auzi, dacă nu l-ai zărit cumva dinainte. Cunoşteam înfiorarea acelui mers prudent şi-mi spuneam mereu că trebuie să fiu atent, să-l văd eu primul… Deşi eram sigur că dacă va veni, o va face exact pe unde mă aşteptam mai puţin, tot el având destul timp spre a mă simţi şi a face cale întoarsă,
Arma din mâinile mele, recuzită obligatorie a acestui joc serios, devenise inutilă. E drept că mă şi văzusem după „victorie”, ciocnind cu ciobanii un pahar de rachiu, îmbucând grav dintr-un caş ca dintr-o ofrandă, simbol al abundenţei ce avea să se reverse peste stânele ţinutului, graţie focului meu nimicitor. Adio rachiu, adio caş, adio glorie… Nu mai „aspiram” la nimic din toate acestea. Nu mai voiam decât să mă cuprindă noaptea, ca şi când n-aş fi fost acolo. Şi lucrul s-a întâmplat.
Sub întunericul strivitor al pădurii de molid viaţa de noapte a codrului începuse, vestită prin fluieratul mierlelor, mai apoi prin chemările prelungi ale huhurezilor. Mărunte vietăţi ieşiseră din cotloanele de pământ şi foi putrede, forfotind harnice jur-împrejur. Erau paşi uşori, foşnitori, trădând un mişunat nehotărât cu zăbave scurte, agitat în zigzaguri dese, amuţind peste covoarele de muşchi ori trezind din somn frunzare uscate. Cu siguranţă în jurul meu se desfăşurau mărunte drame – judecând după măsura personajelor, uriaşe însă – gândind la sângeroasa lor cumpănă. Acolo, la un deget de pământul pădurii, erau alergături înfricoşate, pânde şi lupte. Fălci cu colţi minusculi se închideau peste armuri de chitină, se îndestulau burţi cât degetarul şi alte goane istovitoare se purtau sub tija unui fir de iarbă. Era viaţă adevărată, era moarte deopotrivă. Am auzit şi paşi ceva mai mari, iar goanele închegate sub auzul meu păreau să îşi fi sporit întinderile. Alte fălci cădeau pesemne asupra învingătorilor dinainte, alte burţi îşi potoleau foamea de peste zi.
Şi într-un târziu, pe când răcoarea nopţii mă pătrunsese, a venit el. A fost o creangă uscată cea care mi-a dat de ştire, aşa cum mă aşteptam, doar când stăpânul codrului era aproape. Şi, dintr-o dată, forfota acelui popor mărunt a amuţit. Sau n-oi mai fi auzit-o eu?… Nu-mi rămăseseră urechi decât pentru paşii ce-şi trimiteau zvonul stăpânit, cu opriri dese, mutându-se într-un ocol ce tivea poiana. Ursul era acolo şi ochii mei se mutau şi ei, sfredelind inutil şi încăpăţânat bezna, după cum din fluidul ei răcoros se închega şoapta tălpilor goale. Oare vede ursul în întunecimea asta?… Nu vede… Dar dacă vede?… Apoi am auzit liniştea. O linişte grea ce venea spre mine ca o apă, izvorând din locul în care îmi rămăsese înfiptă privirea. Se oprise acolo şi asculta. Au fost clipe adânci, când tăcerea a căpătat stridenţe agresive, crescându-şi năvalnic nimicul până când s-a spart sub pufnitura de primejdie a ursului: sonoră, ca o răsuflare îndelung reţinută a pădurii. Apoi, aspru şi fără a mai alege locul, s-a auzit galopul lui cutremurând pământul, strivind ramuri şi frunzare, sorbit de singurătăţi. Începuse jocul.
A doua zi, spre acelaşi cotlon de pândă, aveam să urc împreună cu soţia. Socoteala era simplă: la un semn abia perceptibil – o atingere cu genunchiul – ea urma să spargă bezna cu lanterna. Iute şi precis, eu trebuia să slobod glonţul asupra fiarei prinsă în cercul de lumină. Dar, cum jocul începuse de fapt cu o zi în urmă, focul armei nu mai încăpea.
Spre miezul nopţii s-au auzit câinii de la stâna Roşiei şi chiotele ciobanilor. „Ursul e la stână, am şoptit. În câteva minute ajunge aici, dacă acolo nu face pradă.” Larma stânei s-a stins şi la puţină vreme zvonul paşilor lui s-a iscat din beznă. Aceleaşi opriri prudente, rarele uscături frânte sonor, ocolul larg în jurul nostru. Şi privirea mea străpungând întunericul, îndemnată doar de auz. Apoi tăcerea. Înaltă. Ca un pisc al răbdării pentru mine, ca un pisc al bănuielii pentru el. Pufnetul, goana şi liniştea. Aşa era jocul şi neschimbat i-am respectat canoanele încă două nopţi. Apoi am plecat, fiindcă, totuşi, taurul ucis aparţinea „adversarului”. Iar el nu făcea decât să încheie şirul acelor drame fireşti, începute la căderea serii sub firul de iarbă, sub tufa de zmeură, sub bolta de cetină.
foto: Nicolae Dărămuș
Pe Vasile l-am cunoscut de curând şi, câştigându-mi încrederea, i-am lăsat casa pe mână. „Pe mână”, în cazul lui, e un fel de spune. Întâi, fiindcă Vasile nu are mâini. Nu e ciung, ferească Sfântul!, ba dimpotrivă, e chiar foarte abil. Apoi, întrucât eu cred că el este adevăratul ei stăpân, eu fiind un oaspete destul de rar, tratat, e drept, cu multă îngăduinţă. Dacă nu chiar cu prietenie. Dar, să încep cu începutul.
Undeva, în munte, mi-am ridicat o căsuţă de vacanţă. Când am pornit-o, legănat de vanitate, o sortisem „creaţiei”, cum ar face oricare condeier, cât de neînsemnat ar fi el. Inspiraţia nu avea să îmi lipsească, fiindcă, la nici o sută de metri curgea Bistriţa Aurie, colcăind de lipani, păstrăvi şi vidre, iar toamna se întâmpla ca din padina mea să ascult boncăluitul cerbilor, răzbătând de dincolo de râu, unde nu ajungea satul. Căci, trebuie să o spun: mi-am construit căsuţa la o margine de sat, nu în vreo pustietate codreană, oamenii neavând de ce se statornici acolo unde locuiesc sălbăticiunile.
Nu mi-am „tras” curent electric, iar felinarele, lămpile cu petrol şi câteva lanterne suplinesc cu succes această „lipsă” de vreo cincisprezece ani încoace. Nu am nici „apă curentă”, drumul cu găleţile până la pârâu sau la izvorul rece din coastă însemnând binevenită trudă, deşi numai sedentar nu sunt. Sau poate tocmai de aceea.
La început am mers mai des acolo. Cu câte o undiţă, vag asuprind păstrăvii cu Mepps-uri cât unghia şi muşte artificiale, sau cu aparatul fotografic în urma cerbilor, cocoşilor de munte şi caprelor negre din căldarea Lalei, căci promontoriile sud-estice ale Munţilor Rodnei se ridicau nu departe, pe orizont.
De la o vreme am prins a urca tot mai rar la căsuţă. Locul, vremurile se schimbaseră. Din râu scoteam însă tot mai des în cârlig izmene, „pempărşi” şi pufoaice, asta când linguriţa nu îmi cădea pe covoarele de pet-uri strânse în vâltori. Răriţi de vânători, şi cerbii au dat glas tot mai slab. foto: Nicolae Dărămuș
Inerţia unei „tradiţii”, speranţa, amintirile – cine ştie?, toate la un loc – mă fac totuşi să urc în septembrie „la cerbi”. Aşa l-am cunoscut pe Vasile, acum câteva zile.
Era limpede că venise pe lume în casa mea şi, cum până atunci nu mai văzuse om, era convins că omul e bun. L-am găsit dimineaţa pe masă, umblând de colo-colo, în largul lui. A mirosit bunătăţile: o bucată de caşcaval, biscuiţii, pâinea, sarea, salata de vinete. S-a oprit şi s-a ospătat netulburat din ce i-a plăcut şi nu avea E-uri. Eram la o jumătate de metru de el. Vorbeam tare, râdeam de purtarea lui de stăpân şi gazdă – ceea ce şi era de fapt – dădeam roată mesei, spre a-l prinde cât mai fotogenic. Apropiam aparatul la o palmă, declanşând blitzul în ochii lui ca două mărgele scânteietoare. Nu îmi avea grija. Forfotea printre bucate, prin farfurii, se oprea, gusta, pornea iar, găsind pesemne că mâncatul cu furculiţa este, totuşi, prea elegant. Apoi, într-un târziu, plictisit de atâtea instantanee oferite, s-a decis la o ultimă demonstraţie. S-a dus la marginea mesei. Până jos, hău nu glumă! De altfel mă întrebam cum ajunsese pe masă, fiindcă nu îi observasem escalada, iar construcţia acesteia nu i-o permitea nicicum. Ajuns la capătul tăbliei, l-am văzut mărunţind din picioruşele dindărăt, adunându- şi trupul cât degetarul, scuturându-şi codiţa, aşa cum fac… pisicile înaintea saltului. Doar nu va sări pe masa vecină! „Prăpastia” are de vreo zece ori lungimea sa, mi-am zis. Dacă o face, e clar că pe acolo a venit, urcându-se pe cele câteva scânduri alăturate. Dar nu o va face! Nu are cum. Şi totuşi… Cascadorul a tremurat scurt, ca străbătut de curent şi, glonte cenuşiu, a zburat pe tăblia vecină. Nu aterizase nici măcar la limită, ci la o palmă peste. De acolo până la podea şi la gaura cât degetarul, roasă în perete, drumul a fost floare la ureche. Dinaintea „uşii” i-am lăsat lui Vasile câţiva biscuiţi. Trebuie să îi duc însă provizii serioase cât de iute. Vine frigul şi iernile de acolo coboară din cer zăpezi mari şi statornice. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Vedeţi dumneavoastră, trăim cum se poate şi deloc uşor. Pentru asta unii, nu puţini, vând ce au prin casă. Nu are importanţă că eşti zugrav, învăţător, contabil sau şomer, tânăr sau vârstnic. Iei ce îţi prisoseşte, dacă îţi prisoseşte şi vinzi, întrucât orice marfă îşi află până la urmă cumpărătorul. Unul vinde o haină de blană, altul o piesă de mobilier, un laptop, altul – cu grădină şi livadă muncite – vinde roşii, caise şi prune, după sezon.
Ce noroc poate fi însă pe capul celui care poate vinde ce nu este al său! Deopotrivă ceva ce nimeni nu revendică, ceva despre care nimeni nu ştie şi a cărui lipsă nici nu lasă urme. Nu voi scrie acum, cum s-ar putea crede, de pildă, despre privatizările întreprinderilor, petrolului, cuprului, aurului, băncilor şi comisioanele acestora. Au scris alţii, bine şi, până acum, degeaba. Vânzări, până la urmă, recuperabile, căci naţionalizările par să bată ici şi colo prin lume la uşile crizei.
Vânzarea despre care voi scrie, pe cât de hoţească, pe atât de permanentă, începe întotdeauna printr-o crimă perfectă asupra semenilor noştri îmbrăcaţi în frunze. Şi, ca orice crimă, este fără de întoarcere. Crimă perfectă nu există, va spune cineva. Istoria asta va dovedi însă contrariul, fiindcă Muta, cum numesc silvicultorii pădurea, păstrează întotdeauna, inocentă şi complice, taina acestui mod de a fi ucisă.
Lesne aş putea spune că povestea nu este decât rodul hazardului, dar aş trata simplist şi, poate, necuvenit, felul în care o nedesluşită chemare a locurilor îmi îndreaptă adesea paşii exact spre vreo sălbăticiune căutată, mă opreşte acolo pe unde ea va trece sau, alteori, îmi scoate în cale arbori care, printr-o enigmatică şi proprie chimie a tăcerii, îmi fac semn. Aşa am ajuns la cei trei fraţi „într-o tulpină”, umblând, cum îmi este obiceiul, cu aparatul fotografic în căutarea căpriorilor.
Zăpada se zdrenţuise prin poieni şi căldura zilei de martie ridica aburi din jilăveala pământurilor negre şi moi. Păşind neauzit, mereu atent la mişcări şi culori, i-am observat doar de aproape: trei coloane masive, suple şi vii, avântate spre lumină. „La trei pini înfrăţiţi” am botezat de îndată locul, după ce, vreme de un ceas le-am dat roată, fotografiindu-i, uşor nemulţumit că imaginile, obligatoriu luate de aproape în strâmtoarea codrului, diluau atmosfera. Ştiam însă la fel de bine că şi luate de departe, cu arborii întregi, fotografiile ar fi topit atmosfera, fiindcă pentru a o simţi trebuia să fii acolo. Cei trei pini înfrăţiţi ilustrau prin contrariu şi cum nu se poate mai concret versul „Unde-i unul nu-i putere”, deşi nu „putere” este cuvântul cel mai potrivit. Fiecare tulpină în parte, cu coaja ei aspră, părând desenul solzilor vreunui şarpe gigantic, avea destulă forţă, fără îndoială, însă împreunarea trunchiurilor masive, erupând prin glii într-un echilibru menit veşniciei, amplifica energiile telurice, purtându-le spre cer într-un străvechi imn viu.
Emoţia întâlnirii – căci întâlnire fusese, mai mult decât descoperire – mă cufundase în bucuria clipei, alungând gândurile. „Miracolul este că şi divinul este tot natural, dar noi nu suntem atenţi” spunea învăţătorul Sri Aurobindo şi, ca de atâtea alte ori în preajma unui bătrân arbore, vorbele sale îmi veniseră în minte, desluşind, dincolo de forme, în sevele vieţii, chipul lui Celui de Sus.
Luni la rând, din preajma pinilor înfrăţiţi am cules imagini cu sălbăticiuni şi urme. Căpriorul cu coarnele în puf, asimetrice, venind în goană – numai el ştia de ce – spre a defila dinaintea mea, dintr-o dată, calm şi binevoitor, Florilă, iedul pătat care, fermecat de miresme, nu se dădea dus dintre flori, permiţându-mi să mă apropii de el până la câţiva paşi, apoi Colţosul – vierul aspru şi lacom, răsturnând glii în marginea potecii de parcă ar fi trecut pe acolo lama unui buldozer înverşunat. Şi – să nu uit! – petecul de tină uscată, cât o batistă, păstrând săptămâni în şir tabloul înduioşător a trei feluri de lăbuţe pornite după mâncare. Trecuseră pe acolo, exact după ploaie, bursucul, vulpea şi o căprioară.
Totul până într-o seară de iarnă când, aşezându-mă la pândă nu departe, pinii înfrăţiţi mi-au atras ochii într-un fel ciudat. Ştiindu-i acolo, nu îi privisem, însă o nelinişte abruptă venind dinspre ei, asemenea unui strigăt mut, mi-a arătat oroarea: doar doi fraţi se mai ridicau spre lumină. Le-am dat roată, părându-mi-se că am greşit locul. Ninsese de o palmă în ajun. Am ferit zăpada, am căutat jur-împrejur cu luare aminte. Degeaba: asemenea arborelui, cioata dispăruse cu totul. Şi am înţeles: cel mai gros dintre fraţi fusese „căzănit” cu ştirea pădurarului, căci cheresteaua de pin e frumoasă şi scumpă, iar procedeul – anevoios, obositor şi zgomotos – nu e la îndemâna hoţului singuratic. Parcă îi vedeam pe acei oameni asudând amarnic, tăind arborele ras cu pământul, săpând apoi ceasuri întregi în jurul cioatei, dezgropând rădăcină cu rădăcină, retezându-le apoi în adâncul gropilor cu drujba şi toporul, cărând pământ din greu spre a „renatura” locul.
Peste câteva săptămâni, apelul mut al pădurii nu m-a mai surprins. De altfel, după primul omor, mă uitasem mereu să văd dacă gemenii supravieţuiseră nopţii. De data asta, un singur pin îşi striga singurătatea, mai stingher decât dacă s-ar fi născut singur şi pe lângă el lumina năvălea acuzator. Cioata lipsea iarăşi, iar pământul părea neatins. Hoţia se repetase în acelaşi fel.
Fără două fotografii, crima ar fi fost perfectă. Câţi arbori ucişi rămân însă nefotografiaţi?… Aşadar, există crime perfecte. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
O postată de păşune, acoperind molcom piciorul muntelui, râdea soarelui roşiatic, scânteind cu argint din virgule de nea rămase lângă muşuroaie. Tocmai pe acolo, peste catifeaua resemnată a ierburilor ieşite din iarnă, urma să trecem spre o rarişte cu brazi groşi, dedesubtul cărora se vedeau omături vechi. Era dimineaţă şi urcam „la cocoşi” în Retezat.
Mergeam grăbiţi, ca unii puşi pe o treabă gravă, asemenea unei misiuni secrete. Atunci l-am zărit. L-am zărit înainte ca el să ne vadă. Aşa îmi place să cred, deşi s-ar fi putut ca el să ne fi simţit primul şi, paşnic şi sigur pe el, să ne fi ignorat: noi, deşi trei la număr, fiind mai puţin interesanţi decât muşuroiul cu care îşi făcuse de lucru. Era un urs mare. În blana lui grea, ca o hlamidă castanie, răsăritul trimitea săgeţi de lumină. Valuri aurii şi nestatornice se trezeau în ea, după cum brâncile, scuturându-i trupul – când încordate, când adiind cu vârfurile ghearelor – scormoneau pământul. Ne-am uitat unii la alţii în tăcere. Amestecam bucurie şi teamă. Ne-am continuat totuşi mersul, devenit dintr-o dată mai prudent, ca şi cum, din acel moment pasul mai reţinut, silenţios, ar fi ajutat la ceva. Şi am simţit că, dincolo de frica noastră, aveam şi nemărturisita dorinţă de a nu îl tulbura. Ne despărţiseră cel mult cincizeci de paşi când l-am observat, iar distanţa scădea văzând cu ochii. Într-un târziu a ridicat capul, privindu-ne în nesfârşitul câtorva clipe. A fost destul pentru ca, fără o vorbă, toţi ca unul să schiţăm o schimbare de direcţie; puţin, atât cât să îi dăm de înţeles că mergeam la cu totul altă treabă. Şi mesajul trupurilor noastre a fost acceptat de îndată, fiindcă pustnicul şi-a adulmecat iar, preocupat, săpătura. Nu mai aveam mult până când, ajungând în dreptul lui, poteca avea să se depărteze treptat. Îndrăzneala noastră s-a dovedit însă prea mare. Brusc, abia atunci părând surprins, ursul a săltat capul, lămurindu-se iute asupra obrăzniciei bipezilor. Şi, la fel de hotărât, cu o smucitură scurtă, făcută parcă din tot trupul, s-a întors spre munte. A prins să meargă paralel cu grupul, aruncându-ne câte o uitătură din când în când. Cei treizeci de paşi dintre noi puteau să nu însemne mare lucru, dacă fiara ar fi fost fiară. Mergeam la deal, noi şi el. Şi, deşi păşeam tare, umbletul lui, aparent molcom, era cu adevărat întins şi mult mai spornic. Distanţa creştea. Iar privirile sale, ca un reproş, erau tot mai rare. De la o vreme nu s-a mai întors. L-am văzut legănându-şi greabănul pe sub brazii cioturoşi din rarişte, ocolind conurile de zăpadă îngheţată din jurul trunchiurilor. Ieşit în cumpăna apelor, între pereţii păduroşi ce mărgineau muchia, şi-a scris urmele rotunde în omătul ei, anevoie subţiat de soare doar la ceasul dimineţii. Şi, pe când am crezut că a uitat de noi, s-a oprit. Şi-a întors capul spre cele trei mogâldeţe negre, privindu-le îndelung de data asta. Am stat. Primiserăm o necuvântată lecţie. Acasă la el fiind, făcuse el ceea ce trebuia să facem noi: s-a retras. Din locurile lui, spre alte locuri, tot ale sale. Vremelnic încă ale sale, fiindcă undeva departe, în „sfatul ţării”, nişte ignoranţi aleşi democratic hotărau „retrocedarea pădurilor”. Iar alţi ignoranţi – cu statut de alegători – le cereau acestora şi dreptul de proprietate asupra sălbăticiunilor, contra viitoarelor voturi. Toţi strigându-şi acest „drept” sub pretextul că „proprietatea e sfântă”. Ei urmând să o „civilizeze” apoi prin drumuri, pensiuni, pârtii de schi , viloaie, ATV-uri, jeep-uri atotbiruitoare şi arme. Adică să o violeze şi, totodată, să o facă pe „sfântă” cât mai rentabilă. În urmă cu un secol şi jumătate, un om sălbatic pe nume Seattle, căpetenie amerindiană, se străduia să explice altui „civilizator” nesătul – preşedintele de atunci al SUA, Franklin Pierce, care venise cu bani sau armată să obţină teritoriul pe care trăia tribul – că posesia pădurilor şi a sălbăticiunilor de către om este un fapt cu totul nefiresc, unul împotriva lucrării lui Dumnezeu, Natura. Numind pământul „mama noastră”, sălbaticul afirma că nu poate vinde teritoriul, tocmai fiindcă el este fiul acelui pământ, cum tot copiii acestuia sunt bizonul şi căprioara. Or, care fiu poate fi posesorul mamei sale spre a o putea vinde ori înstrăina? Sălbaticul din prerie era stăpân doar pe sine, lucru enorm şi prea destul spre a nu dori măriri şi posesii pământene. Simţea că Dumnezeu – acelaşi pentru toţi – se află înăuntrul lucrurilor, însufleţite sau nu, şi ştia că omul, deopotrivă, împărtăşeşte cu acestea, cu „râul, ramul”, ursul sau păstrăvul, o soartă comună.
foto: Nicolae Dărămuș (Poveste pentru “ecologiștii-caviar”, dar nu numai)
Într-o dimineaţă, Columb, după un profund somn odihnitor, aruncându-şi privirea pe fereastră, a simţit un chef nemaipomenit de nou. Avea casa chiar pe plajă, în vecinătatea unui golf în care lenevea de săptămâni, de luni sau, poate, de ani de zile, corabia sa. O făcuse demult, pe când încă visa la primul său brici şi săpun de ras. Era o corabie bună, solidă, lucrată cu credinţă, nădejde şi cu lemn din belşug. Cum spuneam, în dimineaţa aceea, deschizând fereastra, orizontul i-a vorbit într-un fel aparte… Nu a mai catadicsit nici să se încalţe. Şi-a luat la repezeală un burduf cu apă şi a alergat pe punte. Grăbit, a ridicat ancora, a lăsat velele, toate, şi s-a înfipt la timonă, privind numai înainte. Avea vânt bun, tot mai bun. Nu şi-a mai întors defel capul spre uscat. Nu a mai ştiut nici de amintirea acestuia. Doar zâmbea, cu ochii lipiţi de zarea unde Soarele săruta Marea, coborând mereu şi nereuşind decât o atingere timidă şi tremurătoare a valurilor ei albastre. Vântul nu slăbea şi Columb surâdea încrezător că va ajunge la împreunarea nesigură de foc şi apă. Plutea iute şi lin, iar etrava nu făcea mai mult zgomot decât ar fi stârnit tăişul unui stilet, sfâşiind complice spatele unei rochii de mătase. Înainta Columb, sfâşiind, complice cu gândul, timpul. Pătruns de binele său abia a simţit lovitura perfidă a stâncii de sub unde. De aceea nu a luat-o în seamă. Şi-a amintit de ea târziu, când a văzut babordul înclinându-se şi vela triunghiulară a focului îmbibată cu apă. „Hmm… ceva nu e bine, îşi spuse. Să mă fi lovit cu adevărat vârful unei stânci, atunci când, sub picioarele mele, corabia a tremurat scurt? Parcă n-aş crede… Doar în drumul meu nu există stânci. E o călătorie prea importantă. Pentru mine. Pentru noi toţi. Şi mai cu seamă pentru cei care vor urma.” Corabia se înclina amarnic însă. Cârma luase aer, ridicându-se ca un steag deznădăjduit, iar vela focului se jilăvise. „Trebuie să fie vreo spărtură în cocă. Asta e…” – mormăi ca pentru sine şi, pentru prima oară, Columb a uitat de orizont. Şi, lăsând din mâini inutila timonă, a coborât în cală. Beznă!… Ba nu. În tribord era o spărtură luminoasă prin care apa izbucnea cu muget, bolborosind furioasă. S-a repezit într-acolo şi, panicat, a astupat gaura cu mâinile amândouă. Apa s-a oprit şi, uşurat, a oftat, scrutând bezna. În câteva clipe ochii i s-au învăţat cu întunericul şi a văzut: sute de şobolani disperaţi înotau orbecăind încoace şi-ncolo. Nenumăraţi însă horcăiau, cu plămânii plini de apă sau pluteau cu burţile umflate. Fiinţele mureau lângă el. S-au observat unii pe alţii cam deodată. „Iată-ne salvatorul!” – păreau să strige ochii sălbăticiunilor şi Columb le-a înţeles de îndată mesajul. Sau, cel puţin, aşa a crezut şi a prins să culeagă şobolanii înspăimântaţi. Îi băga în sân, îi îndesa în buzunare, îi înghesuia în poalele cămăşii şi alerga cu ei sus pe punte, la aer şi lumină. Cobora şi urca iar şi iar, însă jos se năşteau alte sute de lighioane înfricoşate. De acum spărtura nu mai avea lumină. Apa crescuse şi şuvoiul clocotea neînfrânt în adâncul calei. Columb însă nu avea decât un gând: vieţuitoarele trebuiau salvate. Gâfâia, coborând şi urcând scara lunecoasă, încărcat cu trupuri tremurătoare, asemenea unui uriaş ciorchine cenuşiu. Un ţipăt de pescăruş l-a oprit. Pe orizont Soarele se îneca. Şi-a plecat ochii apoi şi a înţeles: calmă şi caldă, Marea spăla puntea cu vălurele de o palmă, placide, furând, unul câte unul, şobolanii salvaţi. Jur-împrejur, o mulţime de şobolani pluteau fără suflare, cu ghearele chircite şi buzele vinete. Prova nu se mai vedea. Din vela focului se mai zărea un colţ, iar catargul răsărea direct din luciu, ca un uriaş corn de inorog, tot mai aplecat pentru luptă. Pentru luptă?… Care luptă? Timona scărţâia liberă, clătinându-se, parcă dând din cap a mirare, mişcată de lopata cârmei în care se juca vântul. Încă era vânt bun. La ce bun? Soarele murise fără scăpare, sorbit de buzele albastre ale Mării, în vreme ce un aşternut purpuriu de nori se grăbea să ascundă idila. Apa creştea. Îi ajunsese la genunchi, la cingătoare. Ghemurile cenuşii prinseră atunci să sară în unde, bezmetice, părăsindu-l şi descoperindu-i trupul plin de zgârieturi subţiri, înveşmântat în şuviţe de sânge: urme de gheare şi de dinţi mărunţi, făcute din frică, suportate cu dragoste. „Da – îşi spuse atunci Columb – trebuia să ajung departe… Să ţin cursul neabătut spre apus şi atunci Soarele nu mi-ar fi murit. Ar fi sărutat şi acum Marea ca un neiniţiat. Mi-ar fi fost de ajuns câteva lighioane, strâns legate în sfori, cu care să astup spărtura. Câteva jertfe doar, şi ar fi fost bine pentru toţi. Acum e târziu. Dar mai ştii?…” Şi Columb se aruncă într-un înot încă viguros spre zarea aprinsă.
Uneori găsesc întâmplările de parcă le caut, mi-am spus atunci când, de undeva dindărătul meu, am auzit un strigăt gâtuit: „Pisiii!”. M-am întors şi privirea mi s-a înfipt în ochii pruncului. Se uita la mine cu spaimă şi, mi-a părut, cu oarecare nădejde, înţepenit pe trotuarul opus. Tot atunci am zărit şi pisicul terciuit pe asfalt, iar coada ochiului a prins zborul automobilului, ajuns departe. Reflex, am ridicat aparatul fotografic. Copilul mai mic, absent şi înfrigurat, părea să nu fi observat moartea fulgerată în scurtimea acelor secunde, în vreme ce primul, mut, aştepta o minune. Am trecut strada la ei. „Era pisicul tău?” l-am întrebat pe cel mare. „Nu, nenea, dar mă cunoştea. Era din vecini şi se juca cu mine. Venea aici, urca pe gard şi se întindea la obrazul meu când treceam.”
„Mă cunoştea” şi „se juca cu mine” – două propoziţii cât altele o mie. Băiatul putea să îmi spună că el cunoştea pisicul şi că el se juca cu animalul, cum ar fi rostit oricare adult pripit. Luciditatea şi sinceritatea lui trecuseră însă în vorbe: el fusese un privilegiat. Bucuros de atenţia pe care i-o arătase necuvântătorul, săptămâni de-a rândul pesemne, înţelesese că joaca aceea depindea nu atât de el, cât de încrederea şi bunăvoinţa măruntului ghem cu blană. Care, iată, nu era o jivină oarecare, o jucărie vie, numai bună de luat în seamă când ai chef şi de uitat apoi, ci un prieten. Nu am fost inspirat cu consolările şi altceva decât o sudalmă aruncată în urma maşinii în care rula un ucigaş senin, nu cred că am rostit.
M-am uitat de aproape la amestecul de sânge şi carne întins pe şosea. Era limpede: nefericitul animal trecea strada corect, „omeneşte”, exact pe „zebră”, când l-a ajuns roata morţii. Rostogolit şi strivit, fusese purtat şi împrăştiat dincolo de marcajul pietonal, ce păstra în albul său urma de un roşu-aprins a ultimului strop de viaţă. Nefiind un om în traversare, cu siguranţă că bipedul de la volan nu socotise de cuviinţă să apese frâna.
La câteva zile după întâmplare, aflându-mă pe un marcaj pietonal, întâmplător pus chiar la intrarea unui spital de urgenţă, am simţit cum nu contez. Ca fiinţă, ca om, ca masă. Senzaţia este de neuitat. Lovitura fusese scurtă şi zborul spre pământ, ras cu capota maşinii, a comprimat timpul. Am căzut alături de uşa şoferului, extras din gânduri şi plonjat într-o realitate difuză, abruptă şi paralelă, copleşită de tăceri. O secundă, două, cel mult. Strada a prins glas apoi şi timpul s-a pus pe picioare odată cu mine care, evaluându-mi „daunele”, eram fericit: scăpasem întreg.
Au urmat aşteptarea la un serviciu de urgenţă parcă sub asediu şi radiografiile, confirmându-mi integritatea. În acest timp, poliţiştii care îmi instrumentaseră accidentul au mai sosit de câteva ori, de pe străzi apropiate, de data asta de la accidente grave. Mai târziu, la sediul poliţiei, tânărul aflat la volanul acelei Honda civic negre, cu număr de Bucureşti, îmi mărturisea că se grăbea fiindcă îl tot sunaseră băieţii de la firmă şi voise să prindă „verdele” la intersecţia următoare. Fusesem victima clasicului accident de pe trecerile de pietoni româneşti: autovehiculele se opriseră pe banda de lângă trotuar, aşteptând ca pietonii să traverseze. Pe banda a doua, rămasă complet liberă, un „deştept” s-a grăbit. Revenit acasă, mărturisesc că m-am uitat cu ochi foarte recunoscător la multe. Până şi la o sumedenie de obiecte.
Mi-am amintit apoi cum, cu puţin timp înainte, trimisesem spre redacţia Jurnalului Naţional ecofabula „SUV-uri, dobitoci şi dobitoace”, pe care o încheiam spunând: „Mulţi oameni ar trebui să conducă numai un car cu boi, cu cai, care, înţelepţi fiind, au ei grijă de om”. Dobitocii de la volan constituiau însă doar jumătatea vizibilă a răului.
De curând, fiul meu a isprăvit cursurile unei şcoli de şoferi. Urma examenul, când instructorul l-a informat că fără 200 de euro, şpagă pentru poliţistul examinator, nu are nici o şansă. „Te pică şi dacă conduci corect. Asta e regula, n-avem ce face!” l-a asigurat omul, care urma să fie şi intermediarul afacerii. Nu s-a înşelat: toţi colegii aflaţi în maşină au luat examenul, mai puţin el. Tot atunci, flăcăul unui cunoscut „cu situaţie” – genul de om care nu se uită nici la bani, nici la principii – trecuse examenul cu bine. Tatăl însă a ţinut să mi se laude: „I-am luat şi categoria A, de motocicletă, să fie, că nu strică.” „Cum? Fără şcoală?” am întrebat nelămurit. „Fără. Şi fără examen. M-a costat în plus doar o sută de euro.”
Când am trecut pe lângă ea nu mi-a venit să cred ochilor. Ştiu, clişeul e uzat, dar asta îmi fusese senzaţia. Am oprit. Am întors maşina şi m-am apropiat încet, privind ca spre o arătare imposibilă. Ea era acolo însă, reală, în carne, oase şi blană, cu fruntea strivită de roata unui şofer grăbit. Grăbit cum sunt astăzi aproape toţi cei aflaţi la volan. „Un amărât de câine!” îşi va fi zis, poate, când a lovit-o. Asta dacă, în secunda tragică, vitezometrul îi va fi permis aruncarea privirii spre marginea drumului. „Un amărât de câine” – binecunoscută spusă de om, încărcată cu „firesc” dispreţ , ca şi cum viaţa unui câine valorează mai nimic faţă de preţul unor minute de drum. Câştigate şi irosite la prima bodegă.
Rănită de moarte, se stinsese în buza ierbii, după ce, târându-se cu ultimele puteri, trecuse şoseaua. Pe asfalt, o pată mare de sânge închegat însemnase locul răului, dâra roşie şi uscată, marcându-i apoi ultimii metri de chin. Drama ei începuse însă mai demult.
M-am întrebat ce căuta ea, vidră matură, în plin trafic rutier. Nu departe am aflat şi răspunsul. Pârâul, cândva mare, bine populat cu peşte, era acum aproape sec. Un fir de apă, anemic, fierbând parcă în căldura amiezii, se prelingea şovăitor peste pietrele vechi, încărcate cu o mâzgă cafeniu-gălbuie – semn de eutrofizare – ocolind anevoie grămezile de cârpe şi pet-uri ce stăpâneau albia. În buza malului, o tablă ruginită, veche de când lumea, avertiza anacronic şi ridicol: „Pescuitul interzis”.
Din sat am aflat ceva mai multe. Pârâul, limpede spre izvoare, fusese zăgăzuit pentru alimentarea cu apă a locuinţelor. Treaba a mers cât a mers, dar, de vreo doi ani, afluenţii mărunţi au secat şi apa s-a împuţinat într-atât, încât pentru întreţinerea cursului n-a mai ajuns. Iar din peştii de altădată, mrene şi cleni dolofani, n-a rămas decât amintirea. Cât despre albie, roasă adânc, mărginită de pământ roşiatic, ea devenise pe toată lungimea satului doar o pubelă rău mirositoare.
Nu departe, undeva în malul însetat, fusese casa vidrei moarte. Acolo venise ea pe lume, pârâul fiindu-i deopotrivă adăpost şi cămară. După cum fusese adăpost şi cămară a părinţilor ei. La rândul său, adusese pe lume pui şi scâncetul lor înfometat o obligase la alergătură. Dar nu mai era strădania ei firească, de vidră, asemenea unei unde cafenii, împletită cu undele limpezi, ştiută spaimă a peştilor. Cele câteva broaşte şi pescuţii cât degetul din bulboanele cât o batistă, nu mai ajungeau gurilor de hrănit. Câmpul, curţile, satul întreg ajunseseră terenul ei de vânătoare. Teren de cerşit şi, mai mult, de hoţie. Nepotrivit întru totul acelor labe scurte cu degetele palmate, predestinate înotului.
Coborâtă în moarte, am privit-o de aproape. O făptură acvatică perfectă, întruchipând armonia generatoare de vieţi a Pământului. Acolo însă, pe asfaltul încins, apariţia ei îmi păruse dintr-o dată la fel de stranie ca cea a unui extraterestru.
Dincolo de şosea am descoperit ispita spre care o chemase moartea: vreo două hectare de şes, copleşite de betonul unui abator. Lângă gardul spart, dospeau la soare, revărsate şi chemătoare, pubelele cu resturile animalelor sacrificate acolo.
foto: Nicolae Dărămuș Statisticile au ceva nedefinit, depărtat, şi nu ating corzi sensibile ale publicului decât rareori. Faptul, de pildă, că atâtea şi atâtea hectare de pădure dispar pe secundă pare mult mai puţin grav decât maltratarea unui prizonier de război, bine ilustrată filmic. Dacă însă despre nici una dintre realităţi nu se află nimic, rareori conştiinţa îndeamnă la căutarea răului, „atitudinea struţului” – comportament strict omenesc, neavând nimic cu etologia păsării pomenite – fiind preferată de către cei mai mulţi dintre noi. Iar faptul nu are nimic blamabil până la urmă, opţiunea fiind liberă. Şi totuşi, aflarea urâtului poate constitui un „drog”. Straniu, dar pofta vine şi „mâncând” răutăţi. La început poţi fi uluit de ele, de faptul că se întâmplă. Mai apoi le cauţi parcă împotriva vrerii, stăpânit de o trăire ciudată în care oroarea învinge prin uimirea stârnită. Prin chiar faptul că „e posibil aşa ceva”. Iar persistenţa în căutarea răului nu e decât dovada speranţei că, poate, întâmplările sunt izolate, că nu constituie fenomen, că nu constituie un fapt semnificativ statistic. După un timp însă nădejdea se topeşte, iar veştile rele vin singure spre „drogatul” care aparent le atrage. Când la mijloc sunt cei pe care îi numesc „inocenţii Terrei”, adică semenii mei înveşmântaţi în frunze, blănuri, solzi, pene şi chitină, adăpostiţi de ape, pământ, păduri şi cer, informarea semenilor mei cuvântători asupra răului îmi pare obligatorie, dincolo de orice calcul. Pare greu de crezut, dar nu demult „cea mioriţă / cu lâna plăviţă” a prins iar să vorbească. Mi-a vorbit personal despre baciul moldovean, cel „cu câini mai bărbaţi”. Doar că de data asta baciul nu se afla în postura de victimă, ci în cea de asasin. Am văzut bine că până şi oaia, cât e ea de oaie, pricepuse că de cele mai multe ori ciobanii ăştia, scoşi în faţă şi elogiaţi heirupist de către politicienii „bazali” cu prilejul oricărui festival ori vizită prezidenţială – drept simbol al „României profunde” – nu sunt decât nişte apucaţi fără nici un Dumnezeu. Aşadar, cunoscându-mi sensibilităţile, oaia s-a prezentat la mine îngrozită şi dând dovadă de înalt spirit civic – lucru rar la oile din ziua de azi! – şi-a reclamat stăpânul. Faptele s-au întâmplat într-un fund de pârâu, afluent al Humorului, undeva în amonte de mănăstirea ctitorită de logofătul Bubuiog. Adică s-au întâmplat în „mirifica Bucovină”. În acel loc, baciul moldovean şi-a scos oile la păscut, prilej cu care dulăii săi au dibuit o ursoaică cu doi pui – printre puţinele rămase în viaţă în ţinut. Fugărită de câini, ursoaica s-a retras, în vreme ce, neinspirat, unul dintre ursuleţi s-a cocoţat într-un molid. De acolo, înspăimântat, privea în gura zăvozilor. Bucuros, „baciul moldovean” şi-a priponit câinii la rădăcina arborelui şi cu gândul la pastrama de ursuleţ a alergat în sat. A bătut la poarta lui D.D., om sărac, vânător priceput, promiţându-i jumătate din pradă, în schimbul unui foc bine ţintit. Corect, omul a refuzat oferta. Ciobanul însă nu s-a lăsat: a bătut la uşa lui C.H., om avut, patron, mare vânător, posesor de carabină cu lunetă. Gospodarului i-a surâs în maţe ideea şi a consimţit la crimă. Vreme de două ceasuri – cât au durat târguiala şi drumul – câinii au lătrat şi ursuleţul s-a urcat tot mai sus în molid, ascunzându-se sub vârf. Pe când au sosit gospodarii, ghemotocul îmblănit abia se mai desluşea prin desimea cetinilor, dar vânătorul n-a pregetat: „Cumva tot îl ating eu. Am calibru mare… Cade el până la urmă.” Şi a tras. Un foc, două… Nimic. A golit magazia armei şi tot nimic. Linişte… Apoi, dintr-o dată, s-a pornit un zvon grozav prin crengi şi, ciuruit de gloanţe, trupul ursuleţului a bufnit de pământ, îmbrăcat în ploaie de cetini. Însă nu murise. Scâncind, a dat să se târască spre desiş, dar cei doi au tăbărât asupra sa. Amarnic. Ciobanul cu bâta, vânătorul cu patul puştii. Şi l-au strivit. „La caz că scrieţi ceva, sau dacă faceţi vreo sesizare la poliţie, eu nu recunosc nimic, nu ştiţi de la mine”, a adăugat informatoarea mea. Mă aşteptam la asta, îi era frică de stăpân. Şi totuşi, ceva timp nu m-am putut împiedica să sper că oaia îşi va lua inima în dinţi, depunând mărturie. N-a făcut-o. Oaia, tot oaie… Apoi am sperat ca ursuleţul ucis să fi avut trichineloză, obligându-şi post mortem mâncăii la spitalizare şi anchetă epidemiologică. N-a fost să fie. Mi-a mai rămas nădejdea pedepsei de la Cel de Sus. Fiindcă la sărbătorile din calendar, gospodarii cu pricina pot fi văzuţi, îmbrăcaţi în straiele „de duminică”, mergând smeriţi la biserică. Dacă prin preajmă se află vreo echipă de televiziune, nu se sfiesc să mintă despre frica lor de Dumnezeu, despre cumpătare, despre datini şi obiceiuri din moşi strămoşi. Şi despre „cele zece porunci” dintre care, vag, pe lângă una interesantă cu femeia altuia, îşi amintesc încă vreo două: „să nu furi” şi „să nu ucizi”.
Rolf si Ralf au fost doi lupi get-beget crescuţi de mine. Rămaşi orfani după împuşcarea lupoaicei-mamă, ei ajunseseră la vârsta de aproape un an, iar ţarcul de care dispuneam le devenea pe zi ce trece tot mai strâmt. Cum gratiile grădinilor zoologice româneşti mi se arătau ca o adevărată condamnare la închisoare şi moarte, epistola mea cu nădejdi de rezolvare a viitoarei lor drame a ajuns la Brigitte Bardot. În Franţa, aceasta dispunea de o împrejmuire de mari dimensiuni, unde lupii mei puteau vieţui alături de alţi confraţi; cei mai mulţi salvaţi de actriţă, prin cumpărare dintr-o crescătorie unde urmau a fi sacrificaţi pentru blană. Un astfel de aşezământ încercasem şi eu să fac, dar autorităţile locale îmi respinseseră iniţiativa : „În România există oameni care n-au ce mânca şi dumneavoastră vă arde de nişte lupi?”
Răspunsul vârstnicei vedete a fost prompt: un prieten de-al său şi cospiritual într-ale naturii şi lupilor, Raymond Francis Dubois – scriitor, etolog şi ecolog belgian – urma să mă caute, spre a detalia şi etapiza demersurile legale. Formalităţi tulburi şi complicate, ca întotdeauna când în România se naşte o iniţiativă limpede. Ce interese are ăsta în chestiune, cine este îndărătul lui, cam ce-i iese tipului de aici? etc. – fuseseră întrebările născute pe feţelor vâscoase ale oficialilor. Toate, împiedicând în cele din urmă transferul sălbăticiunilor.
Omul, lider al „The Wolf Federation”, îngrijea într-un ţarc de două hectare zece lupi, aşadar, binişor mai puţini decât cei optzeci ai franţuzoaicei. Avea deci loc pentru lupii mei, avea şi cu ce-i întreţine. Cum însă organizaţia veghea şi la confortul animalelor captive, telefonic, eminentul activist „pro natura” – aveam să văd asta cu prisosinţă mai apoi – m-a anunţat că vine în România să vadă animalele. Şi a venit.
Povestea mea, de fapt, abia acum începe, fiindcă temerile nu-mi erau mici: lupii mei erau învăţaţi doar cu mine. Îi crescusem de pui. Mă aşteptau sărind pe lângă gard atunci când mă zăreau venind cu nelipsita găleată galbenă – găleata lor – din care scoteam „bunătăţile” zilnice. Bunătăţi monotone: carne, ficat de cal şi – culmea, veţi zice – mere, pe care cu o poftă grozavă le înghiţeau aproape întregi, strivindu-le pripit printr-o singură clămpănire a fălcilor.
Intram în ţarc, înconjurat de ţopăiala şi schelălăielile lor duioase şi îngenuncheam. Împărţeam carnea cu amândouă mâinile, cu gesturi simetrice spre dreapta şi stânga, concomitent, spre a nu genera frustrări acestor etern flămânzi tandri. Împărţeam şi mângâieri, mereu atent spre a nu fi răsplătit cu vreo limbă caldă, administrată cu recunoştinţă şi iuţeală de fulger pe vreun obraz. Da, lupii mei erau învăţaţi numai cu mine şi viitorul lor contact cu un străin – fie el şi mare protector al naturii şi lupilor – mă îngrijora.
Înalt, bine legat şi cărunt, Francis – cum m-a rugat să îi spun de îndată ce ne-am cunoscut, deşi după ani îmi putea fi tată – s-a apropiat calm de ţarc. A păşit înăuntru şi, dintr-o dată, toate fricile mele s-au topit. Ca la un semn nevăzut, lupii mei s-au apropiat cu boturile întinse, privindu-l în ochi. Omul s-a lăsat într-un genunchi şi cel mai îndrăzneţ dintre ei, Rolf – fratele dominant – şi-a pus labele din faţă pe genunchiul ridicat, înălţându-şi nasul spre nasul noului prieten. Ralf nu s-a lăsat mai prejos, înghesuindu-se şi el pe coapsa cealaltă, cât mai aproape. Mâinile mari ale lui Francis – a căror strângere caldă şi fermă îmi va lipsi din acest an toată viaţa – au prins să îi mângâie, adiindu-le peste creştete şi coame, în vreme ce cu glas stins le vorbea.
La câteva zile după memorabila întâlnire, a vrut să îmi vadă lupii un alt individ. Amic pe atunci, fanatic vânător, deţinător – printre nenumărate trofee – şi al recordului mondial la blană de lup; numeroase şi mari blănuri de lup ornându-i toţi pereţii locuinţei, mereu neîncăpători pentru atâta „glorie” vânătorească. Mi-a telefonat şi a venit.
Zeci de metri îl despărţeau încă de ţarc atunci când, ca purtaţi de un vânt aspru, lupii mei s-au înghesuit în extremitatea îngrăditurii, cu urechile culcate pe ceafă şi cozile făcute cârlig între picioare. Şi, deşi individul se apropia tăcut, cu paşi rari, liniştiţi, neliniştea lor creştea ca un val. Iar pe când insul a ajuns lângă ocol, captivii au început să plângă deznădăjduit, pentru ca, brusc, să încerce evadarea. Salturi disperate pe gardul de sârmă împletită, haotice, aproape atingând culmea acestuia, alergătură înfricoşată la baza lui, roată, doar-doar se va găsi undeva vreo spărtură prielnică depărtării din preajma răului.
Pe om l-am rugat să plece.
Am intrat la ei şi, tremurând din tot trupul, aşa cum nu i-am văzut nici pe gerul năpraznic al iernii, lupii s-au lipit de mine. Scăpaseră.
Am auzit că ar fi contrar legii să afirmi în public – iar să scrii, şi mai abitir – că poporul tău e prost. O astfel de alegaţie scandalizează instantaneu, scoate din bârloguri patrioţii de paradă şi dă oricărui „român verde” prilejul să ridice un deget acuzator spre duşmanul poporului. Acesta e motivul pentru care, în discursul public, atributul cu pricina este înlocuit prin altele două, absolut inocente: „sărac” şi „needucat”, ele evoluând într-un tandem intercondiţionat: „suntem prea săraci, de acea suntem needucaţi”.
Oferind un orizont de speranţă, tandemul aruncă instantaneu vina pe alţii care, stăpânindu-ne pe „noi, românii”, fie nu ne-au educat, fie ne-au pervertit („turcindu-ne”, de pildă), fie, jefuindu-ne şi aducându-ne în sapă de lemn, ne-au făcut să nu ne mai ardă de educaţie, îngrijoraţi nevoie mare de ziua de mâine şi de ce punem copiilor pe masă.
Bun, mi-am zis, dacă educaţia nu ţine de lumina funciară a unui neam, atunci cum se face că alte neamuri sunt, totuşi, mai educate? Cum se face că nu au fost ele obidite, asuprite, pervertite şi îngrijorate de ce pun copiilor pe masă, într-atât încât să uite să se spele, să fie ordonate, paroliste, punctuale, demne, unele necunoscând, practic, corupţia. Şi cum de nu am fost „noi, românii” cei care i-am asuprit pe alţii, făcându-i să nu le mai stea capul la fineţuri ca tăiatul unghiilor, vorbirea cuviincioasă, spălarea pe dinţi sau protejarea naturii. Aşadar, dacă mereu altcineva trebuie să facă educaţia unui individ sau a unei naţiuni, era firesc să îmi pun întrebarea despre cine o fi fost întâiul educat.
Întâiul educat al lumii sau măcar cel al unui ţinut oarecare, locuit astăzi de oameni educaţi. Căci cineva trebuie să fi fost. Un individ, fără îndoială, tare bogat, de îndată ce îi ardea de propria educaţie.
Judecata asta m-a dus iute la impas, fiindcă mereu cineva, un necunoscut fără chip, se băga în faţă, educându-l pe presupusul meu întâi educat. Acest băgăreţ devenea instantaneu educatul dinaintea întâiului meu educat, iar drumul până la adevăratul întâi educat mi se arăta, dacă nu nesfârşit, măcar lung până la Dumnezeu. Din încurcătură m-a scos însă căţeluşa Apel.
„Este un câine slab cum n-am mai văzut pe strada X, mi-a spus soţia. Speriat ca de bombe, se ascunde sub maşini, târând lanţul după el. Mârâie dacă te apropii şi o tuleşte sub altă maşină. Blană pe schelet, nu altceva… Cred că a evadat de la cineva care l-a ţinut legat şi l-a bătut, fără mâncare şi apă, zile la rând.”
De îndată am plecat într-acolo şi l-am zărit. A fost însă de ajuns să mă aplec, spre a-i auzi mârâitul, iar tentativa de a-i prinde lanţul l-a aruncat schelălăind sub altă maşină. Era clar: lanţul, deşi lanţ, era al lui. Nu am dezarmat, căci eram înarmat cu şase cremvurşti. I-am aruncat unul, altul, dar căderea bunătăţilor pe lângă el l-a îngrozit şi mai şi. A urmat o altă goană, lungă, cu tânguieli ascuţite, până undeva spre colţul străzii. Iar îmi era limpede: slăbănogul era învăţat cu pietrele zburătoare, mai mult decât cu cremvurştii zburători. Cum aveam treabă, mi-am propus să revin ceva mai târziu şi, dacă îl voi regăsi, să reiau cu răbdare tentativa apropierii. Dacă nu, cum i-o fi norocul… Dar norocul nu era orb.
Am să trec peste îndelungata diplomaţie prin care i-am câştigat încrederea, ea meritând alte multe pagini. Mi-am scos maşina din garaj şi l-am închis acolo, abia atunci observând că Apel – cum îl botezasem şi cum i-a rămas numele – era de fapt o căţeluşă, cu puţin trecută de un an. Însetată peste măsură, a băut fără oprire un litru de apă, apoi s-a pus pe mâncat. Hulpavă, era în stare să înfulece atât cât îi ofeream şi de câte ori îi dădeam. Când deschideam uşa o găseam pitită într-un colţ, însă tot mai încrezătoare şi bucuroasă. Spre seară i-am găsit excrementele: depuse cu grijă, lângă grătarul canalizării. Mi-am spus că o fi fost o întâmplare, dar a doua zi Apel s-a uşurat în acelaşi loc şi la fel a făcut-o şi în zilele următoare. Era de ajuns un „bobârnac” cu vârful unui băţ şi produsul dispărea printre gratii, vreme în care Apel avea o uitătură jenată şi uşor vinovată.
Îi puneam mâncarea într-un vas din plastic, destul de scund şi stabil. Greu când era umplut, blidul se uşura cu iuţeală sub limba harnică, începând să „umble” pe pardoseală. Cu botul cufundat, nevrând să lase nici un rest, Apel urma şi ea traiectoria bezmetică a străchinii smucite sub fiecare lins, până când interiorul acesteia strălucea curat. Apucătură de sărac flămând.
Într-una dintre dăţi însă, neastâmpărata cratiţă a ajuns la colţul gurii de canal, muindu-şi discret fundul în urmele de urină. Brusc, Apel şi-a scos capul din ea şi, apucând-o ferm cu gura de o margine, a salvat-o. Şi-a aşezat-o departe, temeinic, pe ciment uscat şi, ca de obicei, mi-a făcut-o lună.
Aşa se face că am descoperit cum stă chestiunea cu întâiul educat. Cu adevărat, drumul până la el nu era nesfârşit. Era, cum am mai spus-o, doar lung. Până la Dumnezeu.
foto: Nicolae Dărămuș Dimineţile mele „la cocoşi” încep cu un ceremonial monoton în căsuţa de la munte. Flacăra în lampă, mâna pe soba sleită, hainele reci, cizmele amorţite şi cafeaua sorbită iute fac parte invariabil din el: palide obligaţii trupeşti. Faţă de ele, aşezarea aparatelor în rucsac, a briceagului la centură şi a lanternei în buzunar capătă dimensiunile unor gesturi de profesionist al aventurii, poate al riscului: pădurea va fi neagră, întunericul deplin, liniştea strivitoare, nu se ştie… Lipsa unei arme de foc, firească în singurătăţi, vine cu farmecul ei contradictoriu: fericirea are uneori nevoie de incertitudini „periculoase”.
O oboseală seacă se află în gesturi, fiindcă nopţile îmi sunt întotdeauna „albe”, ucise de nerăbdare. Dar osteneala va trece. Gândurile, puţine, gravitează în jurul „locului bun”. S-au scurs zeci de ani de când, urcând „la cocoşi”, ştiu bine că nu am cum cunoaşte „locul bun”. Cel puţin în prima dimineaţă. Eventual, îl pot bănui. Prefer totuşi să refuz hazardului vreun rol în alegerea acestei dintâi pânde. Clişeele rotitului din primăverile trecute şi o misterioasă inspiraţie de care mă cred în stare – deopotrivă, experimentală ştiinţă de „iniţiat” – sunt elixirul cu care îmi adorm luciditatea. Eu nu mă joc. Eu ştiu… Greu, pulverizând liniştea, cocoşul a „căzut” în padină. Zborul fusese scurt, tăind pieziş aerul, cu asprime de aripi vânjoase. La zece paşi, grăbit, şi-a început dansul, revărsând strofe „tocate” unele dintr-altele, ca dintr-un preaplin adunat în somn. Cu el acolo, noaptea îşi pierduse puterea: în jurul trupului de tăciune ud, brusc, întunericul pălise. Imponderabilă, pasărea plutea în bezna dintre arbori, cu mişcări reţinute, încordate, de oficiant al unui ritual secret cu reguli stricte. Aproape, totuşi departe pentru puterea „blitzului”. Răbdare aşadar. Se va apropia poate şi atunci … Alt zbor a erupt îndărătul meu. Înfiorat, i-am simţit turbulenţa într-o verticală înfiptă la rădăcina cioatei de care stau lipit. Cu zgomot înfundat, acolo amuţise ropotul aripilor. Ne despart trunchiul şi, pesemne, un pas ori doi. Linişte. A tăcut şi gotcanul cel harnic, aşezat dinaintea mea. Inima mi se grăbeşte de capul ei… M-aş întoarce. Cu greu rezist ispitei, ştiu că pot strica totul, dar ce fotografie: cocoş de munte înfoiat, de la un metru! Şi ocaziile se răzbună, e lege. Sunt sigur că, ras cu pământul, „războinicii” s-au zărit şi se studiază. Grav, nou-sositul dă glas. Toacă prelung, nerăbdător şi „notele” par să iasă din lemnul ce-mi dă sprijin. Celălalt pare intimidat: cloncăne stins şi rar. „Al meu”, hotărât, prăvăleşte alte „vorbe de ocară”. Tocilează. E prea de tot: mă voi întoarce să-l văd. Doar schiţez mişcarea fiindcă, odată cu liniştea nouă, ca trecut în ireal, trebuie să cobor privirea. Bărbia mi-e în piept şi mâinile mi s-au ridicat singure, parcă spre a face loc: umflat cât se poate, ţanţoş şi pus pe sfadă, cocoşul trece la o palmă de mine. Marginea cozii îmi atinge cizma şi, în scurtimea clipei – atavism curat! – vreau să-l prind. „Se zbate şi-i stric penele!” mă fulgeră gândul. Mi-am amintit apoi de aparatul atârnat la gât. Declanşez pe când îmi părăseşte adăpostul, iar în vizor trăieşte o clipă coada lui: un evantai negru, punctat cu alb. Adversarul s-a retras şi, rămas stăpân, cocoşul e „al meu”. Se întoarce şi îmi pozează de la cinci paşi. Cetinile din prim plan albesc sub „blitz”, dar nu contează. Este! Dă roată, asigurându-şi frontierele vremelnicei sale împărăţii, în vreme ce ochiul de foc, din când în când, îl luminează. Ziua îşi strecoară printre arbori fumul incert. Cocoşul s-a oprit la douăzeci de paşi. Mă limpezesc: pe sub „pelerina” mea de cetină adversarii se văzuseră bine, iar norocul mă ajutase: fusesem exact pe linia dreaptă a turnirului. Sau, nu… Ştiusem. Alesesem „locul bun”. De departe, mai declanşez o dată. Expunerea e lungă, imaginea mişcată, culorile pulverizează şi recompun pasărea. Şi un titlu-omagiu, trimiţând gândul la altă artă: „Impresie, cocoş de munte”.
TAF-ul – maşinărie stranie, părând o absurdă lăcustă metalică, încropeală de fiare în ruină, cu roţi mari împrăştiate la capătul unor picioare improvizate – a devenit, graţie „civilizaţiei şi progresului”, un substitut pentru căluţul munteanului, lucrător la pădure. Nici munteanul nu mai este cel de pe vremuri. Civilizaţia şi progresul l-au îmbunătăţit: poartă bluginşi jegoşi, vodca ieftină şi ţigara nu-i cad din mână, iar drujba i-a înlocuit demult joagărul. Omul a învăţat cuvântul „profit” şi din cauza acestei iluminări e mereu ursuz. A descoperit că munca la pădure – singura pe care o ştie face, în lipsa oricărei calificări – este „nerentabilă”, iar televizorul îi cimentează convingerea. Dar nici nu are de ales… Deopotrivă, frustrarea de a fi contemporan cu „baroni locali”, cu „moguli” şi cu „hoţii de politicieni” este argumentul obsesiv întru descurcare. „Muta” – adică pădurea, cum o alintă silvicultorii pe cea care îşi suportă uciderea în tăcere – este şi pentru el sacul fără fund de unde, cot la cot cu afaceriştii, muţi şi ei, scoate banul cu orice preţ. Iar preţul este amintita moarte.
Dacă, de bine de rău, o drujbă îşi poate achiziţiona oricare muntean, investiţia amortizându-se rapid, TAF-ul aflat în „proprietate personală” este marca prosperităţii fostului drujbist şi dovada saltului social al amărâtului. Fireşte că ceva încă îl deranjează pe om: pe TAF lucrează tot el, cu aceleaşi haine, cu aceeaşi vodcă şi ţigară ieftină în pufoaică, iar drujba şi toporul încă fac parte din arsenalul care îi îngroaşă bătăturile degetelor. Şi, colac peste pupăză, spre deosebire de drujba începutului, amortizarea costisitoarei tărăboanţe, luate prin împrumut bancar, îi dă grozavă bătaie de cap. Este în acelaşi timp proprietar-beneficiar al sculei cu roţi şi sluga ei, lucrul de pe urmă fiind şi ultima piedică ce se cere înlăturată spre a deveni „patron”. Statut în care hoţia sa – faţă de ce a „baronilor”, „mogulilor” şi politicienilor – i se pare absolut onorabilă. Drumul este fără întoarcere şi omul face totul spre a reuşi, convins fiind că nu ia de la nimeni nimic, doar pădurea şi dobitoacele dinăuntrul ei, „le-a dat Dumnezeu, nu le-a pus nimeni cu mâna lui”. Iar a râvni şi a lua de la bunul Dumnezeu nu e păcat, cele zece porunci privindu-l doar pe „aproapele tău”, omul.
***
Vasile Scorbure, gospodar bucovinean, plecase în zori pe TAF-ul său la pădure. Toamna ruginise făgeturile aprinzând flăcări de aramă în valurile de molizi. Aşternute ca o catifea neagră şi grea peste obcini, în dimineaţa aceea fără vânt ele păreau o mare împietrită. O mare paşnică, chemătoare şi enigmatică. Tânărul nu avea însă ochi pentru astea. Se grăbea, aşa cum o făcea ori de câte ori lua carabina cu el. Avea să lase TAF-ul la furca pâraielor şi, cu paşi furişaţi, avea să se strecoare spre culmea dincolo de care cumpăna apelor coboară spre Suceviţa. O postată cu merişor de munte se afla sub vârf şi poamele acestuia, pişcate de brumă, moi, gata să se scuture la prima atingere, închegau încă un covor roşu şi dulce. Într-acolo îşi purta Vasile gândul şi în cel mult o jumătate de ceas avea să-i ajungă în margine.
Pe vârful Bobeica răsăritul pusese zgârcit o cuşmă de aur rece. De sus văile se vedeau încă îngropate în umbră. Nehotărâte, caierele de ceaţă se zdrenţuiau fără încetare în ferăstraiele molizilor care, străbătând bura, pluteau ici şi colo asemenea unor depărtate insule împădurite. Cereşti şi de neatins.
Ajuns în buza povârnişului, bătrânul urs se întoarse spre Soare. Se îndestulase cu merişoare noaptea întreagă şi, oprit acolo, se supunea unui ştiut ceremonial. Aştepta întotdeauna ceasul acesta ca pe un dar cuvenit, înainte de a se înfunda în umbra sihăstriilor odată cu ziua. În pieptul lui larg strângea căldura preţ de câteva clipe şi razele astrului, împletite în cafeniul blănii, păreau mulţumite şi ele de rostul găsit, trezindu-i în coamă scânteieri cărunte. Stătu o vreme nemişcat în baia de lumină, cu botul ridicat, închizând ochii de bine ce-i era, atent la veştile pe care pâlniile urechilor şi tremurul nărilor i le aduceau din fuioarele nevăzute ale văzduhului. Era dimineaţă, era pace peste cuprins, se odihnea până şi vântul. Poate tocmai de aceea nu avea cum să afle de mogâldeaţa care se apropia pe furiş, iţindu-se încă departe, printre molizi.
Vasile zărise ursul de îndată ce îşi ridicase ochii spre poiană. Doar ştia ce caută… Bucuria îl cuprinse ca un val: ursul cel mare era acolo! Pentru el pornise cu noaptea în cap şi cu frica de braconier în inimă. Îl întâlnise prin iulie într-un zmeuriş vecin, dar atunci era fără puşcă. Şi nici n-ar fi meritat să-l doboare fiindcă pe blana rară, aşa cum e vara, n-ar fi luat cine ştie ce bani. Acum era altceva, era pregătit, iar carabina nouă îl gâdila în palme. Urca iute, stăpânindu-şi cu greu răsuflarea, de parcă ursul i-ar fi putut-o auzi de la distanţa aceea. Călca grăbit, fără a mai alege locul şi nu-şi mai lua ochii de la sălbăticiune, temător că dintr-o clipă într-alta vântul s-ar putea porni dinspre vale, trădându-l. Iar ursul, odată speriat, n-ar fi avut de făcut decât cinci-şase paşi pentru a scăpa peste culme. I se păru lung ocolul unui brad căzut care îi zădărnici urcuşul, astupându-i câteva clipe şi vederea prăzii. Dar ursul era tot acolo. Se linişti şi, rezemat de cioata arborelui, îşi îngădui să răsufle. Stând, îşi limpezi gândurile: va trage din acel loc. Cam departe, dar luneta şi calibrul armei îl vor ajuta. Terenul deschis în care ar fi trebuit să se apropie l-ar fi condamnat la mers nevolnic, pierzând secunde scumpe. Şi apoi, pe cioata înaltă îşi putea sprijini bine arma. Va slobozi la sigur.
Trase piedica, îşi tufli pălăria pe creştetul trunchiului şi aşeză pe ea arma. Privi peste lunetă spre sălbăticiune, dar coada ochiului desluşi în cetini o clătinare: vântul! Îl simţi şi în ceafă, înteţindu-se scurt. „De ce m-am temut, n-am scăpat”, gândi. Se lăsă într-un genunchi, grăbit şi ochi. În cercul lunetei tremurară pe rând rădăcina unui molid scos de furtună, asemenea unei mâini descărnate ridicate spre cer, frunze roşii de zmeur şi, în sfârşit, ursul: luminat, ca îmbrăcat în aur, cu capul spre vale. Îi arăta ceva din flancul stâng, prea puţin pentru a pune bine focul, dar nu avea de ales: cetinile se legănau, iar ursul părea că pipăie cu nările orizontul. Văzu crucea lunetei dansând între botul şi şalele animalului şi înţelese că nu s-a odihnit destul. Gâfâia încă, pesemne şi de încordare. Trase aer adânc, o dată, de două ori, înşurubă patul armei în umăr şi, cu tot neastâmpărul reticolului, apăsă trăgaciul.
Împuşcătura sparse văzduhul, hăulind peste codri. Ursul căzu scurt, şi prinse a se rostogoli în povârniş. Prin lunetă îl văzu oprindu-se în rădăcina bradului smuls. Îi desluşea bine capul şi greabănul. Nu mai mişca. Porni spre animal în fugă, când, neaşteptat, urletul acestuia îi sfredeli pieptul. Privi la deal: nevolnic, ursul se târa spre pădure. Ridică iar luneta şi se lămuri: rănitul se agăţa cu brâncile de pământ, trăgându-şi înainte masivul trup, asemenea unei şopârle groase şi neputincioase. „L-am lovit în spinare, îşi spuse. De-acum, al meu e!… N-are unde se duce.” Mai făcu câţiva paşi, ochi şi slobozi alt foc. Un urlet nou, bolborosit, se ridică din gâtlejul sălbăticiunii, legat de pocnetul armei. „Acum moare sigur”, gândi Vasile, dar, ca trezit de glonţ, ursul înaintă şi mai abitir spre adăpostul cetinilor. Păşea doar cu brâncile, în vreme ce labele dinapoi, moi şi nevrednice îi urmau trupul ca agăţate de el. Nu îi despărţeau mai mult de o sută de paşi când al treilea glonţ porni către încăpăţânata pradă. Alt urlet, prelung de data asta, urmat de altă strădanie înteţită spre codru. Dintr-o dată vânătorului i se strecură îndoiala . Mai avea numai două cartuşe în magazia carabinei. „Dacă mai urlă mult, cine ştie?… Aude careva, vine aici şi dau de dracu’. Trebuie să trag de aproape”, hotărî urcând hulpav, cu inima gata să-i spargă pieptul. Se opri ostenit la o aruncătură de piatră de jivină şi duse arma la umăr. Gâfâia încă, dar vreme nu mai era. Trase o dată, manevră pripit închizătorul, ochi gâtul ursului şi-i trimise glonţul. Ultimul. Abia când acesta îşi întoarse capul, privindu-l în ochi, simţi vântul ca o mână de gheaţă pe fruntea asudată. Se uitară unul la altul, îndelung. O linişte grea se lăsă între ei, asemenea unei stavile de neputinţe. Unul nu putea omorî, celălalt nu putea muri.
„Bine era de nu lăsam toporul în TAF”, bombăni omul, când, înfricoşător, ursul se săltă în puterea brâncilor, înălţându-şi umerii cu o vigoare nebănuită. „Dar nici cu toporul n-aş avea ce-i face”, îşi mai spuse şi, dintr-o dată, ochii îi străluciră bucuroşi. Luminat de un gând, se întoarse, luând-o la goană spre vale.
Ursul nu mai înţelegea nimic. Rămăsese singur, chiar pe când se pregătea să îşi înfrunte duşmanul. Acesta îi făcuse răul, trimiţând trăznetul asupra lui şi fugise apoi. Îşi simţea trupul împuţinat şi o slăbiciune amarnică îl cotropea de la o clipă la alta, mai mare decât durerea. Acolo însă, în lumină, nu mai putea sta. Se încordă în gheare, lunecând la vale. O dată, încă o dată, până când ajunse în iarba unui drumeag vechi. Porni pe el anevoie. Până în marginea pădurii avea să se chinuie, dar de acolo povârnişul urma să îl ajute să coboare la pârâu. Apa, ştia bine, alina, da putere, vindeca. Dinspre vale răzbătu însă un zvon cătrănit şi, în cotul drumeagului, zări de îndată uriaşa arătare care, mugind, înainta spre el. O ştia. O mai văzuse umblând prin codru şi îi cunoştea puterea. Întinse brâncile grăbit, câştigând un pas, altul, altul…
Ridicat în picioare în cabina TAF-ului, Vasile văzu ursul şi înţelese că n-are vreme: trebuia să îl ajungă înainte de a scăpăta-ntre arbori. „Bine că măcar a coborât la drum”, gândi, ridicând lama maşinăriei, ca să nu-l încurce. Apăsă la podea acceleraţia, roţile smulseră câteva glii, aruncându-le în aer şi tărăboanţa prinse viteză pe loc drept. În câteva clipe tăbărî spre sălbăticiunea care apucase pe clină. Cu o sforţare peste măsură animalul se prăvăli printre molizi şi uriaşele roţi cu creste îi trecură la o palmă de labele dinapoi. Se rostogoli spre pârâu, cu puterile fricii în trup, amestecând urlet şi geamăt de durere. Dar Vasile nu se lăsă. Băgă în marşarier şi, învârtind nebuneşte volanul, îşi înfipse tractorul în pădure cu precizie de meseriaş. Ursul era jos, aproape de apă. Alese la repezeală culoarul bun şi porni la vale. Tractorul lunecă scurt peste pământul ud, proptindu-şi lama într-un fag subţirel. Acceleră iar şi trunchiul se frânse. Nu-l mai oprea nimic acum şi nici ursul n-avea unde se mai duce. Sta resemnat în pârâu, în apă de o palmă. „Îi stric blana de mă sui pe el …Trebuie să-l prind cu roata din dreapta şi să-l apăs încet cu lama”, îşi zise vânătorul. Şi porni spre animal cu luare aminte.
Când văzu arătarea atât de aproape, ursul recunoscu şi duşmanul care o călărea. Dădu să treacă albia, dar prundişul afânat cedă sub gheare, zădărnicindu-i înaintarea. Auzi mugetul maşinăriei înteţindu-se şi o zări ridicându-se deasupra sa, înaltă şi ameninţătoare. Dar el nu ceda fără luptă. Sprijinit în brânca dreaptă, se întoarse spre ea cât putu şi aşteptă. Văzu roata groasă cum, fără durere, îi striveşte picioarele. De sus, lama plină noroi, se lăsa spre el, necruţătoare. Când îi veni bine, o lovi fulgerător cu brânca stângă. Ghearele lunecară, lăsând urme strălucitoare în tina uscată. O mai lovi o dată, încleştându-şi aprig fălcile pe buza ei groasă. O muşcă iar, cu toată puterea, şi pocnetul dinţilor frânţi îi sfredeli creştetul. O scăpă din gură, fierul se ridică şi, dintr-o dată, se prăbuşi asupra lui, ca scăpat din văzduh.
„Ăştia mor greu… Mor încet, ca oamenii” – bombăni vânătorul. Trase mai cu putere maneta şi privi peste marginea lamei. Ursul nu mai mişca. Zăcea cu botul în prundişul albiei şi un fuior de sânge i se prelingea din gură, împletindu-se aprins cu unda limpede.
Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Apele sale, captate pentru turbina unei hidrocentrale, se opresc undeva sus, proptindu-şi limpezimile în trupul unui baraj cenuşiu. Dedesubt, albia plină cu bolovani şi stâncării cu forme îndulcite de curgerea milenară albeşte acum la soare, asemenea unui schelet gigantic de saurian, stins cu întârziere. Nici malul nu mai aduce cu cel ştiut. E uscat, nisipos, iar firicelul de apă ce se chinuie – fierbând vara – printre spinările pietroase, nu mai hrăneşte în zăvoi vechile păduri de arini şi sălcii. Enigmaticele mele bulboane, „găurile” – cum le ziceam noi, copiii, privindu-le adâncimile translucide – se uită la mine inutile şi seci, ca nişte găvane din care s-a scurs lumina ochilor. Aici, demult, pe când Râul încă vuia, neştiutor ca şi mine, am fost părtaş şi am ucis.
***
Fusese o zi toridă. În pod, sub acoperişul dogoritor, citisem pe nerăsuflate Zidul socotelilor, un roman poliţist din „Colecţia de 12 lei”, găsit printre lucrurile bunicii. După-amiaza trecuse iute, lectura furându-mă cu totul. Din când în când ridicam privirea din cartea îngălbenită, urmărind prin lucarnă goana unor nori albi sub cerul spălăcit, dar eu eram cu Lordul Primrose, „neîndurătorul scoţian” de la Scotland Yard, cotrobăind cu lupa prin labirinturile Castelului Roşu, „la o jumătate de oră de Londra, cu trenul”. Din uliţă răzbăteau sonor, printre ţiglele fierbinţi, glasuri cunoscute şi zvonul acela tihnit, de sat viu, cu rosturi. Pe nesimţite căldura s-a mai potolit şi vocile bunicilor s-au împletit în faţa casei. Se întorceau. Am coborât să-i întâmpin, iar tata – aşa-i spuneam eu bunicului – după ce şi-a aninat coasa de stâlpul porţii, s-a aplecat spre mine şoptindu-mi tăinuit: „De vrei să vii, deseară mergem să punem undiţe de noapte”. Acel „de vrei” era spus doar de dragul vorbei şi tata, ştiindu-mi nerăbdarea, nu a mai aşteptat răspunsul, văzându-şi de treburi. Aproape de căderea nopţii mi-a făcut semn şi amândoi am ieşit pe uşa curţii dinspre Râu. Era aproape Râul. Am păşit grăbiţi printre sălciile zăvoiului, la deal, către Jgheabul Săsciorenilor şi am trecut albia spre cele trei capre de lemn, ce apărau malul de loviturile de berbec ale plăviilor1. Alături cu cea mai joasă dintre ele tata s-a oprit şi m-a tras cu putere spre stâlpul neted, de care m-am prins în grabă. Curentul era puternic şi apa se ridica, udându-mi pantalonii scurţi. Din buzunar, tata a scos un mosor lunguieţ cu şpargă de cânepă şi a smuls din el ascuţimea unui cârlig mare. Din celălalt buzunar au apărut câteva zglăvoace mici, alburii, învelite în hârtie. A înfipt cârligul în burta peştişorului înţepenit şi, cu degetul mare, a pipăit asprimea vârfului ieşit în spate. A înnodat apoi sfoara peste coadă şi, desfăşurând restul, a lăsat momeala, purtată de curent, spre întunecimea apei de sub stâncă. Am trecut iar albia şi, mânaţi de întuneric, am pornit spre căşiţa2 din capul satului. Ne-am făcut cu greu loc prin arinişul des, crescut din trupul ei tot mai putred şi aceleaşi gesturi au urmat, lăsând în voia apei altă pradă înşelătoare. Pe când lega capătul undiţei de măciulia unui piron ruginit, mâna tatii a rămas o clipă nemişcată, abia atingând mosorul. L-am auzit spunând: „O şi încearcă… n-are răbdare să plecăm”. S-a aplecat şi, cu braţele întinse, a prins sfoara departe, atât cât putea să ajungă. A stat o vreme aşa, încordat şi, fără veste, a tras tare, ridicându-se. A început apoi să adune aprig firul, apucându-l cu palmele, pe rând, cât mai larg. Firul venea întins şi – mi-a părut – chiar uşor. Ceva, ca o virgulă mare, albă, a înfiorat linul bulboanei. M-a străbătut în piept o tremurare de bucurie, dar n-am zis nimic. Păstrăvul era voinic şi abia acum, la mal, lupta cu toată puterea. Tata însă n-avea vreme. A scurtat iute struna şi, smulgându-l din ape, m-am pomenit cu zbaterea lui, rece şi viguroasă, la picioare. M-am repezit asupra peştelui fără îndemn şi, cu greu, l-am apăsat cu mâinile amândouă între nisipul căşiţei şi un genunchi, coborât grabnic în ajutor. Era uriaş, argintiu, cu puncte roşii, mari şi rare. Zglăvoaca dispăruse înghiţită şi din gura căscată spasmodic se prelingea, lunecoasă, sfoara de cânepă. Strâns, cu mişcare înceată şi fermă, degetele tatii le-au înlocuit pe ale mele asupra trupului răzvrătit. A lovit o dată, tare şi scurt, ceafa peştelui de un bolovan, lăsându-l apoi alături. A scos briceagul, tăind şparga de lângă bot şi a sărit în potecă, îndemnându-mă la drum. Am luat peştele în palme. Nu se mai zbătea. Rar, fiori ca nişte valuri mărunte îi jucau sub solzi, în timp ce aripioara punctată de pe spate, unduind, desena mersul unui „S”, ca o amintire de înot. Apoi toate au stat. Îmi părea rău de peşte şi, dintr-o dată, bucuria izbânzii am simţit-o ca pe o povară.
Sebeșel 1968
Râul era un dar şi era un dat. Mi-ar fi cu neputinţă să rememorez întâia lui întâlnire, aşa cum şi amintirile despre părinţi nu au un început. Mă pomenisem cu el, pe malul lui, în volburile lui. Îl respectam ca pe o fiinţă mare, puternică şi bună, fără a-mi trezi frică. Înotul, înainte de a deveni „ştiinţă” ori obişnuinţă, nu-mi fusese precedat de temeri şi interdicţii. Asemenea fiarelor, intram în unde cu firescul puterilor mele, fără vitejii inutile, aşteptându-mi vremea şi privind la cei mai mari cu detaşarea celui care ştie că ce-i al lui e pus de-o parte. Timpul îmi era statornic şi verile – lungi – veneau spre mine dintr-un şir nemăsurat. Iar zilele acelea, multe, păstrând şi acum o prospeţime dureroasă, au fost dovada că, uneori, viaţa e îngăduitoare.
Pândeam fără somn creşterea zorilor la ferestre şi, odată cu glasul cocoşilor, mă strecuram afară, însoţit de cuvintele îngrijorate ale bunicii: „Bagă de samă, copile, pe unde umbli…” Mă aburcam în bătrânul cais şi îmi culegeam pentru drum câteva caise aurii, îmbujorate, îmbrobonite de rouă. Varga grea de frasin mă aştepta în şură. Lăsam în urmă satul amorţit şi tălpile lipăiau harnice pe cărarea lutoasă din fundul Grădinii Şchiopului, printre sălciile tunse scurt, ridicându-şi măciuliile de crengi tinere asemenea unor buzdugane de uriaşi. Simţeam sub degete pământul reavăn, răcit peste noapte şi în curând, părăsind cărarea, fiori de gheaţă mă străbăteau până-n „fluiere”, în pasul grăbit prin ierburi înalte şi ude. Mă chema Râul la întâlnirea de dimineaţă. Veşnica întâlnire – aşa-mi părea atunci. Umblam ferice şi iute, ferindu-mi vârful vergii de tufele de arin, dornic să ajung la unda al cărei vuiet – străbătând până în casă – îl ascultasem stoic de cu noapte. Mergeam cel mai adesea în josul apei, atras de tunetul cascadelor de la Jilip. Era locul unde se desprindea din albie râul morii. Acolo, două repezişuri, podite cu grinzi de brad şi mărginite de căşiţe, conduceau gâtuind apa Sebeşului spre bulboana făgăduinţelor pescăreşti. Deasupra lor, la ceas de măciniş, în fruntea Râului se propteau, cu scrâşnet de lanţuri, stăvilare grele de gorun. Unda se ridica atunci aprigă, ca într-o răsuflare a Pământului şi, sfâşiindu-şi pânza în dinţii greblei de oprit buşteni, se repezea la stânga, înviind canalul morii.
La ceasul sosirii mele la Jilip, măcinişul însă era departe în zi. Frigul era în putere şi un abur lăptos zăbovea peste luciul metalic al bulboanei. Curentul rotea domol de o parte şi de alta a vojului de spumă, ţinând încă prizoniere câteva trunchiuri albe, plutărite cu o zi în urmă. Mâinile lucrau febril, sigur. De pe mulineta artizanală firul luneca iute prin inelele vergii şi, rând pe rând, strunele cu muşte artificiale prindeau să se legene în boare. Dopul de şampanie – procurat cu sacrificii, deopotrivă lest şi „buldo” – purta în larg roiul alcătuirilor mincinoase despre care, la vremea aceea, nu ştiam că se pot chema Red Spinner, Black Zulu, Stone Fly… Toate erau, simplu, „muşte”. Doar câte una era „furnica roşie”, „viespea”, „scorobetele”. Şi erau tare „prinzătoare”. Din adâncuri se vedea adesea fulgerarea câte unui lipan cocoşat, care venea greu, parcă rostogolindu-se, încurcat în şirul de cârlige, tras cu forţă spre fundul apei.
Uneori, totuşi, Râul îşi ascundea locuitorii, făcându-mi undiţa inutilă. Coboram atunci spre coada curentului, unde valurile se domoleau, lunecând molcom peste creştetele alburii ale unor pietre mari. Acolo era „cetatea zglăvoacelor”. Cu picioarele amorţite de frig mişcam cu grijă bolovanii, atent la fulgerarea de o clipă a arătării cu cap lat şi ochi bulbucaţi. Era meşteşug îndrăgit, deopotrivă de plăcut ca cel al unditului, făcându-i ucenicie însă mai devreme, pe când cârligul cu fir îmi părea o sculă prea sofisticată pe lângă mâna goală sau o furculiţă cu dinţii strâmbi. Prindeam din ochi zvâcnirea peştelui şi, păşind abia perceptibil, mă apropiam. Îl vedeam stând una cu prundişul, cu contur tremurător deformat de valuri, negricios-cenuşiu, asemenea albiei. Mâna se înfigea în apă îndărătul lui, lent, pe nesimţite. Palma cu degetele lipite înainta oblic între ape, vibrând sub puterea curentului, de la coadă spre cap, lin, răbdător, tot mai aproape. Când mai rămâneau doar câţiva centimetri până la pradă, cu o zvâcnire lacomă, crudă, făcută întotdeauna cu prea multă putere, loveam pieziş asupra-i. Simţeam în palmă zbaterea vie şi, cu grijă, strângeam pumnul, ducând la mal peştele, învelit în pietrişul mărunt pe care stătuse. Dacă spre amiază căutam zglăvoacele mari, numai bune de fript cu „păpăradă”, dimineaţa aveau căutare doar cele mici. Aşezate în cârlig şi purtate prin spuma „borboloşilor”, rar se întâmpla să nu mi-l aducă la capătul firului pe vreunul dintre bătrânii stropiţi cu purpură, stăpâni ai cotloanelor de sub Jilip. Deşi numeros, adevăratul domn al Râului, păstrăvul mare, se prindea mai rar la musca artificială. Pesemne că măruntele arătări meritau rareori osteneala unui salt seniorial. Cu zglăvoacele treaba se schimba însă, dar bucăţica bună, după lăcomie, era plătită scump. Către ceasurile unsprezece pescuitul trebuia oprit. Râul, până atunci cristalin, se umfla, tulburându-se dintr-o dată: venea „lacul”. Mi-a trebuit ceva vreme până să înţeleg cum, pe un râu, putea veni un lac. De ce năvalei de ape negre, ridicate până-n buza ierburilor, purtând la vale trunchiuri de brad, i se spunea aşa: presărat cu opusturi pentru plutărit „sălbatic” – cu „lacuri”, adică – Râul meu însemna şi drumul de pe urmă al arborilor tăiaţi în munte.
Tare îmi plăcea să aştept „lacul” la Jgheab, unde o stâncă înaltă, asemenea unui pinten cenuşiu, primea pieptiş puhoiul de apă şi lemn. Trunchiurile acopereau albia din mal în mal, năvălind unele asupra celorlalte, izbindu-se cu sonorităţi muzicale, ample şi grave. Spectacolul suprem al acelor ceasuri era însă plăviile.
Sebeșel 1962
Când „râurenii” din Săsciori ori Sebeşel descleştau cu ţapinele câte o plavie înzătonită la strâmtori, atunci aceasta pornea la vale, compactă şi masivă, împungând aerul cu „tunurile” buştenilor din frunte, ridicaţi ameninţător şi purtaţi ca pe nişte chibrituri de tumultul apei. Din amonte se auzea un zvon, ca un oftat prelung şi, acolo unde Râul se arăta vederii – cotind larg sub peretele Jgheabului Săsciorenilor – răsărea, albă şi strălucitoare, încâlcitura de trunchiuri a plaviei. Era uimitoare această construcţie săvârşită de Râu, fără piroane, scoabe ori funii, doar din buşteni cojiţi, drepţi şi lucioşi, „împletiţi” prin propria lor greutate, sub apăsarea şuvoiului. Până la steiul meu, albia dreaptă şi căzută dădea curs aprig undei. Ca nişte berbeci în poartă de cetate izbeau buştenii în stâncă. Vibra piatra sub mine şi, dintr-o dată, plavia slăbea răsfirându-se, aşezându-se cu scârţâit şi geamăt pe toată lăţimea cursului, lemn lângă lemn, spre călătorie potolită. În două ceasuri ochiul putea cuprinde iar limpezimi aurii şi undiţa ieşea din leneveală, până când întunericul şi răcoarea mă trimiteau spre sat, pe o potecă neagră, mai mult ghicită, plină de urzici. Şi unde, adesea, mă întâlneam cu bunica, umblând să mă caute îngrijorată. Tragic, mijlocul lui septembrie – însemnând plecarea la Cluj – se apropia irepresibil, făcându-mă să trăiesc fiecare zi pe Râu cu un amestec de panică şi tristă voluptate, accentuat de luminile noi şi melancolice ale toamnei. Până când, fix în data de 14, dimineaţa, îmi înmuiam scurt undiţa şi făceam scalda „de adio”, simţind atingerea apei ca pe o binecuvântare.
***
Vremile se grăbeau şi într-una dintre vacanţe s-a pornit un zvon : „La Oaşa se va face baraj de hidrocentrală”. Prin satele Râului au prins să umble nişte străini care tot măsurau drumul. Soseau în jeepuri. Aveau rulete lungi şi nişte rigle colorate uriaşe, ţinute vertical, pe care alţii le ţinteau printr-un ochean ridicat pe trei picioare. Lumea a aflat că se chemau topografi şi că după ei vor veni alţii care „’or da cu asfalt” până dinsus de Oaşa, spre Novacii Gorjului. Şi lucrurile aşa s-au întâmplat. Un timp, tare s-au bucurat sătenii de drumul nou, „ca cureaua”, curat şi fără praf. Într-o zi însă „lacul” n-a mai venit. N-a mai venit nici în zilele şi nici în săptămânile următoare. „S-a oprit tăierea brazilor – şi-au spus oamenii – şi, odată cu ea, şi plutăritul. Vom avea numai apă limpede, bună de treburi toată ziua.” Bucuria însă nu le-a rămas întreagă. Peste asfaltul abia răcit, într-un du-te-vino îndrăcit au prins să năvălească – scârţâind şi pufăind la curbe – camioane grele şi ciudate. Aveau numai cabina şoferului, după care osia lungă cu roţi îndepărtate sprijinea – ferecată în lanţuri şi cabluri de oţel – o încărcătură uriaşă de trunchiuri. Au văzut oamenii că acelaşi lemn – lemnul muntelui lor – curge şi acum spre şesuri, însă nu în clipocit de ape, ci în zăngănit de fiare şi bornăit de motoare afumate. Au înţeles atunci că au dat, fără să ştie, tihna drumului cu praf pe tumultul ameninţător al maşinăriilor. Copiii trebuiau păziţi să nu iasă oricum din curţi, câinii şi mâţele scheunau de moarte, lăţindu-se adesea sub pneuri, gardurile din curbe se cereau mereu reparate, câte o vită mare, schilodită, era tăiată la grabă acolo în drum, căci şoferii mânau cu nădejde, stăpâni peste toată suflarea. Într-o seară, ca să pună capac la toate, dobaşul satului a adus o veste crâncenă. Am înţeles-o iute, simţind că mă privea direct şi, cu o înfiorare deznădăjduită, m-am repezit în casă, parcă spre a cere ajutor bunicilor: „Ăştia ne iau Râul !” Iar „ăştia”…
Trecuseră doar vreo patru sau cinci ani de când, tot aşa, în uliţă se strigase o ştire ce-mi arătase pentru prima oară că „ăştia” puteau orice. Atunci însă bătrânii mei erau plecaţi „alargu’” şi, după cele trei lovituri ce marcau sfârşitul „publicaţiunii”, un vecin îmi desluşise vorbele dobaşului. Înţepenisem dinaintea porţii, pentru ca apoi, zărind de departe silueta bunicii, să mă precipit spre ea cu glas stins şi ochi înecaţi: „Mamă, ăştia ne iau pământul!” De bine, de rău, pământul însă rămăsese tot acolo, bunicii îl lucrau, îl culegeau, doar că nu mai era „a’ nost’”. Şi apoi, lucru esenţial – aveam să înţeleg mai târziu că făcuse parte din „diplomaţia” colectivizării – „ăştia” nu se atinseseră de vii, beciurile cu butoaie neavând vreo suferinţă. Cu Râul nu avea să fie aşa. El urma să dispară cu totul: „«Ăştia»-l bagă-n tunel la Căpâlna şi-l scot pe sub dealul Ciunjilor dinjos de Buha” – suna explicaţia celor mai informaţi. Pentru mine nici că se putea o veste mai neagră şi moartea Râului mi s-a arătat de îndată într-o prăvălire de tablouri apocaliptice. Îmi închipuiam albia fără viaţă, dezgolind soarelui cotloanele enigmatice ale păstrăvilor de la Jgheab, de la Jilip, de la Buha. Îi auzeam tăcerea uscată şi prăfuită în fierbinţeala verilor. Aveau să moară duminicile de scaldă, când zăvoiul se umplea de larma copiilor şi pietrele lătăreţe de bătut rufele vor aştepta în van sosirea pe prund a femeilor cu albiile în şold şi maiul subţioară. Fântânile satului aveau să îşi scadă oglinzile şi multe vor seca. Se vor opri în zadarnică odihnă şi uriaşele roţi de stejar ale morii, măcinându-şi pe nesimţite putreziciunea sub vânturi şi ploi. Multe aveau să se schimbe la moartea Râului meu şi, dintr-o dată, şirul verilor nu mi s-a mai părut nesfârşit. Iar vacanţele pe malurile sale aveau să–mi ofere, an de an, trăirea clipelor cu setea disperată a scadenţei unei sentinţe fatale. „Ucide un om – spunea cineva – şi vei fi criminal. Ucide 100.000, în numele unei idei şi poţi fi erou”. Râul Sebeşului a fost ucis în numele unei idei. Zbuciumul trupului său, transformat în kilowaţi, „dă lumină” prin case. Undele sale limpezi vibrează astăzi în „microunde”, frigidere, aspiratoare, maşini de spălat şi în candelabre, vrând să însemne curăţenie, confort, cultură. Demult, pe când Râul vuia şi lămpile cu petrol tronau peste tot, în casa bunicilor am găsit cărţi. Unele din „Colecţia de 12 lei”, dar i-am găsit pe Creangă şi Eminescu, Legendele Olimpului, ba chiar o carte îngălbenită de vânătoare, dedicată de autor „Măriei Sale Marelui Voevod de Alba Iulia, Mihai, ca un foarte respectuos omagiu pentru virtuţile Sale vânătoreşti”. Pe la alţii găsisem altele. La flacăra şovăitoare a lămpilor cu petrol cărţile se împrumutau, se citeau, trăiau. În sărbători şi în zilele de târg, uliţele se umpleau de „săliştene”, acel impecabil şi elegant port din „mărginimea” Sibiului, împletind cu sobrietate alb şi negru. Iar zăvoiul era o junglă verde, cu sălcii scorburoase, cu trunchiuri convulsionate de vreme, cu arini sângerii şi brusturi cât roata carului.
Rar, când mai trec prin acele locuri după patruzeci de ani, albia seacă mă priveşte cu reproş. E o pubelă gigantică, purtându- şi gunoaiele la vale, ajutată de apele ploilor. Gunoaiele Tăului ajung la Şugag, ale Şugagului la Mărtinie, ale Mărtiniei la Căpâlna şi Săsciori şi tot aşa. Între ploi „deşeurile progresului” dospesc la soare, printre grămezi de rumeguş. În televizoare vociferează, cu figurile lor impertinente, Eminem şi 50 Cent, iar la lumina electrică se citesc cu înfrigurare Cool Girl, Infractoarea şi Sex magazin. Au dispărut din târguri şi roiurile de fluturi alb-negri ai „săliştenelor” şi tarabele cu fluiere ciobăneşti de corn, cercuite cu aramă. Se poartă bluginşi lăbărţaţi cu turul la genunchi şi răsună impetuos manele şi hip-hop.
Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Undele sale, frânte în turbinele unei hidrocentrale, au pătruns în case. Trebuiau să însemne „lumină”: curăţenie, confort, cultură… Dinaintea albiei uscate, strălucind în amieze asemenea scheletului unui saurian stins cu întârziere, mă simt absolvit de seara în care, împreună cu bunicul – după datini, dar „la ceas oprit de lege” – am ucis acel păstrăv bătrân. Dar nu şi uşurat.
Au trecut vreo şaisprezece ani de când am purces la o campanie mediatică şi ONG-istică „pro natura”. Începusem demersul din postura unui „aliat” al ursului brun, iar pledoariile mele de atunci, privind protecţia speciei şi a habitatelor acesteia, mi-au creat o imagine publică oarecum stranie: „Dărămuş? Da… Ăla cu urşii lui…” Urşii erau aşadar „ai lui Dărămuş”, nicidecum ai României, ai Terrei, ai Celui de Sus sau, pur şi simplu, ai … urşilor, ca simpli urşi. Ei nu făceau parte din „patrimoniu”, cum făceau parte, de pildă, vestitele brăţări dacice, icoanele pe sticlă, Voroneţul sau alte clişee moarte, cimentate în conştiinţa publică. Nu. Urşii erau „ai mei”, ai celui care, în loc să mă ocup de oameni, de bolnavii intraţi în cabinet, iată, mă interesam de nişte amărâte şi neimportante dobitoace.
Sensibilul “barometru” al stării ecosistemului forestier – cel de care depinde pe termen mediu şi lung calitatea vieţii unui teritoriu – aşadar „barometrul ecologic” întrupat de ursul brun, de comportamentul şi evoluţia efectivelor sale, nu însemna nimic în ochii majorităţii conaţionalilor. Mult mai la îndemână fusese catalogarea mea drept „ciudat”, drept „ăla cu urşii”.
Mai apoi, devenind un „avocat” al lupului – ceva mai vocal până la adoptarea unor legi cât de cât protectoare pentru acest prigonit – aveam să aflu că sunt „ăla cu lupii”. În tot acest timp, imagini cu lupi şi urşi ucişi de om, ori cu puii lor, orfani, au ornat articolele semnate de mine. Mi-am atras şi serioase duşmănii din parte unor „largi mase de muncitori, ţărani şi intelectuali”, convinşi că fiarele pădurii iau hrana de la gura poporului.
Zeci de texte am publicat apoi despre pădurile tăiate, ilegal sau legal – când acestea sunt puţine e totuna, hârtiile fiind o formalitate facilă acum şi aici – ilustrate cu nesfârşite întinderi de cioate. Faptul mi-a adus un nou chip, de data asta ceva mai pe înţeles: „ăla cu despăduririle”. Am scris şi o serie de pagini despre deşeurile din râuri şi e foarte probabil ca cineva să creadă sincer că sunt „ăla cu gunoaiele”.
Am semnat apoi în presă câteva articole despre caii morţi „la locul de muncă”, sau ucişi de-a dreptul de foştii lor stăpâni, cu muchia securii, ori cu glonţ, pentru vina de a fi fost bătrâni, bolnavi şi de a nu-i mai fi putut sluji . Cai lăsaţi să putrezească pe te miri unde, la margini de păduri, de ape ori prin şanţuri. Fotografiile nu au lipsit nici atunci. Dacă aş fi continuat, cineva ar fi conchis cu siguranţă că sunt „ăla cu caii morţi”.
Despre câţiva cospirituali cunoscuţi, aflu că trec drept „ăia cu liliecii” sau „ăia cu sturionii”. Documentele primilor, conţinând relatări precise despre riscurile ecosistemului forestier în urma scăderii populaţiilor de lilieci – care reglează natural, reducându-le, hoardele insectelor dăunătoare pădurii – erau dublate de imagini cu sute de lilieci morţi. Relatările celorlalţi despre braconajul industrial din Delta Dunării erau ilustrate cu opulente cordoane de caviar, lunecând din burţile despicate ale morunilor ucişi.
Aşa cum merg treburile în România – şi nu numai! – în scurtă vreme cred că îmi voi ilustra textele cu fotografiile unor oameni morţi. Asta în cazul în care nu voi fi şi eu însumi printre aceştia. Morţi pe maluri de râu, „la locul de muncă”, pe străzi. Unii intoxicaţi cu cianuri şi nitriţi din ape, cu metale grele, alţii sfârşiţi de căldură, deshidrataţi sau morţi de foame. Un analist, aflat ceva mai aproape de subiect, ar zice atunci, în sfârşit: „Dărămuş? Da…Ăla cu oamenii.” Dar şi el ar fi cam pe lângă adevăr…
În urmă cu un secol şi jumătate, un sălbatic înţelesese însă mai bine decât mulţi dintre conaţionalii mei creştini, europeni,
civilizaţi, „umanişti”, că „De ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. (…) Chiar şi omul alb nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.” Recunosc, nu am fost original: am citat – a câta oară? – din cuvântarea atribuită marelui şef de trib, indianul Seattle, rostită pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dinaintea unui oarecare fost preşedinte american.
În 1956 apărea la Editura Gallimard romanul „Rădăcinile cerului” ( „Les Racines du Ciel”), cel care avea să îi aducă lui Romain Gary premiul Goncourt. Critica avea să-l considere drept întâiul roman ecologic, el urmând să genereze încă o mostră de artă angajată: filmul având același titlu, cu Juliette Gréco, Errol Flynn şi Trevor Howard, în regia lui John Houston. Păreau să fie zorii unei treziri de conştiinţă, iar mijloacele artei o promiteau. În 1980, în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii, autorul, aflat la 66 de ani, făcea o inventariere a câştigurilor morale ale acestui interval. Implicit, a efectelor de masă ale operei sale. Îşi amintea cum, chiar în 1956, la o reuniune, într-un grup de 20 de jurnalişti notorii, cineva a pronunţat cuvântul „ecologie” şi doar patru dintre aceştia îi cunoscuseră sensul. Trecuseră așadar 24 de ani şi scontata trezire a lumii la conştiinţa binelui planetar nu se produsese. „Timpurile nu s-au schimbat deloc de la publicarea acestei cărţi: se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele. Pătrunderea conştiinţei ecologice se loveşte de ceea ce aş numi inumanitatea umanului”, scria Gary în prefaţă, ştiind bine că răul care putea ucide Terra era lăcomia. Morel, apărătorul elefanţilor din roman, şi Africa Ecuatorială Franceză, locul întâmplărilor acestuia, erau simboluri: primul – conștiința și atitudinea “pro natura”, a doua – generozitatea și frumuseţea Terrei. Faţă de ambele, lăcomia omului – generând goană bani, resurse și hiperconsumism – putea avea efecte devastatoare, distrugând planeta sub pretextul progresului şi dezvoltării. Romain Gary n-ar fi fost el, dacă n-ar fi adăugat: „Pe întreg Pământul, forţele se organizează şi un tineret hotărât este în fruntea acestei lupte. El nu cunoaşte numele lui Morel, pionierul acestei lupte şi eroul romanului meu. Dar asta nu are importanţă. Inima nu are nevoie de un alt nume. Oamenii au dat întotdeauna ce a fost mai bun din ei pentru a păstra vieţii o anumită frumuseţe. O frumuseţe naturală.” Cuvinte contrastând cu întregul prefeţei, asemenea unei uși deschise timidei şanse ca omul să devină. Ceva mai târziu, la 2 decembrie 1980, un glonţ din propriul revolver elibera de greutatea sa pământeană pe marea conştiinţă a Pământului care a fost Romain Gary. Lăsase uşa deschisă, așteptând concretizarea gestului său. De când a apărut „Rădăcinile cerului” au trecut aproape 60 de ani și am pășit într-un nou veac. Cuvintele lui Romain Gary mă priveau și pe mine fiindcă, la anii mei de atunci, făceam parte din tineretul în care îşi pusese el nădejdea și în care, inconştientă şi mută, îşi avea nădejdea Terra. Astăzi cuvântul „ecologie” e cunoscut, prea cunoscut. Se află pe buzele tuturor – ceea ce înseamnă, totuși, o șansă! – dar în conştiinţele și purtarea a încă prea puţini. Lăcomia şi-a luat uriaşul tain şi din generaţia mea care, aflată acum la „maturitate”, este mai hotărâtă decât oricând să pășească pe același drum banal și periculos. Din rândurile generației mele s-au ridicat noii noii plutocrați: actualii întreprinzători și războinici de succes. Nu spunea tot Gary, în L’homme à la colombe, că „rien ne réussit comme le succès”? Este secolul al XXI-lea şi „se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare, în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele”; asta însemnând că cei puțini și puternici dispun discreționar de natura întreagă, acest dar divin făcut popoarelor de pe Arca: popoare de oameni , de arbori, de animale știute ori neștiute. Războaiele prezentului exportă „democraţie” numai acolo unde pământul pluteşte pe mări de petrol, unde e încă acoperit cu păduri seculare, cu mări doldora de pești, parcurs de turme de sălbăticiuni sau poartă în măruntaie filoane de aur ; într-un cuvânt, acolo unde există „resurse” bune de exploatat. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Și nu ucid cu mintea mea tainele ce le-ntâlnesc” scria poetul filozof Lucian Blaga. Câți au înțeles până în ziua de azi și mesajul lui, atât de disperat și resemnat? De ceva vreme, după model occidental, apare în România o carte stranie despre cei care, chipurile, au reuşit în viaţă. Se cheamă Top 300 şi mie îmi pare un catalog al deşertăciunii. Covârşitor, oamenii generaţiei mele – acel, cândva, „tineret” – zâmbesc din pagini: niște chipuri vioaie și satisfăcute, dar lipsite de viață și de bucurie. Catalogul îi ierarhizează strict în funcție de dimensiunea contului bancar. Dincolo de acesta se află însă aceiași markerii ai progresului şi dezvoltării: acumularea de ciclopice proprietăți private și resurse, discreționarul spolierii acestora și ştiutele îndemnuri la hiperconsumism, la care ei sunt primii. Adică „inumanitatea umanului”. „Și eu strivesc corola de minuni a lumii, transformând-o în bani!”- ar trebui sa fie sloganul lor. Nu demult a apărut o carte al cărei fir roșu pare să fie tocmai sloganul de mai înainte. Ea se intituleaza Confesiunile unui asasin economic, iar autorul, John Perkins, se căieşte public pentru greşeala de a-şi fi dedicat existenţa unui ţel criminal: distrugerea vieţii şi îngrădirea libertăţii pe Terra. O făcuse de dragul banilor, împreună cu o sumedenie de „omologi” conaționali, având calificarea de ″asasin economic″. Slujise zeci de ani înghiţirea teritoriilor „subdezvoltate” de către noul imperiu corporatist, sub pretextele mincinoase ale progresului, dezvoltării, civilizaţiei şi prosperităţii omeneşti. Succesul acestui mecanism nemilos fusese mereu asigurat de consimţământul naţiunilor-țintă care, deși aflate în deplină libertate de alegere, acceptau – prin deciziile propriilor lideri politici – subjugarea și aservirea fără precedent a teritoriilor, implicit a resurselor și formelor de viaţă ale țărilor lor, interesului plutocrat. Faptul generând în toate acele locuri sărăcie şi moarte, ambele fiind consecințe ale sărăciei și morții spirituale ale acelor lideri și popoare. Deși, ca mărturisire, este falsă și tardiva – întrucât librăriile abundă în cărți ce dezvăluie cu pertinență cruzimea sistemului – cartea lui Perkins are meritul de a arata cît de simplă fusese misiunea acestuia și cat de cert succesul, prin felul in care conștiința omului – fie el poporean, fie politician – este pervertita de către ceea ce aș numi „sistemul mondial de şcolarizare”. Trebuind să convingă liderii „ lumii a treia” că ţările cu pricina au urgentă nevoie de progres și dezvoltare, el, delegatul guvernamental, se întîlnea peste tot numai cu politicieni gata convinși de acest ″adevar″. Căci, în toate aceste minți alfabetizate, progresul și dezvoltarea nu aveau nimic în comun cu spiritul, ele însemnînd doar şosele, tunele şi canale de circulaţie, reţele feroviare, autostrăzi, metrouri, zone rezidențiale, aeroporturi și centrale termonucleare etc. Altcumva spus, însemând mega-construcţii: artefacte fără o reală motivaţie economică , nedorite de popor, neamortizabile și inadecvate specificului loco-regional, având însă dramatice efecte pe termen lung asupra mediului. Întrucât trebuie bine înţeles că fiecare construcţie însemna reducerea suprafeţelor naturale aparţinând fie pădurilor, fie arabilului fertil, fie apelor, la aceasta adăugându-se tulburarea ecologică complexă, începând cu poluarea sonoră şi terminând cu riscul celei chimice și radioactive. Dar ce are sistemul mondial de şcolarizare, mai înainte pomenit, cu toate acestea? – ar putea întreba un cetățean atent. Răspunsul tranșant l-a dat în 1996 Jacques Yves Cousteau : „Din nefericire universităţile – care reflectă moralitatea pieţei – nu produc cetăţeni buni, ele inoculându-le permanent simţul competiţiei feroce axate exclusiv pe succes, avere, bani şi iar bani. Tinerii sunt împinşi cu capul înainte în capcana socială a mentalităţii imediatului.” Or, o mărturiseşte şi John Perkins: ″graţie″ acestor convingeri toxice, majoritatea liderilor politici astfel instruiţi, sincer fermecaţi de chipul mortificat al dezvoltării şi progresului, îşi sacrificau cu bună credinţă interesul naţional, de dragul unui viitor viitor nul, condamnat de apropiatului eşec ecologic al Terrei. Ar fi însă o mare greseală ca dascălii – oricare ar fi nivelul instituției de învățământ – să fie blamați pentru această situație, fiindcă și ei, deopotrivă, sunt victimele aceluiași sistem de școlarizare, dominat de mentalitatea concurenței și a lui ″a avea″ , în dauna întrajutorării și a lui ″a fi″. Sistemul primei paradigme a născut astfel cu adevarat un nedorit om nou , al cărui trai pe asfalt, între betoane și dinaintea ecranelor l-au transformat pe zi ce trece intr-un izolat de natură, pe care numai vicisitudinile trăite nemijlocit îl mai pot trezi: ″Orice om care a cunoscut foamea, frica sau munca forțată începe să înțeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct″ – scria Romain Gary în amintitul roman. E lesne de înțeles că foamea, frica și munca forțată sunt mai ușor de suportat și de învins în condițiile unei naturi vii, generoase, decât într-un deșert. Pentru a întelege toate astea, trebuie oare ca omul sa o pațească?… Omul vechi, cel pentru care experiențialul în natură coincidea cu viața sa cotidiană, el respectând legile divine și fiind el însuși respectat, a devenit ″stăpânul naturii″, impunându-și vremelnicele sale reguli cu ajutorul mașinilor. Și, deși periodic, natura i-a tot arătat eroarea drumului – fiind de ajuns un val tsunami sau o erupție vulcanică spre a-i anula într-o clipă ″progresul și civilizația″ – până acum nu pare sa fi învățat mare lucru. Și totuși, în ciuda sistemului mondial educațional blamat de J.Y Cousteau, funcționând eronat-impecabil, spiritul frăției cu natura – într-un cuvânt, ecologia – pătrundea în conștiința a tot mai numeroși oameni. Rezervatul optimism al lui Romain Gary își găsea confirmarea. Acel ″tineret hotărat″ a existat așadar în generația mea, întrucât din ea s-au desprins oamenii care au imbinat experiențialul naturii cu talentul artistic și generozitatea comunicării adevărului spre cei mulți. Ei găsind și calea sădirii noii învățături. Pe cei mai aprigi apărători ai naturii sistemul îi numește ecoteroriști, definiția dată de FBI fenomenului fiind fără echivoc: „Uzul sau amenințarea cu violența în formă criminală împotriva unor oameni sau proprietăți, făcute de un grup cu orientare ecologică, având motivații politic-ecologice , mizând și pe o audiență dincolo de țintă , adesea de natură simbolică”. Că FBI denunță violența împotriva unor oameni și că justiția o pedepsește, înțeleg. Iată însă cum până și a distruge mijloacele distrugerii naturii devine o crimă, dacă ele sunt în proprietatea cuiva din sistem. Proprietatea, ca noțiune, surclasând viața, ca adevăr. “Parasistemul” educațional ″pro natura″ s-a dezvoltat însă spontan pe căi nebănuite, grație artiștilor implicați, oameni pașnici și obstinați, care au înțeles că fără a trece prin inimă învățătura nu atinge conștiința, spre a adăuga cunoștințelor cunoaștere și spre a înlocui izolarea omului prin frăția cu semenii săi acoperiți de blănuri, solzi, frunze, chitină, adăpostiți în casa comună, Terra. Prin arta lor, acești învățători au arătat publicului – direct sau uzând de mijloacele modernității: presă scrisă, televiziune, internet – că adevărații ecoteroriști sunt cu totul alții, rareori văzuți: ascunși îndărătul ușilor capitonate, în birouri luxoase, purtând manșete albe, strivind cu acte-n regulă ″corola de minuni a lumii″, avantajați de legi menite propriului interes. Practicanții artei angajate, simțind compasiune pentru semenii omului, cei diferiți doar la chip, au scris cărți, au realizat filme, au compus muzică sugestivă, au vorbit mulțimilor despre lăcomie și despre prețul acesteia: suferința și agonia Terrei. Arta angajată așadar, pusă în slujba noii spiritualități – putând fi definită ca ″ eco-artă″ – a găsit drumul spre oameni, vorbind inimii lor. Cuprinzând artele plastice, filmul, fotografia, literatura și muzica, eco-arta este cea care ar trebui urgent adăugată, în școlile de toate nivelele – adaptată firește vârstelor – fadelor și didacticelor manuale de ecologie. Ultimele, adresându-se strict rațiunii și memoriei, împuind capul tânărului cu noțiuni și concentrații de noxe, sunt departe de a stârni în el revolta și compasiunea pentru suferința necuvântătoarelor sau oroarea de a fi stricată ireversibil acea ″frumusețe naturală ″ invocată de Romain Gary, valoroasă prin ea însăși. Cum departe sunt aceste manuale și de a trezi în tânăr angoasa riscului: frica pentru propria soartă sau frica generoasă pentru destinul urmașilor: oameni și necuvântătoare. De aceea, viitoarele programe școlare vor trebui să cuprindă studiul operei artiștilor eco-angajați – oameni de film, scriitori, fotografi, pictori – rostirea lui Voltaire ″Frumosul este la fel de folositor ca și utilul″ găsindu-și o plenară aplicație asupra sursei de inspirație: Marea Lucrare Divină. Până la urmă este nevoie de voință și decizie politică spre a nu lăsa la mâna hazardului descoperirea de către tineri și, în general, de către public a adevărului că unde viață nu e, nimic nu e. Cuvintele atribuite sefului de trib indianul Seattle, rostite aproape acum aproape două veacuri, rezumă totul: „Dacă ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. (…) Chiar şi omul nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.”
Recent Comments