DE LA ERA EGOULUI1
foto: Nicolae Dărămuș
Când în urmă cu patru ani Valentin Zaschievici – pe atunci redactor şef la Jurnalul Naţional – m-a invitat să ţin o rubrică „de ecologie”, l-am întrebat în ce ar vrea să consiste, practic, colaborarea. „Să scrii cam tot cum ai scris la Academia Caţavencu şi Cotidianul: reportaje, investigaţii, anchete de mediu” m-a lămurit el. I-am spus că nu mai sunt interesat de cazuri, de vinovaţi cu nume şi prenume, de argumentele şi consecinţele juridice ale faptelor penale care ucid natura: „Voi scrie, dacă accepţi, altcumva: pilde, povestiri, eseuri. Aş vrea ca, citindu-mi scriitura, oamenii să cadă pe gânduri, să se simtă oarecum părtaşi la rău, asemenea spectatorilor aflaţi la o nedreaptă execuţie publică. Deopotrivă, aş vrea să se înţeleagă că nu numai individul cu drujbă, cel cu armă de vânătoare sau patronul din a cărui fabrică se scurg reziduurile toxice în fântâni sunt răspunzători de condamnarea vieţii. Abia scriind pilde, poate chiar din postura victimelor directe, cititorii vor simţi tristul adevăr de la care mereu îşi întorc faţa, tolerându-l, prea ocupaţi cu importantele nimicuri cotidiene. Voi încerca să ajung la mintea lor prin inima lor. Numai aşa pot nădăjdui ca mesajul meu să rămână, spre a trezi angoasa că trebuie făcut ceva.” Omul a acceptat de îndată, sugerându-mi şi un titlu de rubrică: „Ecofabule”. A fost, practic, începutul acestei cărţi.

De cărţi însă librăriile nu duc lipsă. În ciuda evidentei scăderi a interesului pentru citit, tomurile sunt tot mai numeroase, semn că, totuşi, piaţa cărţii, ca obiect comercial, prosperă.
Paradoxul are o explicaţie simplă: asemenea presei tabloidizate, şi cartea s-a tabloidizat. Sunt cărţi care se parcurg şi cărţi care se citesc. Faţă de primele – ele fiind o adevărată specie dominantă – ultimele par puţine. Acestea sunt tipăriturile care în loc să informeze, formează, care în loc să distreze şi să omoare timpul, pun omul pe gânduri. Sunt cărţile care, fără să rezolve o problemă, clarifică şi deschid drumul.
Aşadar, cărţile adresate spiritului – printre care şi cele de ecologie, disciplină care înseamnă tot mai mult înţelegerea frăţiei întru Dumnezeu – există şi se înmulţesc de la o zi la alta. Ignorate de dascăli, de sisteme, ele sunt descoperite întâmplător şi, după cum ţintesc inima sau numai mintea cititorului, paginile lor devin sau nu „de succes”. Pe această observaţie îmi fundamentasem argumentul viitoarelor mele ecofabule.
Din banale ştiri despre chipurile morţii, trebuia să generez istorii vii. Căci una era ca ziarul să anunţe braconarea unui urs la Voroneţ, şi cu totul alta era ca cititorul să afle, chiar din postura celui împuşcat, cum e să suferi zile în şir cu glonţul în măruntaie. După cum în locul unei veşti fugitive despre poluarea unui râu, tot el să simtă, aşezat în fotoliu, sufocarea păstrăvului cu branhiile năclăite de zoaiele pensiunilor. Deopotrivă, lui, cititorului, trebuia să îi răsune în urechi şi geamătul molidului secular retezat de drujbă şi strigătul mut al rechinului lăsat viu în ocean, în vreme ce înotătoarele lui, retezate, înoată în „rafinata” supă servită unor turişti cu buzunarul plin.
Abia aşa, trezindu-se în compasiune şi revoltă, cititorul putea aspira la statutul frăţiei sale cu „râul, ramul”. Şi, dacă puteam sugera asta, era fiindcă fusesem un norocos: prinsesem coada timpului, bucurându-mă de darurile unei Naturi încă „neatinse” şi ale omului încă „întreg”. Cu atât mai mult, vremurile îmbolnăvirii acestora mi-au impus ca pe o urgenţă strigarea banalei concluzii că cel mai important lucru într-o viaţă este nu să produci sau să îţi produci satisfacţie, ci să nu produci suferinţă.
Obişnuinţele sunt însă a doua natură. De zeci de ani citim si auzim: „Fii cel mai bun!”, „Meriţi ce-i mai bun!” „Cunoaşte-ţi şi cere-ţi drepturile!” Şi totuşi, deşi intoxicaţi cu astfel de slogane şi oferte, dovadă că a doua natură nu o poate înfrânge la nesfârşit pe prima, tot mai mulţi sunt cei care simt necuviinţa lor, în vreme ce conştiinţa le şopteşte îndemnuri fireşti: „Fii bun!” „Meriţi după fapte!”, „Cunoaşte-ţi îndatoririle!” Căci trebuie recunoscut: a fi cel mai bun nu înseamnă întotdeauna a fi neapărat şi bun: cel mai bun vânător, cel mai bun lunetist, cel mai bun drujbist, cel mai bun războinic, întâiul ins din topul bogaţilor… Poziţii şi stări de satisfacţie obţinute fără excepţie cu preţul suferinţei cuiva şi a ceva.
Pe zi ce trece, angoasa generală cheamă inconturnabil spre urgența abandonării egoului, fie el individual, fie colectiv. Şi, deşi sistemele l-au stimulat şi slăvit mereu, începând cu şcoala care ne învaţă copiii cum să greşească fără de greşeală, deşi perpetuu i s-au ridicat pe piedestal „virtuţile”: individualismul, separaţia, concurenţa, lupta, supravieţuirea celui mai tare, bogăţia, „adrenalina” şi „spiritul învingătorului”, acestea nu au însemnat nici pe departe spirit.
E de ajuns să privim cu sinceritate în ograda sportului devenit afacere, în cea a afacerilor tradiţionale şi la detaliile biografic-morale ale nefericitei „lumi bune” spre a înţelege că întreaga criză a prezentului – spirituală şi materială – este rezultatul acestei mentalităţi „a învingătorului”, a îmbogăţirii în dauna celui sărac, a supunerii celui mai slab, a lăcomiei fără de măsură şi că ieşirea din criză se va realiza doar trăind altcumva: înlocuind separaţia prin comuniune, înfruntarea prin întrajutorare, fără-de-măsura prin echilibru, individualismul printr-un noi care să nu însemne numai noi, oamenii. Trebuie dărâmat zidul dintre omul-individ şi adevăr, dintre omul-individ şi viaţă. Altfel nu se poate.
DE LA ERA EGOULUI2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Nicolae R. Dărămuș

3 Comments

    • MARIANA

      Cum ne-ati obisnuit, cuvinte frumoase, profunde, de impact pentru cine vrea sa inteleaga si sa ia aminte..multumesc mult..da! e timpul sa dispara” zidul dintre omul-individ si adevar, dintre omul-individ si viata”..este timpul..minunat spus..

    • Radu Humor

      Am obosit eu, de când omul acesta pare că luptă cu toate puterile lui ( din păcate prea mult limitate de anumite lipsuri ce nu i se datorează) pentru o cauză pierdută, sau prea măruntă pentru unii ! Ce se regăsesc cel mai bine în vorbele unui JUles Renard :”Averea e fericirea celor săraci cu duhul”
      Averea pentru care luptă NRDărămuş este a noastră, a tuturor, dar din păcate, puţini se mai luptă pentru ea aşa cum o face doctorul (şi-n ecologie)
      .P.S.
      Mi-e fricăteribilă ca datorită pasivităţii unora şi dezinteresului altora, vajnicul ardelean să nu ajungă la vorbele unui alt celebru pe care l-au dat acele meleaguri
      :”Unii sunt naivi tocmai prin faptul că iau toate lucrurile în serios” – Lucian Blaga:

  • POSTFAȚĂ: DE LA ERA EGOULUI LA ERA FRĂȚIEI

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 8 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 10 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 11 Months Ago