COSTUME DE CAMUFLAJ
foto: Nicolae Dărămuș
Bolile copilăriei agresează vremelnic trupul şi, chiar ignorate, de cele mai multe ori se vindecă şi îl întăresc. Dimpotrivă, bolile tinereţii betegesc spiritul şi, dacă sunt neglijate, prind putere şubrezindu-l de la o zi la alta, pentru a doborî în cele din urmă şi trupul. Vânătoarea face parte din ultima categorie de maladii. Trupul nu cade din foc de armă, decât accidental, ci din „apa de foc” ce însoţeşte obligatoriu grelele cutume culinare ale vânătorului. Căci e lucru ştiut: pastrama „cere”. Cât despre căderea spiritului, ea se cheamă decădere. E o poveste lungă, vanitatea şi laşitatea făcând casă bună cu inconştienţa şi cruzimea, într-un mixtum compositum, durabil substitut pentru bărbăţie.
Din vremea vechilor mele pusee vânătoreşti, păstrez printre echipamentele de munte şi două „costume de camuflaj”, fiecare compus din geacă şi nădragi. Unul este gros, de iarnă, altul, subţire şi uşurel, menit verii. Le-am cumpărat cu sacrificii şi pe sub mână, în 1987, din Botoşani, unde mă purtase medicina, de la un magazin cu „articole de pescuit şi vânătoare”. Sărăcuţ ca mai toate prăvăliile timpului, acesta îmi păruse un adevărat pământ al făgăduinţei, iluzie la care mă ajutaseră tinereţea şi lipsa; ambele – o spun acum – lucruri nu tocmai rele.
Confecţionate „pentru export” – cum mă asigurase vânzătorul, spre a le sublinia calitatea – hainele acelea par indestructibile. Făcute din bumbac curat, cu căptuşeli lunecoase, matlasate şi dotate cu fermoare şi nasturi fără moarte, veşmintele, croite cu „spirit de răspundere” în careva întreprindere socialistă, nu vor să cedeze. S-au decolorat, rigiditatea stofei s-a dus demult şi, ca orice obiect folosit cu chef la vârsta porţilor deschise, au dobândit un aer de resemnare, simbolul unei – nădăjduiesc – nu prea târzii sapienţe care a înlocuit arma cu aparatul fotografic, cel ce precedase, de altfel, scurta mea rătăcire sângeroasă.
Abia aşa, cu inofensivul teleobiectiv în mâini, am găsit, în sfârşit, buna cuviinţă în avantajul imprimeului hainelor care, împletind culorile stinse ale toamnei, înşeală ochiul sălbăticiunii. Dimpotrivă, cu arma în palme şi cu degetul pe trăgaci, costumele de camuflaj îmi generaseră chiar de la achiziţie o vagă senzaţie de vină, tratată însă cu indulgenţa patimei: ucigaş, amestecat cu frunzele şi iarba, nu lăsam nici o şansă animalului.
Toate subterfugiile literare despre „competiţia sportivă” dintre vânător şi vânat, argumentând uciderea prin juxtapunerea forţată a instinctelor faunei şi puterea armei de foc – chipurile, egale –, păleau de fiecare dată la îmbrăcarea costumului de camuflaj. Iar comportamentul viitoarelor victime îmi arăta limpede că, atunci când eram aproape, văzul le rămânea singura „armă”, mai mult decât mirosul şi auzul, etern invocatele simţuri ce „nu iartă”. Or, cu glonţul pe ţeavă, costumul de camuflaj ştergea orice măruntă urmă de competiţie fair. Ceea ce nu puteam spune despre fotografie, când mersul mut şi topirea în peisaj mă duceau cu sufletul la gură lângă „trofeul” neştiutor pe care, rămas viu şi nevătămat, îl căutam a doua zi, a treia, iar şi iar.
Economia de piaţă a pătruns în toate şi viaţa a devenit o marfă. Drepturile şi libertăţile biodiversităţii nu şi-au făcut loc în conştiinţe, în vreme ce inumanitatea umanităţii, clamând numai drepturile şi libertăţile omului, le condamnă pe toate celelalte la o moarte rentabilă. Din hobby, vânătoarea a devenit afacere, iar sculele crimei sunt o marcă a contului bancar şi a poziţiei sociale. Armele sunt tot mai sofisticate, iar costumele de camuflaj nu se mai vând pe sub mână, ci se lăfăie pe rafturile magazinelor cinegetice. Pe vremuri, iarna, închise fiind la culoare, ele trădau totuşi vânătorul conturat pe albul zăpezii. Astăzi, producătorii de echipamente cinegetice s-au îngrijit să înlăture şi acest neajuns: au fabricat costumul de camuflaj „alb-murdărit”. Găselniţa a prins şi bărbaţii cu puşcă s-au grăbit să îşi completeze garderoba virilă şi cu această nouă perfidie. Victoriile lor asupra sălbăticiunilor sunt asigurate acum în patru sezoane, iar costumele de camuflaj împrumută fotografiilor vânătoreşti aerul belicos şi obligatoriu victorios al soldaţilor întorşi din războaiele crâncenei păci mondiale.
O subţire satisfacţie mi-o aduc de ceva vreme nişte bărbaţi harnici şi modeşti, absolut la locul lor: gunoierii şi vidanjorii. De când se găsesc pe orice raft, profesioniştii jegului şi-au înlocuit salopetele prin costume cinegetice de camuflaj. Care, în sfârşit, acoperă trupurile unor oameni de treabă, curajoşi cu adevărat, servind unui scop util şi nobil: curăţenia.

Jurnalul Naţional, 11 decembrie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 8 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 10 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 11 Months Ago