TERRA, TROFEUL1
foto: Nicolae Dărămuș
Un prieten din străinătate mi-a trimis un DVD editat de o societate cinegetică privată, menit să facă reclamă vânătorii în ţarcurile câtorva provincii hispanice. Despre vânătoarea din acele filme voi scrie altcândva. Asta nu fiindcă panica din ochii sălbăticiunilor masacrate – cerbi, mistreţi, mufloni şi vulpi – nu ar merita, spre luare aminte, nenumărate pagini, ci fiindcă, mai mult decât chipurile patrupedelor, din acele imagini mi-au vorbit chipurile oamenilor.
Filmele cu pricina ilustrau opulente partide cinegetice cu mult sânge – şi cu foarte mult „sânge albastru”, european. Şi, dacă atunci când le-am văzut nu m-am grăbit să scriu, a fost fiindcă tocmai detaliile acelor tablouri mortale, cu învingători ştiuţi dinainte, îmi paralizaseră dorinţa „dezvăluirii” critice. Reţinerea mea avusese o logică elementară: demersul jurnalistic ar fi fost inutil, fiindcă în viaţa acelui soi de oameni prostia nu era un accident. Ea era viaţa însăşi, în întregul ei, în stilul ei. Iar stilul este omul. Omul, nu numai la vânătoare. Mai ales nu la vânătoare. Mă convinsesem – graţie acelor personaje echipate şi înarmate – despre falsul proverbului cu piatra aruncată de un prost şi cu cei zece deştepţi neputincioşi. Adevărul este exact pe dos: zeci, sute, mii de proşti aruncă „pietrele” şi un deştept, doi, puţini oricum, nu le pot scoate. Proştii cu pricina, pe lângă gloanţe, aruncând şi echivalentele lor ciclopice, mult mai mortale.
Vizionând filmele, faţa vânătorii îmi păruse atât de respingătoare încât titlul iniţial al textului a fost „Hidoasa faţă a vânătorii”. Aş fi greşit: hidoasă nu era faţa vânătorii, ci feţele. Şi nu neapărat numai cele care se vedeau lipite de lunete şi de ţevile carabinelor, ci cele de „dincolo”. Dincolo de obrazurile fine, de mustăţile de muschetar, de maşinile 4×4. Feţele de dincolo de „hotare”. Privite separat, ele mi-ar fi părut diferite. Adunate laolaltă – într-un tablou cinegetic „tradiţional” – ele se asemănau izbitor.
Despre vidul bărbătesc al „marilor vânători” am scris nu o dată. Şi iarăşi am greşit: vidul absoarbe şi poate fi umplut, uneori chiar cu ceva bun. Rectific aşadar: „dincolo” nu e vidul, ci hăul bărbătesc. Iar hăul presupune doar cădere, un permanent şi obligatoriu „mai jos”. Căci, trebuie spus: în materie de abis, aceşti oameni sunt mereu gata de noi performanţe, cele făcute cu puşca printre patrupedele semidomesticite fiind doar vârful aisbergului. Iar colţii, coarnele, blănurile necuvântătoarelor sunt doar mărunte trofee convenţionale, fiindcă adevăratul lor trofeu este altul. Este unul pe care îl omoară zilnic, câte puţin, cu o armă cruntă, mai eficientă decât toate: banul. Iar mortăciunea care le va împodobi panoplia într-o prea târzie zi, nu este alta decât Pământul.
De aceea, voi lăsa acum urâţenia uciderii animalelor în ţarcurile hispanice, întrucât mult mai gravă este „vânătoarea” din „ţarcul” Terra. Acum, înăuntrul acestuia se află prinşi într-o încercuire fără scăpare toţi semenii mei: cei foarte asemănători şi cei aparent diferiţi, înveşmântaţi în blănuri, pene, solzi ori diafane membrane, adăpostiţi de ape, cer şi păduri. Şi nu e greu să observ că „vânătorii” sunt cam aceiaşi. Doar că, în funcţie de „vânat”, recuzita lor mortală este mereu alta.
Prostituata Mina – personaj făurit de Romain Gary – mărturisea că nu putea judeca oamenii după cum se poartă atunci când sunt dezbrăcaţi. Citind, m-am grăbit să judec: avea dreptate femeia. În acele momente „intime” oamenii sunt uneori jalnici – mi-am spus. Mina însă mi-a tăiat elanul, explicând: „fiindcă pentru marile escrocherii ei se îmbracă întotdeauna elegant”. Într-adevăr, pentru ele, ei se îmbracă luxos, înveşmântându-le şi
pe acestea în straie lucitoare: progres, civilizaţie, investiţii, infrastructură, locuri de muncă…
La ceasul prezent, arabilul fertil al Terrei scade anual cu o rată egală cu suprafeţele Belgiei şi Olandei la un loc. Prin investiţii: aeroporturi, drumuri, clădiri. Industriile lemnului reduc pădurile cu echivalentul a două terenuri de fotbal pe secundă. Şi pe unele, şi pe altele – cât vor mai rămâne – încălzirea globală le poate transforma în amintire. Printre marii vânători – mari, faţă de ce şi cine? – rareori am văzut un genial cineast, un mare sculptor, un scriitor generos, un virtuoz al viorii ori vreun pictor vestit. Adică, n-am prea văzut „oameni mari”, deşi acolo sunt numai oameni pentru care doar mărimea contează: a contului, a proprietăţii, a trofeului de vânătoare. Sunt limitaţii fără limite, acei ignoranţi harnici pentru care Pământul este o rentabilă experienţă de nomad. Cei care strivesc mereu „corola de minuni a lumii”, rentabilizând-o, calculând cât pot scoate pe ce a mai rămas din ea.
Cotidian, din adevărul acestor inşi, la public nu ajunge nimic. Trăind pe avioane, pe iahturi, în automobile, birouri şi vile cu gard electrificat, ei nu sunt decât o imagine lucioasă, făcătură dictată vreunei reviste ori post TV, specializate în „chirurgie estetică”.
Vânătorile nu se pot face însă în acele locuri ascunse. De aceea, dincolo de suferinţa sălbăticiunilor, ele au şi un paradoxal merit: arată adevăratul chip al „oamenilor importanţi”, al celor care, deşi măsoară totul, sunt fără de măsură în toate. Iar sângele, curgând gârlă din remorci cu sute de cerbi, mistreţi şi mufloni asasinaţi, nu e decât dovada că acolo unde nu e bun simţ, legile sunt neputincioase. Întâmplător, un astfel de loc este şi România.
TERRA, TROFEUL 2
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 28 februarie 2010

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 6 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 8 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 9 Months Ago