Poate că nu ştiţi, dar prostata masculilor speciei homo sapiens este principalul duşman natural al masculilor altor specii. Al rinocerilor din Africa, al tigrilor din Asia şi al ursului brun din Europa, continent în care, după unii geografi, s-ar afla şi România.
Graţie cuminţeniei acestei ascunse glande – singura cu fibre musculare în structură – jetul urinar, ca şi alte jeturi, poate fi aruncat la aproape doi metri. Asta la vârsta adolescenţei, ba chiar şi mai apoi. După vreo 40 de ani însă, bărbaţii constată că vigoarea acestei manifestări fiziologice nu mai este ce a fost odată, dar nu se îngrijorează, amăgindu-se cu spusa psihologilor, că s-ar afla la „anii adevăratei maturităţi şi creativităţi”. Şi, abia când împlinesc o jumătate de secol, încep să îşi pună întrebări panicate despre balistica proprie. Vânătorii sunt primii care observă schimbarea, ei fiind, se ştie, mult mai obişnuiţi cu noţiunile de tir în general. Şi tot ei inventând – despre puşcă – o tragică zicală: „Nu mai merge cum mergea, nu mai trage cum trăgea.” Explicabil: după cincizeci de ani, vederea slăbeşte, mâna mai tremură, puşca e tot mai grea. Cu îngrijorarea pe chip se prezintă la doctor. Ecografia şi tuşeul rectal pun nemilosul diagnostic: adenom de prostată.
PROSTATA OMULUI, DUSMANUL 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Vestea cade ca o ghilotină peste proiecte, peste ambiţii şi conturi bancare, peste economii şi vise; inclusiv peste cele erotice. „Cu siguranţă doctorul ăsta se înşeală”, îşi spun şi pleacă spre consult la un altul, la un altul, dar diagnosticul e implacabil: prostata îşi face de cap. Este momentul crucial în care ea, prostata, ani de zile ignorată, cuminte, modestă, devine un fel de nou membru al familiei sau, la burlaci, un soi de invizibilă nevastă cicălitoare: „Nu mânca piper, nu bea pălincă, nu bea vin! Nu asta, nu asta!…” Este lesne de înţeles că şi alte bucurii, mai puţin inocente, devin interdicţii sau se cer a fi practicate cu o economicoasă prudenţă, fapt care atrage de data asta reproşul adevăratei neveste sau, după caz, al concubinei. Viaţa devine „bun pierdut” şi individul, dintr-o dată, simte că e înfrânt. Nevoia de victorii devine un imperativ terapeutic, asemenea unui drog, spre a dovedi şi spre a-şi dovedi că nu e terminat. Că puşca încă „merge cum mergea”, că mai „trage cum trăgea”. Şi, cum „vânătorii” tineri vin din urmă ameninţându-i prăzile, bărbatului cu adenom de prostată nu-i rămâne decât vânătoarea de vânat scump.
Dacă în tinereţe omul a fost vânător de iepuri şi prepeliţe, devine vânător de vânat mare. Dacă nu a fost deloc vânător, atunci se face şi, fără alte ucenicii, revendică direct împuşcarea fiarelor: rinoceri, elefanţi, bivoli, tigri, urşi. Într-un fel e de înţeles: mâna şi ochiul se şubrezesc şi trimiterea unui glonţ într-un animal cât dulapul, prin lunetă, e mai uşoară decât tirul la sitari. Cât despre preţul vânatului, el nu contează, că o viaţă are omul.
În Africa, până azi, cornul rinocerilor – simbol de virilitate – a fost făcut praf (odată cu rinocerii) de către pasionaţii cu prostata mare, încrezători în virtuţile sale afrodisiace. În Asia, vânzarea oaselor tigrului – alt fals afrodisiac – prin spiţeriile imbecil-tradiţionale chinezeşti, a împuţinat felina până la limita extincţiei. La fel a păţit şi irbisul, magnifica panteră a zăpezilor, care mai subzistă liberă într-un efectiv de vreo treizeci de exemplare monitorizate, dar braconate. Cadavrele acestora, implicit, au devenit trofee.
În Europa de vest, mai peste tot, ursul a dispărut, prigonit de bărbaţii cu prostata în creştere şi cu mintea în regres. Pirineii, de pildă, mai adăpostesc vreo zece exemplare, strict protejate, pe care, ridicol, ibericii le dispută în recensăminte cu „cocoşul galic”, fiindcă urşii, fără să ştie, sunt „comunitari” de când au apărut. Izolaţi, strâmtoraţi de „civilizaţie”, în epoca rutului, urşii Pirineilor sunt constrânşi la consangvinizare. Şi, degenerând, abia dacă sunt ceva mai mari decât berbecii.
Nu cred să mai fie nevoie de vreun argument pentru a conchide: impotenţa masculilor unei specii, omul, produce extincţiile altora. O stranie conexiune pe care psihologii şi biologii viitorului – care viitor? Asta e o altă poveste – o vor putea numi „extincţie încrucişată”…
PROSTATA OMULUI, 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 31 oct. 2010

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Nicolae R. Dărămuș

2 Comments

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 9 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 11 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 11 Months Ago