CERBII TOAMNELOR 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Era prin 1980 când afişul unei expoziţii fotografice m-a dus în sala mică a Casei Universitarilor din Cluj. Autorii, doi studenţi la medicină – Paul Prodan şi Dan Rusu – veniseră acolo cu imaginile trudite în două-trei toamne, la boncănitul cerbilor. Emoţionaţi şi tăcuţi, mândri de ispravă – era vremea laboratoarelor improvizate, a aparatelor „de mărit” cu sertar de filtre „color” – m-au simţit de la primele vorbe, invitându-mă cu ei în viitorul septembrie . Aşa am descoperit Suhardul, muntele care avea să mă lege statornic până în ziua de azi. Aşa am descoperit alergătura fericită cu aparatul foto de pe o culme pe alta, după cum, dintre molizi mă chemau glasurile cerbilor. Erau dimineţi geroase, cu ceaţă lipicioasă şi grea, amiezi istovite de soare, dezmorţind zumzăitoare roiuri, urmate de amurguri sângerii prelinse pe orizont. Şi, mai ales, erau cerbi. Mulţi. Iar eu aveam cu puţin peste douăzeci de ani şi nu ştiam ce-i oboseala. Cu scule fotografice modeste şi filme color procurate „pe sub mână”, mă pomeneam nu o dată înconjurat de alaiuri de nuntă: douăzeci de ciute cu viţei şi doi-trei cerbi „lăturaşi”, înfruntându-se cu stăpânul „haremului”.
Prins în tumultul acelor dueluri pure mi se întâmpla adesea să înţepenesc minute în şir, făcându-mă una cu vreo cioată, cu obiectivul la ochi, tremurând de încordare, dar neîndrăznind să mişc, spre a nu tulbura vraja. Cerbii trăpau pe lângă mine, răsuflând amplu, zgomotos, înconjuraţi de nori de abur, ca nişte fiinţe celeste. Fericit, sub mugete tot mai stinse, aşteptam apoi dimineaţa cu ochii deschişi, canonindu-mă amarnic pe priciurile tari şi afumate ale vreunei stâne părăsite, iluzoriu adăpost de frig şi ploaie. Da, am mai spus-o: cerbii erau mulţi, anii mei, puţini şi sculele, deloc pe măsura „vedetelor” pe care le cunoşteam fără greş. Iubitorii ştiu că se poate: cunoşteam cerbii Suhardului după glas, după coarne, după alură. Şi-i căutam, bucurându-mă de reîntâlnirea lor, dovadă că supravieţuiseră iernilor, lupilor… vânătorilor.
Sub culmea Ştefanului zăcea, într-un septembrie, trupul unuia dintre ei, ucis. Fusese o luptă năpraznică şi pământul, frământat de copite, povestea totul. Mai aprig povesteau însă rănile celui răpus şi încordarea lui, stranie şi rece, cu picioarele spre cer şi gâtul comat, răsucit nefiresc, frânt între năvala adversarului şi un molid înfurcit. Un an mai târziu, pe Coasta Cerbului – cum o botezasem – mă aflam singur. Treburi felurite îmi împiedicaseră prietenii să urce. La locul ştiut, pe molidul înfurcit se afla o tăbliţă de lemn. Purta pe ea, pirogravate, patru versuri din Moartea lui Fulger cu sfârşitul atât de potrivit: „Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea”. Şi am înţeles: Paul trecuse pe acolo, punând singuraticul epitaf unei morţi anonime. Atunci l-am găsit cam patetic. Mult după aceea a venit anul 1989.
Şi „cerbii mei”, cei pe care-i cunoşteam după glas, au devenit toamnă de toamnă tot mai tăcuţi. „Mugetul a fost slab anul ăsta”, spuneau „specialiştii”. Şi aruncau vina pe vreme, pe căldură, pe ploi, pe ceţuri, pe frig ori pe Soare. Suhardul însă era cotropit de automobile 4×4 şi focurile de armă biciuiau pădurile tot mai des. Capetele cerbilor ştiuţi le revedeam agăţate în gardurile cabanelor de vânătoare, curăţite de carne de către paznici şi pădurari, cu acele mişcări slugarnice şi pripite, de bărbier, în vreme ce, alături, Herr X – ca umflat cu pompa şi costumat elegant, după catalogul Frankonia – pufăia din pipă, gânditor şi gol. Mai apoi, legate la vedere pe portbagajele maşinilor, capetele cerbilor porneau pe un ultim drum.
Aşa mi-a plecat taurul „de 18 raze” din Vâlfa, cel „ de 16” din Gândacu, cel din Silvestru, cel din Făgeţel. Lista e lungă, zeci de rânduri. Iar „specialiştii”, învinuind aceleaşi astre, îmi repetau doct şi patriotic: „Mugetul a fost şi mai slab anul ăsta. Ţara are nevoie de valută”. În ruptul capului nu ar fi spus că mugetul era slab fiindcă cerbii se împuţinaseră şi că valuta, într-o formă sau alta, ajungea şi în propriile lor buzunare, mult mai nesăţioase decât invocata ţărişoară.
***
Vântul a murit şi mestecenii, înţepeniţi într-o fragilă reverenţă, preling spre pământ ramuri subţiri, stropite cu chihlimbar. Aşteptând, o dată cu înserarea, buciumul vreunui cerb din Suhard, înţeleg acum altcumva epitaful de pe tăbliţa putredă din Coasta Cerbului. Şi nu îl mai găsesc deloc patetic. Dimpotrivă, îmi pare tocmai potrivit acestui timp. Potrivit şi locurilor unde am văzut sângele urşilor, al caprelor negre, potrivit acelor postăţi întinse, tăiate „ras”, în care a murit pădurea.
Anii mei sunt mulţi şi ţin în mâini aparate fotografice scumpe, sofisticate. Întârzie la întâlnire doar cerbii.
CERBII TOAMNELOR 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Nicolae R. Dărămuș

3 Comments

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 8 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 10 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 11 Months Ago