Ăla …

Ăla …

Ala

Au trecut vreo şaisprezece ani de când am purces la o campanie mediatică şi ONG-istică „pro natura”. Începusem demersul din postura unui „aliat” al ursului brun, iar pledoariile mele de atunci, privind protecţia speciei şi a habitatelor acesteia, mi-au creat o imagine publică oarecum stranie: „Dărămuş? Da… Ăla cu urşii lui…” Urşii erau aşadar „ai lui Dărămuş”, nicidecum ai României, ai Terrei, ai Celui de Sus sau, pur şi simplu, ai … urşilor, ca simpli urşi. Ei nu făceau parte din „patrimoniu”, cum făceau parte, de pildă, vestitele brăţări dacice, icoanele pe sticlă, Voroneţul sau alte clişee moarte, cimentate în conştiinţa publică. Nu. Urşii erau „ai mei”, ai celui care, în loc să mă ocup de oameni, de bolnavii intraţi în cabinet, iată, mă interesam de nişte amărâte şi neimportante dobitoace.
Sensibilul “barometru” al stării ecosistemului forestier – cel de care depinde pe termen mediu şi lung calitatea vieţii unui teritoriu – aşadar „barometrul ecologic” întrupat de ursul brun, de comportamentul şi evoluţia efectivelor sale, nu însemna nimic în ochii majorităţii conaţionalilor. Mult mai la îndemână fusese catalogarea mea drept „ciudat”, drept „ăla cu urşii”.
Mai apoi, devenind un „avocat” al lupului – ceva mai vocal până la adoptarea unor legi cât de cât protectoare pentru acest prigonit – aveam să aflu că sunt „ăla cu lupii”. În tot acest timp, imagini cu lupi şi urşi ucişi de om, ori cu puii lor, orfani, au ornat articolele semnate de mine. Mi-am atras şi serioase duşmănii din parte unor „largi mase de muncitori, ţărani şi intelectuali”, convinşi că fiarele pădurii iau hrana de la gura poporului.
Zeci de texte am publicat apoi despre pădurile tăiate, ilegal sau legal – când acestea sunt puţine e totuna, hârtiile fiind o formalitate facilă acum şi aici – ilustrate cu nesfârşite întinderi de cioate. Faptul mi-a adus un nou chip, de data asta ceva mai pe înţeles: „ăla cu despăduririle”. Am scris şi o serie de pagini despre deşeurile din râuri şi e foarte probabil ca cineva să creadă sincer că sunt „ăla cu gunoaiele”.
Am semnat apoi în presă câteva articole despre caii morţi „la locul de muncă”, sau ucişi de-a dreptul de foştii lor stăpâni, cu muchia securii, ori cu glonţ, pentru vina de a fi fost bătrâni, bolnavi şi de a nu-i mai fi putut sluji . Cai lăsaţi să putrezească pe te miri unde, la margini de păduri, de ape ori prin şanţuri. Fotografiile nu au lipsit nici atunci. Dacă aş fi continuat, cineva ar fi conchis cu siguranţă că sunt „ăla cu caii morţi”.
Despre câţiva cospirituali cunoscuţi, aflu că trec drept „ăia cu liliecii” sau „ăia cu sturionii”. Documentele primilor, conţinând relatări precise despre riscurile ecosistemului forestier în urma scăderii populaţiilor de lilieci – care reglează natural, reducându-le, hoardele insectelor dăunătoare pădurii – erau dublate de imagini cu sute de lilieci morţi. Relatările celorlalţi despre braconajul industrial din Delta Dunării erau ilustrate cu opulente cordoane de caviar, lunecând din burţile despicate ale morunilor ucişi.
Aşa cum merg treburile în România – şi nu numai! – în scurtă vreme cred că îmi voi ilustra textele cu fotografiile unor oameni morţi. Asta în cazul în care nu voi fi şi eu însumi printre aceştia. Morţi pe maluri de râu, „la locul de muncă”, pe străzi. Unii intoxicaţi cu cianuri şi nitriţi din ape, cu metale grele, alţii sfârşiţi de căldură, deshidrataţi sau morţi de foame. Un analist, aflat ceva mai aproape de subiect, ar zice atunci, în sfârşit: „Dărămuş? Da…Ăla cu oamenii.” Dar şi el ar fi cam pe lângă adevăr…
În urmă cu un secol şi jumătate, un sălbatic înţelesese însă mai bine decât mulţi dintre conaţionalii mei creştini, europeni,
civilizaţi, „umanişti”, că „De ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. (…) Chiar şi omul alb nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.” Recunosc, nu am fost original: am citat – a câta oară? – din cuvântarea atribuită marelui şef de trib, indianul Seattle, rostită pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dinaintea unui oarecare fost preşedinte american.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Eco-art – the chance of a new educational system

Eco-art – the chance of a new educational system

nicuecoarta

In 1956 The Roots of Heaven, the novel that was to bring Romain Gary the Goncourt Prize, was published by Gallimard. Seen by critics as the first ecological novel, it generated another piece of socially engaged art – the eponymous movie by John Houston, starring Errol Flynn, Juliette Gréco and Trevor Howard. The promise of art seemed to herald a new era of conscience and awareness. Set amid the beauty and bounty of French Equatorial Africa, the actions of Morel – the stern defender of elephants that is the protagonist – are a powerful symbol of how devastating greed can be, sacrificing both our minds and our surroundings to the false promise of progress and development.

In 1980, in the preface of the second edition, Gary reflected upon the novel’s legacy and its mass effects. He recalled how, in 1956, in a meeting of twenty high-profile journalists, only four knew what the word “ecology” meant.  Twenty-four years later, the world had not awakened to an awareness of the global good. “Times have not changed at all since the first printing of this book: just as easily, we continue to determine people’s fate in the name of their right to self-determination. The diffusion of ecological consciousness founders upon what one might call the inhumanity of the human”, he wrote. Still, true to himself, he added: “Across the world, forces are gathering, with determined youths at the vanguard of the fight. The name of Morel, the pioneer of this fight and the hero of my novel, is unknown to them. But this does not matter. The heart does not need a new name. People have always given their best for life to keep a certain kind of beauty. A natural beauty.” In a marked contrast to the rest of the preface, his words carry the timid promise that mankind has yet to become what it can be. A few months later, as a bullet from his own revolver released Gary from his earthly concerns and his concerns for the Earth, this promise was lingering on.

Sixty years have passed since The Roots of Heaven was published, and we have since stepped into a new millennium. Today, the word “ecology” is well-known, too well-known. Those that speak it are many – a good omen, perhaps – yet those that practise it are still too few. People that are now of my age were once the youths in which Gary had placed his hope and on which, inchoately and silently, the Earth was counting. Yet, as greed takes its huge toll, my generation seems more determined than ever to tread the same dangerous and commonplace path. Now having reached “maturity”, those youths have become the new plutocrats – the entrepreneurs and successful warriors of today. As Gary said in The Man with the Dove, “nothing succeeds like success”: it is the twenty-first century and the powerful few continue to determine the fate of the nature in the name of the right to self-determination. The wars of the present export “democracy” only to the places where the land is floating on seas of oil, covered in millenary forests or covering veins of gold – in short, where there are resources fit for exploitation. “I do not crush the world’s corolla of wonders/ And with my mind I never slay the mysteries I meet”, wrote the philosopher-poet Lucian Blaga. How many people have understood this message, at once desperate and resigned?

For a while now, copying a Western model, Romania sees the periodic publication of a strange book. Called the Top 300, to me it seems more a catalogue of vanity than of success. In its pages are the smiling, satisfied, yet lifeless faces of my generation, ranked strictly according to the size of a bank account. Yet beyond these numbers lie the same hallmarks of “progress” and “development”: the accumulation of gigantic properties and resources used discretionarily, alongside the well-known endorsements of hyperconsumerism. ‘I, too, crush and monetize the world’s corolla of wonders’ would be a fitting slogan.

This slogan is the guiding thread of a book published not too long ago, called Confessions of an economic hit-man. It sees its author, John Perkins, repent publicly for having devoted his life to a murderous goal: the destruction of life and the restriction of freedom on Earth. Alongside fellow official delegates – ‘economic hit-men’, as he called them – he had worked to annex “underdeveloped nations” onto the corporate empire, by ensuring that national leaders complied with the signing away of territories, resources and forms of life. The promise of progress, development, civilization and prosperity left behind only poverty and death, in no little part a reflection of the spiritual impoverishment of the decision-makers themselves.

As libraries are awash with pertinent exposes of a cruel system, Perkins’ testimony is too little, too late. Still, it has the merit of showing the simplicity of his mission and the certainty of its success, by highlighting the ways in which human conscience – whether of the layperson or the leader – can be perverted by the ‘world school system’. Having to persuade ‘third world’ leaders that their countries are in urgent need of progress and development, Perkins readily found the politicians already convinced by this ‘self-evident’ truth. For both sides, progress had nothing to do with the human spirit, being little more than a conglomerate of highways, airports, tunnels, residential areas and power plants – mega-constructions not motivated by public support or economic viability, yet with dramatic long-term environmental effects. For each of these investments entailed the reduction of natural surfaces – forests, fertile soils, water – as well as complex ecological imbalances, ranging from noise pollution to chemical and radioactive discharges.

So, what is the link to the world school system? An incisive answer comes from Jacques Yves Cousteau: “Unfortunately, as our universities reflect the morality of the market, they do not produce good citizens, by inoculating a permanent sense of fierce competition based on success, money and more money. Young people are pushed headlong into the social trap that is the mentality of immediacy’. John Perkins’ book is further proof that schooled political leaders, sincerely mesmerized by this dry vision of development and progress, could knowingly sacrifice their national interest for the sake of an ecologically barren future.

However, it would be a serious mistake to rest the blame with the teachers from our schools and universities, insofar as they are themselves the product of similar education, dominated by competition and ‘having’ at the expense of communion and ‘being’. Progressively alienated from nature by a life among asphalt, concrete and screens, it seems only direct hardship holds the prospect of a rude awakening for the ‘new man’. As Romain Gary wrote in The Roots of Heaven, “anyone that has known hunger, fear or forced labour begins to understand that protecting nature is of direct concern”.  While is easy to see why hunger, fear and forced labour are more easily borne in the midst of a living, generous nature than in a desert, are we destined to only truly understand this with the benefit of hindsight?

The ancient man – living in nature, earning respect by respecting divine laws – became ‘the master of nature’, harnessing machinery to impose his temporary lawa. Yet though nature periodically shows the errors of his ways – it only takes a tidal wave or an earthquake to cancel ‘progress and civilization’ – he seems to have learned little. Still, despite the world educational system working impeccably and misguidedly, ecology is penetrating the conscience of more and more people. Romain Gary was confirmed in his reserved optimism, since there have been ‘determined youths’ in my generation, combining the experience of nature, artistic talent and communication, and finding new ways of disseminating a generous message.

Still, the system labels nature’s most radical defenders as eco-terrorists, with the FBI unequivocally defining this phenomenon as “the use or threatened use of violence of a criminal nature against people or property by an environmentally oriented, subnational group for environmental-political reasons, or aimed at an audience beyond the target, often of a symbolic nature.” While one can readily understand why violence should be denounced and punished, it seems that destroying the tools that destroy nature becomes a crime, if they happen to be the property of anyone in the system. The notion of property trumps the truth of life.

Yet the environmental educational ‘para-system’ developed spontaneously, through the help of engaged artists, peaceful and obstinate people who understand that knowledge must pass through the heart to reach our conscience. Only then can information become wisdom, replacing man’s isolation with a sense of communion with the fellow beings hosted by the common abode that is the Earth. These teachers have told the world that the real eco-terrorists lie behind closed doors, crushing the ‘world’s corolla of wonders’ under the cover of self-serving laws. Drawing on their wide sense of communion, engaged artists have shown that the true price of greed is the suffering and agony of the Earth.

Working to serve a new spirituality, this type of art – eco-art – reaches people by appealing to their souls, not just their minds. Ranging from painting and sculpture to movies, photography, literature and music, eco-art should be urgently incorporated into the curriculum for all ages, replacing the dry and pedantic manuals of ecology. Targeting only reason and memory, courses on the concentration of greenhouse gases cannot instil compassion for animal suffering or revolt at the irreversible destruction of the ‘natural beauty’. Nor do they teach young people the generosity of thinking about individual risks alongside the threats to all future inhabitants of the Earth. Thus, it is imperative that future education comprise the study of eco-engaged art, turning towards the great divine work that is our world as a testimony to the fact that ‘beauty can be just as helpful as utility’ (Voltaire).

All in all, the fact that nothing can flourish as life is destroyed is too important a truth for our young to discover it by accident – and political will must acknowledge this. The words attributed to the native American chief Seattle say it all: ‘if all the beasts were gone, man would die of a great loneliness of the spirit. For whatever happens to the beasts, soon happens to man. All things are connected. Whatever befalls the Earth, befalls the sons of the Earth. […] Even the white man cannot be exempt from the common destiny.”

Nicolae R. Dărămuș

Eco-art – the chance of a new educational system

Eco-arta – șansa noului sistem educațional

nicuecoarta

În 1956 apărea la Editura Gallimard romanul „Rădăcinile cerului” ( „Les Racines du Ciel”), cel care avea să îi aducă lui Romain Gary premiul Goncourt. Critica avea să-l considere drept întâiul roman ecologic, el urmând să genereze încă o mostră de artă angajată: filmul având același titlu, cu Juliette Gréco, Errol Flynn şi Trevor Howard, în regia lui John Houston. Păreau să fie zorii unei treziri de conştiinţă, iar mijloacele artei o promiteau.
În 1980, în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii, autorul, aflat la 66 de ani, făcea o inventariere a câştigurilor morale ale acestui interval. Implicit, a efectelor de masă ale operei sale. Îşi amintea cum, chiar în 1956, la o reuniune, într-un grup de 20 de jurnalişti notorii, cineva a pronunţat cuvântul „ecologie” şi doar patru dintre aceştia îi cunoscuseră sensul.
Trecuseră așadar 24 de ani şi scontata trezire a lumii la conştiinţa binelui planetar nu se produsese. „Timpurile nu s-au schimbat deloc de la publicarea acestei cărţi: se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele. Pătrunderea conştiinţei ecologice se loveşte de ceea ce aş numi inumanitatea umanului”, scria Gary în prefaţă, ştiind bine că răul care putea ucide Terra era lăcomia. Morel, apărătorul elefanţilor din roman, şi Africa Ecuatorială Franceză, locul întâmplărilor acestuia, erau simboluri: primul – conștiința și atitudinea “pro natura”, a doua – generozitatea și frumuseţea Terrei. Faţă de ambele, lăcomia omului – generând goană bani, resurse și hiperconsumism – putea avea efecte devastatoare, distrugând planeta sub pretextul progresului şi dezvoltării.
Romain Gary n-ar fi fost el, dacă n-ar fi adăugat: „Pe întreg Pământul, forţele se organizează şi un tineret hotărât este în fruntea acestei lupte. El nu cunoaşte numele lui Morel, pionierul acestei lupte şi eroul romanului meu. Dar asta nu are importanţă. Inima nu are nevoie de un alt nume. Oamenii au dat întotdeauna ce a fost mai bun din ei pentru a păstra vieţii o anumită frumuseţe. O frumuseţe naturală.” Cuvinte contrastând cu întregul prefeţei, asemenea unei uși deschise timidei şanse ca omul să devină.
Ceva mai târziu, la 2 decembrie 1980, un glonţ din propriul revolver elibera de greutatea sa pământeană pe marea conştiinţă a Pământului care a fost Romain Gary. Lăsase uşa deschisă, așteptând concretizarea gestului său.
De când a apărut „Rădăcinile cerului” au trecut aproape 60 de ani și am pășit într-un nou veac. Cuvintele lui Romain Gary mă priveau și pe mine fiindcă, la anii mei de atunci, făceam parte din tineretul în care îşi pusese el nădejdea și în care, inconştientă şi mută, îşi avea nădejdea Terra. Astăzi cuvântul „ecologie” e cunoscut, prea cunoscut. Se află pe buzele tuturor – ceea ce înseamnă, totuși, o șansă! – dar în conştiinţele și purtarea a încă prea puţini. Lăcomia şi-a luat uriaşul tain şi din generaţia mea care, aflată acum la „maturitate”, este mai hotărâtă decât oricând să pășească pe același drum banal și periculos. Din rândurile generației mele s-au ridicat noii noii plutocrați: actualii întreprinzători și războinici de succes. Nu spunea tot Gary, în L’homme à la colombe, că „rien ne réussit comme le succès”? Este secolul al XXI-lea şi „se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare, în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele”; asta însemnând că cei puțini și puternici dispun discreționar de natura întreagă, acest dar divin făcut popoarelor de pe Arca: popoare de oameni , de arbori, de animale știute ori neștiute.
Războaiele prezentului exportă „democraţie” numai acolo unde pământul pluteşte pe mări de petrol, unde e încă acoperit cu păduri seculare, cu mări doldora de pești, parcurs de turme de sălbăticiuni sau poartă în măruntaie filoane de aur ; într-un cuvânt, acolo unde există „resurse” bune de exploatat. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Și nu ucid cu mintea mea tainele ce le-ntâlnesc” scria poetul filozof Lucian Blaga. Câți au înțeles până în ziua de azi și mesajul lui, atât de disperat și resemnat?
De ceva vreme, după model occidental, apare în România o carte stranie despre cei care, chipurile, au reuşit în viaţă. Se cheamă Top 300 şi mie îmi pare un catalog al deşertăciunii. Covârşitor, oamenii generaţiei mele – acel, cândva, „tineret” – zâmbesc din pagini: niște chipuri vioaie și satisfăcute, dar lipsite de viață și de bucurie. Catalogul îi ierarhizează strict în funcție de dimensiunea contului bancar. Dincolo de acesta se află însă aceiași markerii ai progresului şi dezvoltării: acumularea de ciclopice proprietăți private și resurse, discreționarul spolierii acestora și ştiutele îndemnuri la hiperconsumism, la care ei sunt primii. Adică „inumanitatea umanului”. „Și eu strivesc corola de minuni a lumii, transformând-o în bani!”- ar trebui sa fie sloganul lor.
Nu demult a apărut o carte al cărei fir roșu pare să fie tocmai sloganul de mai înainte. Ea se intituleaza Confesiunile unui asasin economic, iar autorul, John Perkins, se căieşte public pentru greşeala de a-şi fi dedicat existenţa unui ţel criminal: distrugerea vieţii şi îngrădirea libertăţii pe Terra. O făcuse de dragul banilor, împreună cu o sumedenie de „omologi” conaționali, având calificarea de ″asasin economic″. Slujise zeci de ani înghiţirea teritoriilor „subdezvoltate” de către noul imperiu corporatist, sub pretextele mincinoase ale progresului, dezvoltării, civilizaţiei şi prosperităţii omeneşti. Succesul acestui mecanism nemilos fusese mereu asigurat de consimţământul naţiunilor-țintă care, deși aflate în deplină libertate de alegere, acceptau – prin deciziile propriilor lideri politici – subjugarea și aservirea fără precedent a teritoriilor, implicit a resurselor și formelor de viaţă ale țărilor lor, interesului plutocrat. Faptul generând în toate acele locuri sărăcie şi moarte, ambele fiind consecințe ale sărăciei și morții spirituale ale acelor lideri și popoare.
Deși, ca mărturisire, este falsă și tardiva – întrucât librăriile abundă în cărți ce dezvăluie cu pertinență cruzimea sistemului – cartea lui Perkins are meritul de a arata cît de simplă fusese misiunea acestuia și cat de cert succesul, prin felul in care conștiința omului – fie el poporean, fie politician – este pervertita de către ceea ce aș numi „sistemul mondial de şcolarizare”. Trebuind să convingă liderii „ lumii a treia” că ţările cu pricina au urgentă nevoie de progres și dezvoltare, el, delegatul guvernamental, se întîlnea peste tot numai cu politicieni gata convinși de acest ″adevar″. Căci, în toate aceste minți alfabetizate, progresul și dezvoltarea nu aveau nimic în comun cu spiritul, ele însemnînd doar şosele, tunele şi canale de circulaţie, reţele feroviare, autostrăzi, metrouri, zone rezidențiale, aeroporturi și centrale termonucleare etc. Altcumva spus, însemând mega-construcţii: artefacte fără o reală motivaţie economică , nedorite de popor, neamortizabile și inadecvate specificului loco-regional, având însă dramatice efecte pe termen lung asupra mediului. Întrucât trebuie bine înţeles că fiecare construcţie însemna reducerea suprafeţelor naturale aparţinând fie pădurilor, fie arabilului fertil, fie apelor, la aceasta adăugându-se tulburarea ecologică complexă, începând cu poluarea sonoră şi terminând cu riscul celei chimice și radioactive.
Dar ce are sistemul mondial de şcolarizare, mai înainte pomenit, cu toate acestea? – ar putea întreba un cetățean atent. Răspunsul tranșant l-a dat în 1996 Jacques Yves Cousteau : „Din nefericire universităţile – care reflectă moralitatea pieţei – nu produc cetăţeni buni, ele inoculându-le permanent simţul competiţiei feroce axate exclusiv pe succes, avere, bani şi iar bani. Tinerii sunt împinşi cu capul înainte în capcana socială a mentalităţii imediatului.” Or, o mărturiseşte şi John Perkins: ″graţie″ acestor convingeri toxice, majoritatea liderilor politici astfel instruiţi, sincer fermecaţi de chipul mortificat al dezvoltării şi progresului, îşi sacrificau cu bună credinţă interesul naţional, de dragul unui viitor viitor nul, condamnat de apropiatului eşec ecologic al Terrei.
Ar fi însă o mare greseală ca dascălii – oricare ar fi nivelul instituției de învățământ – să fie blamați pentru această situație, fiindcă și ei, deopotrivă, sunt victimele aceluiași sistem de școlarizare, dominat de mentalitatea concurenței și a lui ″a avea″ , în dauna întrajutorării și a lui ″a fi″. Sistemul primei paradigme a născut astfel cu adevarat un nedorit om nou , al cărui trai pe asfalt, între betoane și dinaintea ecranelor l-au transformat pe zi ce trece intr-un izolat de natură, pe care numai vicisitudinile trăite nemijlocit îl mai pot trezi: ″Orice om care a cunoscut foamea, frica sau munca forțată începe să înțeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct″ – scria Romain Gary în amintitul roman. E lesne de înțeles că foamea, frica și munca forțată sunt mai ușor de suportat și de învins în condițiile unei naturi vii, generoase, decât într-un deșert. Pentru a întelege toate astea, trebuie oare ca omul sa o pațească?…
Omul vechi, cel pentru care experiențialul în natură coincidea cu viața sa cotidiană, el respectând legile divine și fiind el însuși respectat, a devenit ″stăpânul naturii″, impunându-și vremelnicele sale reguli cu ajutorul mașinilor. Și, deși periodic, natura i-a tot arătat eroarea drumului – fiind de ajuns un val tsunami sau o erupție vulcanică spre a-i anula într-o clipă ″progresul și civilizația″ – până acum nu pare sa fi învățat mare lucru.
Și totuși, în ciuda sistemului mondial educațional blamat de J.Y Cousteau, funcționând eronat-impecabil, spiritul frăției cu natura – într-un cuvânt, ecologia – pătrundea în conștiința a tot mai numeroși oameni. Rezervatul optimism al lui Romain Gary își găsea confirmarea. Acel ″tineret hotărat″ a existat așadar în generația mea, întrucât din ea s-au desprins oamenii care au imbinat experiențialul naturii cu talentul artistic și generozitatea comunicării adevărului spre cei mulți. Ei găsind și calea sădirii noii învățături.
Pe cei mai aprigi apărători ai naturii sistemul îi numește ecoteroriști, definiția dată de FBI fenomenului fiind fără echivoc: „Uzul sau amenințarea cu violența în formă criminală împotriva unor oameni sau proprietăți, făcute de un grup cu orientare ecologică, având motivații politic-ecologice , mizând și pe o audiență dincolo de țintă , adesea de natură simbolică”. Că FBI denunță violența împotriva unor oameni și că justiția o pedepsește, înțeleg. Iată însă cum până și a distruge mijloacele distrugerii naturii devine o crimă, dacă ele sunt în proprietatea cuiva din sistem. Proprietatea, ca noțiune, surclasând viața, ca adevăr.
“Parasistemul” educațional ″pro natura″ s-a dezvoltat însă spontan pe căi nebănuite, grație artiștilor implicați, oameni pașnici și obstinați, care au înțeles că fără a trece prin inimă învățătura nu atinge conștiința, spre a adăuga cunoștințelor cunoaștere și spre a înlocui izolarea omului prin frăția cu semenii săi acoperiți de blănuri, solzi, frunze, chitină, adăpostiți în casa comună, Terra.
Prin arta lor, acești învățători au arătat publicului – direct sau uzând de mijloacele modernității: presă scrisă, televiziune, internet – că adevărații ecoteroriști sunt cu totul alții, rareori văzuți: ascunși îndărătul ușilor capitonate, în birouri luxoase, purtând manșete albe, strivind cu acte-n regulă ″corola de minuni a lumii″, avantajați de legi menite propriului interes. Practicanții artei angajate, simțind compasiune pentru semenii omului, cei diferiți doar la chip, au scris cărți, au realizat filme, au compus muzică sugestivă, au vorbit mulțimilor despre lăcomie și despre prețul acesteia: suferința și agonia Terrei.
Arta angajată așadar, pusă în slujba noii spiritualități – putând fi definită ca ″ eco-artă″ – a găsit drumul spre oameni, vorbind inimii lor. Cuprinzând artele plastice, filmul, fotografia, literatura și muzica, eco-arta este cea care ar trebui urgent adăugată, în școlile de toate nivelele – adaptată firește vârstelor – fadelor și didacticelor manuale de ecologie. Ultimele, adresându-se strict rațiunii și memoriei, împuind capul tânărului cu noțiuni și concentrații de noxe, sunt departe de a stârni în el revolta și compasiunea pentru suferința necuvântătoarelor sau oroarea de a fi stricată ireversibil acea ″frumusețe naturală ″ invocată de Romain Gary, valoroasă prin ea însăși. Cum departe sunt aceste manuale și de a trezi în tânăr angoasa riscului: frica pentru propria soartă sau frica generoasă pentru destinul urmașilor: oameni și necuvântătoare.
De aceea, viitoarele programe școlare vor trebui să cuprindă studiul operei artiștilor eco-angajați – oameni de film, scriitori, fotografi, pictori – rostirea lui Voltaire ″Frumosul este la fel de folositor ca și utilul″ găsindu-și o plenară aplicație asupra sursei de inspirație: Marea Lucrare Divină.
Până la urmă este nevoie de voință și decizie politică spre a nu lăsa la mâna hazardului descoperirea de către tineri și, în general, de către public a adevărului că unde viață nu e, nimic nu e. Cuvintele atribuite sefului de trib indianul Seattle, rostite aproape acum aproape două veacuri, rezumă totul: „Dacă ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. (…) Chiar şi omul nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.”

Nicolae R. Dărămuș