Lumea ca un păstrăv

Lumea ca un păstrăv

LUMEA CA UN PASTRAV 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Fusese toamnă când l-am lăsat liber după ce, dolofan şi cu zbatere greoaie, l-am văzut în iarbă, necăjindu-mă apoi să nu-l rănesc atunci când i-am desprins cârligul linguriţei dintre fălci. Fusese un păstrăv mare şi i-am dat drumul gândind că peste un an voi veni acolo cu discipolul.
Discipolul e fiul meu cel mare. Viaţa a făcut să ne revedem doar o dată pe an, în vacanţa de vară când, de la mii de kilometri, vine în ţară. Poartă cu el de fiecare dată lanseta, mulineta şi câteva linguriţe pentru păstrăv. Le poartă cu obstinaţie de pe când avea vreo şapte ani. Acum a trecut de optsprezece. Soseşte mereu în iulie – se ştie, luna cea mai zgârcită cu pescarii – şi pleacă mereu dezamăgit. Dar, spre lauda lui, nu se lasă, punând insuccesele sale halieutice în seama vântului, a ploii şi a altor duşmani neştiuţi ai pescarului.
Pe Bistriţa Aurie, unde eu sunt oarecum „de-al locului” el are o vorbă: „Tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”. Mă întristează spusa lui, dar îi dau dreptate fiindcă toamna primeşte mereu prin poştă fotografiile peştilor prinşi de mine, după plecarea sa. Acum însă, fără doar şi poate că va prinde. Îl va prinde. Păstrăvul „meu” este acolo, ştiu bine şi pe el îl aşteaptă.
De zeci de minute arunc bulboanei priviri pline de reproş sau, după caz, dau sfaturi şi aprob cu glas tare manevrele flăcăului. El e serios, atent şi, în ciuda timpului scurs din ziua începută sub promisiunea mea „Astăzi vei prinde!”, încă păstrează pe chip o încredere senină şi înduioşătoare. Lanseta mea, o veche telescopică Balzer-mini stă strânsă în rucsac. Sunt hotărât să nu o scot, rămânând numai ghid, sfătuitor şi ajutor la nevoie. Numai să fie la ce să-l ajut! – îmi spun amărât, căci râul se arată neînduplecat.
I-am povestit despre păstrăvul care pândeşte în acest loc şi văd bine cum argumentul meu – asemenea altora la fel de certe – i-a generat acea înverşunare tăcută şi optimistă care face din pescari, în general, nişte fiinţe de o inocentă şi ridicolă măreţie.
Dar, degeaba. Rotativa a brăzdat dorna în tot felul: la fund, între ape, de-a latul, oblic, în amonte şi în aval. E drept că recuperările făcute de-a lungul unui trunchi de molid prăbuşit în curent nu mi s-au părut destul de adânci. Dar nu vreau să par savant: e la mijloc, ştiu, eterna senzaţie a dascălului că el ar face totul mai bine, „mai perfect”. „Uite, puiule, cam cum trebuie”- zic totuşi doct, lungindu-mi lanseta într-un târziu. Da, nu m-am abţinut, dar va fi numai o demonstraţie tehnică. O lansare şi basta.
Linguriţa mea zboară cu eleganţă, cade lângă buştean, se scufundă. Înfig varga în apă şi recuperez. Fluturele metalic bate pietrele enigmaticului cotlon fluid, vibrând cuminte şi – nu se putea altfel! – căpcăunul a ţinut să mă glorifice. A atacat hulpav rotativa, gata să-mi smulgă undiţa din mână. Inconfundabila împiedicare vie din adânc, înţeparea scurtă, elastică, două clipe legate ce fac din peşte, lansetă şi pescar un „tot” armonios, încordat şi crud. Dincolo de privirea mea este o zbatere năpraznică pe care doar vârful lansetei o trădează. Mulineta „cântă”. „Cânt” şi eu: „A luat-o!”. El era şi de data asta nu l-am mai iertat.
Facem fotografii pe rând, trecând peştele de la unul la altul. Zâmbesc trist, jenat că mi s-a întâmplat mie, la singura lansare, mândru oarecum de reuşita demonstraţiei. Aş fi fost tare fericit să îl prindă el şi, privindu-mi pruncul prin obiectivul foto, de la înălţimea celor 1,90 metri cât are acum răsună implacabil: „Vezi tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”.
A început să plouă somnoros peste optimismul meu şi peste păduri. Urcăm alţi kilometri de râu. Părăsim maşina grăbiţi după un „Aici!” pe care l-am decretat marţial, la vederea unei stânci în surplombă, umbrind şuvoiul. Este locul care îmi dăruieşte un păstrăv bun în fiecare an. Discipolul lansează lung, mulineta lucrează şi o virgulă alburie s-a înfiripat sub unde. S-a văzut numai din poziţia mea. Discipolul simte lovitura, tremurătura, şi înţeapă repetat, privindu-mă mirat că s-a întâmplat minunea. În ochi i s-a aprins cunoscutul amestec de triumf şi teamă că va scăpa peştele.
Peste câteva clipe îl fotografiez. Păstrăvul atârnă inert în triplul linguriţei. Nu este chiar monstrul din poveste, dar e unul bun, măricel. Îndărătul lui se află doar un zâmbet relaxat şi larg, de învingător. Şi, în timp ce potrivesc imaginea, descopăr cu uimire cum anii au trecut, viguroşi, în bărbatul tânăr din faţa mea. Declanşez o dată, de două ori, de trei ori, să fiu sigur, în vreme ce, ca la ruperea unei vrăji aud: „Acum plec liniştit şi-mi simt vacanţa împlinită”. Îl felicit, îl strâng în braţe bucuros de parcă ne-am regăsit scăpând dintr-o mare primejdie graţie bravurii. Leul din Nemeea să fi fost la picioarele noastre şi nu aş fi fost mai mândru de isprava lui.
Din când în când privesc fotografiile: straşnică dovadă că uneori viaţa e îngăduitoare şi lumea perfectă. Având ea, lumea, dimensiunea şi chipul unui păstrăv.
De la întâmplare anii au trecut, mulţi. Nu bănuiam atunci că acel păstrăv avea să fie ultimul lui păstrăv. Ultimul dus acasă. Fiindcă de atunci, de câte ori ieşim la pescuit, vraja fiind ruptă, el prinde. Stă ca pe ace până îl fotografiez cu „prada”, ţinând păstrăvul în palme ca pe un fulg de nea şi se repede să-l redea apei. Iar zâmbetul lui nu mai are de a face cu victoria, ci cu lumea. Şi cu cea a păstrăvului.
LUMEA CA UN PASTRAV m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Pe limba fiarelor, despre surse şi resurse

Pe limba fiarelor, despre surse şi resurse

PE LIMBA FIARELOR
foto: Nicolae Dărămuș
Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: după zeci de ani de umblet prin păduri, am început să înţeleg limba fiarelor şi arborilor. Fireşte că sunt încă un debutant şi simt că aşa voi rămâne toată viaţa, dar tot e ceva. Nu cred să fie vreo vrăjitorie în dobândirea acestei abilităţi, considerate o adevărată diformitate şi handicap de către cei pragmatici, la mijloc fiind mai degrabă o chestiune de bunăvoinţă. Ceva în sensul în care da asigurări Sri Aurobindo: „Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi”.
Am stat, de pildă, de vorbă cu nişte urşi răniţi în război; să fie limpede: războiul purtat de umanitate cu natura. Pe unul dintre ei l-am întrebat dacă este vreo diferenţă între glonţul tras de un braconier pauper şi cel scuipat de arma scumpă a unui vânător cu acte în regulă. Seamănul meu îmblănit avusese parte de ambele favoruri „bărbăteşti”, supravieţuise şi, spre surprinderea mea, am aflat că cei doi plumbi dor la fel de crâncen şi că rănile s-au infectat îngrozitor, vindecându-se cu mare caznă.
Am povestit adesea cu molizii tăiaţi – arborii mor încet şi au mai multă vreme să îşi rostească testamentul – şi am aflat că nici ei nu au sesizat vreo diferenţă între drujba hoţului cu căruţă şi cea a jefuitorului legal, dotat cu TAF şi remorcă articulată. Graţie lor am înţeles uşor că, însoţită de acte legale sau nu, moartea le este tot moarte.
Şi urşii şi arborii mi-au explicat că totul a început de când ei, din surse, au devenit resurse. Fiindcă pădurea, cu toate cele aflate în ea, fusese la început sursă: de viaţă şi de frumuseţe. Abia când aceasta şi locuitorii săi au însemnat resurse a început răul. Căci resursele nu mai erau nici de viaţă şi nici de frumuseţe, ci numai resurse de bani pentru nesătuii Pământului. „Ce, prietene ? – îmi zicea ursul – ai auzit vreodată să se spună «resurse de frumuseţe»? Bineînţeles că nu. Se spune «surse de frumuseţe». Ceea ce, la început, am fost noi toţi: arborii, florile, vulturii, urşii, ba chiar şi unii oameni. Iar astăzi am devenit aproape toţi – chiar şi cei mai mulţi dintre oameni – resurse. De îmbogăţire anapoda, fiindcă am încăput, cu hârtii legale, pe mâna unor proşti lacomi.” A trebuit să îi dau dreptate.
Pe primul povestitor l-am întâlnit într-un fund de pârâu. Ei bine, mai din mormăiala lui, mai luându-i urma, am aflat că, alături de alţi confraţi, el îşi avea bârlogul undeva pe o coastă întinsă cu pădure neumblată, plină de doborâturi vechi şi stâncării îmbrăcate în muşchi adânc. Să tot trăieşti acolo! Mai la deal începeau rarişti cu afiniş, pajişti nesfârşite cu ierburi crude – căci ursul paşte! – şi o „hribărie” darnică se isca nu departe, vară de vară. Iar pârâul limpede clipocea chemător doar la câteva sute de paşi mai la vale. Fireşte că mâncarea asta nu era îndeajuns pentru cele aproape 250 de kilograme ale sale şi de aceea hoinărea toată noaptea, căutând paşnic şi prin alte cămări verzi.
Toate au mers firesc până în urmă cu câţiva ani, când în uriaşa poiană de sub cer s-au instalat două stâne. Câinii ciobăneşti au prins să coboare, lătrând în jurul culcuşurilor ursăreşti, cât despre a mai ieşi noaptea în largul luminat de stele nu mai putea fi vorbă: aceeaşi haită de potăi, strigătele ciobanilor şi focurile aprinse îi tăiau orice poftă de verdeţuri. Un container frigorific înmatriculat în Italia şi-a făcut apariţia la furca pâraielor şi alte hoarde, de omuleţi tuciurii de data asta, s-au pus pe jefuit hribăriile, afinişul şi zmeurişurile lui, îngrămădind în el roadele pădurii. Aşa a ajuns ursul să se pribegească prin „străinătatea” altor codri, unde încă nu se înstăpâniseră oamenii.
Al doilea povestitor locuia tot acolo, dar era mai bătrân şi mai păţit. Dovada era şi laţul de oţel împletit – şpranga, cum îi spun localnicii – pe care îl purta, asemenea unui brâu ucigător. Laţul îl strângea peste burtă, trecându-i pe dinaintea coapselor şi pe deasupra cozii. Respira anevoie şi, atunci când l-am întâlnit, se oprise să îşi tragă sufletul şi spre a-şi linge prelunga rană supurată, pricinuită de „podoaba” oferită de ciobani. Dar ce se întâmplase? Spre a-şi păstra laptele şi caşul la rece, gospodarii îşi aşezaseră putinile în pârâu, înconjurând locul cu laţuri, „să nu dea ursu’.” Şi ursul a dat: cu nasul de mirosul bunătăţilor şi cu trupul în sârme. S-a zbătut amarnic, s-a zmucit şi firul i-a intrat în carne. Nu s-a lăsat: a ros fierul zdrelindu-şi gingiile şi dinţii şi, în cele din urmă, oţelul s-a frânt, rămânând agăţat de victimă. Era un urs uriaş, cărunt şi trist. Din când în când şedea „căţeleşte”, ostenit. Atunci burta îi bomba sugrumată în cercul de metal, rana primea o nouă tăietură şi trebuia să se ridice. La pârâu se ducea nu atât de sete, cât pentru răcoarea apei vindecătoare.
La câteva luni timp după întâlnire m-am întors în ţinutul povestitorilor şi, discret, am urcat pe coasta cu bârloage. Era toamnă. Muntele, până deasupra culcuşurilor fusese defrişat. Gestionarul licitase parcelele forestiere, agentul economic le-a executat şi lemnul a ajuns la ubicua firmă austriacă Egger- Schweighofer. Drujbele au urlat toată vara acolo şi buldozerele, urmate de TAF-uri, au brăzdat codrul. Bârloagele au rămas pustii şi urşii au ajuns pe drumuri de TAF, apoi pe drumuri. Pentru o astfel de succesiune de agresiuni ecologice, în ţara lui Schweighofer ar demisiona ministrul Mediului.
În curând presa românească va scrie despre întâlniri dramatice dintre oameni şi urşi, subliniind că în acea regiune, „până astăzi nu s-au înregistrat astfel de conflicte”. Ministresa de mediu, Rovana Plumb, va afla de la „specialişti” că în locul cu pricina au apărut „urşi cu comportament deviat” care trebuie împuşcaţi. Iar parvenitul bănos care a defrişat parcelele, împreună cu alţii asemenea lui, vor veni cu arme şi autorizaţii spre a salva plebeii de „plaga urşilor”, ucigând, după pădure, şi pe inocenţii săi locuitori. Deveniţi astfel resursă pentru vreo societate privată de vânătoare comercială.
Unde s-au întâmplat toate astea? În Bucovina, dar aşa merg lucrurile oriunde în Carpaţi.
Kamikaze, 14 noiembrie 2012
PE LIMBA FIARELOR m
foto: Nicolae Dărămuș

 
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Puterea poveştii

Puterea poveştii

PUTEREA POVESTII 1m
foto: Nicolae Dărămuș

Mimi este numele de alint al Margaretei, nepoţica unor prieteni. Are aproape cinci anişori şi iubeşte animalele, ca oricare copil: ştie că trebuie hrănite, îngrijite, adăpostite şi mângâiate. „Animalele” sunt aşadar, în primul rând, cele de pe lângă casa omului, mai ales câinele şi pisica. Despre cele sălbatice ştie puţine lucruri, aşa cum, de altfel, ştiu toţi oamenii mari: că se află undeva în păduri, că multe sunt „în Africa, în junglă”, că se fac filme şi „atlase” despre ele şi că sunt „interesante”. Cu acestea din urmă omul nu are cine ştie ce treabă, în afara pomenitelor filme şi cărţi. Nu trebuiesc hrănite, îngrijite, adăpostite, cât despre mângâierea lor nici nu poate fi vorba, ele fiind, pe lângă „interesante”, şi „foarte periculoase”.
Fetiţa e drăgălaşă nevoie mare, sfătoasă cât încape şi e mâncăcioasă. Drept care este şi cam durdulie, dar asta e o altă poveste ce îşi poartă firul spre convingerile despre sănătate ale celor mari. Pofticioasă fiind, copila înfulecă cu senină dăruire „şunculiţă”, „puiuţ”, „sălămel”, ba chiar şi mititeii au început să îi placă de când a mâncat dintr-aceştia, pe săturate, la „Raliul off road al Bucovinei”. Fiindcă, dacă nu aţi ştiut, Mimi este odrasla unei pasionate familii de off-road-eri: mama, susţinătoare cu inima a „aventurii în natură”, nelipsită de pe scaunul copilotului, iar tatăl, faimos promotor şi practicant regional al amintitului pseudosport. E drept, nu e un promotor din categoria snobilor avuţi pentru care automobilul „tare” este un blazon. E om muncitor, pornit „de jos”, proprietarul unui atelier mecanic, priceput la toate măruntaiele maşinilor, de la binevoitorul Tico la coloşii 4×4, cei asemănători unor agresive lăcuste pe roţi. Îşi face meseria cu convingere, iar pasiunea sa pentru off-road are exact doza de inocenţa şi inconştienţă ce nu permite îndoiala. Chiar crede că „natura” se vede mai bine şi mai temeinic prin parbrizul tărăboanţelor bornăitoare, iar dragostea pentru acestea se suprapune în judecata sa cu preţuirea naturii în mijlocul căreia, iată, îşi exercită poluantul hobby.
Aşadar Mimi cea pofticioasă înghite pe nerăsuflate bunătăţile enumerate. Sunt sigur însă că dacă i-aş explica faptul că „puiuţ” înseamnă o găinuşă ucisă, că „sălămelul”, „şunculiţa”, ba chiar şi mititeii s-au preparat după ce un baros a crăpat fruntea unui viţel, urmat fiind de cuţitul străpungând gâtul aceluiaşi „copilaş al vacii”, Mimi şi-ar cam pierde interesul pentru mâncare. Ceea ce, evident, pentru inteligenţa ei absolut remarcabilă şi silueta dolofană ar fi de un real folos. Cum în această eventualitate clară m-aş pune rău cu părinţii care „ştiu ce e bine şi ce e rău pentru copilul lor”, nu mi-a rămas decât să-l fac pe acelaşi prunc să judece singur ce e bine şi ce e rău în purtarea omului mare. Faţă de natură şi mai cu seamă faţă de sălbăticiunile aflate prin atlasele de profil, cele cu care, vezi bine, omul nu are vreo treabă. Iar primul prilej nu l-am scăpat…
Urcam în Călimanul Cerbului. Era vara şi Mimi, însoţită de bunici, păşea harnică lângă mine, ţinându-mă de mână. „Vrei să îţi spun o poveste?… Una aproape adevărată?” – am încercat-o eu. „Vreau!” – a sunat răspunsul.
Aşa s-a născut povestea:
„Într-o dimineaţă de duminică, un bursuc harnic şi curat peste măsură, a lenevit mai mult în vizuina lui subpământeană. Nu avea de ce să se hărnicească, aşa cum făcuse nopţi şi zile la rând până atunci. Strânsese provizii multe şi bune, toamna fiind lungă şi uscată, iar gândul cămării pline îl făcuse să doarmă dus întreaga noapte. Totuşi, când prima rază de soare lovi pieziş în fereastra vizuinii, bursucul nostru şi-a spus că lenea multă nu e bună. S-a ridicat în capul oaselor, s-a întins îndelung şi a căscat. Ba chiar a schiţat, după coborârea din pat, câteva mişcări de gimnastică ce ar fi putut părea caraghioase, dar nu şi neamului bursucilor care, bondoci fiind, au alte norme de frumuseţe şi de graţie, cu totul străine oamenilor.
Cum ziua se arăta numai bună pentru o plimbare prin pădure, bursucul a deschis televizorul – un model tare vechi, ce lui nu-i servea decât la ascultarea buletinului meteo, veştile omeneşti părându-i total neserioase. Îşi făcu o cafea şi se aşeză comod în fotoliu, dornic să asculte poveştile norilor de pe cer. Şi, tocmai pe când bufniţa de serviciu începuse relatarea despre fronturile atmosferice, bursucul simţi cum i se scutură din temelii locuinţa. Cutremur nu putea fi, bursucul având semnele sale secrete, în complicitate cu Pământul, ori de câte ori acesta mai avea crampe în măruntaiele lui sau mai tuşea, în urma fumurilor omeneşti. Nu era cutremur şi totuşi un lucru straniu, neîndoios rău, se întâmpla în pădure. Un bornăit amarnic şi cătrănit crescu asurzitor, pereţii locuinţei trosniră, ceaşca de cafea se răsturnă şi, ca apăsat de o forţă nimicitoare, tavanul vizuinii se prăbuşi. Soarele năvăli orbitor înăuntru şi, aproape să îi strivească năsucul, o roată imensă, neagră şi înverşunată îi trecu pe lângă cap. Sări speriat într-o parte, văzu şi înţelese…”
Povestea se opreşte aici, fiindcă Mimi a izbucnit îngrozită: „Tata!”
PUTEREA POVESTII 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Aeroportul

Aeroportul

AEROPORTUL 1m
foto: Nicolae Dărămuș
„Ia spuneţi-mi, măi puişorilor, aţi auzit voi că se va extinde aeroportul oraşului? – am întins eu capcana pildei. ”Daaa!” – sunase răspunsul, în cor de glasuri subţirele, dar informate. „Şi cum vi se pare lucrul ăsta? – am continuat. Adică, ce credeţi voi? Este un lucru bun?” „Daaa!” – confirmară pripite glăscioarele. „Eu zic să nu ne grăbim şi să vedem pe îndelete, împreună, dacă într-adevăr mărirea aeroportului din oraşul vostru este un fapt de laudă… Căci s-ar putea să fie un lucru rău. Tare rău. De acord?” Tăcere. Privirile şi-au pierdut din prietenie, încărcându-se dintr-o dată cu un amestec de nelămurire, neîncredere şi uimire. Era limpede: în ciuda vârstei de nici nouă anişori, interlocutorii mei păreau să trăiască în clişee cimentate şi, mai grav, generatoare de emoţii negative. Iar eu, odată intrat în horă, trebuia să îmi duc demonstraţia până la capăt, convingător şi blând, dacă voiam să mai calc pe acolo. Aveam de muncit.
Fusesem invitat în şcoala aceea spre a le vorbi pruncilor despre ecologie. Clasa a treia… Va trebui să fiu atent – îmi spusesem pe când urcam scările – să mă cobor la mintea lor, să nu fiu complicat, să găsesc exemple potrivite şi să nu mă lungesc. Mai ales să nu mă lungesc; copiii îşi pierd repede interesul. Cu aceste gânduri am păşit în sala de clasă care, de la bun început, mă surprinsese prin atmosfera de grădiniţă răsfăţată. Eram un învechit pesemne. Mese aşezate în cerc, ghiozdane multicolore aruncate la podea, creioane colorate, foi cu desene trasate neîndemânatic, forfotă şi zumzet. Deşi sunase clopoţelul, mărunţii locatari nu păruseră să mă fi observat, văzându-şi de joacă şi discuţii. Abia când învăţătoarea i-a atenţionat s-au aşezat pe scaune şi mă învredniciră cu priviri iscoditoare.
Am fost prezentat: „Domnul care a scris în ziar povestea cu bursucul accidentat în pădure la raliul off-road şi pe cea cu vidra ucisă la şosea, de un automobilist grăbit”. „Le-am citit povestirile şi să ştiţi că la urmă aveau ochii în lacrimi”, mă asigurase învăţătoarea, neuitând să mă prevină încă din hol asupra faptului că elevii săi, deşi mici, erau foarte umblaţi prin lume: „Sunt copii cu posibilităţi, ştiţi cum e azi, părinţii…” O prinsesem din zbor: aceasta avea să fie informaţia care, nădăjduiam eu, urma să mă scoată din încurcătură. Cu siguranţă „copiii cu posibilităţi” călătoriseră cu avionul.
Cum liniştea se adâncea, am continuat: „Văd că tăceţi… V-am întrebat dacă sunteţi de acord să vedem împreună, judecând cinstit, dacă mărirea aeroportului nu face cuiva rău”. Câteva capete se înclinară neconvingător, acceptându-mi propunerea. Copiii nu erau numai umblaţi, ci şi amabili, poate chiar uşor milostivi cu mine. Trebuie însă că le păream tare primitiv, punând la îndoială ceva ce nu poate fi pus la îndoială: „civilizaţia şi progresul”.
Momentul era bun şi am plusat: „Cum arată un aeroport modern ştiţi cu toţii, doar aţi zburat, aţi văzut prin filme. Cine mi-l poate descrie?”. Mâinile se ridicară, agitându-se în aer. Am ales la întâmplare şi tabloul aeroportului se contură conform realităţii: beton şi iar beton. Beton cenuşiu cât vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare şi, mai ales, oameni eleganţi. Povestitorul de o şchioapă fusese la Londra. O fetiţă îi întări spusele: şi la Paris era aşa, dar „şi la noi, la Otopeni, însă e mai mic”. „Dar dincolo de piste ce se află?” insistai eu, iar vocile tinere îşi amestecară părerile: „Câmp”- rosti un băieţel. „Lanuri cu grâu şi porumb”, spuse o domnişoară. „Buruieni!” se repezi un şmecher şi râsul celorlalţi îi confirmă poanta.
„Buuun! Toţi aveţi dreptate. Dar, în afară de plante, ce se mai află pe câmp, împreună cu grâul, porumbul şi buruienile?
„Animale: iepuri, căprioare…” – sosi răspunsul. „Exact. Şi, dacă se extinde aeroportul, dacă vin buldozerele şi betonierele, ce fac animalele astea?” – am întrebat iar. „Fug!” – se iţi o fetiţă mărunţică, tăcută până atunci şi în ochii ei văzui un licăr de spaimă. „Ai dreptate, domnişoară, însă în câmp mai sunt mii de animale mici care nu pleacă, fiindcă locuiesc în pământ. Acolo îşi au vizuinile, în găuri şi galerii, în cotloane subpământene, secrete şi întunecoase… De popândău şi de hârciog aţi auzit?” Nu auziseră. „Dar de nevăstuică, ştiţi?” Nu ştiau nici de ea.
Le-am descris „animăluţele” cum m-am priceput mai bine, ba chiar am şi desenat pe tablă chipul hârciogului mâncăcios şi chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminţe „de rezervă pentru la iarnă”. Mare figură hârciogul ăsta! Dar şi popândăul e simpatic foc, mai ales când se înalţă „popândău”, ca să vadă departe. Şi pe tablă l-am schiţat şi pe el, ridicat „în două picioare”. „Să ne închipuim acum că am face o secţiune prin pământ, ca şi cum am tăia un caşcaval. Vizuinile animăluţelor s-ar vedea asemenea găurilor” – am adăugat. Şi, zugrăvind pe tablă „caşcavalul” viitorului aeroport, am continuat: „Şi, ce să vezi?… Pe când animăluţele noastre stau la adăpost, aşteptând să treacă primejdia, deasupra lor, astupându-le ieşirile, se toarnă…” Nu am mai apucat să spun ce se toarnă, fiindcă aceeaşi fetiţă izbucni: „Beton! Şi ele se sufocă acolo!”. În clasă se lăsă o nouă tăcere.
AEROPORTUL 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Cerbii toamnelor mele

Cerbii toamnelor mele

CERBII TOAMNELOR 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Era prin 1980 când afişul unei expoziţii fotografice m-a dus în sala mică a Casei Universitarilor din Cluj. Autorii, doi studenţi la medicină – Paul Prodan şi Dan Rusu – veniseră acolo cu imaginile trudite în două-trei toamne, la boncănitul cerbilor. Emoţionaţi şi tăcuţi, mândri de ispravă – era vremea laboratoarelor improvizate, a aparatelor „de mărit” cu sertar de filtre „color” – m-au simţit de la primele vorbe, invitându-mă cu ei în viitorul septembrie . Aşa am descoperit Suhardul, muntele care avea să mă lege statornic până în ziua de azi. Aşa am descoperit alergătura fericită cu aparatul foto de pe o culme pe alta, după cum, dintre molizi mă chemau glasurile cerbilor. Erau dimineţi geroase, cu ceaţă lipicioasă şi grea, amiezi istovite de soare, dezmorţind zumzăitoare roiuri, urmate de amurguri sângerii prelinse pe orizont. Şi, mai ales, erau cerbi. Mulţi. Iar eu aveam cu puţin peste douăzeci de ani şi nu ştiam ce-i oboseala. Cu scule fotografice modeste şi filme color procurate „pe sub mână”, mă pomeneam nu o dată înconjurat de alaiuri de nuntă: douăzeci de ciute cu viţei şi doi-trei cerbi „lăturaşi”, înfruntându-se cu stăpânul „haremului”.
Prins în tumultul acelor dueluri pure mi se întâmpla adesea să înţepenesc minute în şir, făcându-mă una cu vreo cioată, cu obiectivul la ochi, tremurând de încordare, dar neîndrăznind să mişc, spre a nu tulbura vraja. Cerbii trăpau pe lângă mine, răsuflând amplu, zgomotos, înconjuraţi de nori de abur, ca nişte fiinţe celeste. Fericit, sub mugete tot mai stinse, aşteptam apoi dimineaţa cu ochii deschişi, canonindu-mă amarnic pe priciurile tari şi afumate ale vreunei stâne părăsite, iluzoriu adăpost de frig şi ploaie. Da, am mai spus-o: cerbii erau mulţi, anii mei, puţini şi sculele, deloc pe măsura „vedetelor” pe care le cunoşteam fără greş. Iubitorii ştiu că se poate: cunoşteam cerbii Suhardului după glas, după coarne, după alură. Şi-i căutam, bucurându-mă de reîntâlnirea lor, dovadă că supravieţuiseră iernilor, lupilor… vânătorilor.
Sub culmea Ştefanului zăcea, într-un septembrie, trupul unuia dintre ei, ucis. Fusese o luptă năpraznică şi pământul, frământat de copite, povestea totul. Mai aprig povesteau însă rănile celui răpus şi încordarea lui, stranie şi rece, cu picioarele spre cer şi gâtul comat, răsucit nefiresc, frânt între năvala adversarului şi un molid înfurcit. Un an mai târziu, pe Coasta Cerbului – cum o botezasem – mă aflam singur. Treburi felurite îmi împiedicaseră prietenii să urce. La locul ştiut, pe molidul înfurcit se afla o tăbliţă de lemn. Purta pe ea, pirogravate, patru versuri din Moartea lui Fulger cu sfârşitul atât de potrivit: „Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea”. Şi am înţeles: Paul trecuse pe acolo, punând singuraticul epitaf unei morţi anonime. Atunci l-am găsit cam patetic. Mult după aceea a venit anul 1989.
Şi „cerbii mei”, cei pe care-i cunoşteam după glas, au devenit toamnă de toamnă tot mai tăcuţi. „Mugetul a fost slab anul ăsta”, spuneau „specialiştii”. Şi aruncau vina pe vreme, pe căldură, pe ploi, pe ceţuri, pe frig ori pe Soare. Suhardul însă era cotropit de automobile 4×4 şi focurile de armă biciuiau pădurile tot mai des. Capetele cerbilor ştiuţi le revedeam agăţate în gardurile cabanelor de vânătoare, curăţite de carne de către paznici şi pădurari, cu acele mişcări slugarnice şi pripite, de bărbier, în vreme ce, alături, Herr X – ca umflat cu pompa şi costumat elegant, după catalogul Frankonia – pufăia din pipă, gânditor şi gol. Mai apoi, legate la vedere pe portbagajele maşinilor, capetele cerbilor porneau pe un ultim drum.
Aşa mi-a plecat taurul „de 18 raze” din Vâlfa, cel „ de 16” din Gândacu, cel din Silvestru, cel din Făgeţel. Lista e lungă, zeci de rânduri. Iar „specialiştii”, învinuind aceleaşi astre, îmi repetau doct şi patriotic: „Mugetul a fost şi mai slab anul ăsta. Ţara are nevoie de valută”. În ruptul capului nu ar fi spus că mugetul era slab fiindcă cerbii se împuţinaseră şi că valuta, într-o formă sau alta, ajungea şi în propriile lor buzunare, mult mai nesăţioase decât invocata ţărişoară.
***
Vântul a murit şi mestecenii, înţepeniţi într-o fragilă reverenţă, preling spre pământ ramuri subţiri, stropite cu chihlimbar. Aşteptând, o dată cu înserarea, buciumul vreunui cerb din Suhard, înţeleg acum altcumva epitaful de pe tăbliţa putredă din Coasta Cerbului. Şi nu îl mai găsesc deloc patetic. Dimpotrivă, îmi pare tocmai potrivit acestui timp. Potrivit şi locurilor unde am văzut sângele urşilor, al caprelor negre, potrivit acelor postăţi întinse, tăiate „ras”, în care a murit pădurea.
Anii mei sunt mulţi şi ţin în mâini aparate fotografice scumpe, sofisticate. Întârzie la întâlnire doar cerbii.
CERBII TOAMNELOR 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Dimineţile gotcanului

Dimineţile gotcanului

FOTO BATRANUL
foto: Nicolae Dărămuș
De bătaia de cocoşi din valea Scoruşului mă leagă amintiri blânde. Ani la rând, respectând o veche datină, am urcat acolo cu aparatul fotografic de Sfântul Gheorghe. Cei câţiva kilometri parcurşi pe drumul forestier erau întotdeauna o bună gimnastică la ceasul acela nocturn şi înfrigurat, când bruma lăsa loc peticelor de zăpadă pe măsură ce mă afundam pe firul apei spre furca pâraielor. De o vreme devenisem ceva mai comod şi, profitând de bariera de-a pururi ridicată – semn de delăsare pădurărească – urcam cu maşina până la „întorcătoare”, locul unde drumul, închis de codri, obliga la întoarcere orice automobil.
De acolo, vreme de vreo jumătate de ceas, pasul urma poteca tot mai îngustă, cocoţată pe coastă între pădurea bătrână şi şuşoteala şuvoiului care, ici-colo, se rupea în cascade scunde peste cioatele călătorite pe volbura dezgheţului. În aprilie, la ora 4 dimineaţa, detaliile drumului se închegau însă doar din auz şi memorie, fiindcă jos întunericul era întreg, iar lanterna – slabă, anume ca să nu strice somnul pădurii – abia pâlpâia dinaintea cizmelor când şi când. Deasupra, atât cât îngăduiau culmile, o dungă de cer vioriu clipea distant cu ochi de stele palide. Amorţeala nopţii chinuite – trecută cu ochii la deşteptător – se topea năvalnic sub asaltul aerului spirtos, invadând plămânii cu frig, ca un fluid strident, răvăşitor şi pus pe întinerire. Dimineaţa în munte simţeam viaţa.
Urma urcuşul. Versantul era abrupt la început şi poteca se pierdea lesne, ascunsă sub ierburile pleoştite de zăpezi ori copleşită de căzături. Trunchiurile molizilor rupţi încrucişau coasta şi rădăcinile lor smulse se zbăteau sub licărul lanternei ca nişte disperate fiinţe fantastice cu mâini descărnate. Sub cetini cerul dispărea cu totul şi noaptea căpăta consistenţă materială. După atâţia ani însă ştiam drumul şi cu ochi închişi. Poteca nu mai avea mare însemnătate şi, dacă doborâturile nu s-ar fi înnoit iarnă după iarnă, lanterna mi-ar fi fost aproape inutilă: călcam mlaştina unui izvor pornit de sus, chiar din bătaie, urmau câţiva paşi pe firul lui sprinten şi sonor, apoi pieptul blând ce mă conducea spre cea dintâi odihnă, pe o padină dreaptă. Ceva mai încolo se înălţa „Mezinul”. Îl ocoleam prin stânga, scriindu-mi mersul oblic încă vreo sută de paşi. În platoul următor, mai întins, domnea fratele cel mare, „Bătrânul”. Mai demult se afla în centrul bătăii. Mai demult… adică în urmă cu vreo şase-şapte ani. De la o vreme rămăsese singur.
Cocoşii, învăţând an după an lecţia omului cu armă, îşi purtaseră dragostele tot mai sus, cântând mai către vârf. „Bătrânul” – patriarhul brazilor din Suhard – mă chema însă lângă el de fiecare dată pe când coboram de la rotit. Socotindu-i vârsta la vreo 400 de ani, apropierea lui mă liniştea ori de câte ori îi priveam silueta masivă proiectată pe lumina văii. Neclintit şi neschimbat de când îl ştiam, făcând ca mai tinerii molizi care îl înconjurau să pară firavi în ciuda grosimii lor cât un trup de bărbat. Iar când îi atingeam coaja groasă de două degete şi aspră asemenea unor solzi de saurian uitat, îmi părea că ţin timpul pe loc. „Mijlociul” era ceva mai încolo în buza platoului. Într-o dimineaţă, pe când ceremonia se încheiase şi umblam fără fereală, un cocoş întârziat i se iţea ţanţoş pe cea mai de jos creangă, fermecat de soarele agăţat în cetini. M-a răbdat cât să ridic aparatul la ochi şi dus a fost. Cocoşii, lucru ştiut, iubesc brazii seculari. Iar aceştia sunt rari, tot mai rari.
Urcând, tablouri din primăverile vechi se învălmăşeau fără rând, pe cât de nestatornice, pe atât de vii: aici a ieşit la vânătoare jderul galben şi dolofan ce îmi aruncase în creştet aşchii de scoarţă desprinse din goana lăbuţelor, dincolo, seara, pe când aşteptam adunarea gotcanilor în cetini, a venit mistreţul până la doi paşi de noi. Eram cu soţia şi cu fiul nostru, pe atunci în vârstă de vreo unsprezece ani, iar vierul a înţepenit adulmecând secunde nesfârşite, nelămurit şi speriat ca şi pruncul. S-a întors brusc, trecând spre vale, mai-mai să-l ating cu mâna şi abia atunci, ca la comandă, toţi trei ne-am zâmbit şi am prins a respira. Iar undeva, în stânga, se află cioata înaltă de care stam lipit, atunci când împăratul nopţii mi-a şters genunchiul cu evantaiul cozii, absorbit cu totul de adversarul care oficia obraznic la o aruncătură de băţ.
Ce nedrept aş fi însă dacă aş uita jumătatea de ceas în care, aşezat la rădăcina vreunui molid, aşteptam deşteptarea codrului. Tăcerea se închega brusc în jur, ca întărită de stingerea lanternei şi auzul, singurul simţ prin care mai trăiam, pândea întâiul ciripit, mereu nesigur că ţârâitul timid la început – ca un scâncet, părând să încerce puterea liniştii, înşurubându-se tot mai curajos în văzduh prin infinite triluri – este al privighetorii. I se adăugau alte glasuri înaripate, tot mai sonore, mierle, huhurezi, în vreme ce gândul că, poate, nu m-am oprit în „locul bun” rodea. Şi pe când coloanele molizilor prindeau contururi fumurii, tot mai departe, printre imnurile ridicate din cetini străbătea vag şi cântul gotcanului: discret şi sobru, pe măsura vieţii şi veşmântului său. Apoi lumina zgârcită, zborurile lui aspre, emoţia apropierii cu aparatul pregătit, rateurile şi, din când în când, câte o fotografie. De cele mai multe ori modestă şi de nepreţuit.
FOTO SUB BLITZ
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Banii

Banii

BANII 2
foto: Anca Dărămuș
Spaniolul e vânător pătimaş. A vânat de toate la viaţa lui, dar ursul îi lipseşte dintre trofee. De aceea a venit în România. De peste un ceas priveşte prin ferestruica măruntă, strângând în palme carabina. Din când în când ia linia de ochire şi reticulul lunetei dansează tremurat asupra unei ţinte imaginare, lângă cadavrul calului. Între cetini, întunericul e ca tăciunele. Spaniolul ar trage o ţigară. E nervos, simte că tremură, că aşteptarea l-a cotropit. Aici nu e ca la poligon şi nici ca la raţe. Dacă ratează?…Trage aer în piept, adânc, o dată, de două ori. Nu… Nu are cum rata. Animalul e mare, va sta pe loc. Îl va lăsa să se aşeze, să înfulece din nadă şi abia atunci, calm, va slobozi focul. Parcă s-a mai liniştit, când simte cotul pădurarului atingându-i, scurt, braţul, în timp ce degetele acestuia, în dreptul lucarnei, arată în beznă: „Dort, mein Herr! Der Bär! Grosse Bär!”(Acolo, domnul meu! Ursul! Urs mare! – germ.). Paznicul ştie doar câteva vorbe în nemţeşte. Îi sunt de ajuns şi le foloseşte cu fiecare vânător străin, chiar dacă acesta nu le pricepe. Spaniolul nu ştie nemţeşte, dar semnalul e clar. Trebuie că ursul a ieşit în marginea pădurii şi ochii pădurarului l-au desluşit. El încă nu îl vede, dar, nerăbdător, potriveşte carabina în deschizătură. Respiră ca peştele pe uscat şi îşi dă seama că e ridicol. E mai mult decât emoţia ştiută a vânătorului: e frica. O pată mare, neagră, conturată confuz, pluteşte neauzit drept spre hoitul calului. O vede bine şi el. Ursul! Împinge arma instinctiv înainte. „Warten! Warten!”(Aşteptaţi! Aşteptaţi! – germ.) – şopteşte paznicul şi, pentru siguranţă, apasă cu palma, încet, umărul oaspetelui, care înţelege.
Oricum, n-ar fi tras în pripă. Luneta, mare, luminoasă, lămureşte acum detaliile scenei: namila adulmecă maldărul de carne, dându-i ocol, cu capul în pământ. Din când în când, ridică botul pe vânt, bănuitoare, parcă spre a se asigura de lipsa intruşilor. Se lasă jos şi, dintr-o dată, silueta sa masivă se confundă cu umbra mortăciunii. Crucea lunetei caută pieptul. Degetul arătător se plimbă de-a lungul trăgaciului. E o mişcare nehotărâtă, înceată, fără finalitate. Vânătorul simte că va scăpa focul. Simte că-l va scăpa cum nu trebuie, când nu trebuie… Secundele se prăbuşesc grăbite, mânate de o fatalitate irepresibilă şi nedefinită. „Cu cât ocheşti mai îndelung, cu atât vei trage mai prost” – îşi aminteşte vânătorul. Un principiu arhicunoscut. Deja ocheşte de mult. Şi dinaintea lui, la treizeci de paşi, se află ursul capital, trofeul vieţii sale! Buzele i s-au uscat şi o sudoare fierbinte i-a izvorât in jurul gâtului, ca dintr-o strecurătoare. Iar privirea, de atâta efort, s-a înceţoşat. Închide ochii, să se odihnească, apoi ţinteşte. Cercul lentilei se vede clar, ursul e tot acolo, netulburat, dar parcă mai amestecat cu umbra. „Cam aici” – îşi spune puşcaşul, aşezând firele morţii, tremurătoare, asupra jivinei. „Acum!” – îşi mai spune, agăţând trăgaciul, ca la o aruncare în gol. Flacăra a spart bezna la gura ţevii şi, în timp ce ecoul biciuieşte poiana, el vede, ca scos din timp, galopul neauzit al fiarei. Linişte. Mâna paznicului îl apasă iar pe scăunel, semn că trebuie să rămână acolo. E buimac şi în minte păstrează doar imaginea ursului, asemenea unei năluci zburătoare… Îi e frig.
Pădurarul a ieşit din bordei. Mimează atenţia, prudenţa, păşind uşor, întorcându-se în toate părţile. Ştie că străinul îl vede totuşi din adăpost şi vrea să-l încredinţeze pe fraier că, ieşind singur, s-a expus unui pericol. Ştie însă bine că omul a tras prost şi că ursul a plecat neatins, fiind acum departe. N-a marcat focul, n-a urlat, doar a tulit-o. Ajuns la cadavrul calului, se preface a cerceta locul. Are o lanternă puternică, pe care o proiectează asupra hoitului. O aruncă apoi în ochii oaspetelui, orbindu-l, timp în care scoate din buzunar o sticluţă. O varsă precipitat în zăpadă, ascunzând-o iar. E sânge de porc, pregătit din vreme, la ordinul „superiorilor”. În urechi îi sună încă vorbele directorului de la judeţ: „Dacă străinul ratează, îi iei banii, oricum. Îi demonstrezi că a rănit animalul şi va plăti. Ştii trucul cu sticluţa… Îi arăţi petele de sânge pe zăpadă. De restul ne ocupăm noi… Fără câteva mii de «euroi» nu-l lăsăm să plece.”
Câteva ceasuri mai târziu, în biroul directorului, spaniolul, roşu şi transpirat, gesticulează larg, aruncând cascade de vorbe. Este patetic şi pare convingător. „Zice că nu pleacă fără urs. Nu-l interesează banii, dar, dacă animalul e rănit, vrea să i-l găsim cu orice preţ. Nu acceptă ideea că sălbăticiunea se chinuie acum şi noi stăm la căldură. Crede că l-a schilodit. Zice să trimitem pădurarii pe urme şi să i-l aducem. Se va plânge la Comisia Europeană şi la CIC. Are relaţii” – conchide traducătorul. „Bine, bine… Spune-i că va avea ursul” – adăugă şeful şi, întorcându-se spre pădurar, îi porunceşte: „Te duci la bătrânul Melniciuc. E pensionar, dar feciorul lui e pădurar în locul lui, tot la noi. N-o să mă refuze, că-l «avem» pe băiat… Îi spui să facă ce-o şti şi mâine să-mi aducă un urs. Blana, bine sărată şi un craniu. Să caute pe la bârloage. Ursoaicele încă n-au ieşit. Ştie el, că a mai făcut… Cu câinii… Dacă mă refuză, să-i spui că îi zbor fecioru’!”
***
Într-un fund de pârâu, bătrânul pădurar Melniciuc jupoaie
un urs. Un urs mijlociu. Cuţitul lunecă, foşnind catifelat, pe mijlocul burţii până sub bărbia animalului care, aşa cum stă pe spate, pare răstignit pe o cruce invizibilă de zăpadă. Picături albe cad întruna, asemenea argintului viu, pe flancuri, năclăind blana cafenie. Picături de lapte cald.
Nu departe, într-un bârlog, trei pui de urs, cu ochii încă lipiţi, aşteaptă.
BANII 1
foto: Casian Balabasciuc

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Vârful omului prost

Vârful omului prost

VARFUL OMULUI PROST 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Vârful Omului din Suhard, cu cei 1932 de metri ai săi, din fericire nu se află pe lista „iubitorilor de natură”, unde, de pildă, Moldoveanu, Negoiu, Parângu Mare, Peleaga, Ceahlăul şi masivul Bucegilor ocupă locuri de frunte. Masiv, el se înalţă oarecum anonim şi paşnic din peria jnepenilor ce acoperă culmea, fără a provoca simplist pe te miri ce „adrenalienat”, prin abrupturi ori piscuri stâncoase, care trebuie „cucerite” absolut obligatoriu şi prin orice mijloace „pentru că există”.
Pe versantul nord-estic, o păşune largă coboară printre cohortele de jnepeni şi acolo, din primăvară până toamna târziu, ciopoarele de ciute şi cerbi ies fără teamă pe înserat. Pâraiele Diaca şi Omu îşi află izvoarele dedesubtul ei, purtându-şi undele spre valea Bistriţei Aurii. Versantul sud-estic, ceva mai abrupt şi acoperit cu merişor, străjuieşte izvoarele Măriei, care grăbeşte spre întâlnirea cu Someşul Mare. Cumpăna acestor ape mari, blândă miezuină între Ardeal şi Moldova, are aerul enigmatic al locurilor care, deşi separă, leagă. Odată ajuns sus, drumeţul e şi el cuprins de cumpene: parcă nu s-ar mai duce de acolo, simţind însă deopotrivă că trebuie să plece, fiindcă doar aşa, „pustiu” şi fără oameni, vârful Omului rămâne al omeniei.
Ţin minte cum, într-un octombrie, am urcat spre pisc. Dincolo de furca izvoarelor pădurea era rară – semn că toporul nu-i era străin – şi, presărate printre molizi, frunzele paltinilor întindeau sub bocanci un covor primitor, în ale cărui nuanţe şi culori calde desluşeam împletirea naşterilor şi a morţii ca într-un imn dumnezeiesc al vieţii.
În păşunea culmii stăruiau două ciute, un viţel şi un cerbulean. O vreme mi-au îngăduit urcuşul şi, deşi înaintam încet, lipit de jnepenii din marginea padinii, în cele din urmă necuvântătoarele au trăpat la deal, cu boturile pe vânt. Şi-au desenat efemer siluetele pe cer, scăpătând apoi sub zare. Nu am apucat să fac mai mult de doi-trei paşi, când măruntul ciopor a reapărut, părând speriat de data asta. Ciuta bătrână a luat-o spre mine, urmată de familie, însă, zărindu-mă, s-a răzgândit. Alt trap spre culme, altă dispariţie şi altă revenire. Jocul s-a mai repetat o dată, sfârşind într-un cerc de paşi ezitanţi şi eleganţi, bătuţi pe linia orizontului. Opriri bănuitoare, freamăt, nelinişte. M-am oprit şi eu. Câteva clipe animalele s-au mai rotit în mărunta şa, apoi tot vârstnica a găsit scăparea, undeva spre răsărit. Dincolo de privirea mea, ceva le speriase, tăindu-le calea.
Am urcat în tihnă, întrebându-mă ce le-o fi deranjat pe graţioasele rumegătoare într-atât încât să prefere întoarcerea spre om. În şa, vântul sufla teribil, transformând versantul dinspre Ardeal, acoperit cu merişoare brumate, într-o mare roşie şi tremurătoare. Abia atunci am înţeles spaima rumegătoarelor, căci urmele din tină şi, ici-colo, merişoarele strivite ca de un mai, marcau pasul apăsat al unui urs care tocmai se ospătase. Peste el dăduseră ciutele spăimoase, deşi cu siguranţă ursul nu le avusese grija.
În urmă cu trei zile am urcat iar spre piscul Omului. Pornisem târziu şi, ajuns la stâna părăsită de sub el, m-am răzgândit. Am urcat pe culmea Pietricica şi de acolo am dat ochii roată. Eram uşor şi ferice. Apusul aprinsese zările şi promontoriile munţilor Rodnei – Inăul, Inăuţul şi Roşu – înălţau spre boltă contururi sumbre. Binoclul mi le-a adus aproape: locuri dragi, cunoscute, bătute cu pasul de atâtea ori. Pe drumeagul pornit din pasul Rotunda, nu departe de şaua Gagii, străluceau în soare două automobile.
Am prins a coborî spre Bistriţa Aurie. Era cald, ierburile pajiştii vălureau ostenite, şi în puţinele ei flori, melancolici ca sfârşitul verii, fluturii picoteau multicolor.
Am aruncat o privire spre vârful Omului. Ceva, un nimic ieşit din conturul său mi-a purtat iar binoclul la ochi, de data asta cu o panică, pe cât de nefirească pe atât de sigură. Nu mă înşelasem: jeepul unui neghiob se învârtea acolo, victorios.
VARFUL OMULUI PROST 3m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Braconierul de lumină

Braconierul de lumină

BRACONIERUL DE LUMINA 2m
foto: Nicolae Dărămuș
În seara aceea pădurea fusese darnică, iar locuitorii săi, îngăduitori.
Poteca se năştea anevoie, desluşindu-şi spinarea lutoasă până la vreo zece paşi înaintea mea, smulgându-se întunericului dintre arbori pe măsură ce înaintam. Din loc în loc bolta frunzelor se rărea, iar cerul violet îşi trimitea nestingherit lumina, aprinzând pâlcuri de margarete pe marginea cărării. Minunat spectacolul acestor flori modeste, închegând oacheşe popoare, devenind fosforescente la ceasul când toate culorile peisajului mor.
Şoseaua era aproape. Îi auzeam zvonul motorizat, ridicându-se de undeva de la îmbinarea versanţilor. Într-o jumătate de oră voi fi acasă. Va urma ştiuta bucurie a serii: aşezat la computer voi „descărca” imaginile furate doar cu câteva ceasuri în urmă. Dar, trebuie să recunosc: am fost un „disident”. Câţiva ani mă opusesem cu îndârjire fotografiei digitale. Lumea pixelilor foto îmi părea depărtată, un adevărat artefact, sacrilegiu totodată, faţă de banda de celuloid, stratul de gelatină şi granulaţia cristalelor de halogenură argentică. Pixelii îmi păreau morţi, pe când ultimele mi se arătau vii, la stare contribuind cu siguranţă lucrul într-un laborator improvizat, în care aşteptam cu sufletul la gură „minunea”: naşterea imaginii pe hârtia scăldată în soluţii savant preparate, sub incerta lumină portocalie, demnă de sălaşul unui alchimist. Eram convins că pixelii vor rupe vraja, că aparatele „cu facilităţi” îmi vor alunga grija expunerii precise. Cât despre calitatea imaginii, dincolo de orice subiectivism, la început ea înclinase serios balanţa în favoarea vechiului meu arsenal fotografic. Şi totuşi, în faţa evidenţelor am cedat în cele din urmă, iar descoperirile pe care aveam să le fac – multe aşteptându-mă încă – îmi generaseră de îndată regretul anilor de „rezistenţă”… Gânduri…
Da, în scurtă vreme, voi fi acasă şi voi contempla isprava de azi: căprioare, fluturi, efemeride în zbor frenetic, apusul. Prin frunzişul rărit farurile din trafic îmi strecoară ocheade tot mai dese. Şoseaua, automobilul aşteptându-mă. Misterul şi gândurile fug. Telecomanda îşi face treaba, „poziţiile” clipesc, uşile sunt libere. Port în mână un pet de un galben scandalos, cules din pădure: urma vreunui excursionist, drujbist, ori „ciupercar”. Nu e prima dată când duc la pubela din parcare acest fel de deşeu. Dar, intempestiv, de data asta sunt împiedicat. O Toyota 4×4, uriaşă, a părăsit brusc şoseaua la apariţia mea. Aşa cred, cel puţin.
Fără a semnaliza schimbarea direcţiei, şoferul a tras de volan cu disperare, şi maşina a năvălit în parcare, tăindu-mi calea. Frâna, înţepenind monstrul la o jumătate de metru de mine, mă asigură că eu sunt ţinta. Şoferul a şi coborât, iar graba sa – o clipă, doar cât să zâmbesc – mă duce cu gândul la vreo nevoie trupească personală, ce nu suportă amânare. Dar, nu. Nu fuge în tufe cu mâna la brăcinar, ci ocolind capota, se postează dinaintea mea. Îmi întinde mâna şi se prezintă. Aflu că este preşedintele nu ştiu cărei societăţi cinegetice private, care are în arendă pădurea din care tocmai am ieşit. O societate al cărei nume îmi sugerează sonorităţi nemţeşti. Este un tânăr bine hrănit, costumat în haine de vânătoare. Are un aer de stăpân politicos, degajând o amabilitate rarefiată, gata de a intra în rolul de „dur”, dacă interlocutorul rosteşte ceva ce îi poate părea necuviincios.
Mă prezint şi eu. Preşedintele auzise de mine de la paznicul de vânătoare. Îmi e clar: deşi sunt într-o parcare publică, doar cu aparatul fotografic asupra mea, fusesem prins oarecum „asupra faptului”, de unde şi cortegiul de manevre autoritare. Nu mă înşel fiindcă, fără ocoliş, primesc indicaţii: „Când mai ieşiţi la fotografiat în terenul nostru, vă rog să-i telefonaţi paznicului şi să-l informaţi.” Încuviinţez, omul salută şi se urcă la volan, demarând energic.
Cu paznicul mă întâlnisem de multe ori în codrul acela. De fiecare dată mi se plânsese că ţăranii din sat îi fură ştiuleţii de porumb puşi drept hrană pentru misteţi, că „ciupercarii” îşi bagă în traistă până şi sarea pusă în sărăriile cervidelor, că drujbiştii intră cu căruţele pe unde îi taie capul, că-şi lasă câinii liberi în teren. Că şi după excursioniştii de duminică trebuie câteodată să strângă mormane de gunoaie. Îmi spusese că are probleme şi cu braconierii „dar mai mult la câmp, unde cu luneta, din maşini, culeg uşor căpriorii”. Toate erau realităţi rele. Trebuiau acceptate, iar autorii lor, poporeni, nu trebuiau să anunţe paznicul când intrau în teren. Eu, cu aparatul fotografic, deranjam.
În seara aceea pădurea fusese darnică, iar locuitorii săi, îngăduitori. În rest, doar nişte oameni.

BRACONIERUL DE LUMINA 1m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Omul-urs

Omul-urs

0MUL URS m2
foto: Nicolae Dărămuș
De curând mi-a parvenit scrisoarea unui prieten. Iat-o:
„M-am întors acum 10 zile din Şureanu. M-am întors cu o mare dezamăgire şi sunt în continuare stors de puteri după această experienţă. Mă uit din când în când la vechile fotografii din Godeanu şi simt instantaneu un influx de energie; doar uitându-mă la ele! Asta pentru că Şureanu este un munte chinuit. Chinuit cum nu credeam că se poate: brăzdat de drumuri, defrişat sălbatic, se construiesc cabane pe unde nu te aştepţi (în fapt, blocuri din beton cu 3 etaje). Au ajuns să taie până şi brazii rari din golul alpin; anul ăsta au făcut-o. Lângă cioatele rămase se vedea rumeguşul proaspăt. Îl întrebasem pe un cioban de acolo: «Măi omule, dar ăştia când se opresc? Că văd că nu iartă nimic», la care el, zâmbind amar: «Ce să ierte, nu vezi că au ajuns până aici sus, la stână?»
Am întâlnit nişte muncitori forestieri, veniţi taman din Maramureş. I-am întrebat: «Dar trebuia să veniţi până aici să tăiaţi pădurea?» «Păi acolo la noi nu mai avem ce tăia» – mi-a răspuns unul dintre ei. Atunci mi-am adus aminte cum, trecând pe lângă masivul Ţibleş (l-am parcurs prin vest şi nord), muntele era gol. Nu mai avea păduri. Cum de în Godeanu, în Parâng sau în Siriu se taie rărit, iar aici «la ras»? Cred că ţine de conştiinţa omului. Oricum legea nu mai are nici o putere. Aşa că, să nu ne mirăm prea tare că suntem unde suntem…
Încă două exemple: un coleg educat, cu bun-simţ în general, tocmai s-a hotărât «să dea şcoala pentru motor». «De ce?» – l-am întrebat curios ( fiindcă este din satul C., de unde mă trag şi eu, iar acolo muntele Siriu este vedetă; o vedetă ce emană o irezistibilă atracţie pentru localnici). Era aşa cum bănuiam: el, considerându-se localnic, vrea să ajungă la Lacul Vulturilor, aflat în acel munte. Şi o va face «pe motor».
Întorcându-mă din Şureanu, am decis să parcurg «Transalpina». Au betonat muntele… Dacă tot au comis-o, mi-am dorit acum să văd şi eu despre ce e vorba. Realizare tehnică impresionantă. Economic? Inutil. Ecologic? Dezastru. Eram cu un prieten. Am ajuns la Rânca pe înserat şi fiind obosiţi am decis să renunţăm la cort şi să căutăm cazare. Nu am luat în calcul că lumea tocmai era în «minivacanţa de Sfânta Mărie». Drept urmare, cele peste 500 de pensiuni erau pline până la refuz de oamenii dornici «să scape de betoane, să evadeze în natură». Dar cum? Pe fâşia de asfalt «Transalpina» se înghesuiau sute şi sute de oameni, în trening şi adidaşi, cu pălăriuţe pe cap, plimbându-se agale, cu mâinile la spate, printre sute de maşini, claxoane şi eşapamente. Dacă mai făceai zece paşi, ieşeai pe păşunea alpină, la 1700 de metri. Mai făceai o sută şi deja nu mai vedeai nici asfalt, nici case, nici maşini, ci doar munte, căldări şi piscuri…O privelişte cu adevărat măreaţă. Era uşor să îţi închipui că ai ajuns acolo cu rucsacul şi că eşti singur. Şi totuşi acele sute, poate, mii de oameni, nici în ruptul capului nu ar fi ieşit de pe asfalt şi dintre eşapamente. Cumplită dezrădăcinare! Înfiorătoare condiţionare! Copiii din ziua de azi se nasc între betoane şi cresc înconjuraţi de plastic. Asta cred ei că le este originea şi adevărata lor natură. Aceştia sunt oamenii… adormiţi.”
OMUL URS m1
foto: Nicolae Dărămuș
OMUL URS m4
foto: Nicolae Dărămuș
Printre altele, acestui prieten i-am răspuns:
“Dragul meu, mai e ceva: cultul asfaltului îi reţine pe cei mai mulţi strict pe asfalt sau pe lângă el. Şi bine că îi reţine acolo! Asta este, deocamdată, şansa naturii. Şansa molidului, şansa ursului, şansa omului. A omului-urs. Însă, pe zi ce trece, tehnica devine accesibilă oricui – cum scria că «trebuie» să se întâmple, lacomul ignorant André Citroën, dornic să îşi vândă peste tot maşinile şi maşinăriile.
Şi, pe măsură ce ego-tehnolatrii şi asfaltofilii vor achiziţiona maşini şi maşinării – întrucât cândva vor fi spre vânzare liberă şi maşinării de umblat pe stânci, pentru orice nevolnic – aceştia vor părăsi asfaltul. Căci asaltul de astăzi asupra Naturii – cel al dezvoltatorilor, al motocicliştilor, al ATV-iştilor şi off-roaderilor – este doar unul dintre chipurile sfârşitului.
Când va veni vremea aceea, ursul şi omul-urs nu vor mai avea unde se mai ascunde spre a găsi liniştea… Deocamdată ursul şi omul-urs se retrag din faţa acestei metastaze a prostiei, care este ego-tehnolatria. Se retrag fiindcă au încă unde o face.
Din când în când ursul, asaltat în sihăstriile sale ultime de către comodul om tehnofil, ripostează. Atunci, ziarele şi televiziunile urlă despre un urs ucigaş şi despre victima sa, un nevinovat „iubitor de natură”. Când şi discretul om-urs va fi asaltat în aceleaşi ultime bastioane vii şi verzi, va riposta şi el pesemne, iar ziarele şi televiziunile vor urla despre un ecoterorist care, prin violenţă, apără Natura. Apărându-se şi apărându-i pe inocenţii care încă nu ştiu.
Prompt, «corul sistemului» – civic, jurnalistic şi juridic – îl va declara nebun şi îl va izola sau închide în vreo puşcărie de maximă siguranţă.
Cifra de afaceri a companiei Bechtel sau, de pildă, a uzinei de automobile, maşinării şi echipamente sportive «Tzi -Tro-Eng» – firmă transnaţională, cu mână de lucru chinezească, fireşte – va creşte şi, în scurtă vreme, alt urs ucigaş, alt ecoterorist…”
OMUL URS m3
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Vaca este vacă, oameni buni! Ca şi noi!

Vaca este vacă, oameni buni! Ca şi noi!

VACA ESTE VACA
foto: Nicolae Dărămuș
Atunci când, întâmplător, se uită la o vacă, majoritatea oamenilor – bărbaţi şi femei – văd doar ugerul. Îşi aţintesc privirea asupra lui şi, dacă ugerul e mare, rotund, greu, glasul individului dobândeşte o gravitate admirativă, iar în privire îi joacă un zâmbet de cunoscător, brusc avantajat, ca specie beneficiară. Nu puţini sunt cei care, zărind animalul, îşi plimbă ochii asupra pulpelor, şoldurilor, cefei lui şi, în funcţie de rotunjimile şi volumul acestora, vocea şi pupilele omeneşti salivează analitic, intuind „carcasa”. Mi-a fost dat să întâlnesc şi indivizi evoluaţi, săriţi peste nivelul pântecului, adevăraţi esteţi şi experţi în armonia culorilor, care îşi închipuiau pielea vacii aşezată „covor” lângă pat, într-o cameră cu aspect rustic. În ciuda mărimii, mişcării, răsuflării, neastâmpărului cozii şi, mai ales, în ciuda imenşilor săi ochi, vaca e invizibilă. Pur şi simplu nu există. În locul său se află un viu galantar ambulant din care, la sângerosul moment potrivit, îşi poate lua fiecare ce vrea, după pofte.
Nu puţini sunt bărbaţii care, zărind o femeie, o „dezbracă din priviri”. Bustul, talia şi fesele acesteia devin pentru ei mărfuri menite satisfacerii altor pofte. De regulă, asta se întâmplă dacă „doamna” s-a îngrijit să îşi scoată în evidenţă, mai subtil sau mai vulgar, pomenitele detalii anatomice. Straniu este însă faptul că, deşi prin purtări ea face totul spre a atrage atenţia asupra propriilor nuri, este indignată dacă făptura sa nu este percepută în întreaga sa complexitate. „Sunt om!” – pare să strige fiinţa prin toţi porii şi revolta îmbracă forme variate, de la îmbufnare şi ţâfnă, la isteria manifestărilor stradale feministe. Publicul însă e orb şi pace: nu vrea să observe şi să recunoască, o dată pentru totdeauna, spiritul dindărătul formelor. După vacă, certamente, femeia este următoarea victimă a societăţii.
La fel de numeroase sunt şi femeile care, cunoscând un bărbat, îl preferă însă „îmbrăcat” în cât mai multe, de la costumul de firmă şi automobilul scump, la vila şi iahtul din port. Şi în acest caz, deşi masculul face totul spre a-şi expune atracţiile, la o adică el este la fel de nemulţumit de reducerea fiinţei sale la deşertăciunile esenţiale aflate în proprietate. În fel şi chip strigă şi el „sunt om!”, contul bancar asigurând vizibilitatea indignării, de cele mai multe ori la televizor. Iar opinia publică se arată şi de astă dată la fel de oarbă dinaintea pretinselor virtuţi spirituale, reducând masculul la pomelnicul de posesii. Aşadar, fără drept de tăgadă, după vacă şi femeie, bărbatul este a treia victimă a obtuzităţii sociale.
Până una-alta, în privinţa femeilor şi bărbaţilor, experienţa şi informaţia personală – într-un cuvânt, viaţa – mi-au furnizat destule argumente despre cugetul aflat îndărătul formelor omeneşti posedate. Fie ele anatomice, fie mărfuri. Graţie drepturilor şi libertăţilor omului, limbajul speciei bipede a devenit prea explicit şi strident spre a mai reuşi să mascheze nimicul. Dimpotrivă, nici experienţa personală şi nici informaţia – inclusiv cea ştiinţifică – nu mi-au adus destule argumente spre a şti precis ce se află îndărătul formelor vacii. Şi trebuie să recunosc deschis că nici măcar cu porcii nu sunt clarificat, ca să nu mai vorbesc de arbori şi de peşti, care nu spun nimic nici dacă sunt ucişi cu bestialitate.
Nu ştiu câţi oameni mai au şansa de a intra iarna într-un grajd cu vite. Nu într-unul mare, industrial, ci într-un grajd ţărănesc, mic – anume făcut aşa, pentru ca animalele să îşi ţină de cald. Copil fiind, în vacanţele de la ţară, am trăit minunea de acolo. În semiîntunericul încăperii cu două vaci, sau lângă ieslea unde adăsta perechea de boi, am simţit prima dată forţa blândă a vieţii. Veneam din ger şi aerul cald, iradiat de imensele trupuri, mă înconjura prietenos. Lumea dispărea. Răsuflările ample, sonore şi foşnetul fânului smuls din iesle în răstimpuri, conturau liniştea. Îmi purtam mâna peste frunţile cu blană moale şi creaţă, spre baza coarnelor, unde prindeam a scărpina. Mi se părea că se bucură. Mâna cobora iar peste frunte, o limbă fierbinte şi aspră mi-o prindea scurt şi, în raza strecurată prin ferestruică, le întâlneam ochii: un abis negru şi luminos. Nu-mi mai venea să plec şi nu ştiam de ce. Mult mai târziu, amintindu-mi starea, aveam să înţeleg că adevărata pace nu e lipsa războiului cu arme, ci împăcarea. La anii aceia o descoperisem nu numai lângă iesle, ci şi atunci când vitele trăgeau la jug. Eu nu o mai aveam, fiindcă omul care mâna boii strica totul. Imaginea acelor coloşi roşcaţi, încordându-şi grumazul şi pieptul – punându-se şi în genunchi – spre a scoate carul cu lemne din ochiurile de nămol adânci până la osii, mi-a fost printre cele mai tari amintiri. Împreună cu pleazna biciului pe spinările ude. Mai apoi, scăpat de necaz, omul exclamase: „Văzut-ai ce boi tari am?”
Împăcaţi, boii păşeau alături, iar eu nu înţelegeam defel mândria lui. Iar în jocurile de pe uliţă, când se ivea prilejul, ţineam să fiu, după situaţie, calul, ursul. Omul, niciodată. De aceea acum, pesemne, îmi este imposibil să văd un uger şi o fleică ambulante în locul unei vaci.
Limpezirea privirii trebuie încercată. La început, chiar pe o vacă, pe un arbore. După prima reuşită, drumul luminii e fără de întoarcere. Şi, într-un târziu, va apărea şi omul. Şi va fi văzut.
VACA ESTE VACAm
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Grădinuţa

Grădinuţa

GRADINUTAm
foto: Nicolae Dărămuș
Ca suprafaţă, nu e cine ştie ce. Şi ţin minte cum la început mă uitasem cu scepticism la răsadurile de roşii pe care soţia le plantase în perimetrul acelui ar de săpătură, cu o seriozitate pe care anemicele tulpini nu păreau să o merite. Dar tot eu mi-am spus până la urmă că fiinţele nevolnice au trebuinţă de mai multă îngrijire. Drept care, cam secetă fiind, am descoperit fântâna cu roată din curte. Pofta îmi venise însă „mâncând”. Cândva, tare demult şi acum mi se trezea iar.
Casa este a unor buni prieteni din Cluj, profesori pensionari, care numai vara vin în Bucovina. Este o casă solidă, bătrânească şi, împreună cu grădina, mult mai mare decât „grădinuţa”, este moştenirea doamnei, de la părinţii stinşi de ceva timp. Nelucrată, grădina devenise teatrul unei lupte „sălbatice”, unde, metru cu metru, atotbiruitorul hrean câştiga terenul, în dauna alianţei dintre ierburi şi fluturi. Cum însă gazdele ne ştiau aplecarea spre păduri şi verdeaţă, într-o zi ne-au făcut invitaţia de a „pune în pământ” – ce vorbă întreagă! Şi am pus.
Aşa s-au redeşteptat în mine vechi bucurii, nu pe de-a-ntregul conştientizate la vremea prunciei petrecute la bunicii din Sebeşel, pe Valea Sebeşului, acolo unde iute dam fuga, după trebuinţe, ba în Lunca din Sus, ba pe Pârloaje, ba în zăvoi, venind acasă cu ardei graşi, cu roşii cât pumnul lui Lazăr Antonescu, zidarul satului, cu cucuruz de fiert, ori toamna, cu struguri şi piersici pufoase şi amărui. Caisele, perele şi cireşele le aveam în curte. Zorii erau întâmpinaţi sonor de glasul sapelor bătute „la buză” de tata – aşa-i spuneam bunicului – şi sunetul de clopot oţelos se ridica muzical spre cer ca dintr-o biserică personală, prin care Pământul da de ştire Înaltului despre rost şi cuviinţă.
Redescopeream acum, după mulţi ani, cum rezuma Romain Gary, „gingăşii esenţiale”, căci zilele acelea bătrâne avuseseră un ritm bine aşezat, hotărât dinainte. Ceva din starea lor se coborâse – sau urcase? – în mine, abrupt, odată cu primul hârleţ înfipt în ţelina viitoarei grădinuţe. Pământul trebuia „întors” şi, deşi lungi de numai vreo zece metri, brazdele noi, contrastând cu verdeaţa, dobândiseră ceva din puterea nesfârşitului ogor negru care, chemând sămânţa, îi promitea viaţă.
Răsadurile mi-au părut însă tare firave. Pleoştite de căldură, palide, îşi iţiseră la început creştetul în văzduhul lor de o palmă, cerşind fără nădejde ploaia. Fântâna – cu roată din lemn, cu spiţe descheiate – părea să cerşească şi ea o atingere. I-am ascultat zvonul învierii atunci când, zburând spre adâncime, găleata trezea vibraţii în trupul ei bătrân, şi scârţâitul osiei groase unse cu smoală, când lanţul o cuprindea cuminte, ridicând apa. La început învârteam uşor, apoi, dintr-o dată, în braţ simţeam povara: semn de găleată plină. Palma se rotea larg pe lemnul ospitalier şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc în acele clipe la bătrânii fântânii, ale căror mâini aspre îmblânziseră conturul aceloraşi spiţe, zeci de ani la rând.
Fir cu fir, am udat răsadurile dimineaţa şi seara. Tulpinile a vreo sută cincizeci de roşii aşteptau apa, alături de cuiburile cu fasole, nu departe de stratul cu ceapă, de cel cu salată. Nici dovleceii şi nici castraveţii nu îmi păreau mai răbdători şi primele lor frunze, ovale, asemenea unor mărunte şi îngemănate palme de copil, mi-au retrezit o veche mirare: nu semănau defel cu frunzele lobate ce urmau să copleşească vrejii, ascunzând fructul în jungla lor aspră.
Am udat la rădăcină – „nu pe frunze, că se mănează!” sunase sfatul unor păţiţi – şi dialogul mut cu plantele însetate anula orice prezent desfăşurat dincolo de palma de glie unde, în jurul tijei, apa, ca o lumină, întuneca ţărâna. Îmi închipuiam că planta se bucură şi rostul meu dobândea o concreteţe primordială. Eram legaţi. Iar eu, graţie ei, eram conectat pământului şi Pământului.
Aş putea scrie acum despre îngrijorări şi necazuri fireşti, căci „mana” nu ne-a ocolit grădinuţa, despre invazia buruienilor şi despre sapă; despre redescoperirea vechii reţete unde piatra vânătă şi varul făceau casă bună, prilej cu care mi-am amintit gesturile bunicului, atunci când, din aceleaşi componente, prepara mari cantităţi de „farbă” destinată viilor. Şi nu s-ar cuveni să trec peste sarcinile de araci făcuţi cu umblet mult, din secure, căutând locurile unde pădurarii curăţaseră lăstărişurile, găsind acolo, gata doborâte, tulpinile trebuincioase.
Geamul mesei la care scriu dă spre grădinuţa de care mă despart nu mai mult de o sută de paşi. Dacă lucrurile vor merge ca în anul trecut, peste vreo lună mă voi cufunda în codrul tulpinilor ce îmi vor trece de umăr. Şi, aplecându-mă, nu voi şti pe care dintre poverile lor roşii să le duc acasă pentru cină. Ca să nu mai vorbesc de febrila căutare, pe sub vreji, a castraveţilor. Răcoroşi şi, la prima atingere, uşor aspri.
GRADNUTA1m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Gaudí

Gaudí

GAUDIm
foto: Nicolae Dărămuș
Vânătoarea asta e la îndemâna oricui. Nu este ea chiar o vânătoare, trofeele rămânând deopotrivă vii şi la locul lor. Estetica spectacolului din cotloanele acestei mărunte jungle nu este însă cu nimic mai prejos decât cea pe care o găsesc aventurierii savanei, ori cei ai pădurii ecuatoriale. Ba chiar pot spune că, pentru ochi şi cuget, este uneori deasupra acesteia. Iar starea de plăcută tensiune – „adrenalina”, cum e botezată nepotrivit mai nou – acest atribut obligatoriu al aventurii, se naşte din cu totul alte surse şi motive, fără a fi însoţită de amăgitoarea şi amara satisfacţie a învingătorului cu puşcă. Şi nici de frică sau de risc. Ultimul soldându-se, în cel mai rău caz, cu regretul unei imagini ratate. Fiindcă despre fotografie voi scrie.
Jungla cu pricina se află pentru unii norocoşi în grădina dindărătul casei ori, pentru cei mai hotărâţi, în vreo pădure. Plecarea spre astfel de locuri nu e decât dovada speranţei, iar calea, trecând prin poieni, întâmpină drumeţul cu măruntul univers al feluritelor gâze, mişunând prin ierburile necosite. Bondari greoi aterizând în movul florilor de scai, lăcuste roşcate zburând cu zvon metalic, asemenea unor elicoptere greoaie şi neîndemânatice, câte un cosaş uriaş, răşchirându-şi picioarele în cele patru zări, gata- gata să şi le frângă într-un umblet şovăielnic spre nicăieri, minusculi melci în escaladă, porniţi în cucerirea unei tije vegetale de o şchioapă – aventura vieţii lor – şi, asemenea paletei unui acuarelist nebun dar ordonat, fluturii – rari, tot mai rari de ceva vreme! – sunt ofertele pe care soarele le face celui dispus să îşi cufunde obiectivul foto în jungla ce nu-i trece de genunchi. Iar exploziile roşii din zmeurişuri şi, în pragul nopţii, pajiştile unde, cu sutele, asemenea unor conştiincioase şi mărunte lampioane, se aprind margaretele, sunt tot atâtea pricini de zăbavă.
Un desiş verde în care viaţa forfoteşte abitir, cu nesaţul, ultimativ parcă, generat de nesiguranţa zilei de mâine, de efemerul care, în această lume pitică, rămâne cel mai strict adevăr.Pe el l-am zărit într-un târziu, ascuns sub acoperişul nemaipomenitei construcţii. Şi, graţie ei, l-am botezat Gaudí, căci edificiul părea făurit de luminosul artist. Sub ochi nu aveam însă rezultatele fanteziei lirice a acestui om liber, nu soluţiile estetice şi funcţionale totodată, pe care el le concretizase în piatră, ciment şi faianţă, furând formele naturii vegetale şi animale, ci chiar Natura, vie cât se poate, pulsându-şi sevele în pereţii fragilei locuinţe. Prin obiectiv vedeam opera mâinii Marelui Creator – cel care îl inspirase şi pe Gaudí – şi, în vreme ce imaginile se adunau în memoria aparatului fotografic, înţelegeam întâmplarea.
Începutul acesteia fusese toamna, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Fusese o zi fără vânt şi frunza gălbui-roşcată s-a culcat lin, nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea în pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Şi au păstrat-o întreagă. Târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat până când o lumină caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara aceea jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea frunzei moarte, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor…
El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut înaltul adăpost ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine. Eu am fost doar norocos.
Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu am mai găsit nimic.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Mintea de pe urmă

Mintea de pe urmă

Mintea de pe urma
foto: Nicolae Dărămuș
Ziua murea leneş ascunzând depărtările, şi coloanele molizilor se topeau în întuneric, tot mai aproape. Ca un laţ, noaptea se strângea în jur şi doar mărunta padină dinaintea mea rămânea neînfrântă, răspunzând peticului de cer ca o oglindă. Şi-n verdele ei tânăr, contrastând amar, zăcea, negru-corb, trupul taurului. Sta nefiresc, cu spinarea răsucită năprasnic în locul unde-l loviseră brâncile ursului. Iar eu trebuia să-l răzbun, tot prin moarte, pe ucigaş.
Mă aşezasem la rădăcina unui molid gros şi, frângând arma spre a strecura în ţevi cartuşele, am simţit îndoiala. Mişcările mi-au părut străine, tulburându-mi bucuria veche, ca o tremurare în piept, cea care mă lua în stăpânire de fiecare dată când vânam singur. Eram acolo, aşteptând ursul, şi-mi era destul. Mi-l imaginam venind, păşind inexplicabil de uşor, ştiam bine, atât de uşor încât doar când e aproape îl auzi, dacă nu l-ai zărit cumva dinainte. Cunoşteam înfiorarea acelui mers prudent şi-mi spuneam mereu că trebuie să fiu atent, să-l văd eu primul… Deşi eram sigur că dacă va veni, o va face exact pe unde mă aşteptam mai puţin, tot el având destul timp spre a mă simţi şi a face cale întoarsă,
Arma din mâinile mele, recuzită obligatorie a acestui joc serios, devenise inutilă. E drept că mă şi văzusem după „victorie”, ciocnind cu ciobanii un pahar de rachiu, îmbucând grav dintr-un caş ca dintr-o ofrandă, simbol al abundenţei ce avea să se reverse peste stânele ţinutului, graţie focului meu nimicitor. Adio rachiu, adio caş, adio glorie… Nu mai „aspiram” la nimic din toate acestea. Nu mai voiam decât să mă cuprindă noaptea, ca şi când n-aş fi fost acolo. Şi lucrul s-a întâmplat.
Sub întunericul strivitor al pădurii de molid viaţa de noapte a codrului începuse, vestită prin fluieratul mierlelor, mai apoi prin chemările prelungi ale huhurezilor. Mărunte vietăţi ieşiseră din cotloanele de pământ şi foi putrede, forfotind harnice jur-împrejur. Erau paşi uşori, foşnitori, trădând un mişunat nehotărât cu zăbave scurte, agitat în zigzaguri dese, amuţind peste covoarele de muşchi ori trezind din somn frunzare uscate. Cu siguranţă în jurul meu se desfăşurau mărunte drame – judecând după măsura personajelor, uriaşe însă – gândind la sângeroasa lor cumpănă. Acolo, la un deget de pământul pădurii, erau alergături înfricoşate, pânde şi lupte. Fălci cu colţi minusculi se închideau peste armuri de chitină, se îndestulau burţi cât degetarul şi alte goane istovitoare se purtau sub tija unui fir de iarbă. Era viaţă adevărată, era moarte deopotrivă. Am auzit şi paşi ceva mai mari, iar goanele închegate sub auzul meu păreau să îşi fi sporit întinderile. Alte fălci cădeau pesemne asupra învingătorilor dinainte, alte burţi îşi potoleau foamea de peste zi.
Şi într-un târziu, pe când răcoarea nopţii mă pătrunsese, a venit el. A fost o creangă uscată cea care mi-a dat de ştire, aşa cum mă aşteptam, doar când stăpânul codrului era aproape. Şi, dintr-o dată, forfota acelui popor mărunt a amuţit. Sau n-oi mai fi auzit-o eu?… Nu-mi rămăseseră urechi decât pentru paşii ce-şi trimiteau zvonul stăpânit, cu opriri dese, mutându-se într-un ocol ce tivea poiana. Ursul era acolo şi ochii mei se mutau şi ei, sfredelind inutil şi încăpăţânat bezna, după cum din fluidul ei răcoros se închega şoapta tălpilor goale. Oare vede ursul în întunecimea asta?… Nu vede… Dar dacă vede?… Apoi am auzit liniştea. O linişte grea ce venea spre mine ca o apă, izvorând din locul în care îmi rămăsese înfiptă privirea. Se oprise acolo şi asculta. Au fost clipe adânci, când tăcerea a căpătat stridenţe agresive, crescându-şi năvalnic nimicul până când s-a spart sub pufnitura de primejdie a ursului: sonoră, ca o răsuflare îndelung reţinută a pădurii. Apoi, aspru şi fără a mai alege locul, s-a auzit galopul lui cutremurând pământul, strivind ramuri şi frunzare, sorbit de singurătăţi. Începuse jocul.
A doua zi, spre acelaşi cotlon de pândă, aveam să urc împreună cu soţia. Socoteala era simplă: la un semn abia perceptibil – o atingere cu genunchiul – ea urma să spargă bezna cu lanterna. Iute şi precis, eu trebuia să slobod glonţul asupra fiarei prinsă în cercul de lumină. Dar, cum jocul începuse de fapt cu o zi în urmă, focul armei nu mai încăpea.
Spre miezul nopţii s-au auzit câinii de la stâna Roşiei şi chiotele ciobanilor. „Ursul e la stână, am şoptit. În câteva minute ajunge aici, dacă acolo nu face pradă.” Larma stânei s-a stins şi la puţină vreme zvonul paşilor lui s-a iscat din beznă. Aceleaşi opriri prudente, rarele uscături frânte sonor, ocolul larg în jurul nostru. Şi privirea mea străpungând întunericul, îndemnată doar de auz. Apoi tăcerea. Înaltă. Ca un pisc al răbdării pentru mine, ca un pisc al bănuielii pentru el. Pufnetul, goana şi liniştea. Aşa era jocul şi neschimbat i-am respectat canoanele încă două nopţi. Apoi am plecat, fiindcă, totuşi, taurul ucis aparţinea „adversarului”. Iar el nu făcea decât să încheie şirul acelor drame fireşti, începute la căderea serii sub firul de iarbă, sub tufa de zmeură, sub bolta de cetină.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Încredere

Încredere

INCREDERE 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Pe Vasile l-am cunoscut de curând şi, câştigându-mi încrederea, i-am lăsat casa pe mână. „Pe mână”, în cazul lui, e un fel de spune. Întâi, fiindcă Vasile nu are mâini. Nu e ciung, ferească Sfântul!, ba dimpotrivă, e chiar foarte abil. Apoi, întrucât eu cred că el este adevăratul ei stăpân, eu fiind un oaspete destul de rar, tratat, e drept, cu multă îngăduinţă. Dacă nu chiar cu prietenie. Dar, să încep cu începutul.
Undeva, în munte, mi-am ridicat o căsuţă de vacanţă. Când am pornit-o, legănat de vanitate, o sortisem „creaţiei”, cum ar face oricare condeier, cât de neînsemnat ar fi el. Inspiraţia nu avea să îmi lipsească, fiindcă, la nici o sută de metri curgea Bistriţa Aurie, colcăind de lipani, păstrăvi şi vidre, iar toamna se întâmpla ca din padina mea să ascult boncăluitul cerbilor, răzbătând de dincolo de râu, unde nu ajungea satul. Căci, trebuie să o spun: mi-am construit căsuţa la o margine de sat, nu în vreo pustietate codreană, oamenii neavând de ce se statornici acolo unde locuiesc sălbăticiunile.
Nu mi-am „tras” curent electric, iar felinarele, lămpile cu petrol şi câteva lanterne suplinesc cu succes această „lipsă” de vreo cincisprezece ani încoace. Nu am nici „apă curentă”, drumul cu găleţile până la pârâu sau la izvorul rece din coastă însemnând binevenită trudă, deşi numai sedentar nu sunt. Sau poate tocmai de aceea.
La început am mers mai des acolo. Cu câte o undiţă, vag asuprind păstrăvii cu Mepps-uri cât unghia şi muşte artificiale, sau cu aparatul fotografic în urma cerbilor, cocoşilor de munte şi caprelor negre din căldarea Lalei, căci promontoriile sud-estice ale Munţilor Rodnei se ridicau nu departe, pe orizont.
De la o vreme am prins a urca tot mai rar la căsuţă. Locul, vremurile se schimbaseră. Din râu scoteam însă tot mai des în cârlig izmene, „pempărşi” şi pufoaice, asta când linguriţa nu îmi cădea pe covoarele de pet-uri strânse în vâltori. Răriţi de vânători, şi cerbii au dat glas tot mai slab.
INCREDERE 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Inerţia unei „tradiţii”, speranţa, amintirile – cine ştie?, toate la un loc – mă fac totuşi să urc în septembrie „la cerbi”. Aşa l-am cunoscut pe Vasile, acum câteva zile.
Era limpede că venise pe lume în casa mea şi, cum până atunci nu mai văzuse om, era convins că omul e bun. L-am găsit dimineaţa pe masă, umblând de colo-colo, în largul lui. A mirosit bunătăţile: o bucată de caşcaval, biscuiţii, pâinea, sarea, salata de vinete. S-a oprit şi s-a ospătat netulburat din ce i-a plăcut şi nu avea E-uri. Eram la o jumătate de metru de el. Vorbeam tare, râdeam de purtarea lui de stăpân şi gazdă – ceea ce şi era de fapt – dădeam roată mesei, spre a-l prinde cât mai fotogenic. Apropiam aparatul la o palmă, declanşând blitzul în ochii lui ca două mărgele scânteietoare. Nu îmi avea grija. Forfotea printre bucate, prin farfurii, se oprea, gusta, pornea iar, găsind pesemne că mâncatul cu furculiţa este, totuşi, prea elegant. Apoi, într-un târziu, plictisit de atâtea instantanee oferite, s-a decis la o ultimă demonstraţie. S-a dus la marginea mesei. Până jos, hău nu glumă! De altfel mă întrebam cum ajunsese pe masă, fiindcă nu îi observasem escalada, iar construcţia acesteia nu i-o permitea nicicum. Ajuns la capătul tăbliei, l-am văzut mărunţind din picioruşele dindărăt, adunându- şi trupul cât degetarul, scuturându-şi codiţa, aşa cum fac… pisicile înaintea saltului. Doar nu va sări pe masa vecină! „Prăpastia” are de vreo zece ori lungimea sa, mi-am zis. Dacă o face, e clar că pe acolo a venit, urcându-se pe cele câteva scânduri alăturate. Dar nu o va face! Nu are cum. Şi totuşi… Cascadorul a tremurat scurt, ca străbătut de curent şi, glonte cenuşiu, a zburat pe tăblia vecină. Nu aterizase nici măcar la limită, ci la o palmă peste. De acolo până la podea şi la gaura cât degetarul, roasă în perete, drumul a fost floare la ureche. Dinaintea „uşii” i-am lăsat lui Vasile câţiva biscuiţi. Trebuie să îi duc însă provizii serioase cât de iute. Vine frigul şi iernile de acolo coboară din cer zăpezi mari şi statornice.
INCREDERE 3m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Fraţii desfrăţiţi

Fraţii desfrăţiţi

FRATII DESFRATITI 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Vedeţi dumneavoastră, trăim cum se poate şi deloc uşor. Pentru asta unii, nu puţini, vând ce au prin casă. Nu are importanţă că eşti zugrav, învăţător, contabil sau şomer, tânăr sau vârstnic. Iei ce îţi prisoseşte, dacă îţi prisoseşte şi vinzi, întrucât orice marfă îşi află până la urmă cumpărătorul. Unul vinde o haină de blană, altul o piesă de mobilier, un laptop, altul – cu grădină şi livadă muncite – vinde roşii, caise şi prune, după sezon.
Ce noroc poate fi însă pe capul celui care poate vinde ce nu este al său! Deopotrivă ceva ce nimeni nu revendică, ceva despre care nimeni nu ştie şi a cărui lipsă nici nu lasă urme. Nu voi scrie acum, cum s-ar putea crede, de pildă, despre privatizările întreprinderilor, petrolului, cuprului, aurului, băncilor şi comisioanele acestora. Au scris alţii, bine şi, până acum, degeaba. Vânzări, până la urmă, recuperabile, căci naţionalizările par să bată ici şi colo prin lume la uşile crizei.
Vânzarea despre care voi scrie, pe cât de hoţească, pe atât de permanentă, începe întotdeauna printr-o crimă perfectă asupra semenilor noştri îmbrăcaţi în frunze. Şi, ca orice crimă, este fără de întoarcere. Crimă perfectă nu există, va spune cineva. Istoria asta va dovedi însă contrariul, fiindcă Muta, cum numesc silvicultorii pădurea, păstrează întotdeauna, inocentă şi complice, taina acestui mod de a fi ucisă.
Lesne aş putea spune că povestea nu este decât rodul hazardului, dar aş trata simplist şi, poate, necuvenit, felul în care o nedesluşită chemare a locurilor îmi îndreaptă adesea paşii exact spre vreo sălbăticiune căutată, mă opreşte acolo pe unde ea va trece sau, alteori, îmi scoate în cale arbori care, printr-o enigmatică şi proprie chimie a tăcerii, îmi fac semn. Aşa am ajuns la cei trei fraţi „într-o tulpină”, umblând, cum îmi este obiceiul, cu aparatul fotografic în căutarea căpriorilor.
Zăpada se zdrenţuise prin poieni şi căldura zilei de martie ridica aburi din jilăveala pământurilor negre şi moi. Păşind neauzit, mereu atent la mişcări şi culori, i-am observat doar de aproape: trei coloane masive, suple şi vii, avântate spre lumină. „La trei pini înfrăţiţi” am botezat de îndată locul, după ce, vreme de un ceas le-am dat roată, fotografiindu-i, uşor nemulţumit că imaginile, obligatoriu luate de aproape în strâmtoarea codrului, diluau atmosfera. Ştiam însă la fel de bine că şi luate de departe, cu arborii întregi, fotografiile ar fi topit atmosfera, fiindcă pentru a o simţi trebuia să fii acolo. Cei trei pini înfrăţiţi ilustrau prin contrariu şi cum nu se poate mai concret versul „Unde-i unul nu-i putere”, deşi nu „putere” este cuvântul cel mai potrivit. Fiecare tulpină în parte, cu coaja ei aspră, părând desenul solzilor vreunui şarpe gigantic, avea destulă forţă, fără îndoială, însă împreunarea trunchiurilor masive, erupând prin glii într-un echilibru menit veşniciei, amplifica energiile telurice, purtându-le spre cer într-un străvechi imn viu.
Emoţia întâlnirii – căci întâlnire fusese, mai mult decât descoperire – mă cufundase în bucuria clipei, alungând gândurile. „Miracolul este că şi divinul este tot natural, dar noi nu suntem atenţi” spunea învăţătorul Sri Aurobindo şi, ca de atâtea alte ori în preajma unui bătrân arbore, vorbele sale îmi veniseră în minte, desluşind, dincolo de forme, în sevele vieţii, chipul lui Celui de Sus.
Luni la rând, din preajma pinilor înfrăţiţi am cules imagini cu sălbăticiuni şi urme. Căpriorul cu coarnele în puf, asimetrice, venind în goană – numai el ştia de ce – spre a defila dinaintea mea, dintr-o dată, calm şi binevoitor, Florilă, iedul pătat care, fermecat de miresme, nu se dădea dus dintre flori, permiţându-mi să mă apropii de el până la câţiva paşi, apoi Colţosul – vierul aspru şi lacom, răsturnând glii în marginea potecii de parcă ar fi trecut pe acolo lama unui buldozer înverşunat. Şi – să nu uit! – petecul de tină uscată, cât o batistă, păstrând săptămâni în şir tabloul înduioşător a trei feluri de lăbuţe pornite după mâncare. Trecuseră pe acolo, exact după ploaie, bursucul, vulpea şi o căprioară.
Totul până într-o seară de iarnă când, aşezându-mă la pândă nu departe, pinii înfrăţiţi mi-au atras ochii într-un fel ciudat. Ştiindu-i acolo, nu îi privisem, însă o nelinişte abruptă venind dinspre ei, asemenea unui strigăt mut, mi-a arătat oroarea: doar doi fraţi se mai ridicau spre lumină. Le-am dat roată, părându-mi-se că am greşit locul. Ninsese de o palmă în ajun. Am ferit zăpada, am căutat jur-împrejur cu luare aminte. Degeaba: asemenea arborelui, cioata dispăruse cu totul. Şi am înţeles: cel mai gros dintre fraţi fusese „căzănit” cu ştirea pădurarului, căci cheresteaua de pin e frumoasă şi scumpă, iar procedeul – anevoios, obositor şi zgomotos – nu e la îndemâna hoţului singuratic. Parcă îi vedeam pe acei oameni asudând amarnic, tăind arborele ras cu pământul, săpând apoi ceasuri întregi în jurul cioatei, dezgropând rădăcină cu rădăcină, retezându-le apoi în adâncul gropilor cu drujba şi toporul, cărând pământ din greu spre a „renatura” locul.
Peste câteva săptămâni, apelul mut al pădurii nu m-a mai surprins. De altfel, după primul omor, mă uitasem mereu să văd dacă gemenii supravieţuiseră nopţii. De data asta, un singur pin îşi striga singurătatea, mai stingher decât dacă s-ar fi născut singur şi pe lângă el lumina năvălea acuzator. Cioata lipsea iarăşi, iar pământul părea neatins. Hoţia se repetase în acelaşi fel.
Fără două fotografii, crima ar fi fost perfectă. Câţi arbori ucişi rămân însă nefotografiaţi?… Aşadar, există crime perfecte.
FRATII DESFRATITI 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Doi sălbatici şi o lecţie

Doi sălbatici şi o lecţie

DOI SALBATICI 1
foto: Nicolae Dărămuș
O postată de păşune, acoperind molcom piciorul muntelui, râdea soarelui roşiatic, scânteind cu argint din virgule de nea rămase lângă muşuroaie. Tocmai pe acolo, peste catifeaua resemnată a ierburilor ieşite din iarnă, urma să trecem spre o rarişte cu brazi groşi, dedesubtul cărora se vedeau omături vechi. Era dimineaţă şi urcam „la cocoşi” în Retezat.
Mergeam grăbiţi, ca unii puşi pe o treabă gravă, asemenea unei misiuni secrete. Atunci l-am zărit. L-am zărit înainte ca el să ne vadă. Aşa îmi place să cred, deşi s-ar fi putut ca el să ne fi simţit primul şi, paşnic şi sigur pe el, să ne fi ignorat: noi, deşi trei la număr, fiind mai puţin interesanţi decât muşuroiul cu care îşi făcuse de lucru.
Era un urs mare. În blana lui grea, ca o hlamidă castanie, răsăritul trimitea săgeţi de lumină. Valuri aurii şi nestatornice se trezeau în ea, după cum brâncile, scuturându-i trupul – când încordate, când adiind cu vârfurile ghearelor – scormoneau pământul. Ne-am uitat unii la alţii în tăcere. Amestecam bucurie şi teamă. Ne-am continuat totuşi mersul, devenit dintr-o dată mai prudent, ca şi cum, din acel moment pasul mai reţinut, silenţios, ar fi ajutat la ceva. Şi am simţit că, dincolo de frica noastră, aveam şi nemărturisita dorinţă de a nu îl tulbura.
Ne despărţiseră cel mult cincizeci de paşi când l-am observat, iar distanţa scădea văzând cu ochii. Într-un târziu a ridicat capul, privindu-ne în nesfârşitul câtorva clipe. A fost destul pentru ca, fără o vorbă, toţi ca unul să schiţăm o schimbare de direcţie; puţin, atât cât să îi dăm de înţeles că mergeam la cu totul altă treabă. Şi mesajul trupurilor noastre a fost acceptat de îndată, fiindcă pustnicul şi-a adulmecat iar, preocupat, săpătura.
Nu mai aveam mult până când, ajungând în dreptul lui, poteca avea să se depărteze treptat. Îndrăzneala noastră s-a dovedit însă prea mare. Brusc, abia atunci părând surprins, ursul a săltat capul, lămurindu-se iute asupra obrăzniciei bipezilor. Şi, la fel de hotărât, cu o smucitură scurtă, făcută parcă din tot trupul, s-a întors spre munte. A prins să meargă paralel cu grupul, aruncându-ne câte o uitătură din când în când. Cei treizeci de paşi dintre noi puteau să nu însemne mare lucru, dacă fiara ar fi fost fiară.
Mergeam la deal, noi şi el. Şi, deşi păşeam tare, umbletul lui, aparent molcom, era cu adevărat întins şi mult mai spornic. Distanţa creştea. Iar privirile sale, ca un reproş, erau tot mai rare. De la o vreme nu s-a mai întors. L-am văzut legănându-şi greabănul pe sub brazii cioturoşi din rarişte, ocolind conurile de zăpadă îngheţată din jurul trunchiurilor. Ieşit în cumpăna apelor, între pereţii păduroşi ce mărgineau muchia, şi-a scris urmele rotunde în omătul ei, anevoie subţiat de soare doar la ceasul dimineţii. Şi, pe când am crezut că a uitat de noi, s-a oprit. Şi-a întors capul spre cele trei mogâldeţe negre, privindu-le îndelung de data asta. Am stat. Primiserăm o necuvântată lecţie. Acasă la el fiind, făcuse el ceea ce trebuia să facem noi: s-a retras. Din locurile lui, spre alte locuri, tot ale sale. Vremelnic încă ale sale, fiindcă undeva departe, în „sfatul ţării”, nişte ignoranţi aleşi democratic hotărau „retrocedarea pădurilor”. Iar alţi ignoranţi – cu statut de alegători – le cereau acestora şi dreptul de proprietate asupra sălbăticiunilor, contra viitoarelor voturi. Toţi strigându-şi acest „drept” sub pretextul că „proprietatea e sfântă”. Ei urmând să o „civilizeze” apoi prin drumuri, pensiuni, pârtii de schi , viloaie, ATV-uri, jeep-uri atotbiruitoare şi arme. Adică să o violeze şi, totodată, să o facă pe „sfântă” cât mai rentabilă.
În urmă cu un secol şi jumătate, un om sălbatic pe nume Seattle, căpetenie amerindiană, se străduia să explice altui „civilizator” nesătul – preşedintele de atunci al SUA, Franklin Pierce, care venise cu bani sau armată să obţină teritoriul pe care trăia tribul – că posesia pădurilor şi a sălbăticiunilor de către om este un fapt cu totul nefiresc, unul împotriva lucrării lui Dumnezeu, Natura.
Numind pământul „mama noastră”, sălbaticul afirma că nu poate vinde teritoriul, tocmai fiindcă el este fiul acelui pământ, cum tot copiii acestuia sunt bizonul şi căprioara. Or, care fiu poate fi posesorul mamei sale spre a o putea vinde ori înstrăina? Sălbaticul din prerie era stăpân doar pe sine, lucru enorm şi prea destul spre a nu dori măriri şi posesii pământene. Simţea că Dumnezeu – acelaşi pentru toţi – se află înăuntrul lucrurilor, însufleţite sau nu, şi ştia că omul, deopotrivă, împărtăşeşte cu acestea, cu „râul, ramul”, ursul sau păstrăvul, o soartă comună.

DOI SALBATICI 2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Columb cel milos

Columb cel milos

COLUMB CEL MILOS 1m
foto: Nicolae Dărămuș
(Poveste pentru “ecologiștii-caviar”, dar nu numai)
Într-o dimineaţă, Columb, după un profund somn odihnitor, aruncându-şi privirea pe fereastră, a simţit un chef nemaipomenit de nou. Avea casa chiar pe plajă, în vecinătatea unui golf în care lenevea de săptămâni, de luni sau, poate, de ani de zile, corabia sa. O făcuse demult, pe când încă visa la primul său brici şi săpun de ras. Era o corabie bună, solidă, lucrată cu credinţă, nădejde şi cu lemn din belşug.
Cum spuneam, în dimineaţa aceea, deschizând fereastra, orizontul i-a vorbit într-un fel aparte… Nu a mai catadicsit nici să se încalţe. Şi-a luat la repezeală un burduf cu apă şi a alergat pe punte. Grăbit, a ridicat ancora, a lăsat velele, toate, şi s-a înfipt la timonă, privind numai înainte. Avea vânt bun, tot mai bun. Nu şi-a mai întors defel capul spre uscat. Nu a mai ştiut nici de amintirea acestuia. Doar zâmbea, cu ochii lipiţi de zarea unde Soarele săruta Marea, coborând mereu şi nereuşind decât o atingere timidă şi tremurătoare a valurilor ei albastre.
Vântul nu slăbea şi Columb surâdea încrezător că va ajunge la împreunarea nesigură de foc şi apă. Plutea iute şi lin, iar etrava nu făcea mai mult zgomot decât ar fi stârnit tăişul unui stilet, sfâşiind complice spatele unei rochii de mătase. Înainta Columb, sfâşiind, complice cu gândul, timpul.
Pătruns de binele său abia a simţit lovitura perfidă a stâncii de sub unde. De aceea nu a luat-o în seamă. Şi-a amintit de ea târziu, când a văzut babordul înclinându-se şi vela triunghiulară a focului îmbibată cu apă. „Hmm… ceva nu e bine, îşi spuse. Să mă fi lovit cu adevărat vârful unei stânci, atunci când, sub picioarele mele, corabia a tremurat scurt? Parcă n-aş crede… Doar în drumul meu nu există stânci. E o călătorie prea importantă. Pentru mine. Pentru noi toţi. Şi mai cu seamă pentru cei care vor urma.”
Corabia se înclina amarnic însă. Cârma luase aer, ridicându-se ca un steag deznădăjduit, iar vela focului se jilăvise. „Trebuie să fie vreo spărtură în cocă. Asta e…” – mormăi ca pentru sine şi, pentru prima oară, Columb a uitat de orizont. Şi, lăsând din mâini inutila timonă, a coborât în cală. Beznă!… Ba nu. În tribord era o spărtură luminoasă prin care apa izbucnea cu muget, bolborosind furioasă. S-a repezit într-acolo şi, panicat, a astupat gaura cu mâinile amândouă. Apa s-a oprit şi, uşurat, a oftat, scrutând bezna. În câteva clipe ochii i s-au învăţat cu întunericul şi a văzut: sute de şobolani disperaţi înotau orbecăind încoace şi-ncolo. Nenumăraţi însă horcăiau, cu plămânii plini de apă sau pluteau cu burţile umflate. Fiinţele mureau lângă el.
S-au observat unii pe alţii cam deodată. „Iată-ne salvatorul!” – păreau să strige ochii sălbăticiunilor şi Columb le-a înţeles de îndată mesajul. Sau, cel puţin, aşa a crezut şi a prins să culeagă şobolanii înspăimântaţi. Îi băga în sân, îi îndesa în buzunare, îi înghesuia în poalele cămăşii şi alerga cu ei sus pe punte, la aer şi lumină. Cobora şi urca iar şi iar, însă jos se năşteau alte sute de lighioane înfricoşate. De acum spărtura nu mai avea lumină. Apa crescuse şi şuvoiul clocotea neînfrânt în adâncul calei. Columb însă nu avea decât un gând: vieţuitoarele trebuiau salvate. Gâfâia, coborând şi urcând scara lunecoasă, încărcat cu trupuri tremurătoare, asemenea unui uriaş ciorchine cenuşiu.
Un ţipăt de pescăruş l-a oprit. Pe orizont Soarele se îneca. Şi-a plecat ochii apoi şi a înţeles: calmă şi caldă, Marea spăla puntea cu vălurele de o palmă, placide, furând, unul câte unul, şobolanii salvaţi. Jur-împrejur, o mulţime de şobolani pluteau fără suflare, cu ghearele chircite şi buzele vinete. Prova nu se mai vedea. Din vela focului se mai zărea un colţ, iar catargul răsărea direct din luciu, ca un uriaş corn de inorog, tot mai aplecat pentru luptă. Pentru luptă?… Care luptă? Timona scărţâia liberă, clătinându-se, parcă dând din cap a mirare, mişcată de lopata cârmei în care se juca vântul. Încă era vânt bun. La ce bun?
Soarele murise fără scăpare, sorbit de buzele albastre ale Mării, în vreme ce un aşternut purpuriu de nori se grăbea să ascundă idila.
Apa creştea. Îi ajunsese la genunchi, la cingătoare. Ghemurile cenuşii prinseră atunci să sară în unde, bezmetice, părăsindu-l şi descoperindu-i trupul plin de zgârieturi subţiri, înveşmântat în şuviţe de sânge: urme de gheare şi de dinţi mărunţi, făcute din frică, suportate cu dragoste.
„Da – îşi spuse atunci Columb – trebuia să ajung departe… Să ţin cursul neabătut spre apus şi atunci Soarele nu mi-ar fi murit. Ar fi sărutat şi acum Marea ca un neiniţiat. Mi-ar fi fost de ajuns câteva lighioane, strâns legate în sfori, cu care să astup spărtura. Câteva jertfe doar, şi ar fi fost bine pentru toţi. Acum e târziu. Dar mai ştii?…”
Şi Columb se aruncă într-un înot încă viguros spre zarea aprinsă.

COLUMB CEL MILOS 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Zebra, pisicul şi nişte oameni

Zebra, pisicul şi nişte oameni

ZEBRA, PISICUL 1
foto: Nicolae Dărămuș

Uneori găsesc întâmplările de parcă le caut, mi-am spus atunci când, de undeva dindărătul meu, am auzit un strigăt gâtuit: „Pisiii!”. M-am întors şi privirea mi s-a înfipt în ochii pruncului. Se uita la mine cu spaimă şi, mi-a părut, cu oarecare nădejde, înţepenit pe trotuarul opus. Tot atunci am zărit şi pisicul terciuit pe asfalt, iar coada ochiului a prins zborul automobilului, ajuns departe. Reflex, am ridicat aparatul fotografic. Copilul mai mic, absent şi înfrigurat, părea să nu fi observat moartea fulgerată în scurtimea acelor secunde, în vreme ce primul, mut, aştepta o minune. Am trecut strada la ei. „Era pisicul tău?” l-am întrebat pe cel mare. „Nu, nenea, dar mă cunoştea. Era din vecini şi se juca cu mine. Venea aici, urca pe gard şi se întindea la obrazul meu când treceam.”
„Mă cunoştea” şi „se juca cu mine” – două propoziţii cât altele o mie. Băiatul putea să îmi spună că el cunoştea pisicul şi că el se juca cu animalul, cum ar fi rostit oricare adult pripit. Luciditatea şi sinceritatea lui trecuseră însă în vorbe: el fusese un privilegiat. Bucuros de atenţia pe care i-o arătase necuvântătorul, săptămâni de-a rândul pesemne, înţelesese că joaca aceea depindea nu atât de el, cât de încrederea şi bunăvoinţa măruntului ghem cu blană. Care, iată, nu era o jivină oarecare, o jucărie vie, numai bună de luat în seamă când ai chef şi de uitat apoi, ci un prieten. Nu am fost inspirat cu consolările şi altceva decât o sudalmă aruncată în urma maşinii în care rula un ucigaş senin, nu cred că am rostit.
M-am uitat de aproape la amestecul de sânge şi carne întins pe şosea. Era limpede: nefericitul animal trecea strada corect, „omeneşte”, exact pe „zebră”, când l-a ajuns roata morţii. Rostogolit şi strivit, fusese purtat şi împrăştiat dincolo de marcajul pietonal, ce păstra în albul său urma de un roşu-aprins a ultimului strop de viaţă. Nefiind un om în traversare, cu siguranţă că bipedul de la volan nu socotise de cuviinţă să apese frâna.
La câteva zile după întâmplare, aflându-mă pe un marcaj pietonal, întâmplător pus chiar la intrarea unui spital de urgenţă, am simţit cum nu contez. Ca fiinţă, ca om, ca masă. Senzaţia este de neuitat. Lovitura fusese scurtă şi zborul spre pământ, ras cu capota maşinii, a comprimat timpul. Am căzut alături de uşa şoferului, extras din gânduri şi plonjat într-o realitate difuză, abruptă şi paralelă, copleşită de tăceri. O secundă, două, cel mult. Strada a prins glas apoi şi timpul s-a pus pe picioare odată cu mine care, evaluându-mi „daunele”, eram fericit: scăpasem întreg.
Au urmat aşteptarea la un serviciu de urgenţă parcă sub asediu şi radiografiile, confirmându-mi integritatea. În acest timp, poliţiştii care îmi instrumentaseră accidentul au mai sosit de câteva ori, de pe străzi apropiate, de data asta de la accidente grave. Mai târziu, la sediul poliţiei, tânărul aflat la volanul acelei Honda civic negre, cu număr de Bucureşti, îmi mărturisea că se grăbea fiindcă îl tot sunaseră băieţii de la firmă şi voise să prindă „verdele” la intersecţia următoare. Fusesem victima clasicului accident de pe trecerile de pietoni româneşti: autovehiculele se opriseră pe banda de lângă trotuar, aşteptând ca pietonii să traverseze. Pe banda a doua, rămasă complet liberă, un „deştept” s-a grăbit. Revenit acasă, mărturisesc că m-am uitat cu ochi foarte recunoscător la multe. Până şi la o sumedenie de obiecte.
Mi-am amintit apoi cum, cu puţin timp înainte, trimisesem spre redacţia Jurnalului Naţional ecofabula „SUV-uri, dobitoci şi dobitoace”, pe care o încheiam spunând: „Mulţi oameni ar trebui să conducă numai un car cu boi, cu cai, care, înţelepţi fiind, au ei grijă de om”. Dobitocii de la volan constituiau însă doar jumătatea vizibilă a răului.
De curând, fiul meu a isprăvit cursurile unei şcoli de şoferi. Urma examenul, când instructorul l-a informat că fără 200 de euro, şpagă pentru poliţistul examinator, nu are nici o şansă. „Te pică şi dacă conduci corect. Asta e regula, n-avem ce face!” l-a asigurat omul, care urma să fie şi intermediarul afacerii. Nu s-a înşelat: toţi colegii aflaţi în maşină au luat examenul, mai puţin el. Tot atunci, flăcăul unui cunoscut „cu situaţie” – genul de om care nu se uită nici la bani, nici la principii – trecuse examenul cu bine. Tatăl însă a ţinut să mi se laude: „I-am luat şi categoria A, de motocicletă, să fie, că nu strică.” „Cum? Fără şcoală?” am întrebat nelămurit. „Fără. Şi fără examen. M-a costat în plus doar o sută de euro.”

ZEBRA, PISICUL 2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Vidra de asfalt – o nouă specie

Vidra de asfalt – o nouă specie

VIDRA DE ASFALT m
foto: Nicolae Dărămuș

Când am trecut pe lângă ea nu mi-a venit să cred ochilor. Ştiu, clişeul e uzat, dar asta îmi fusese senzaţia. Am oprit. Am întors maşina şi m-am apropiat încet, privind ca spre o arătare imposibilă. Ea era acolo însă, reală, în carne, oase şi blană, cu fruntea strivită de roata unui şofer grăbit. Grăbit cum sunt astăzi aproape toţi cei aflaţi la volan. „Un amărât de câine!” îşi va fi zis, poate, când a lovit-o. Asta dacă, în secunda tragică, vitezometrul îi va fi permis aruncarea privirii spre marginea drumului. „Un amărât de câine” – binecunoscută spusă de om, încărcată cu „firesc” dispreţ , ca şi cum viaţa unui câine valorează mai nimic faţă de preţul unor minute de drum. Câştigate şi irosite la prima bodegă.
Rănită de moarte, se stinsese în buza ierbii, după ce, târându-se cu ultimele puteri, trecuse şoseaua. Pe asfalt, o pată mare de sânge închegat însemnase locul răului, dâra roşie şi uscată, marcându-i apoi ultimii metri de chin. Drama ei începuse însă mai demult.
M-am întrebat ce căuta ea, vidră matură, în plin trafic rutier. Nu departe am aflat şi răspunsul. Pârâul, cândva mare, bine populat cu peşte, era acum aproape sec. Un fir de apă, anemic, fierbând parcă în căldura amiezii, se prelingea şovăitor peste pietrele vechi, încărcate cu o mâzgă cafeniu-gălbuie – semn de eutrofizare – ocolind anevoie grămezile de cârpe şi pet-uri ce stăpâneau albia. În buza malului, o tablă ruginită, veche de când lumea, avertiza anacronic şi ridicol: „Pescuitul interzis”.
Din sat am aflat ceva mai multe. Pârâul, limpede spre izvoare, fusese zăgăzuit pentru alimentarea cu apă a locuinţelor. Treaba a mers cât a mers, dar, de vreo doi ani, afluenţii mărunţi au secat şi apa s-a împuţinat într-atât, încât pentru întreţinerea cursului n-a mai ajuns. Iar din peştii de altădată, mrene şi cleni dolofani, n-a rămas decât amintirea. Cât despre albie, roasă adânc, mărginită de pământ roşiatic, ea devenise pe toată lungimea satului doar o pubelă rău mirositoare.
Nu departe, undeva în malul însetat, fusese casa vidrei moarte. Acolo venise ea pe lume, pârâul fiindu-i deopotrivă adăpost şi cămară. După cum fusese adăpost şi cămară a părinţilor ei. La rândul său, adusese pe lume pui şi scâncetul lor înfometat o obligase la alergătură. Dar nu mai era strădania ei firească, de vidră, asemenea unei unde cafenii, împletită cu undele limpezi, ştiută spaimă a peştilor. Cele câteva broaşte şi pescuţii cât degetul din bulboanele cât o batistă, nu mai ajungeau gurilor de hrănit. Câmpul, curţile, satul întreg ajunseseră terenul ei de vânătoare. Teren de cerşit şi, mai mult, de hoţie. Nepotrivit întru totul acelor labe scurte cu degetele palmate, predestinate înotului.
Coborâtă în moarte, am privit-o de aproape. O făptură acvatică perfectă, întruchipând armonia generatoare de vieţi a Pământului. Acolo însă, pe asfaltul încins, apariţia ei îmi păruse dintr-o dată la fel de stranie ca cea a unui extraterestru.
Dincolo de şosea am descoperit ispita spre care o chemase moartea: vreo două hectare de şes, copleşite de betonul unui abator. Lângă gardul spart, dospeau la soare, revărsate şi chemătoare, pubelele cu resturile animalelor sacrificate acolo.

VIDRA DE ASFALTdet
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Ursuleţ de lapte la tavă

Ursuleţ de lapte la tavă

URSULET DE LAPTE LA TAVA 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Statisticile au ceva nedefinit, depărtat, şi nu ating corzi sensibile ale publicului decât rareori. Faptul, de pildă, că atâtea şi atâtea hectare de pădure dispar pe secundă pare mult mai puţin grav decât maltratarea unui prizonier de război, bine ilustrată filmic. Dacă însă despre nici una dintre realităţi nu se află nimic, rareori conştiinţa îndeamnă la căutarea răului, „atitudinea struţului” – comportament strict omenesc, neavând nimic cu etologia păsării pomenite – fiind preferată de către cei mai mulţi dintre noi. Iar faptul nu are nimic blamabil până la urmă, opţiunea fiind liberă.
Şi totuşi, aflarea urâtului poate constitui un „drog”. Straniu, dar pofta vine şi „mâncând” răutăţi. La început poţi fi uluit de ele, de faptul că se întâmplă. Mai apoi le cauţi parcă împotriva vrerii, stăpânit de o trăire ciudată în care oroarea învinge prin uimirea stârnită. Prin chiar faptul că „e posibil aşa ceva”. Iar persistenţa în căutarea răului nu e decât dovada speranţei că, poate, întâmplările sunt izolate, că nu constituie fenomen, că nu constituie un fapt semnificativ statistic.
După un timp însă nădejdea se topeşte, iar veştile rele vin singure spre „drogatul” care aparent le atrage. Când la mijloc sunt cei pe care îi numesc „inocenţii Terrei”, adică semenii mei înveşmântaţi în frunze, blănuri, solzi, pene şi chitină, adăpostiţi de ape, pământ, păduri şi cer, informarea semenilor mei cuvântători asupra răului îmi pare obligatorie, dincolo de orice calcul.
Pare greu de crezut, dar nu demult „cea mioriţă / cu lâna plăviţă” a prins iar să vorbească. Mi-a vorbit personal despre baciul moldovean, cel „cu câini mai bărbaţi”. Doar că de data asta baciul nu se afla în postura de victimă, ci în cea de asasin. Am văzut bine că până şi oaia, cât e ea de oaie, pricepuse că de cele mai multe ori ciobanii ăştia, scoşi în faţă şi elogiaţi heirupist de către politicienii „bazali” cu prilejul oricărui festival ori vizită prezidenţială – drept simbol al „României profunde” – nu sunt decât nişte apucaţi fără nici un Dumnezeu. Aşadar, cunoscându-mi sensibilităţile, oaia s-a prezentat la mine îngrozită şi dând dovadă de înalt spirit civic – lucru rar la oile din ziua de azi! – şi-a reclamat stăpânul.
Faptele s-au întâmplat într-un fund de pârâu, afluent al Humorului, undeva în amonte de mănăstirea ctitorită de logofătul Bubuiog. Adică s-au întâmplat în „mirifica Bucovină”. În acel loc, baciul moldovean şi-a scos oile la păscut, prilej cu care dulăii săi au dibuit o ursoaică cu doi pui – printre puţinele rămase în viaţă în ţinut. Fugărită de câini, ursoaica s-a retras, în vreme ce, neinspirat, unul dintre ursuleţi s-a cocoţat într-un molid. De acolo, înspăimântat, privea în gura zăvozilor.
Bucuros, „baciul moldovean” şi-a priponit câinii la rădăcina arborelui şi cu gândul la pastrama de ursuleţ a alergat în sat. A bătut la poarta lui D.D., om sărac, vânător priceput, promiţându-i jumătate din pradă, în schimbul unui foc bine ţintit. Corect, omul a refuzat oferta. Ciobanul însă nu s-a lăsat: a bătut la uşa lui C.H., om avut, patron, mare vânător, posesor de carabină cu lunetă. Gospodarului i-a surâs în maţe ideea şi a consimţit la crimă.
Vreme de două ceasuri – cât au durat târguiala şi drumul – câinii au lătrat şi ursuleţul s-a urcat tot mai sus în molid, ascunzându-se sub vârf. Pe când au sosit gospodarii, ghemotocul îmblănit abia se mai desluşea prin desimea cetinilor, dar vânătorul n-a pregetat: „Cumva tot îl ating eu. Am calibru mare… Cade el până la urmă.” Şi a tras. Un foc, două… Nimic. A golit magazia armei şi tot nimic. Linişte… Apoi, dintr-o dată, s-a pornit un zvon grozav prin crengi şi, ciuruit de gloanţe, trupul ursuleţului a bufnit de pământ, îmbrăcat în ploaie de cetini. Însă nu murise. Scâncind, a dat să se târască spre desiş, dar cei doi au tăbărât asupra sa. Amarnic. Ciobanul cu bâta, vânătorul cu patul puştii. Şi l-au strivit.
„La caz că scrieţi ceva, sau dacă faceţi vreo sesizare la poliţie, eu nu recunosc nimic, nu ştiţi de la mine”, a adăugat informatoarea mea. Mă aşteptam la asta, îi era frică de stăpân. Şi totuşi, ceva timp nu m-am putut împiedica să sper că oaia îşi va lua inima în dinţi, depunând mărturie. N-a făcut-o. Oaia, tot oaie… Apoi am sperat ca ursuleţul ucis să fi avut trichineloză, obligându-şi post mortem mâncăii la spitalizare şi anchetă epidemiologică. N-a fost să fie.
Mi-a mai rămas nădejdea pedepsei de la Cel de Sus. Fiindcă la sărbătorile din calendar, gospodarii cu pricina pot fi văzuţi, îmbrăcaţi în straiele „de duminică”, mergând smeriţi la biserică. Dacă prin preajmă se află vreo echipă de televiziune, nu se sfiesc să mintă despre frica lor de Dumnezeu, despre cumpătare, despre datini şi obiceiuri din moşi strămoşi. Şi despre „cele zece porunci” dintre care, vag, pe lângă una interesantă cu femeia altuia, îşi amintesc încă vreo două: „să nu furi” şi „să nu ucizi”.

URSULET DE LAPTE LA TAVA 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Bunul simţ al răului

Bunul simţ al răului

GELOSUL

Rolf si Ralf au fost doi lupi get-beget crescuţi de mine. Rămaşi orfani după împuşcarea lupoaicei-mamă, ei ajunseseră la vârsta de aproape un an, iar ţarcul de care dispuneam le devenea pe zi ce trece tot mai strâmt. Cum gratiile grădinilor zoologice româneşti mi se arătau ca o adevărată condamnare la închisoare şi moarte, epistola mea cu nădejdi de rezolvare a viitoarei lor drame a ajuns la Brigitte Bardot. În Franţa, aceasta dispunea de o împrejmuire de mari dimensiuni, unde lupii mei puteau vieţui alături de alţi confraţi; cei mai mulţi salvaţi de actriţă, prin cumpărare dintr-o crescătorie unde urmau a fi sacrificaţi pentru blană. Un astfel de aşezământ încercasem şi eu să fac, dar autorităţile locale îmi respinseseră iniţiativa : „În România există oameni care n-au ce mânca şi dumneavoastră vă arde de nişte lupi?”
Răspunsul vârstnicei vedete a fost prompt: un prieten de-al său şi cospiritual într-ale naturii şi lupilor, Raymond Francis Dubois – scriitor, etolog şi ecolog belgian – urma să mă caute, spre a detalia şi etapiza demersurile legale. Formalităţi tulburi şi complicate, ca întotdeauna când în România se naşte o iniţiativă limpede. Ce interese are ăsta în chestiune, cine este îndărătul lui, cam ce-i iese tipului de aici? etc. – fuseseră întrebările născute pe feţelor vâscoase ale oficialilor. Toate, împiedicând în cele din urmă transferul sălbăticiunilor.
Omul, lider al „The Wolf Federation”, îngrijea într-un ţarc de două hectare zece lupi, aşadar, binişor mai puţini decât cei optzeci ai franţuzoaicei. Avea deci loc pentru lupii mei, avea şi cu ce-i întreţine. Cum însă organizaţia veghea şi la confortul animalelor captive, telefonic, eminentul activist „pro natura” – aveam să văd asta cu prisosinţă mai apoi – m-a anunţat că vine în România să vadă animalele. Şi a venit.
Povestea mea, de fapt, abia acum începe, fiindcă temerile nu-mi erau mici: lupii mei erau învăţaţi doar cu mine. Îi crescusem de pui. Mă aşteptau sărind pe lângă gard atunci când mă zăreau venind cu nelipsita găleată galbenă – găleata lor – din care scoteam „bunătăţile” zilnice. Bunătăţi monotone: carne, ficat de cal şi – culmea, veţi zice – mere, pe care cu o poftă grozavă le înghiţeau aproape întregi, strivindu-le pripit printr-o singură clămpănire a fălcilor.
Intram în ţarc, înconjurat de ţopăiala şi schelălăielile lor duioase şi îngenuncheam. Împărţeam carnea cu amândouă mâinile, cu gesturi simetrice spre dreapta şi stânga, concomitent, spre a nu genera frustrări acestor etern flămânzi tandri. Împărţeam şi mângâieri, mereu atent spre a nu fi răsplătit cu vreo limbă caldă, administrată cu recunoştinţă şi iuţeală de fulger pe vreun obraz. Da, lupii mei erau învăţaţi numai cu mine şi viitorul lor contact cu un străin – fie el şi mare protector al naturii şi lupilor – mă îngrijora.
Înalt, bine legat şi cărunt, Francis – cum m-a rugat să îi spun de îndată ce ne-am cunoscut, deşi după ani îmi putea fi tată – s-a apropiat calm de ţarc. A păşit înăuntru şi, dintr-o dată, toate fricile mele s-au topit. Ca la un semn nevăzut, lupii mei s-au apropiat cu boturile întinse, privindu-l în ochi. Omul s-a lăsat într-un genunchi şi cel mai îndrăzneţ dintre ei, Rolf – fratele dominant – şi-a pus labele din faţă pe genunchiul ridicat, înălţându-şi nasul spre nasul noului prieten. Ralf nu s-a lăsat mai prejos, înghesuindu-se şi el pe coapsa cealaltă, cât mai aproape. Mâinile mari ale lui Francis – a căror strângere caldă şi fermă îmi va lipsi din acest an toată viaţa – au prins să îi mângâie, adiindu-le peste creştete şi coame, în vreme ce cu glas stins le vorbea.
La câteva zile după memorabila întâlnire, a vrut să îmi vadă lupii un alt individ. Amic pe atunci, fanatic vânător, deţinător – printre nenumărate trofee – şi al recordului mondial la blană de lup; numeroase şi mari blănuri de lup ornându-i toţi pereţii locuinţei, mereu neîncăpători pentru atâta „glorie” vânătorească. Mi-a telefonat şi a venit.
Zeci de metri îl despărţeau încă de ţarc atunci când, ca purtaţi de un vânt aspru, lupii mei s-au înghesuit în extremitatea îngrăditurii, cu urechile culcate pe ceafă şi cozile făcute cârlig între picioare. Şi, deşi individul se apropia tăcut, cu paşi rari, liniştiţi, neliniştea lor creştea ca un val. Iar pe când insul a ajuns lângă ocol, captivii au început să plângă deznădăjduit, pentru ca, brusc, să încerce evadarea. Salturi disperate pe gardul de sârmă împletită, haotice, aproape atingând culmea acestuia, alergătură înfricoşată la baza lui, roată, doar-doar se va găsi undeva vreo spărtură prielnică depărtării din preajma răului.
Pe om l-am rugat să plece.
Am intrat la ei şi, tremurând din tot trupul, aşa cum nu i-am văzut nici pe gerul năpraznic al iernii, lupii s-au lipit de mine. Scăpaseră.

CU FRATELE MEI MIC

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Întâiul educat

Întâiul educat

1. APEL., la gasire
foto: Nicolae Dărămuș

Am auzit că ar fi contrar legii să afirmi în public – iar să scrii, şi mai abitir – că poporul tău e prost. O astfel de alegaţie scandalizează instantaneu, scoate din bârloguri patrioţii de paradă şi dă oricărui „român verde” prilejul să ridice un deget acuzator spre duşmanul poporului. Acesta e motivul pentru care, în discursul public, atributul cu pricina este înlocuit prin altele două, absolut inocente: „sărac” şi „needucat”, ele evoluând într-un tandem intercondiţionat: „suntem prea săraci, de acea suntem needucaţi”.
Oferind un orizont de speranţă, tandemul aruncă instantaneu vina pe alţii care, stăpânindu-ne pe „noi, românii”, fie nu ne-au educat, fie ne-au pervertit („turcindu-ne”, de pildă), fie, jefuindu-ne şi aducându-ne în sapă de lemn, ne-au făcut să nu ne mai ardă de educaţie, îngrijoraţi nevoie mare de ziua de mâine şi de ce punem copiilor pe masă.
Bun, mi-am zis, dacă educaţia nu ţine de lumina funciară a unui neam, atunci cum se face că alte neamuri sunt, totuşi, mai educate? Cum se face că nu au fost ele obidite, asuprite, pervertite şi îngrijorate de ce pun copiilor pe masă, într-atât încât să uite să se spele, să fie ordonate, paroliste, punctuale, demne, unele necunoscând, practic, corupţia. Şi cum de nu am fost „noi, românii” cei care i-am asuprit pe alţii, făcându-i să nu le mai stea capul la fineţuri ca tăiatul unghiilor, vorbirea cuviincioasă, spălarea pe dinţi sau protejarea naturii. Aşadar, dacă mereu altcineva trebuie să facă educaţia unui individ sau a unei naţiuni, era firesc să îmi pun întrebarea despre cine o fi fost întâiul educat.
Întâiul educat al lumii sau măcar cel al unui ţinut oarecare, locuit astăzi de oameni educaţi. Căci cineva trebuie să fi fost. Un individ, fără îndoială, tare bogat, de îndată ce îi ardea de propria educaţie.
Judecata asta m-a dus iute la impas, fiindcă mereu cineva, un necunoscut fără chip, se băga în faţă, educându-l pe presupusul meu întâi educat. Acest băgăreţ devenea instantaneu educatul dinaintea întâiului meu educat, iar drumul până la adevăratul întâi educat mi se arăta, dacă nu nesfârşit, măcar lung până la Dumnezeu. Din încurcătură m-a scos însă căţeluşa Apel.
„Este un câine slab cum n-am mai văzut pe strada X, mi-a spus soţia. Speriat ca de bombe, se ascunde sub maşini, târând lanţul după el. Mârâie dacă te apropii şi o tuleşte sub altă maşină. Blană pe schelet, nu altceva… Cred că a evadat de la cineva care l-a ţinut legat şi l-a bătut, fără mâncare şi apă, zile la rând.”
De îndată am plecat într-acolo şi l-am zărit. A fost însă de ajuns să mă aplec, spre a-i auzi mârâitul, iar tentativa de a-i prinde lanţul l-a aruncat schelălăind sub altă maşină. Era clar: lanţul, deşi lanţ, era al lui. Nu am dezarmat, căci eram înarmat cu şase cremvurşti. I-am aruncat unul, altul, dar căderea bunătăţilor pe lângă el l-a îngrozit şi mai şi. A urmat o altă goană, lungă, cu tânguieli ascuţite, până undeva spre colţul străzii. Iar îmi era limpede: slăbănogul era învăţat cu pietrele zburătoare, mai mult decât cu cremvurştii zburători. Cum aveam treabă, mi-am propus să revin ceva mai târziu şi, dacă îl voi regăsi, să reiau cu răbdare tentativa apropierii. Dacă nu, cum i-o fi norocul… Dar norocul nu era orb.
Am să trec peste îndelungata diplomaţie prin care i-am câştigat încrederea, ea meritând alte multe pagini. Mi-am scos maşina din garaj şi l-am închis acolo, abia atunci observând că Apel – cum îl botezasem şi cum i-a rămas numele – era de fapt o căţeluşă, cu puţin trecută de un an. Însetată peste măsură, a băut fără oprire un litru de apă, apoi s-a pus pe mâncat. Hulpavă, era în stare să înfulece atât cât îi ofeream şi de câte ori îi dădeam. Când deschideam uşa o găseam pitită într-un colţ, însă tot mai încrezătoare şi bucuroasă. Spre seară i-am găsit excrementele: depuse cu grijă, lângă grătarul canalizării. Mi-am spus că o fi fost o întâmplare, dar a doua zi Apel s-a uşurat în acelaşi loc şi la fel a făcut-o şi în zilele următoare. Era de ajuns un „bobârnac” cu vârful unui băţ şi produsul dispărea printre gratii, vreme în care Apel avea o uitătură jenată şi uşor vinovată.
Îi puneam mâncarea într-un vas din plastic, destul de scund şi stabil. Greu când era umplut, blidul se uşura cu iuţeală sub limba harnică, începând să „umble” pe pardoseală. Cu botul cufundat, nevrând să lase nici un rest, Apel urma şi ea traiectoria bezmetică a străchinii smucite sub fiecare lins, până când interiorul acesteia strălucea curat. Apucătură de sărac flămând.
Într-una dintre dăţi însă, neastâmpărata cratiţă a ajuns la colţul gurii de canal, muindu-şi discret fundul în urmele de urină. Brusc, Apel şi-a scos capul din ea şi, apucând-o ferm cu gura de o margine, a salvat-o. Şi-a aşezat-o departe, temeinic, pe ciment uscat şi, ca de obicei, mi-a făcut-o lună.
Aşa se face că am descoperit cum stă chestiunea cu întâiul educat. Cu adevărat, drumul până la el nu era nesfârşit. Era, cum am mai spus-o, doar lung. Până la Dumnezeu.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Atingerea împăratului

Atingerea împăratului

ATINGEREA IMPARATULUI 2 p
foto: Nicolae Dărămuș
Dimineţile mele „la cocoşi” încep cu un ceremonial monoton în căsuţa de la munte. Flacăra în lampă, mâna pe soba sleită, hainele reci, cizmele amorţite şi cafeaua sorbită iute fac parte invariabil din el: palide obligaţii trupeşti. Faţă de ele, aşezarea aparatelor în rucsac, a briceagului la centură şi a lanternei în buzunar capătă dimensiunile unor gesturi de profesionist al aventurii, poate al riscului: pădurea va fi neagră, întunericul deplin, liniştea strivitoare, nu se ştie… Lipsa unei arme de foc, firească în singurătăţi, vine cu farmecul ei contradictoriu: fericirea are uneori nevoie de incertitudini „periculoase”.
O oboseală seacă se află în gesturi, fiindcă nopţile îmi sunt întotdeauna „albe”, ucise de nerăbdare. Dar osteneala va trece. Gândurile, puţine, gravitează în jurul „locului bun”. S-au scurs zeci de ani de când, urcând „la cocoşi”, ştiu bine că nu am cum cunoaşte „locul bun”. Cel puţin în prima dimineaţă. Eventual, îl pot bănui. Prefer totuşi să refuz hazardului vreun rol în alegerea acestei dintâi pânde. Clişeele rotitului din primăverile trecute şi o misterioasă inspiraţie de care mă cred în stare – deopotrivă, experimentală ştiinţă de „iniţiat” – sunt elixirul cu care îmi adorm luciditatea. Eu nu mă joc. Eu ştiu…
Greu, pulverizând liniştea, cocoşul a „căzut” în padină. Zborul fusese scurt, tăind pieziş aerul, cu asprime de aripi vânjoase. La zece paşi, grăbit, şi-a început dansul, revărsând strofe „tocate” unele dintr-altele, ca dintr-un preaplin adunat în somn. Cu el acolo, noaptea îşi pierduse puterea: în jurul trupului de tăciune ud, brusc, întunericul pălise. Imponderabilă, pasărea plutea în bezna dintre arbori, cu mişcări reţinute, încordate, de oficiant al unui ritual secret cu reguli stricte. Aproape, totuşi departe pentru puterea „blitzului”. Răbdare aşadar. Se va apropia poate şi atunci …
Alt zbor a erupt îndărătul meu. Înfiorat, i-am simţit turbulenţa într-o verticală înfiptă la rădăcina cioatei de care stau lipit. Cu zgomot înfundat, acolo amuţise ropotul aripilor. Ne despart trunchiul şi, pesemne, un pas ori doi. Linişte. A tăcut şi gotcanul cel harnic, aşezat dinaintea mea. Inima mi se grăbeşte de capul ei… M-aş întoarce. Cu greu rezist ispitei, ştiu că pot strica totul, dar ce fotografie: cocoş de munte înfoiat, de la un metru! Şi ocaziile se răzbună, e lege. Sunt sigur că, ras cu pământul, „războinicii” s-au zărit şi se studiază.
Grav, nou-sositul dă glas. Toacă prelung, nerăbdător şi „notele” par să iasă din lemnul ce-mi dă sprijin. Celălalt pare intimidat: cloncăne stins şi rar. „Al meu”, hotărât, prăvăleşte alte „vorbe de ocară”. Tocilează. E prea de tot: mă voi întoarce să-l văd. Doar schiţez mişcarea fiindcă, odată cu liniştea nouă, ca trecut în ireal, trebuie să cobor privirea. Bărbia mi-e în piept şi mâinile mi s-au ridicat singure, parcă spre a face loc: umflat cât se poate, ţanţoş şi pus pe sfadă, cocoşul trece la o palmă de mine. Marginea cozii îmi atinge cizma şi, în scurtimea clipei – atavism curat! – vreau să-l prind. „Se zbate şi-i stric penele!” mă fulgeră gândul.
Mi-am amintit apoi de aparatul atârnat la gât. Declanşez pe când îmi părăseşte adăpostul, iar în vizor trăieşte o clipă coada lui: un evantai negru, punctat cu alb. Adversarul s-a retras şi, rămas stăpân, cocoşul e „al meu”. Se întoarce şi îmi pozează de la cinci paşi. Cetinile din prim plan albesc sub „blitz”, dar nu contează. Este! Dă roată, asigurându-şi frontierele vremelnicei sale împărăţii, în vreme ce ochiul de foc, din când în când, îl luminează.
Ziua îşi strecoară printre arbori fumul incert. Cocoşul s-a oprit la douăzeci de paşi. Mă limpezesc: pe sub „pelerina” mea de cetină adversarii se văzuseră bine, iar norocul mă ajutase: fusesem exact pe linia dreaptă a turnirului. Sau, nu… Ştiusem. Alesesem „locul bun”.
De departe, mai declanşez o dată. Expunerea e lungă, imaginea mişcată, culorile pulverizează şi recompun pasărea. Şi un titlu-omagiu, trimiţând gândul la altă artă: „Impresie, cocoş de munte”.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Fiara şi sălbăticiunea

Fiara şi sălbăticiunea

FIARA SI SALBATICIUNEA
foto: Nicolae Dărămuș

TAF-ul – maşinărie stranie, părând o absurdă lăcustă metalică, încropeală de fiare în ruină, cu roţi mari împrăştiate la capătul unor picioare improvizate – a devenit, graţie „civilizaţiei şi progresului”, un substitut pentru căluţul munteanului, lucrător la pădure. Nici munteanul nu mai este cel de pe vremuri. Civilizaţia şi progresul l-au îmbunătăţit: poartă bluginşi jegoşi, vodca ieftină şi ţigara nu-i cad din mână, iar drujba i-a înlocuit demult joagărul. Omul a învăţat cuvântul „profit” şi din cauza acestei iluminări e mereu ursuz. A descoperit că munca la pădure – singura pe care o ştie face, în lipsa oricărei calificări – este „nerentabilă”, iar televizorul îi cimentează convingerea. Dar nici nu are de ales… Deopotrivă, frustrarea de a fi contemporan cu „baroni locali”, cu „moguli” şi cu „hoţii de politicieni” este argumentul obsesiv întru descurcare. „Muta” – adică pădurea, cum o alintă silvicultorii pe cea care îşi suportă uciderea în tăcere – este şi pentru el sacul fără fund de unde, cot la cot cu afaceriştii, muţi şi ei, scoate banul cu orice preţ. Iar preţul este amintita moarte.

Dacă, de bine de rău, o drujbă îşi poate achiziţiona oricare muntean, investiţia amortizându-se rapid, TAF-ul aflat în „proprietate personală” este marca prosperităţii fostului drujbist şi dovada saltului social al amărâtului. Fireşte că ceva încă îl deranjează pe om: pe TAF lucrează tot el, cu aceleaşi haine, cu aceeaşi vodcă şi ţigară ieftină în pufoaică, iar drujba şi toporul încă fac parte din arsenalul care îi îngroaşă bătăturile degetelor. Şi, colac peste pupăză, spre deosebire de drujba începutului, amortizarea costisitoarei tărăboanţe, luate prin împrumut bancar, îi dă grozavă bătaie de cap. Este în acelaşi timp proprietar-beneficiar al sculei cu roţi şi sluga ei, lucrul de pe urmă fiind şi ultima piedică ce se cere înlăturată spre a deveni „patron”. Statut în care hoţia sa – faţă de ce a „baronilor”, „mogulilor” şi politicienilor – i se pare absolut onorabilă. Drumul este fără întoarcere şi omul face totul spre a reuşi, convins fiind că nu ia de la nimeni nimic, doar pădurea şi dobitoacele dinăuntrul ei, „le-a dat Dumnezeu, nu le-a pus nimeni cu mâna lui”. Iar a râvni şi a lua de la bunul Dumnezeu nu e păcat, cele zece porunci privindu-l doar pe „aproapele tău”, omul.
***
Vasile Scorbure, gospodar bucovinean, plecase în zori pe TAF-ul său la pădure. Toamna ruginise făgeturile aprinzând flăcări de aramă în valurile de molizi. Aşternute ca o catifea neagră şi grea peste obcini, în dimineaţa aceea fără vânt ele păreau o mare împietrită. O mare paşnică, chemătoare şi enigmatică. Tânărul nu avea însă ochi pentru astea. Se grăbea, aşa cum o făcea ori de câte ori lua carabina cu el. Avea să lase TAF-ul la furca pâraielor şi, cu paşi furişaţi, avea să se strecoare spre culmea dincolo de care cumpăna apelor coboară spre Suceviţa. O postată cu merişor de munte se afla sub vârf şi poamele acestuia, pişcate de brumă, moi, gata să se scuture la prima atingere, închegau încă un covor roşu şi dulce. Într-acolo îşi purta Vasile gândul şi în cel mult o jumătate de ceas avea să-i ajungă în margine.
Pe vârful Bobeica răsăritul pusese zgârcit o cuşmă de aur rece. De sus văile se vedeau încă îngropate în umbră. Nehotărâte, caierele de ceaţă se zdrenţuiau fără încetare în ferăstraiele molizilor care, străbătând bura, pluteau ici şi colo asemenea unor depărtate insule împădurite. Cereşti şi de neatins.
Ajuns în buza povârnişului, bătrânul urs se întoarse spre Soare. Se îndestulase cu merişoare noaptea întreagă şi, oprit acolo, se supunea unui ştiut ceremonial. Aştepta întotdeauna ceasul acesta ca pe un dar cuvenit, înainte de a se înfunda în umbra sihăstriilor odată cu ziua. În pieptul lui larg strângea căldura preţ de câteva clipe şi razele astrului, împletite în cafeniul blănii, păreau mulţumite şi ele de rostul găsit, trezindu-i în coamă scânteieri cărunte. Stătu o vreme nemişcat în baia de lumină, cu botul ridicat, închizând ochii de bine ce-i era, atent la veştile pe care pâlniile urechilor şi tremurul nărilor i le aduceau din fuioarele nevăzute ale văzduhului. Era dimineaţă, era pace peste cuprins, se odihnea până şi vântul. Poate tocmai de aceea nu avea cum să afle de mogâldeaţa care se apropia pe furiş, iţindu-se încă departe, printre molizi.
Vasile zărise ursul de îndată ce îşi ridicase ochii spre poiană. Doar ştia ce caută… Bucuria îl cuprinse ca un val: ursul cel mare era acolo! Pentru el pornise cu noaptea în cap şi cu frica de braconier în inimă. Îl întâlnise prin iulie într-un zmeuriş vecin, dar atunci era fără puşcă. Şi nici n-ar fi meritat să-l doboare fiindcă pe blana rară, aşa cum e vara, n-ar fi luat cine ştie ce bani. Acum era altceva, era pregătit, iar carabina nouă îl gâdila în palme. Urca iute, stăpânindu-şi cu greu răsuflarea, de parcă ursul i-ar fi putut-o auzi de la distanţa aceea. Călca grăbit, fără a mai alege locul şi nu-şi mai lua ochii de la sălbăticiune, temător că dintr-o clipă într-alta vântul s-ar putea porni dinspre vale, trădându-l. Iar ursul, odată speriat, n-ar fi avut de făcut decât cinci-şase paşi pentru a scăpa peste culme. I se păru lung ocolul unui brad căzut care îi zădărnici urcuşul, astupându-i câteva clipe şi vederea prăzii. Dar ursul era tot acolo. Se linişti şi, rezemat de cioata arborelui, îşi îngădui să răsufle. Stând, îşi limpezi gândurile: va trage din acel loc. Cam departe, dar luneta şi calibrul armei îl vor ajuta. Terenul deschis în care ar fi trebuit să se apropie l-ar fi condamnat la mers nevolnic, pierzând secunde scumpe. Şi apoi, pe cioata înaltă îşi putea sprijini bine arma. Va slobozi la sigur.
Trase piedica, îşi tufli pălăria pe creştetul trunchiului şi aşeză pe ea arma. Privi peste lunetă spre sălbăticiune, dar coada ochiului desluşi în cetini o clătinare: vântul! Îl simţi şi în ceafă, înteţindu-se scurt. „De ce m-am temut, n-am scăpat”, gândi. Se lăsă într-un genunchi, grăbit şi ochi. În cercul lunetei tremurară pe rând rădăcina unui molid scos de furtună, asemenea unei mâini descărnate ridicate spre cer, frunze roşii de zmeur şi, în sfârşit, ursul: luminat, ca îmbrăcat în aur, cu capul spre vale. Îi arăta ceva din flancul stâng, prea puţin pentru a pune bine focul, dar nu avea de ales: cetinile se legănau, iar ursul părea că pipăie cu nările orizontul. Văzu crucea lunetei dansând între botul şi şalele animalului şi înţelese că nu s-a odihnit destul. Gâfâia încă, pesemne şi de încordare. Trase aer adânc, o dată, de două ori, înşurubă patul armei în umăr şi, cu tot neastâmpărul reticolului, apăsă trăgaciul.
Împuşcătura sparse văzduhul, hăulind peste codri. Ursul căzu scurt, şi prinse a se rostogoli în povârniş. Prin lunetă îl văzu oprindu-se în rădăcina bradului smuls. Îi desluşea bine capul şi greabănul. Nu mai mişca. Porni spre animal în fugă, când, neaşteptat, urletul acestuia îi sfredeli pieptul. Privi la deal: nevolnic, ursul se târa spre pădure. Ridică iar luneta şi se lămuri: rănitul se agăţa cu brâncile de pământ, trăgându-şi înainte masivul trup, asemenea unei şopârle groase şi neputincioase. „L-am lovit în spinare, îşi spuse. De-acum, al meu e!… N-are unde se duce.” Mai făcu câţiva paşi, ochi şi slobozi alt foc. Un urlet nou, bolborosit, se ridică din gâtlejul sălbăticiunii, legat de pocnetul armei. „Acum moare sigur”, gândi Vasile, dar, ca trezit de glonţ, ursul înaintă şi mai abitir spre adăpostul cetinilor. Păşea doar cu brâncile, în vreme ce labele dinapoi, moi şi nevrednice îi urmau trupul ca agăţate de el. Nu îi despărţeau mai mult de o sută de paşi când al treilea glonţ porni către încăpăţânata pradă. Alt urlet, prelung de data asta, urmat de altă strădanie înteţită spre codru. Dintr-o dată vânătorului i se strecură îndoiala . Mai avea numai două cartuşe în magazia carabinei. „Dacă mai urlă mult, cine ştie?… Aude careva, vine aici şi dau de dracu’. Trebuie să trag de aproape”, hotărî urcând hulpav, cu inima gata să-i spargă pieptul. Se opri ostenit la o aruncătură de piatră de jivină şi duse arma la umăr. Gâfâia încă, dar vreme nu mai era. Trase o dată, manevră pripit închizătorul, ochi gâtul ursului şi-i trimise glonţul. Ultimul. Abia când acesta îşi întoarse capul, privindu-l în ochi, simţi vântul ca o mână de gheaţă pe fruntea asudată. Se uitară unul la altul, îndelung. O linişte grea se lăsă între ei, asemenea unei stavile de neputinţe. Unul nu putea omorî, celălalt nu putea muri.
„Bine era de nu lăsam toporul în TAF”, bombăni omul, când, înfricoşător, ursul se săltă în puterea brâncilor, înălţându-şi umerii cu o vigoare nebănuită. „Dar nici cu toporul n-aş avea ce-i face”, îşi mai spuse şi, dintr-o dată, ochii îi străluciră bucuroşi. Luminat de un gând, se întoarse, luând-o la goană spre vale.
Ursul nu mai înţelegea nimic. Rămăsese singur, chiar pe când se pregătea să îşi înfrunte duşmanul. Acesta îi făcuse răul, trimiţând trăznetul asupra lui şi fugise apoi. Îşi simţea trupul împuţinat şi o slăbiciune amarnică îl cotropea de la o clipă la alta, mai mare decât durerea. Acolo însă, în lumină, nu mai putea sta. Se încordă în gheare, lunecând la vale. O dată, încă o dată, până când ajunse în iarba unui drumeag vechi. Porni pe el anevoie. Până în marginea pădurii avea să se chinuie, dar de acolo povârnişul urma să îl ajute să coboare la pârâu. Apa, ştia bine, alina, da putere, vindeca. Dinspre vale răzbătu însă un zvon cătrănit şi, în cotul drumeagului, zări de îndată uriaşa arătare care, mugind, înainta spre el. O ştia. O mai văzuse umblând prin codru şi îi cunoştea puterea. Întinse brâncile grăbit, câştigând un pas, altul, altul…
Ridicat în picioare în cabina TAF-ului, Vasile văzu ursul şi înţelese că n-are vreme: trebuia să îl ajungă înainte de a scăpăta-ntre arbori. „Bine că măcar a coborât la drum”, gândi, ridicând lama maşinăriei, ca să nu-l încurce. Apăsă la podea acceleraţia, roţile smulseră câteva glii, aruncându-le în aer şi tărăboanţa prinse viteză pe loc drept. În câteva clipe tăbărî spre sălbăticiunea care apucase pe clină. Cu o sforţare peste măsură animalul se prăvăli printre molizi şi uriaşele roţi cu creste îi trecură la o palmă de labele dinapoi. Se rostogoli spre pârâu, cu puterile fricii în trup, amestecând urlet şi geamăt de durere. Dar Vasile nu se lăsă. Băgă în marşarier şi, învârtind nebuneşte volanul, îşi înfipse tractorul în pădure cu precizie de meseriaş. Ursul era jos, aproape de apă. Alese la repezeală culoarul bun şi porni la vale. Tractorul lunecă scurt peste pământul ud, proptindu-şi lama într-un fag subţirel. Acceleră iar şi trunchiul se frânse. Nu-l mai oprea nimic acum şi nici ursul n-avea unde se mai duce. Sta resemnat în pârâu, în apă de o palmă. „Îi stric blana de mă sui pe el …Trebuie să-l prind cu roata din dreapta şi să-l apăs încet cu lama”, îşi zise vânătorul. Şi porni spre animal cu luare aminte.
Când văzu arătarea atât de aproape, ursul recunoscu şi duşmanul care o călărea. Dădu să treacă albia, dar prundişul afânat cedă sub gheare, zădărnicindu-i înaintarea. Auzi mugetul maşinăriei înteţindu-se şi o zări ridicându-se deasupra sa, înaltă şi ameninţătoare. Dar el nu ceda fără luptă. Sprijinit în brânca dreaptă, se întoarse spre ea cât putu şi aşteptă. Văzu roata groasă cum, fără durere, îi striveşte picioarele. De sus, lama plină noroi, se lăsa spre el, necruţătoare. Când îi veni bine, o lovi fulgerător cu brânca stângă. Ghearele lunecară, lăsând urme strălucitoare în tina uscată. O mai lovi o dată, încleştându-şi aprig fălcile pe buza ei groasă. O muşcă iar, cu toată puterea, şi pocnetul dinţilor frânţi îi sfredeli creştetul. O scăpă din gură, fierul se ridică şi, dintr-o dată, se prăbuşi asupra lui, ca scăpat din văzduh.
„Ăştia mor greu… Mor încet, ca oamenii” – bombăni vânătorul. Trase mai cu putere maneta şi privi peste marginea lamei. Ursul nu mai mişca. Zăcea cu botul în prundişul albiei şi un fuior de sânge i se prelingea din gură, împletindu-se aprins cu unda limpede.

FIARA SI SALBATICIUNEAm
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Am prins coada timpului

Am prins coada timpului

1. Valea Frumoasei, inainte de construirea barajului Oasa

Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Apele sale, captate pentru turbina unei hidrocentrale, se opresc undeva sus, proptindu-şi limpezimile în trupul unui baraj cenuşiu. Dedesubt, albia plină cu bolovani şi stâncării cu forme îndulcite de curgerea milenară albeşte acum la soare, asemenea unui schelet gigantic de saurian, stins cu întârziere. Nici malul nu mai aduce cu cel ştiut. E uscat, nisipos, iar firicelul de apă ce se chinuie – fierbând vara – printre spinările pietroase, nu mai hrăneşte în zăvoi vechile păduri de arini şi sălcii. Enigmaticele mele bulboane, „găurile” – cum le ziceam noi, copiii, privindu-le adâncimile translucide – se uită la mine inutile şi seci, ca nişte găvane din care s-a scurs lumina ochilor. Aici, demult, pe când Râul încă vuia, neştiutor ca şi mine, am fost părtaş şi am ucis.

***

Fusese o zi toridă. În pod, sub acoperişul dogoritor, citisem pe nerăsuflate Zidul socotelilor, un roman poliţist din „Colecţia de 12 lei”, găsit printre lucrurile bunicii. După-amiaza trecuse iute, lectura furându-mă cu totul. Din când în când ridicam privirea din cartea îngălbenită, urmărind prin lucarnă goana unor nori albi sub cerul spălăcit, dar eu eram cu Lordul Primrose, „neîndurătorul scoţian” de la Scotland Yard, cotrobăind cu lupa prin labirinturile Castelului Roşu, „la o jumătate de oră de Londra, cu trenul”. Din uliţă răzbăteau sonor, printre ţiglele fierbinţi, glasuri cunoscute şi zvonul acela tihnit, de sat viu, cu rosturi.
Pe nesimţite căldura s-a mai potolit şi vocile bunicilor s-au împletit în faţa casei. Se întorceau. Am coborât să-i întâmpin, iar tata – aşa-i spuneam eu bunicului – după ce şi-a aninat coasa de stâlpul porţii, s-a aplecat spre mine şoptindu-mi tăinuit: „De vrei să vii, deseară mergem să punem undiţe de noapte”. Acel „de vrei” era spus doar de dragul vorbei şi tata, ştiindu-mi nerăbdarea, nu a mai aşteptat răspunsul, văzându-şi de treburi.
Aproape de căderea nopţii mi-a făcut semn şi amândoi am ieşit pe uşa curţii dinspre Râu. Era aproape Râul. Am păşit grăbiţi printre sălciile zăvoiului, la deal, către Jgheabul Săsciorenilor şi am trecut albia spre cele trei capre de lemn, ce apărau malul de loviturile de berbec ale plăviilor1. Alături cu cea mai joasă dintre ele tata s-a oprit şi m-a tras cu putere spre stâlpul neted, de care m-am prins în grabă. Curentul era puternic şi apa se ridica, udându-mi pantalonii scurţi.
Din buzunar, tata a scos un mosor lunguieţ cu şpargă de cânepă şi a smuls din el ascuţimea unui cârlig mare. Din celălalt buzunar au apărut câteva zglăvoace mici, alburii, învelite în hârtie. A înfipt cârligul în burta peştişorului înţepenit şi, cu degetul mare, a pipăit asprimea vârfului ieşit în spate. A înnodat apoi sfoara peste coadă şi, desfăşurând restul, a lăsat momeala, purtată de curent, spre întunecimea apei de sub stâncă.
Am trecut iar albia şi, mânaţi de întuneric, am pornit spre căşiţa2 din capul satului. Ne-am făcut cu greu loc prin arinişul des, crescut din trupul ei tot mai putred şi aceleaşi gesturi au urmat, lăsând în voia apei altă pradă înşelătoare. Pe când lega capătul undiţei de măciulia unui piron ruginit, mâna tatii a rămas o clipă nemişcată, abia atingând mosorul. L-am auzit spunând: „O şi încearcă… n-are răbdare să plecăm”. S-a aplecat şi, cu braţele întinse, a prins sfoara departe, atât cât putea să ajungă. A stat o vreme aşa, încordat şi, fără veste, a tras tare, ridicându-se. A început apoi să adune aprig firul, apucându-l cu palmele, pe rând, cât mai larg. Firul venea întins şi – mi-a părut – chiar uşor. Ceva, ca o virgulă mare, albă, a înfiorat linul bulboanei. M-a străbătut în piept o tremurare de bucurie, dar n-am zis nimic. Păstrăvul era voinic şi abia acum, la mal, lupta cu toată puterea. Tata însă n-avea vreme. A scurtat iute struna şi, smulgându-l din ape, m-am pomenit cu zbaterea lui, rece şi viguroasă, la picioare. M-am repezit asupra peştelui fără îndemn şi, cu greu, l-am apăsat cu mâinile amândouă între nisipul căşiţei şi un genunchi, coborât grabnic în ajutor. Era uriaş, argintiu, cu puncte roşii, mari şi rare. Zglăvoaca dispăruse înghiţită şi din gura căscată spasmodic se prelingea, lunecoasă, sfoara de cânepă. Strâns, cu mişcare înceată şi fermă, degetele tatii le-au înlocuit pe ale mele asupra trupului răzvrătit. A lovit o dată, tare şi scurt, ceafa peştelui de un bolovan, lăsându-l apoi alături. A scos briceagul, tăind şparga de lângă bot şi a sărit în potecă, îndemnându-mă la drum. Am luat peştele în palme. Nu se mai zbătea. Rar, fiori ca nişte valuri mărunte îi jucau sub solzi, în timp ce aripioara punctată de pe spate, unduind, desena mersul unui „S”, ca o amintire de înot. Apoi toate au stat. Îmi părea rău de peşte şi, dintr-o dată, bucuria izbânzii am simţit-o ca pe o povară.

6. Pastravul, Sebesel, 1968
Sebeșel 1968
Râul era un dar şi era un dat. Mi-ar fi cu neputinţă să rememorez întâia lui întâlnire, aşa cum şi amintirile despre părinţi nu au un început. Mă pomenisem cu el, pe malul lui, în volburile lui. Îl respectam ca pe o fiinţă mare, puternică şi bună, fără a-mi trezi frică. Înotul, înainte de a deveni „ştiinţă” ori obişnuinţă, nu-mi fusese precedat de temeri şi interdicţii. Asemenea fiarelor, intram în unde cu firescul puterilor mele, fără vitejii inutile, aşteptându-mi vremea şi privind la cei mai mari cu detaşarea celui care ştie că ce-i al lui e pus de-o parte. Timpul îmi era statornic şi verile – lungi – veneau spre mine dintr-un şir nemăsurat. Iar zilele acelea, multe, păstrând şi acum o prospeţime dureroasă, au fost dovada că, uneori, viaţa e îngăduitoare.
Pândeam fără somn creşterea zorilor la ferestre şi, odată cu glasul cocoşilor, mă strecuram afară, însoţit de cuvintele îngrijorate ale bunicii: „Bagă de samă, copile, pe unde umbli…” Mă aburcam în bătrânul cais şi îmi culegeam pentru drum câteva caise aurii, îmbujorate, îmbrobonite de rouă. Varga grea de frasin mă aştepta în şură. Lăsam în urmă satul amorţit şi tălpile lipăiau harnice pe cărarea lutoasă din fundul Grădinii Şchiopului, printre sălciile tunse scurt, ridicându-şi măciuliile de crengi tinere asemenea unor buzdugane de uriaşi. Simţeam sub degete pământul reavăn, răcit peste noapte şi în curând, părăsind cărarea, fiori de gheaţă mă străbăteau până-n „fluiere”, în pasul grăbit prin ierburi înalte şi ude. Mă chema Râul la întâlnirea de dimineaţă. Veşnica întâlnire – aşa-mi părea atunci. Umblam ferice şi iute, ferindu-mi vârful vergii de tufele de arin, dornic să ajung la unda al cărei vuiet – străbătând până în casă – îl ascultasem stoic de cu noapte. Mergeam cel mai adesea în josul apei, atras de tunetul cascadelor de la Jilip. Era locul unde se desprindea din albie râul morii. Acolo, două repezişuri, podite cu grinzi de brad şi mărginite de căşiţe, conduceau gâtuind apa Sebeşului spre bulboana făgăduinţelor pescăreşti. Deasupra lor, la ceas de măciniş, în fruntea Râului se propteau, cu scrâşnet de lanţuri, stăvilare grele de gorun. Unda se ridica atunci aprigă, ca într-o răsuflare a Pământului şi, sfâşiindu-şi pânza în dinţii greblei de oprit buşteni, se repezea la stânga, înviind canalul morii.
La ceasul sosirii mele la Jilip, măcinişul însă era departe în zi. Frigul era în putere şi un abur lăptos zăbovea peste luciul metalic al bulboanei. Curentul rotea domol de o parte şi de alta a vojului de spumă, ţinând încă prizoniere câteva trunchiuri albe, plutărite cu o zi în urmă. Mâinile lucrau febril, sigur. De pe mulineta artizanală firul luneca iute prin inelele vergii şi, rând pe rând, strunele cu muşte artificiale prindeau să se legene în boare. Dopul de şampanie – procurat cu sacrificii, deopotrivă lest şi „buldo” – purta în larg roiul alcătuirilor mincinoase despre care, la vremea aceea, nu ştiam că se pot chema Red Spinner, Black Zulu, Stone Fly… Toate erau, simplu, „muşte”. Doar câte una era „furnica roşie”, „viespea”, „scorobetele”. Şi erau tare „prinzătoare”. Din adâncuri se vedea adesea fulgerarea câte unui lipan cocoşat, care venea greu, parcă rostogolindu-se, încurcat în şirul de cârlige, tras cu forţă spre fundul apei.

Uneori, totuşi, Râul îşi ascundea locuitorii, făcându-mi undiţa inutilă. Coboram atunci spre coada curentului, unde valurile se domoleau, lunecând molcom peste creştetele alburii ale unor pietre mari. Acolo era „cetatea zglăvoacelor”. Cu picioarele amorţite de frig mişcam cu grijă bolovanii, atent la fulgerarea de o clipă a arătării cu cap lat şi ochi bulbucaţi. Era meşteşug îndrăgit, deopotrivă de plăcut ca cel al unditului, făcându-i ucenicie însă mai devreme, pe când cârligul cu fir îmi părea o sculă prea sofisticată pe lângă mâna goală sau o furculiţă cu dinţii strâmbi. Prindeam din ochi zvâcnirea peştelui şi, păşind abia perceptibil, mă apropiam. Îl vedeam stând una cu prundişul, cu contur tremurător deformat de valuri, negricios-cenuşiu, asemenea albiei. Mâna se înfigea în apă îndărătul lui, lent, pe nesimţite. Palma cu degetele lipite înainta oblic între ape, vibrând sub puterea curentului, de la coadă spre cap, lin, răbdător, tot mai aproape. Când mai rămâneau doar câţiva centimetri până la pradă, cu o zvâcnire lacomă, crudă, făcută întotdeauna cu prea multă putere, loveam pieziş asupra-i. Simţeam în palmă zbaterea vie şi, cu grijă, strângeam pumnul, ducând la mal peştele, învelit în pietrişul mărunt pe care stătuse. Dacă spre amiază căutam zglăvoacele mari, numai bune de fript cu „păpăradă”, dimineaţa aveau căutare doar cele mici. Aşezate în cârlig şi purtate prin spuma „borboloşilor”, rar se întâmpla să nu mi-l aducă la capătul firului pe vreunul dintre bătrânii stropiţi cu purpură, stăpâni ai cotloanelor de sub Jilip. Deşi numeros, adevăratul domn al Râului, păstrăvul mare, se prindea mai rar la musca artificială. Pesemne că măruntele arătări meritau rareori osteneala unui salt seniorial. Cu zglăvoacele treaba se schimba însă, dar bucăţica bună, după lăcomie, era plătită scump. Către ceasurile unsprezece pescuitul trebuia oprit. Râul, până atunci cristalin, se umfla, tulburându-se dintr-o dată: venea „lacul”. Mi-a trebuit ceva vreme până să înţeleg cum, pe un râu, putea veni un lac. De ce năvalei de ape negre, ridicate până-n buza ierburilor, purtând la vale trunchiuri de brad, i se spunea aşa: presărat cu opusturi pentru plutărit „sălbatic” – cu „lacuri”, adică – Râul meu însemna şi drumul de pe urmă al arborilor tăiaţi în munte.
Tare îmi plăcea să aştept „lacul” la Jgheab, unde o stâncă înaltă, asemenea unui pinten cenuşiu, primea pieptiş puhoiul de apă şi lemn. Trunchiurile acopereau albia din mal în mal, năvălind unele asupra celorlalte, izbindu-se cu sonorităţi muzicale, ample şi grave. Spectacolul suprem al acelor ceasuri era însă plăviile.

5. Sebesel, 1962
Sebeșel 1962
Când „râurenii” din Săsciori ori Sebeşel descleştau cu ţapinele câte o plavie înzătonită la strâmtori, atunci aceasta pornea la vale, compactă şi masivă, împungând aerul cu „tunurile” buştenilor din frunte, ridicaţi ameninţător şi purtaţi ca pe nişte chibrituri de tumultul apei. Din amonte se auzea un zvon, ca un oftat prelung şi, acolo unde Râul se arăta vederii – cotind larg sub peretele Jgheabului Săsciorenilor – răsărea, albă şi strălucitoare, încâlcitura de trunchiuri a plaviei. Era uimitoare această construcţie săvârşită de Râu, fără piroane, scoabe ori funii, doar din buşteni cojiţi, drepţi şi lucioşi, „împletiţi” prin propria lor greutate, sub apăsarea şuvoiului. Până la steiul meu, albia dreaptă şi căzută dădea curs aprig undei. Ca nişte berbeci în poartă de cetate izbeau buştenii în stâncă. Vibra piatra sub mine şi, dintr-o dată, plavia slăbea răsfirându-se, aşezându-se cu scârţâit şi geamăt pe toată lăţimea cursului, lemn lângă lemn, spre călătorie potolită. În două ceasuri ochiul putea cuprinde iar limpezimi aurii şi undiţa ieşea din leneveală, până când întunericul şi răcoarea mă trimiteau spre sat, pe o potecă neagră, mai mult ghicită, plină de urzici. Şi unde, adesea, mă întâlneam cu bunica, umblând să mă caute îngrijorată. Tragic, mijlocul lui septembrie – însemnând plecarea la Cluj – se apropia irepresibil, făcându-mă să trăiesc fiecare zi pe Râu cu un amestec de panică şi tristă voluptate, accentuat de luminile noi şi melancolice ale toamnei. Până când, fix în data de 14, dimineaţa, îmi înmuiam scurt undiţa şi făceam scalda „de adio”, simţind atingerea apei ca pe o binecuvântare.

***

Vremile se grăbeau şi într-una dintre vacanţe s-a pornit un zvon : „La Oaşa se va face baraj de hidrocentrală”. Prin satele Râului au prins să umble nişte străini care tot măsurau drumul. Soseau în jeepuri. Aveau rulete lungi şi nişte rigle colorate uriaşe, ţinute vertical, pe care alţii le ţinteau printr-un ochean ridicat pe trei picioare. Lumea a aflat că se chemau topografi şi că după ei vor veni alţii care „’or da cu asfalt” până dinsus de Oaşa, spre Novacii Gorjului. Şi lucrurile aşa s-au întâmplat. Un timp, tare s-au bucurat sătenii de drumul nou, „ca cureaua”, curat şi fără praf. Într-o zi însă „lacul” n-a mai venit. N-a mai venit nici în zilele şi nici în săptămânile următoare. „S-a oprit tăierea brazilor – şi-au spus oamenii – şi, odată cu ea, şi plutăritul. Vom avea numai apă limpede, bună de treburi toată ziua.” Bucuria însă nu le-a rămas întreagă. Peste asfaltul abia răcit, într-un du-te-vino îndrăcit au prins să năvălească – scârţâind şi pufăind la curbe – camioane grele şi ciudate. Aveau numai cabina şoferului, după care osia lungă cu roţi îndepărtate sprijinea – ferecată în lanţuri şi cabluri de oţel – o încărcătură uriaşă de trunchiuri. Au văzut oamenii că acelaşi lemn – lemnul muntelui lor – curge şi acum spre şesuri, însă nu în clipocit de ape, ci în zăngănit de fiare şi bornăit de motoare afumate. Au înţeles atunci că au dat, fără să ştie, tihna drumului cu praf pe tumultul ameninţător al maşinăriilor. Copiii trebuiau păziţi să nu iasă oricum din curţi, câinii şi mâţele scheunau de moarte, lăţindu-se adesea sub pneuri, gardurile din curbe se cereau mereu reparate, câte o vită mare, schilodită, era tăiată la grabă acolo în drum, căci şoferii mânau cu nădejde, stăpâni peste toată suflarea. Într-o seară, ca să pună capac la toate, dobaşul satului a adus o veste crâncenă. Am înţeles-o iute, simţind că mă privea direct şi, cu o înfiorare deznădăjduită, m-am repezit în casă, parcă spre a cere ajutor bunicilor: „Ăştia ne iau Râul !” Iar „ăştia”…

Trecuseră doar vreo patru sau cinci ani de când, tot aşa, în uliţă se strigase o ştire ce-mi arătase pentru prima oară că „ăştia” puteau orice. Atunci însă bătrânii mei erau plecaţi „alargu’” şi, după cele trei lovituri ce marcau sfârşitul „publicaţiunii”, un vecin îmi desluşise vorbele dobaşului. Înţepenisem dinaintea porţii, pentru ca apoi, zărind de departe silueta bunicii, să mă precipit spre ea cu glas stins şi ochi înecaţi: „Mamă, ăştia ne iau pământul!” De bine, de rău, pământul însă rămăsese tot acolo, bunicii îl lucrau, îl culegeau, doar că nu mai era „a’ nost’”. Şi apoi, lucru esenţial – aveam să înţeleg mai târziu că făcuse parte din „diplomaţia” colectivizării – „ăştia” nu se atinseseră de vii, beciurile cu butoaie neavând vreo suferinţă. Cu Râul nu avea să fie aşa. El urma să dispară cu totul: „«Ăştia»-l bagă-n tunel la Căpâlna şi-l scot pe sub dealul Ciunjilor dinjos de Buha” – suna explicaţia celor mai informaţi. Pentru mine nici că se putea o veste mai neagră şi moartea Râului mi s-a arătat de îndată într-o prăvălire de tablouri apocaliptice. Îmi închipuiam albia fără viaţă, dezgolind soarelui cotloanele enigmatice ale păstrăvilor de la Jgheab, de la Jilip, de la Buha. Îi auzeam tăcerea uscată şi prăfuită în fierbinţeala verilor. Aveau să moară duminicile de scaldă, când zăvoiul se umplea de larma copiilor şi pietrele lătăreţe de bătut rufele vor aştepta în van sosirea pe prund a femeilor cu albiile în şold şi maiul subţioară. Fântânile satului aveau să îşi scadă oglinzile şi multe vor seca. Se vor opri în zadarnică odihnă şi uriaşele roţi de stejar ale morii, măcinându-şi pe nesimţite putreziciunea sub vânturi şi ploi. Multe aveau să se schimbe la moartea Râului meu şi, dintr-o dată, şirul verilor nu mi s-a mai părut nesfârşit. Iar vacanţele pe malurile sale aveau să–mi ofere, an de an, trăirea clipelor cu setea disperată a scadenţei unei sentinţe fatale. „Ucide un om – spunea cineva – şi vei fi criminal. Ucide 100.000, în numele unei idei şi poţi fi erou”. Râul Sebeşului a fost ucis în numele unei idei. Zbuciumul trupului său, transformat în kilowaţi, „dă lumină” prin case. Undele sale limpezi vibrează astăzi în „microunde”, frigidere, aspiratoare, maşini de spălat şi în candelabre, vrând să însemne curăţenie, confort, cultură. Demult, pe când Râul vuia şi lămpile cu petrol tronau peste tot, în casa bunicilor am găsit cărţi. Unele din „Colecţia de 12 lei”, dar i-am găsit pe Creangă şi Eminescu, Legendele Olimpului, ba chiar o carte îngălbenită de vânătoare, dedicată de autor „Măriei Sale Marelui Voevod de Alba Iulia, Mihai, ca un foarte respectuos omagiu pentru virtuţile Sale vânătoreşti”. Pe la alţii găsisem altele. La flacăra şovăitoare a lămpilor cu petrol cărţile se împrumutau, se citeau, trăiau. În sărbători şi în zilele de târg, uliţele se umpleau de „săliştene”, acel impecabil şi elegant port din „mărginimea” Sibiului, împletind cu sobrietate alb şi negru. Iar zăvoiul era o junglă verde, cu sălcii scorburoase, cu trunchiuri convulsionate de vreme, cu arini sângerii şi brusturi cât roata carului.

Rar, când mai trec prin acele locuri după patruzeci de ani, albia seacă mă priveşte cu reproş. E o pubelă gigantică, purtându- şi gunoaiele la vale, ajutată de apele ploilor. Gunoaiele Tăului ajung la Şugag, ale Şugagului la Mărtinie, ale Mărtiniei la Căpâlna şi Săsciori şi tot aşa. Între ploi „deşeurile progresului” dospesc la soare, printre grămezi de rumeguş. În televizoare vociferează, cu figurile lor impertinente, Eminem şi 50 Cent, iar la lumina electrică se citesc cu înfrigurare Cool Girl, Infractoarea şi Sex magazin. Au dispărut din târguri şi roiurile de fluturi alb-negri ai „săliştenelor” şi tarabele cu fluiere ciobăneşti de corn, cercuite cu aramă. Se poartă bluginşi lăbărţaţi cu turul la genunchi şi răsună impetuos manele şi hip-hop.

3. Sebesul la Sebesel

Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Undele sale, frânte în turbinele unei hidrocentrale, au pătruns în case. Trebuiau să însemne „lumină”: curăţenie, confort, cultură… Dinaintea albiei uscate, strălucind în amieze asemenea scheletului unui saurian stins cu întârziere, mă simt absolvit de seara în care, împreună cu bunicul – după datini, dar „la ceas oprit de lege” – am ucis acel păstrăv bătrân. Dar nu şi uşurat.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Ăla …

Ăla …

Ala

Au trecut vreo şaisprezece ani de când am purces la o campanie mediatică şi ONG-istică „pro natura”. Începusem demersul din postura unui „aliat” al ursului brun, iar pledoariile mele de atunci, privind protecţia speciei şi a habitatelor acesteia, mi-au creat o imagine publică oarecum stranie: „Dărămuş? Da… Ăla cu urşii lui…” Urşii erau aşadar „ai lui Dărămuş”, nicidecum ai României, ai Terrei, ai Celui de Sus sau, pur şi simplu, ai … urşilor, ca simpli urşi. Ei nu făceau parte din „patrimoniu”, cum făceau parte, de pildă, vestitele brăţări dacice, icoanele pe sticlă, Voroneţul sau alte clişee moarte, cimentate în conştiinţa publică. Nu. Urşii erau „ai mei”, ai celui care, în loc să mă ocup de oameni, de bolnavii intraţi în cabinet, iată, mă interesam de nişte amărâte şi neimportante dobitoace.
Sensibilul “barometru” al stării ecosistemului forestier – cel de care depinde pe termen mediu şi lung calitatea vieţii unui teritoriu – aşadar „barometrul ecologic” întrupat de ursul brun, de comportamentul şi evoluţia efectivelor sale, nu însemna nimic în ochii majorităţii conaţionalilor. Mult mai la îndemână fusese catalogarea mea drept „ciudat”, drept „ăla cu urşii”.
Mai apoi, devenind un „avocat” al lupului – ceva mai vocal până la adoptarea unor legi cât de cât protectoare pentru acest prigonit – aveam să aflu că sunt „ăla cu lupii”. În tot acest timp, imagini cu lupi şi urşi ucişi de om, ori cu puii lor, orfani, au ornat articolele semnate de mine. Mi-am atras şi serioase duşmănii din parte unor „largi mase de muncitori, ţărani şi intelectuali”, convinşi că fiarele pădurii iau hrana de la gura poporului.
Zeci de texte am publicat apoi despre pădurile tăiate, ilegal sau legal – când acestea sunt puţine e totuna, hârtiile fiind o formalitate facilă acum şi aici – ilustrate cu nesfârşite întinderi de cioate. Faptul mi-a adus un nou chip, de data asta ceva mai pe înţeles: „ăla cu despăduririle”. Am scris şi o serie de pagini despre deşeurile din râuri şi e foarte probabil ca cineva să creadă sincer că sunt „ăla cu gunoaiele”.
Am semnat apoi în presă câteva articole despre caii morţi „la locul de muncă”, sau ucişi de-a dreptul de foştii lor stăpâni, cu muchia securii, ori cu glonţ, pentru vina de a fi fost bătrâni, bolnavi şi de a nu-i mai fi putut sluji . Cai lăsaţi să putrezească pe te miri unde, la margini de păduri, de ape ori prin şanţuri. Fotografiile nu au lipsit nici atunci. Dacă aş fi continuat, cineva ar fi conchis cu siguranţă că sunt „ăla cu caii morţi”.
Despre câţiva cospirituali cunoscuţi, aflu că trec drept „ăia cu liliecii” sau „ăia cu sturionii”. Documentele primilor, conţinând relatări precise despre riscurile ecosistemului forestier în urma scăderii populaţiilor de lilieci – care reglează natural, reducându-le, hoardele insectelor dăunătoare pădurii – erau dublate de imagini cu sute de lilieci morţi. Relatările celorlalţi despre braconajul industrial din Delta Dunării erau ilustrate cu opulente cordoane de caviar, lunecând din burţile despicate ale morunilor ucişi.
Aşa cum merg treburile în România – şi nu numai! – în scurtă vreme cred că îmi voi ilustra textele cu fotografiile unor oameni morţi. Asta în cazul în care nu voi fi şi eu însumi printre aceştia. Morţi pe maluri de râu, „la locul de muncă”, pe străzi. Unii intoxicaţi cu cianuri şi nitriţi din ape, cu metale grele, alţii sfârşiţi de căldură, deshidrataţi sau morţi de foame. Un analist, aflat ceva mai aproape de subiect, ar zice atunci, în sfârşit: „Dărămuş? Da…Ăla cu oamenii.” Dar şi el ar fi cam pe lângă adevăr…
În urmă cu un secol şi jumătate, un sălbatic înţelesese însă mai bine decât mulţi dintre conaţionalii mei creştini, europeni,
civilizaţi, „umanişti”, că „De ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. (…) Chiar şi omul alb nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.” Recunosc, nu am fost original: am citat – a câta oară? – din cuvântarea atribuită marelui şef de trib, indianul Seattle, rostită pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dinaintea unui oarecare fost preşedinte american.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Eco-arta – șansa noului sistem educațional

Eco-arta – șansa noului sistem educațional

nicuecoarta

În 1956 apărea la Editura Gallimard romanul „Rădăcinile cerului” ( „Les Racines du Ciel”), cel care avea să îi aducă lui Romain Gary premiul Goncourt. Critica avea să-l considere drept întâiul roman ecologic, el urmând să genereze încă o mostră de artă angajată: filmul având același titlu, cu Juliette Gréco, Errol Flynn şi Trevor Howard, în regia lui John Houston. Păreau să fie zorii unei treziri de conştiinţă, iar mijloacele artei o promiteau.
În 1980, în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii, autorul, aflat la 66 de ani, făcea o inventariere a câştigurilor morale ale acestui interval. Implicit, a efectelor de masă ale operei sale. Îşi amintea cum, chiar în 1956, la o reuniune, într-un grup de 20 de jurnalişti notorii, cineva a pronunţat cuvântul „ecologie” şi doar patru dintre aceştia îi cunoscuseră sensul.
Trecuseră așadar 24 de ani şi scontata trezire a lumii la conştiinţa binelui planetar nu se produsese. „Timpurile nu s-au schimbat deloc de la publicarea acestei cărţi: se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele. Pătrunderea conştiinţei ecologice se loveşte de ceea ce aş numi inumanitatea umanului”, scria Gary în prefaţă, ştiind bine că răul care putea ucide Terra era lăcomia. Morel, apărătorul elefanţilor din roman, şi Africa Ecuatorială Franceză, locul întâmplărilor acestuia, erau simboluri: primul – conștiința și atitudinea “pro natura”, a doua – generozitatea și frumuseţea Terrei. Faţă de ambele, lăcomia omului – generând goană bani, resurse și hiperconsumism – putea avea efecte devastatoare, distrugând planeta sub pretextul progresului şi dezvoltării.
Romain Gary n-ar fi fost el, dacă n-ar fi adăugat: „Pe întreg Pământul, forţele se organizează şi un tineret hotărât este în fruntea acestei lupte. El nu cunoaşte numele lui Morel, pionierul acestei lupte şi eroul romanului meu. Dar asta nu are importanţă. Inima nu are nevoie de un alt nume. Oamenii au dat întotdeauna ce a fost mai bun din ei pentru a păstra vieţii o anumită frumuseţe. O frumuseţe naturală.” Cuvinte contrastând cu întregul prefeţei, asemenea unei uși deschise timidei şanse ca omul să devină.
Ceva mai târziu, la 2 decembrie 1980, un glonţ din propriul revolver elibera de greutatea sa pământeană pe marea conştiinţă a Pământului care a fost Romain Gary. Lăsase uşa deschisă, așteptând concretizarea gestului său.
De când a apărut „Rădăcinile cerului” au trecut aproape 60 de ani și am pășit într-un nou veac. Cuvintele lui Romain Gary mă priveau și pe mine fiindcă, la anii mei de atunci, făceam parte din tineretul în care îşi pusese el nădejdea și în care, inconştientă şi mută, îşi avea nădejdea Terra. Astăzi cuvântul „ecologie” e cunoscut, prea cunoscut. Se află pe buzele tuturor – ceea ce înseamnă, totuși, o șansă! – dar în conştiinţele și purtarea a încă prea puţini. Lăcomia şi-a luat uriaşul tain şi din generaţia mea care, aflată acum la „maturitate”, este mai hotărâtă decât oricând să pășească pe același drum banal și periculos. Din rândurile generației mele s-au ridicat noii noii plutocrați: actualii întreprinzători și războinici de succes. Nu spunea tot Gary, în L’homme à la colombe, că „rien ne réussit comme le succès”? Este secolul al XXI-lea şi „se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare, în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele”; asta însemnând că cei puțini și puternici dispun discreționar de natura întreagă, acest dar divin făcut popoarelor de pe Arca: popoare de oameni , de arbori, de animale știute ori neștiute.
Războaiele prezentului exportă „democraţie” numai acolo unde pământul pluteşte pe mări de petrol, unde e încă acoperit cu păduri seculare, cu mări doldora de pești, parcurs de turme de sălbăticiuni sau poartă în măruntaie filoane de aur ; într-un cuvânt, acolo unde există „resurse” bune de exploatat. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Și nu ucid cu mintea mea tainele ce le-ntâlnesc” scria poetul filozof Lucian Blaga. Câți au înțeles până în ziua de azi și mesajul lui, atât de disperat și resemnat?
De ceva vreme, după model occidental, apare în România o carte stranie despre cei care, chipurile, au reuşit în viaţă. Se cheamă Top 300 şi mie îmi pare un catalog al deşertăciunii. Covârşitor, oamenii generaţiei mele – acel, cândva, „tineret” – zâmbesc din pagini: niște chipuri vioaie și satisfăcute, dar lipsite de viață și de bucurie. Catalogul îi ierarhizează strict în funcție de dimensiunea contului bancar. Dincolo de acesta se află însă aceiași markerii ai progresului şi dezvoltării: acumularea de ciclopice proprietăți private și resurse, discreționarul spolierii acestora și ştiutele îndemnuri la hiperconsumism, la care ei sunt primii. Adică „inumanitatea umanului”. „Și eu strivesc corola de minuni a lumii, transformând-o în bani!”- ar trebui sa fie sloganul lor.
Nu demult a apărut o carte al cărei fir roșu pare să fie tocmai sloganul de mai înainte. Ea se intituleaza Confesiunile unui asasin economic, iar autorul, John Perkins, se căieşte public pentru greşeala de a-şi fi dedicat existenţa unui ţel criminal: distrugerea vieţii şi îngrădirea libertăţii pe Terra. O făcuse de dragul banilor, împreună cu o sumedenie de „omologi” conaționali, având calificarea de ″asasin economic″. Slujise zeci de ani înghiţirea teritoriilor „subdezvoltate” de către noul imperiu corporatist, sub pretextele mincinoase ale progresului, dezvoltării, civilizaţiei şi prosperităţii omeneşti. Succesul acestui mecanism nemilos fusese mereu asigurat de consimţământul naţiunilor-țintă care, deși aflate în deplină libertate de alegere, acceptau – prin deciziile propriilor lideri politici – subjugarea și aservirea fără precedent a teritoriilor, implicit a resurselor și formelor de viaţă ale țărilor lor, interesului plutocrat. Faptul generând în toate acele locuri sărăcie şi moarte, ambele fiind consecințe ale sărăciei și morții spirituale ale acelor lideri și popoare.
Deși, ca mărturisire, este falsă și tardiva – întrucât librăriile abundă în cărți ce dezvăluie cu pertinență cruzimea sistemului – cartea lui Perkins are meritul de a arata cît de simplă fusese misiunea acestuia și cat de cert succesul, prin felul in care conștiința omului – fie el poporean, fie politician – este pervertita de către ceea ce aș numi „sistemul mondial de şcolarizare”. Trebuind să convingă liderii „ lumii a treia” că ţările cu pricina au urgentă nevoie de progres și dezvoltare, el, delegatul guvernamental, se întîlnea peste tot numai cu politicieni gata convinși de acest ″adevar″. Căci, în toate aceste minți alfabetizate, progresul și dezvoltarea nu aveau nimic în comun cu spiritul, ele însemnînd doar şosele, tunele şi canale de circulaţie, reţele feroviare, autostrăzi, metrouri, zone rezidențiale, aeroporturi și centrale termonucleare etc. Altcumva spus, însemând mega-construcţii: artefacte fără o reală motivaţie economică , nedorite de popor, neamortizabile și inadecvate specificului loco-regional, având însă dramatice efecte pe termen lung asupra mediului. Întrucât trebuie bine înţeles că fiecare construcţie însemna reducerea suprafeţelor naturale aparţinând fie pădurilor, fie arabilului fertil, fie apelor, la aceasta adăugându-se tulburarea ecologică complexă, începând cu poluarea sonoră şi terminând cu riscul celei chimice și radioactive.
Dar ce are sistemul mondial de şcolarizare, mai înainte pomenit, cu toate acestea? – ar putea întreba un cetățean atent. Răspunsul tranșant l-a dat în 1996 Jacques Yves Cousteau : „Din nefericire universităţile – care reflectă moralitatea pieţei – nu produc cetăţeni buni, ele inoculându-le permanent simţul competiţiei feroce axate exclusiv pe succes, avere, bani şi iar bani. Tinerii sunt împinşi cu capul înainte în capcana socială a mentalităţii imediatului.” Or, o mărturiseşte şi John Perkins: ″graţie″ acestor convingeri toxice, majoritatea liderilor politici astfel instruiţi, sincer fermecaţi de chipul mortificat al dezvoltării şi progresului, îşi sacrificau cu bună credinţă interesul naţional, de dragul unui viitor viitor nul, condamnat de apropiatului eşec ecologic al Terrei.
Ar fi însă o mare greseală ca dascălii – oricare ar fi nivelul instituției de învățământ – să fie blamați pentru această situație, fiindcă și ei, deopotrivă, sunt victimele aceluiași sistem de școlarizare, dominat de mentalitatea concurenței și a lui ″a avea″ , în dauna întrajutorării și a lui ″a fi″. Sistemul primei paradigme a născut astfel cu adevarat un nedorit om nou , al cărui trai pe asfalt, între betoane și dinaintea ecranelor l-au transformat pe zi ce trece intr-un izolat de natură, pe care numai vicisitudinile trăite nemijlocit îl mai pot trezi: ″Orice om care a cunoscut foamea, frica sau munca forțată începe să înțeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct″ – scria Romain Gary în amintitul roman. E lesne de înțeles că foamea, frica și munca forțată sunt mai ușor de suportat și de învins în condițiile unei naturi vii, generoase, decât într-un deșert. Pentru a întelege toate astea, trebuie oare ca omul sa o pațească?…
Omul vechi, cel pentru care experiențialul în natură coincidea cu viața sa cotidiană, el respectând legile divine și fiind el însuși respectat, a devenit ″stăpânul naturii″, impunându-și vremelnicele sale reguli cu ajutorul mașinilor. Și, deși periodic, natura i-a tot arătat eroarea drumului – fiind de ajuns un val tsunami sau o erupție vulcanică spre a-i anula într-o clipă ″progresul și civilizația″ – până acum nu pare sa fi învățat mare lucru.
Și totuși, în ciuda sistemului mondial educațional blamat de J.Y Cousteau, funcționând eronat-impecabil, spiritul frăției cu natura – într-un cuvânt, ecologia – pătrundea în conștiința a tot mai numeroși oameni. Rezervatul optimism al lui Romain Gary își găsea confirmarea. Acel ″tineret hotărat″ a existat așadar în generația mea, întrucât din ea s-au desprins oamenii care au imbinat experiențialul naturii cu talentul artistic și generozitatea comunicării adevărului spre cei mulți. Ei găsind și calea sădirii noii învățături.
Pe cei mai aprigi apărători ai naturii sistemul îi numește ecoteroriști, definiția dată de FBI fenomenului fiind fără echivoc: „Uzul sau amenințarea cu violența în formă criminală împotriva unor oameni sau proprietăți, făcute de un grup cu orientare ecologică, având motivații politic-ecologice , mizând și pe o audiență dincolo de țintă , adesea de natură simbolică”. Că FBI denunță violența împotriva unor oameni și că justiția o pedepsește, înțeleg. Iată însă cum până și a distruge mijloacele distrugerii naturii devine o crimă, dacă ele sunt în proprietatea cuiva din sistem. Proprietatea, ca noțiune, surclasând viața, ca adevăr.
“Parasistemul” educațional ″pro natura″ s-a dezvoltat însă spontan pe căi nebănuite, grație artiștilor implicați, oameni pașnici și obstinați, care au înțeles că fără a trece prin inimă învățătura nu atinge conștiința, spre a adăuga cunoștințelor cunoaștere și spre a înlocui izolarea omului prin frăția cu semenii săi acoperiți de blănuri, solzi, frunze, chitină, adăpostiți în casa comună, Terra.
Prin arta lor, acești învățători au arătat publicului – direct sau uzând de mijloacele modernității: presă scrisă, televiziune, internet – că adevărații ecoteroriști sunt cu totul alții, rareori văzuți: ascunși îndărătul ușilor capitonate, în birouri luxoase, purtând manșete albe, strivind cu acte-n regulă ″corola de minuni a lumii″, avantajați de legi menite propriului interes. Practicanții artei angajate, simțind compasiune pentru semenii omului, cei diferiți doar la chip, au scris cărți, au realizat filme, au compus muzică sugestivă, au vorbit mulțimilor despre lăcomie și despre prețul acesteia: suferința și agonia Terrei.
Arta angajată așadar, pusă în slujba noii spiritualități – putând fi definită ca ″ eco-artă″ – a găsit drumul spre oameni, vorbind inimii lor. Cuprinzând artele plastice, filmul, fotografia, literatura și muzica, eco-arta este cea care ar trebui urgent adăugată, în școlile de toate nivelele – adaptată firește vârstelor – fadelor și didacticelor manuale de ecologie. Ultimele, adresându-se strict rațiunii și memoriei, împuind capul tânărului cu noțiuni și concentrații de noxe, sunt departe de a stârni în el revolta și compasiunea pentru suferința necuvântătoarelor sau oroarea de a fi stricată ireversibil acea ″frumusețe naturală ″ invocată de Romain Gary, valoroasă prin ea însăși. Cum departe sunt aceste manuale și de a trezi în tânăr angoasa riscului: frica pentru propria soartă sau frica generoasă pentru destinul urmașilor: oameni și necuvântătoare.
De aceea, viitoarele programe școlare vor trebui să cuprindă studiul operei artiștilor eco-angajați – oameni de film, scriitori, fotografi, pictori – rostirea lui Voltaire ″Frumosul este la fel de folositor ca și utilul″ găsindu-și o plenară aplicație asupra sursei de inspirație: Marea Lucrare Divină.
Până la urmă este nevoie de voință și decizie politică spre a nu lăsa la mâna hazardului descoperirea de către tineri și, în general, de către public a adevărului că unde viață nu e, nimic nu e. Cuvintele atribuite sefului de trib indianul Seattle, rostite aproape acum aproape două veacuri, rezumă totul: „Dacă ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. (…) Chiar şi omul nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.”

Nicolae R. Dărămuș