Aşa cum merg lucrurile, nu m-ar mira ca într-o bună zi să citesc în presă despre cel mai mare drujbist al lumii. Foarte probabil că individul va fi arătat publicului pozând glorios lângă un copac bătrân, retezat şi gros cât înălţimea „sportivului”, care ţine în mână o foarte modernă drujbă. Astăzi, când performanţa nu mai prea are de a face cu morala, cu talentul şi abilităţile omului, când banii impun „performerul” şi, deopotrivă, ciudăţenia „recordului”, ipoteza celui mai mare drujbist al lumii nu îmi pare deloc absurdă.
Premergător, „specialiştii” silvici plătiţi vor umbla prin pădurile lumii, spre a găsi arborele-gigant, îl vor măsura, nota pe GPS şi îl vor raporta superiorilor. Contra cost şi în condiţii de maximă siguranţă şi confort, firma organizatoare va transporta până la poalele copacului pe bogătaşul care îi va oferi cel mai bun preţ iar acesta, înarmat cu un fierăstrău mecanic de ultimă generaţie, va doborî colosul verde, după un formal instructaj de protecţie a muncii.
Va urma tăierea unei felii circulare din arbore – cât mai spre baza acestuia, unde grosimea este maximă – şi atârnarea acesteia pe peretele vilei individului sau pe cel expoziţional. Medaliile nu vor întârzia. Tot contra cost, reporterii şi fotografii vor roi admirativ în jurul insului care va simţi, în sfârşit, că este „deosebit”. Apoi, în interviuri, va vorbi despre riscurile la care s-a expus în sălbăticie, căci oricând ar fi putut fi strivit de căderea tulpinii şi va declara că este gata să doboare – la figurat şi la propriu – un nou record. Bineînţeles, la o altă specie vegetală. Va vorbi cu emfază despre faptul că drujba sa de campion nu se înjoseşte cu fagi, mesteceni, sălcii, meri şi pruni – care sunt pe toate drumurile, fiind accesibili drujbiştilor de rând –, el căutând numai specii rare, aflate pe cale de dispariţie în ţinuturi exotice.
Între timp, „specialiştii” vor fi fost luat deja drumul codrilor, spre a descoperi un nou matusalem verde, demn de moarte sub mâna călăului de elită. Faptul că, de la o vreme, arborii-record vor fi tot mai subţiri şi mai rari nu va conta. Întotdeauna un trunchi va fi mai gros decât majoritatea celorlalţi, chiar dacă, cu timpul, el nu va întrece dimensiunea omului sau a piciorului său. „Cel mai mare ” – arbore mort, drujbist, campion – va exista şi va fi scos în lumina reflectoarelor, deşi el va fi tot mai mic.
Dovada incontestabilă că exact aşa merg treburile o fac vânătoarea comercială actuală, „performanţa” şi exponentul viu al acesteia: „marele vânător”.
MARE VANATOR1
foto: Nicolae Dărămuș
Exact după canoanele descrise, la această oră mai mult decât oricând în istorie, îmbogăţitul – dornic de a fi diferit de gloata banalilor din Top Forbes 500 – plăteşte şi este purtat în faţa victimei pe care o ucide cu o armă tare şi, obligatoriu, scumpă. Între el şi munteanul din vechime care – din necesitate şi cu frica-n sân – prin zăpadă sau tină, lua urma vierului sau a ursului, trăgând asupra lor cu flinta „capsieră” ce scuipa plumbii imprecis şi riscant, diferenţa de performanţă este uriaşă. După cum tot uriaşă este şi diferenţa dintre arivistul cu armă şi braconierul ţăran de azi, cel care îşi face puşca în beci, „la pilă” şi vânează, mânat de primitivă patimă şi nevoi spre a aduce – la o casă pauperă, de cele mai multe ori – un mistreţ din care nu iroseşte nici copitele.
În ambele situaţii, plebeul sărac este bărbat faţă de mondenul plutocrat care ucide purtat pe braţe, se laudă în gura mare şi „merge mai departe”, spre un cont bancar şi mai şi, ce-i asigură cumpărarea unui trofeu cinegetic şi mai şi. Elefantul, leul, leopardul, puma, jaguarul, antilopele şi bivolul Africii, ursul alb, ursul grizzly şi cerbul sunt printre speciile mereu râvnite şi ucise de el care, de departe, dispreţuieşte iepurele şi vânarea acestuia. El „practică” strict la „vânat mare” şi o spune răspicat, ca să se ştie cu ce fiare are el de a face şi, mai ales, spre a informa publicul despre virilitatea sa. Aceasta rezultând şi din enumerarea armelor posedate, toate „de firmă”, având calibre foarte mari.
Instalatorul meu este vânător. Are o singură puşcă, veche, cu ţevi „lisse”, juxtapuse. Mai mult o ţine în dulap, sub lacăt. Iese rar, la iepuri, „că dintr-ăştia-s destui”. O face de vreo două-trei ori pe an. Fără armă l-am întâlnit însă adesea, hălăduind prin păduri şi pe margini de râu. Ascultând, văzând. Îi râd ochii atunci când îmi povesteşte despre culorile frunzişurilor ori despre vietăţile ce i-au ieşit în cale. Împarte sălbăticiunile în două categorii, pe criterii personale, estetice şi de vanitate, în care gingăşia, măreţia şi vigoarea făpturilor primează. De aceea vânează iepuri, dar n-ar slobozi glonţul, Doamne fereşte, într-un cerb, o căprioară, un urs sau în cocoşul de munte. „Cum să omori aşa ceva?! Îi păcat de neiertat! Şi apoi, ce să faci cu ele? Le strici degeaba!” sunt argumentele sale.
MARE VANATOR2
foto: Nicolae Dărămuș
Ascultându-l, înţelegi lesne că diferenţa dintre cei doi vânători nu o fac doar banii.

Jurnalul Naţional, 1 ianuarie 2012

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 6 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 8 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 9 Months Ago