„Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

În Cotidianul din 23 iulie 2004 publicam textul de mai jos, despre obiceiul popular al ”cetelor de urși” din zona Comăneștilor de Bacău. Am republicat textul  în revista Academia Cațavencu, ilustrat ca acum. Sesizările mele de atunci au fost adresate Parchetului General  (incriminat fiind un deputat) și  cabinetului primului ministru,  Adrian Năstase. Fără vreun răspuns. Era explicabil: promotorul fărădelegilor un deputat al partidului de guvernământ. Am refăcut demersurile scrise de îndată după alegerile legislative din 2004 și instalarea guvernului Tăriceanu, în decembrie. Tot cu rezultat nul.

În scurt timp am mers și la Palatul Cotroceni, unde am avut o convorbire cu doamna Renate Weber, propunându-i informarea președintelui Traian Băsescu asupra situației tragice pe care promovarea legilor liberale avea să o aducă privitor la ecosistemul forestier carpatin. Un material extins depus la Președinție mi-a însoțit demersul. Decursul jafului în anii care au urmat până în ziua de azi – pe lemn și faună – i-a confirmat  conținutul. 

Revin de data asta, despre continuarea uciderii în masă a urșilor în județul Bacău, de dragul unei tradiții imbecile. În continuare oficialii tac, închid ochii la sursele ilegale care procură blănurile ”cetelor”, la prelucrarea  acestora (tot ilegală). Mai mult chiar: extazul  imbecil al jurnaliștilor (chiar și al „oamenilor de bine” de la National Geographic ) confirmă otrava ignoranței fesiviste aproape de nivel național… 

De la câțiva purtători de urși în 2004,  numărul acestora a ajuns în 2016 la multe zeci în fiecare ceată din satele județului Bacău.  Iar fala locală e cu atât mai mare cu cât numărul ”urșilor” e mai mare… Concurența își spune cuvântul…

Hidoșenia acestui spectacol grobian  este greu de descris. Cât despre  valoarea pierderilor privind o specie ”integral protejată”,  biodiversitatea, dreptul la viață al sălbăticiunilor,  într-o Românie care se vrea civilizată,  ce să mai spun?… 

…………………………………………………………………………………………………….

Sicilia de pe Trotuş

Omul care-mi spusese „Aici e ca-n Sicilia, dom’le” nu fusese niciodată în Sicilia. Văzuse pesemne filme care-i inspiraseră comparaţia şi, cu glas schimbat, adăugase: „Dar mafioţii noştri-s mai omenoşi, că, orişicât, nu uită de unde-au plecat…”. Rostise explicaţia cu un ton anume, moale, amestecând neputinţă, veneraţie, invidie, amintind de felul în care vorbeşti despre un popă fără har, lacom, în parohia căruia, prin voia Celui de Sus, te afli. Era taximetrist pe o Dacia hărtănită şi, atunci când l-am întrebat dacă au baroni locali, m-a pus rapid la punct cu simbioza specială dintre pragmatismul locuitorilor şi demnitatea acestora: „Ehe, nu-l cunoaşteţi pe dom’ Cămară… Maare domn, dom’ Cămară!… E drept că, dacă te duci la dânsul cu o problemă şi-l nimereşti în zi proastă, stresat – că are multe pe cap – i se năzare din te miri ce. Zici ceva de i se pare lui şi sare la tine. Te batjocoreşte, te suduie şi, când se ambalează, nu se rabdă. Deh… Te ia la pumni, la pălmi. Îţi cară picioare-n fund până te dă afară. Dar e bine să nu pleci. După ce se răcoreşte, se potoleşte şi-i pare rău. Vine la tine, te ia binişor, te bagă-n casă, te omeneşte ca lumea, îţi bagă şi-n traistă. Nu pleci de la dânsul fără ceva. Nu pleci cu mâna goală, îţi dă şi bani. Maare domn, dom’ Cămară. Are şi elicopter!”.

La adresa dorită, am coborât într-o uliţă noroioasă, dinaintea unei case scunde. Ca din pământ, stăpâna – o femeie trecută de cincizeci de ani – cu privire iscoditoare, m-a întâmpinat închizând poarta în urma sa, semn că dincolo n-aveam ce căuta. Telefonic, o prevenisem asupra vizitei şi din amabilitatea acelei convorbiri nu mai rămăsese nimic. „Aţi venit degeaba, că n-aveţi ce filma… Nu mai avem urşii. Nu mai avem nici unul. I-am vândut pe toţi şi ne-am luat Matiz”. Fotografiile, făcute cu câteva săptămâni în urmă în grajdul casei, înfăţişau douăzeci şi cinci de blănuri de urs brun, unele mai vechi, altele noi, abia argăsite, întinse ca hainele la uscat pe poliţe improvizate, pe grinzi, alături de unelte aflate în neorân-duială şi pânze groase de păianjen.


foto: Nicolae Dărămuș

Am îngăimat perplex şi înţelegător: „Aşa-i, se descurcă omul cum poate… Şi cine a cumpărat blănurile?” „Nu ştiu prea bine”, a continuat gospodina. „Bărbatu’meu s-a ocupat de afacere. Multe blănuri a luat domnu’ deputat. E profesor, dar le are cu etnografia”. Vorbeam despre blănuri de urşi braconaţi…

Am plecat de acolo la Muzeul Etnografic al târgului. Întâlnirea cu exponatele putea să degenereze într-o luptă corp la corp, dacă m-aş fi încăpăţânat să fotografiez în „camera interzisă”. „Fotografiaţi orice, dar nu aici – suna îndemnul muzeografilor. E taxă pentru fotografiere, o plătiţi, dar aici nu fotografiaţi fără aprobarea domnului deputat!”. Mă supusesem, fiind pe teren străin, dar exponatul e unul de neuitat: într-un tablou „foto-color”, de aproape un metru lăţime, domnul deputat, înconjurat de vreo cinsprezece „ursari”. De o „ceată de ursari”, cum li se zice în zonă. Toţi sunt îmbrăcaţi în piei naturale, provenind, se pare, de la urşi mari. Deasupra capetelor purătorilor se află craniile, naturalizate hidos, în rânjete fioroase de ipsos vopsit.


foto: Nicolae Dărămuș / ceată de ursari

De la muzeografi am aflat că domnul deputat este un mare animator al obiceiurilor de Crăciun şi de Anul Nou. „A încurajat formarea cetelor de ursari cu piei originale, dar nu cu imitaţii de blană, ca prin alte părţi.


foto: Nicolae Dărămuș

A urat de Sărbători la Poliţie, la Parchet, la Primărie, la Prefectură. Fotografia e de atunci.” – îmi explicase cu mândrie gazda. Pentru mine, era clar că nici una dintre „autorităţi” nu-l întrebase nimic.

Pe deputat îl cheamă Vasile Miron1 şi a fost profesor de matematică înainte de a fi ursar la PSD. Nu ştiu dacă e una şi aceeaşi persoană cu deputatul care le dă bani de Matiz gospodarilor care-şi vând urşii din bătătură, dar se poate afla. Va fi greu, că-n PSD sunt mulţi ursari, majoritatea cu puşcă.

Mă aflam la Comăneşti de Bacău, judeţul lui Mitrea, Seche, Hrebe, în Moldova „urmaşilor urma-şilor” lui Ştefan cel Mare, în anul 2004, an al negocierii acquis-ului european de mediu, în vederea aderării – fără urşi! – a României la UE. Detaliul de loc l-ar putea interesa pe vreunul dintre subordonaţii domnului procuror general, Ilie Botoş.

Cotidianul, 23 iulie 2004

Nicolae R. Dărămuș

2 Comments

    • Răzvan

      Da. Și „starostele” cetei de la Asău e, probabil că nici nu se putea altfel, un brigadier silvic. Am aflat asta cu ocazia participării lor la un „festival de datini”. Romsilva ca-n Sicilia.

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 5 Months Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 7 Months Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 8 Months Ago