Vidra de asfalt – o nouă specie

Vidra de asfalt – o nouă specie

VIDRA DE ASFALT m
foto: Nicolae Dărămuș

Când am trecut pe lângă ea nu mi-a venit să cred ochilor. Ştiu, clişeul e uzat, dar asta îmi fusese senzaţia. Am oprit. Am întors maşina şi m-am apropiat încet, privind ca spre o arătare imposibilă. Ea era acolo însă, reală, în carne, oase şi blană, cu fruntea strivită de roata unui şofer grăbit. Grăbit cum sunt astăzi aproape toţi cei aflaţi la volan. „Un amărât de câine!” îşi va fi zis, poate, când a lovit-o. Asta dacă, în secunda tragică, vitezometrul îi va fi permis aruncarea privirii spre marginea drumului. „Un amărât de câine” – binecunoscută spusă de om, încărcată cu „firesc” dispreţ , ca şi cum viaţa unui câine valorează mai nimic faţă de preţul unor minute de drum. Câştigate şi irosite la prima bodegă.
Rănită de moarte, se stinsese în buza ierbii, după ce, târându-se cu ultimele puteri, trecuse şoseaua. Pe asfalt, o pată mare de sânge închegat însemnase locul răului, dâra roşie şi uscată, marcându-i apoi ultimii metri de chin. Drama ei începuse însă mai demult.
M-am întrebat ce căuta ea, vidră matură, în plin trafic rutier. Nu departe am aflat şi răspunsul. Pârâul, cândva mare, bine populat cu peşte, era acum aproape sec. Un fir de apă, anemic, fierbând parcă în căldura amiezii, se prelingea şovăitor peste pietrele vechi, încărcate cu o mâzgă cafeniu-gălbuie – semn de eutrofizare – ocolind anevoie grămezile de cârpe şi pet-uri ce stăpâneau albia. În buza malului, o tablă ruginită, veche de când lumea, avertiza anacronic şi ridicol: „Pescuitul interzis”.
Din sat am aflat ceva mai multe. Pârâul, limpede spre izvoare, fusese zăgăzuit pentru alimentarea cu apă a locuinţelor. Treaba a mers cât a mers, dar, de vreo doi ani, afluenţii mărunţi au secat şi apa s-a împuţinat într-atât, încât pentru întreţinerea cursului n-a mai ajuns. Iar din peştii de altădată, mrene şi cleni dolofani, n-a rămas decât amintirea. Cât despre albie, roasă adânc, mărginită de pământ roşiatic, ea devenise pe toată lungimea satului doar o pubelă rău mirositoare.
Nu departe, undeva în malul însetat, fusese casa vidrei moarte. Acolo venise ea pe lume, pârâul fiindu-i deopotrivă adăpost şi cămară. După cum fusese adăpost şi cămară a părinţilor ei. La rândul său, adusese pe lume pui şi scâncetul lor înfometat o obligase la alergătură. Dar nu mai era strădania ei firească, de vidră, asemenea unei unde cafenii, împletită cu undele limpezi, ştiută spaimă a peştilor. Cele câteva broaşte şi pescuţii cât degetul din bulboanele cât o batistă, nu mai ajungeau gurilor de hrănit. Câmpul, curţile, satul întreg ajunseseră terenul ei de vânătoare. Teren de cerşit şi, mai mult, de hoţie. Nepotrivit întru totul acelor labe scurte cu degetele palmate, predestinate înotului.
Coborâtă în moarte, am privit-o de aproape. O făptură acvatică perfectă, întruchipând armonia generatoare de vieţi a Pământului. Acolo însă, pe asfaltul încins, apariţia ei îmi păruse dintr-o dată la fel de stranie ca cea a unui extraterestru.
Dincolo de şosea am descoperit ispita spre care o chemase moartea: vreo două hectare de şes, copleşite de betonul unui abator. Lângă gardul spart, dospeau la soare, revărsate şi chemătoare, pubelele cu resturile animalelor sacrificate acolo.

VIDRA DE ASFALTdet
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Ursuleţ de lapte la tavă

Ursuleţ de lapte la tavă

URSULET DE LAPTE LA TAVA 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Statisticile au ceva nedefinit, depărtat, şi nu ating corzi sensibile ale publicului decât rareori. Faptul, de pildă, că atâtea şi atâtea hectare de pădure dispar pe secundă pare mult mai puţin grav decât maltratarea unui prizonier de război, bine ilustrată filmic. Dacă însă despre nici una dintre realităţi nu se află nimic, rareori conştiinţa îndeamnă la căutarea răului, „atitudinea struţului” – comportament strict omenesc, neavând nimic cu etologia păsării pomenite – fiind preferată de către cei mai mulţi dintre noi. Iar faptul nu are nimic blamabil până la urmă, opţiunea fiind liberă.
Şi totuşi, aflarea urâtului poate constitui un „drog”. Straniu, dar pofta vine şi „mâncând” răutăţi. La început poţi fi uluit de ele, de faptul că se întâmplă. Mai apoi le cauţi parcă împotriva vrerii, stăpânit de o trăire ciudată în care oroarea învinge prin uimirea stârnită. Prin chiar faptul că „e posibil aşa ceva”. Iar persistenţa în căutarea răului nu e decât dovada speranţei că, poate, întâmplările sunt izolate, că nu constituie fenomen, că nu constituie un fapt semnificativ statistic.
După un timp însă nădejdea se topeşte, iar veştile rele vin singure spre „drogatul” care aparent le atrage. Când la mijloc sunt cei pe care îi numesc „inocenţii Terrei”, adică semenii mei înveşmântaţi în frunze, blănuri, solzi, pene şi chitină, adăpostiţi de ape, pământ, păduri şi cer, informarea semenilor mei cuvântători asupra răului îmi pare obligatorie, dincolo de orice calcul.
Pare greu de crezut, dar nu demult „cea mioriţă / cu lâna plăviţă” a prins iar să vorbească. Mi-a vorbit personal despre baciul moldovean, cel „cu câini mai bărbaţi”. Doar că de data asta baciul nu se afla în postura de victimă, ci în cea de asasin. Am văzut bine că până şi oaia, cât e ea de oaie, pricepuse că de cele mai multe ori ciobanii ăştia, scoşi în faţă şi elogiaţi heirupist de către politicienii „bazali” cu prilejul oricărui festival ori vizită prezidenţială – drept simbol al „României profunde” – nu sunt decât nişte apucaţi fără nici un Dumnezeu. Aşadar, cunoscându-mi sensibilităţile, oaia s-a prezentat la mine îngrozită şi dând dovadă de înalt spirit civic – lucru rar la oile din ziua de azi! – şi-a reclamat stăpânul.
Faptele s-au întâmplat într-un fund de pârâu, afluent al Humorului, undeva în amonte de mănăstirea ctitorită de logofătul Bubuiog. Adică s-au întâmplat în „mirifica Bucovină”. În acel loc, baciul moldovean şi-a scos oile la păscut, prilej cu care dulăii săi au dibuit o ursoaică cu doi pui – printre puţinele rămase în viaţă în ţinut. Fugărită de câini, ursoaica s-a retras, în vreme ce, neinspirat, unul dintre ursuleţi s-a cocoţat într-un molid. De acolo, înspăimântat, privea în gura zăvozilor.
Bucuros, „baciul moldovean” şi-a priponit câinii la rădăcina arborelui şi cu gândul la pastrama de ursuleţ a alergat în sat. A bătut la poarta lui D.D., om sărac, vânător priceput, promiţându-i jumătate din pradă, în schimbul unui foc bine ţintit. Corect, omul a refuzat oferta. Ciobanul însă nu s-a lăsat: a bătut la uşa lui C.H., om avut, patron, mare vânător, posesor de carabină cu lunetă. Gospodarului i-a surâs în maţe ideea şi a consimţit la crimă.
Vreme de două ceasuri – cât au durat târguiala şi drumul – câinii au lătrat şi ursuleţul s-a urcat tot mai sus în molid, ascunzându-se sub vârf. Pe când au sosit gospodarii, ghemotocul îmblănit abia se mai desluşea prin desimea cetinilor, dar vânătorul n-a pregetat: „Cumva tot îl ating eu. Am calibru mare… Cade el până la urmă.” Şi a tras. Un foc, două… Nimic. A golit magazia armei şi tot nimic. Linişte… Apoi, dintr-o dată, s-a pornit un zvon grozav prin crengi şi, ciuruit de gloanţe, trupul ursuleţului a bufnit de pământ, îmbrăcat în ploaie de cetini. Însă nu murise. Scâncind, a dat să se târască spre desiş, dar cei doi au tăbărât asupra sa. Amarnic. Ciobanul cu bâta, vânătorul cu patul puştii. Şi l-au strivit.
„La caz că scrieţi ceva, sau dacă faceţi vreo sesizare la poliţie, eu nu recunosc nimic, nu ştiţi de la mine”, a adăugat informatoarea mea. Mă aşteptam la asta, îi era frică de stăpân. Şi totuşi, ceva timp nu m-am putut împiedica să sper că oaia îşi va lua inima în dinţi, depunând mărturie. N-a făcut-o. Oaia, tot oaie… Apoi am sperat ca ursuleţul ucis să fi avut trichineloză, obligându-şi post mortem mâncăii la spitalizare şi anchetă epidemiologică. N-a fost să fie.
Mi-a mai rămas nădejdea pedepsei de la Cel de Sus. Fiindcă la sărbătorile din calendar, gospodarii cu pricina pot fi văzuţi, îmbrăcaţi în straiele „de duminică”, mergând smeriţi la biserică. Dacă prin preajmă se află vreo echipă de televiziune, nu se sfiesc să mintă despre frica lor de Dumnezeu, despre cumpătare, despre datini şi obiceiuri din moşi strămoşi. Şi despre „cele zece porunci” dintre care, vag, pe lângă una interesantă cu femeia altuia, îşi amintesc încă vreo două: „să nu furi” şi „să nu ucizi”.

URSULET DE LAPTE LA TAVA 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Bunul simţ al răului

Bunul simţ al răului

GELOSUL

Rolf si Ralf au fost doi lupi get-beget crescuţi de mine. Rămaşi orfani după împuşcarea lupoaicei-mamă, ei ajunseseră la vârsta de aproape un an, iar ţarcul de care dispuneam le devenea pe zi ce trece tot mai strâmt. Cum gratiile grădinilor zoologice româneşti mi se arătau ca o adevărată condamnare la închisoare şi moarte, epistola mea cu nădejdi de rezolvare a viitoarei lor drame a ajuns la Brigitte Bardot. În Franţa, aceasta dispunea de o împrejmuire de mari dimensiuni, unde lupii mei puteau vieţui alături de alţi confraţi; cei mai mulţi salvaţi de actriţă, prin cumpărare dintr-o crescătorie unde urmau a fi sacrificaţi pentru blană. Un astfel de aşezământ încercasem şi eu să fac, dar autorităţile locale îmi respinseseră iniţiativa : „În România există oameni care n-au ce mânca şi dumneavoastră vă arde de nişte lupi?”
Răspunsul vârstnicei vedete a fost prompt: un prieten de-al său şi cospiritual într-ale naturii şi lupilor, Raymond Francis Dubois – scriitor, etolog şi ecolog belgian – urma să mă caute, spre a detalia şi etapiza demersurile legale. Formalităţi tulburi şi complicate, ca întotdeauna când în România se naşte o iniţiativă limpede. Ce interese are ăsta în chestiune, cine este îndărătul lui, cam ce-i iese tipului de aici? etc. – fuseseră întrebările născute pe feţelor vâscoase ale oficialilor. Toate, împiedicând în cele din urmă transferul sălbăticiunilor.
Omul, lider al „The Wolf Federation”, îngrijea într-un ţarc de două hectare zece lupi, aşadar, binişor mai puţini decât cei optzeci ai franţuzoaicei. Avea deci loc pentru lupii mei, avea şi cu ce-i întreţine. Cum însă organizaţia veghea şi la confortul animalelor captive, telefonic, eminentul activist „pro natura” – aveam să văd asta cu prisosinţă mai apoi – m-a anunţat că vine în România să vadă animalele. Şi a venit.
Povestea mea, de fapt, abia acum începe, fiindcă temerile nu-mi erau mici: lupii mei erau învăţaţi doar cu mine. Îi crescusem de pui. Mă aşteptau sărind pe lângă gard atunci când mă zăreau venind cu nelipsita găleată galbenă – găleata lor – din care scoteam „bunătăţile” zilnice. Bunătăţi monotone: carne, ficat de cal şi – culmea, veţi zice – mere, pe care cu o poftă grozavă le înghiţeau aproape întregi, strivindu-le pripit printr-o singură clămpănire a fălcilor.
Intram în ţarc, înconjurat de ţopăiala şi schelălăielile lor duioase şi îngenuncheam. Împărţeam carnea cu amândouă mâinile, cu gesturi simetrice spre dreapta şi stânga, concomitent, spre a nu genera frustrări acestor etern flămânzi tandri. Împărţeam şi mângâieri, mereu atent spre a nu fi răsplătit cu vreo limbă caldă, administrată cu recunoştinţă şi iuţeală de fulger pe vreun obraz. Da, lupii mei erau învăţaţi numai cu mine şi viitorul lor contact cu un străin – fie el şi mare protector al naturii şi lupilor – mă îngrijora.
Înalt, bine legat şi cărunt, Francis – cum m-a rugat să îi spun de îndată ce ne-am cunoscut, deşi după ani îmi putea fi tată – s-a apropiat calm de ţarc. A păşit înăuntru şi, dintr-o dată, toate fricile mele s-au topit. Ca la un semn nevăzut, lupii mei s-au apropiat cu boturile întinse, privindu-l în ochi. Omul s-a lăsat într-un genunchi şi cel mai îndrăzneţ dintre ei, Rolf – fratele dominant – şi-a pus labele din faţă pe genunchiul ridicat, înălţându-şi nasul spre nasul noului prieten. Ralf nu s-a lăsat mai prejos, înghesuindu-se şi el pe coapsa cealaltă, cât mai aproape. Mâinile mari ale lui Francis – a căror strângere caldă şi fermă îmi va lipsi din acest an toată viaţa – au prins să îi mângâie, adiindu-le peste creştete şi coame, în vreme ce cu glas stins le vorbea.
La câteva zile după memorabila întâlnire, a vrut să îmi vadă lupii un alt individ. Amic pe atunci, fanatic vânător, deţinător – printre nenumărate trofee – şi al recordului mondial la blană de lup; numeroase şi mari blănuri de lup ornându-i toţi pereţii locuinţei, mereu neîncăpători pentru atâta „glorie” vânătorească. Mi-a telefonat şi a venit.
Zeci de metri îl despărţeau încă de ţarc atunci când, ca purtaţi de un vânt aspru, lupii mei s-au înghesuit în extremitatea îngrăditurii, cu urechile culcate pe ceafă şi cozile făcute cârlig între picioare. Şi, deşi individul se apropia tăcut, cu paşi rari, liniştiţi, neliniştea lor creştea ca un val. Iar pe când insul a ajuns lângă ocol, captivii au început să plângă deznădăjduit, pentru ca, brusc, să încerce evadarea. Salturi disperate pe gardul de sârmă împletită, haotice, aproape atingând culmea acestuia, alergătură înfricoşată la baza lui, roată, doar-doar se va găsi undeva vreo spărtură prielnică depărtării din preajma răului.
Pe om l-am rugat să plece.
Am intrat la ei şi, tremurând din tot trupul, aşa cum nu i-am văzut nici pe gerul năpraznic al iernii, lupii s-au lipit de mine. Scăpaseră.

CU FRATELE MEI MIC

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Întâiul educat

Întâiul educat

1. APEL., la gasire
foto: Nicolae Dărămuș

Am auzit că ar fi contrar legii să afirmi în public – iar să scrii, şi mai abitir – că poporul tău e prost. O astfel de alegaţie scandalizează instantaneu, scoate din bârloguri patrioţii de paradă şi dă oricărui „român verde” prilejul să ridice un deget acuzator spre duşmanul poporului. Acesta e motivul pentru care, în discursul public, atributul cu pricina este înlocuit prin altele două, absolut inocente: „sărac” şi „needucat”, ele evoluând într-un tandem intercondiţionat: „suntem prea săraci, de acea suntem needucaţi”.
Oferind un orizont de speranţă, tandemul aruncă instantaneu vina pe alţii care, stăpânindu-ne pe „noi, românii”, fie nu ne-au educat, fie ne-au pervertit („turcindu-ne”, de pildă), fie, jefuindu-ne şi aducându-ne în sapă de lemn, ne-au făcut să nu ne mai ardă de educaţie, îngrijoraţi nevoie mare de ziua de mâine şi de ce punem copiilor pe masă.
Bun, mi-am zis, dacă educaţia nu ţine de lumina funciară a unui neam, atunci cum se face că alte neamuri sunt, totuşi, mai educate? Cum se face că nu au fost ele obidite, asuprite, pervertite şi îngrijorate de ce pun copiilor pe masă, într-atât încât să uite să se spele, să fie ordonate, paroliste, punctuale, demne, unele necunoscând, practic, corupţia. Şi cum de nu am fost „noi, românii” cei care i-am asuprit pe alţii, făcându-i să nu le mai stea capul la fineţuri ca tăiatul unghiilor, vorbirea cuviincioasă, spălarea pe dinţi sau protejarea naturii. Aşadar, dacă mereu altcineva trebuie să facă educaţia unui individ sau a unei naţiuni, era firesc să îmi pun întrebarea despre cine o fi fost întâiul educat.
Întâiul educat al lumii sau măcar cel al unui ţinut oarecare, locuit astăzi de oameni educaţi. Căci cineva trebuie să fi fost. Un individ, fără îndoială, tare bogat, de îndată ce îi ardea de propria educaţie.
Judecata asta m-a dus iute la impas, fiindcă mereu cineva, un necunoscut fără chip, se băga în faţă, educându-l pe presupusul meu întâi educat. Acest băgăreţ devenea instantaneu educatul dinaintea întâiului meu educat, iar drumul până la adevăratul întâi educat mi se arăta, dacă nu nesfârşit, măcar lung până la Dumnezeu. Din încurcătură m-a scos însă căţeluşa Apel.
„Este un câine slab cum n-am mai văzut pe strada X, mi-a spus soţia. Speriat ca de bombe, se ascunde sub maşini, târând lanţul după el. Mârâie dacă te apropii şi o tuleşte sub altă maşină. Blană pe schelet, nu altceva… Cred că a evadat de la cineva care l-a ţinut legat şi l-a bătut, fără mâncare şi apă, zile la rând.”
De îndată am plecat într-acolo şi l-am zărit. A fost însă de ajuns să mă aplec, spre a-i auzi mârâitul, iar tentativa de a-i prinde lanţul l-a aruncat schelălăind sub altă maşină. Era clar: lanţul, deşi lanţ, era al lui. Nu am dezarmat, căci eram înarmat cu şase cremvurşti. I-am aruncat unul, altul, dar căderea bunătăţilor pe lângă el l-a îngrozit şi mai şi. A urmat o altă goană, lungă, cu tânguieli ascuţite, până undeva spre colţul străzii. Iar îmi era limpede: slăbănogul era învăţat cu pietrele zburătoare, mai mult decât cu cremvurştii zburători. Cum aveam treabă, mi-am propus să revin ceva mai târziu şi, dacă îl voi regăsi, să reiau cu răbdare tentativa apropierii. Dacă nu, cum i-o fi norocul… Dar norocul nu era orb.
Am să trec peste îndelungata diplomaţie prin care i-am câştigat încrederea, ea meritând alte multe pagini. Mi-am scos maşina din garaj şi l-am închis acolo, abia atunci observând că Apel – cum îl botezasem şi cum i-a rămas numele – era de fapt o căţeluşă, cu puţin trecută de un an. Însetată peste măsură, a băut fără oprire un litru de apă, apoi s-a pus pe mâncat. Hulpavă, era în stare să înfulece atât cât îi ofeream şi de câte ori îi dădeam. Când deschideam uşa o găseam pitită într-un colţ, însă tot mai încrezătoare şi bucuroasă. Spre seară i-am găsit excrementele: depuse cu grijă, lângă grătarul canalizării. Mi-am spus că o fi fost o întâmplare, dar a doua zi Apel s-a uşurat în acelaşi loc şi la fel a făcut-o şi în zilele următoare. Era de ajuns un „bobârnac” cu vârful unui băţ şi produsul dispărea printre gratii, vreme în care Apel avea o uitătură jenată şi uşor vinovată.
Îi puneam mâncarea într-un vas din plastic, destul de scund şi stabil. Greu când era umplut, blidul se uşura cu iuţeală sub limba harnică, începând să „umble” pe pardoseală. Cu botul cufundat, nevrând să lase nici un rest, Apel urma şi ea traiectoria bezmetică a străchinii smucite sub fiecare lins, până când interiorul acesteia strălucea curat. Apucătură de sărac flămând.
Într-una dintre dăţi însă, neastâmpărata cratiţă a ajuns la colţul gurii de canal, muindu-şi discret fundul în urmele de urină. Brusc, Apel şi-a scos capul din ea şi, apucând-o ferm cu gura de o margine, a salvat-o. Şi-a aşezat-o departe, temeinic, pe ciment uscat şi, ca de obicei, mi-a făcut-o lună.
Aşa se face că am descoperit cum stă chestiunea cu întâiul educat. Cu adevărat, drumul până la el nu era nesfârşit. Era, cum am mai spus-o, doar lung. Până la Dumnezeu.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Atingerea împăratului

Atingerea împăratului

ATINGEREA IMPARATULUI 2 p
foto: Nicolae Dărămuș
Dimineţile mele „la cocoşi” încep cu un ceremonial monoton în căsuţa de la munte. Flacăra în lampă, mâna pe soba sleită, hainele reci, cizmele amorţite şi cafeaua sorbită iute fac parte invariabil din el: palide obligaţii trupeşti. Faţă de ele, aşezarea aparatelor în rucsac, a briceagului la centură şi a lanternei în buzunar capătă dimensiunile unor gesturi de profesionist al aventurii, poate al riscului: pădurea va fi neagră, întunericul deplin, liniştea strivitoare, nu se ştie… Lipsa unei arme de foc, firească în singurătăţi, vine cu farmecul ei contradictoriu: fericirea are uneori nevoie de incertitudini „periculoase”.
O oboseală seacă se află în gesturi, fiindcă nopţile îmi sunt întotdeauna „albe”, ucise de nerăbdare. Dar osteneala va trece. Gândurile, puţine, gravitează în jurul „locului bun”. S-au scurs zeci de ani de când, urcând „la cocoşi”, ştiu bine că nu am cum cunoaşte „locul bun”. Cel puţin în prima dimineaţă. Eventual, îl pot bănui. Prefer totuşi să refuz hazardului vreun rol în alegerea acestei dintâi pânde. Clişeele rotitului din primăverile trecute şi o misterioasă inspiraţie de care mă cred în stare – deopotrivă, experimentală ştiinţă de „iniţiat” – sunt elixirul cu care îmi adorm luciditatea. Eu nu mă joc. Eu ştiu…
Greu, pulverizând liniştea, cocoşul a „căzut” în padină. Zborul fusese scurt, tăind pieziş aerul, cu asprime de aripi vânjoase. La zece paşi, grăbit, şi-a început dansul, revărsând strofe „tocate” unele dintr-altele, ca dintr-un preaplin adunat în somn. Cu el acolo, noaptea îşi pierduse puterea: în jurul trupului de tăciune ud, brusc, întunericul pălise. Imponderabilă, pasărea plutea în bezna dintre arbori, cu mişcări reţinute, încordate, de oficiant al unui ritual secret cu reguli stricte. Aproape, totuşi departe pentru puterea „blitzului”. Răbdare aşadar. Se va apropia poate şi atunci …
Alt zbor a erupt îndărătul meu. Înfiorat, i-am simţit turbulenţa într-o verticală înfiptă la rădăcina cioatei de care stau lipit. Cu zgomot înfundat, acolo amuţise ropotul aripilor. Ne despart trunchiul şi, pesemne, un pas ori doi. Linişte. A tăcut şi gotcanul cel harnic, aşezat dinaintea mea. Inima mi se grăbeşte de capul ei… M-aş întoarce. Cu greu rezist ispitei, ştiu că pot strica totul, dar ce fotografie: cocoş de munte înfoiat, de la un metru! Şi ocaziile se răzbună, e lege. Sunt sigur că, ras cu pământul, „războinicii” s-au zărit şi se studiază.
Grav, nou-sositul dă glas. Toacă prelung, nerăbdător şi „notele” par să iasă din lemnul ce-mi dă sprijin. Celălalt pare intimidat: cloncăne stins şi rar. „Al meu”, hotărât, prăvăleşte alte „vorbe de ocară”. Tocilează. E prea de tot: mă voi întoarce să-l văd. Doar schiţez mişcarea fiindcă, odată cu liniştea nouă, ca trecut în ireal, trebuie să cobor privirea. Bărbia mi-e în piept şi mâinile mi s-au ridicat singure, parcă spre a face loc: umflat cât se poate, ţanţoş şi pus pe sfadă, cocoşul trece la o palmă de mine. Marginea cozii îmi atinge cizma şi, în scurtimea clipei – atavism curat! – vreau să-l prind. „Se zbate şi-i stric penele!” mă fulgeră gândul.
Mi-am amintit apoi de aparatul atârnat la gât. Declanşez pe când îmi părăseşte adăpostul, iar în vizor trăieşte o clipă coada lui: un evantai negru, punctat cu alb. Adversarul s-a retras şi, rămas stăpân, cocoşul e „al meu”. Se întoarce şi îmi pozează de la cinci paşi. Cetinile din prim plan albesc sub „blitz”, dar nu contează. Este! Dă roată, asigurându-şi frontierele vremelnicei sale împărăţii, în vreme ce ochiul de foc, din când în când, îl luminează.
Ziua îşi strecoară printre arbori fumul incert. Cocoşul s-a oprit la douăzeci de paşi. Mă limpezesc: pe sub „pelerina” mea de cetină adversarii se văzuseră bine, iar norocul mă ajutase: fusesem exact pe linia dreaptă a turnirului. Sau, nu… Ştiusem. Alesesem „locul bun”.
De departe, mai declanşez o dată. Expunerea e lungă, imaginea mişcată, culorile pulverizează şi recompun pasărea. Şi un titlu-omagiu, trimiţând gândul la altă artă: „Impresie, cocoş de munte”.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Fiara şi sălbăticiunea

Fiara şi sălbăticiunea

FIARA SI SALBATICIUNEA
foto: Nicolae Dărămuș

TAF-ul – maşinărie stranie, părând o absurdă lăcustă metalică, încropeală de fiare în ruină, cu roţi mari împrăştiate la capătul unor picioare improvizate – a devenit, graţie „civilizaţiei şi progresului”, un substitut pentru căluţul munteanului, lucrător la pădure. Nici munteanul nu mai este cel de pe vremuri. Civilizaţia şi progresul l-au îmbunătăţit: poartă bluginşi jegoşi, vodca ieftină şi ţigara nu-i cad din mână, iar drujba i-a înlocuit demult joagărul. Omul a învăţat cuvântul „profit” şi din cauza acestei iluminări e mereu ursuz. A descoperit că munca la pădure – singura pe care o ştie face, în lipsa oricărei calificări – este „nerentabilă”, iar televizorul îi cimentează convingerea. Dar nici nu are de ales… Deopotrivă, frustrarea de a fi contemporan cu „baroni locali”, cu „moguli” şi cu „hoţii de politicieni” este argumentul obsesiv întru descurcare. „Muta” – adică pădurea, cum o alintă silvicultorii pe cea care îşi suportă uciderea în tăcere – este şi pentru el sacul fără fund de unde, cot la cot cu afaceriştii, muţi şi ei, scoate banul cu orice preţ. Iar preţul este amintita moarte.

Dacă, de bine de rău, o drujbă îşi poate achiziţiona oricare muntean, investiţia amortizându-se rapid, TAF-ul aflat în „proprietate personală” este marca prosperităţii fostului drujbist şi dovada saltului social al amărâtului. Fireşte că ceva încă îl deranjează pe om: pe TAF lucrează tot el, cu aceleaşi haine, cu aceeaşi vodcă şi ţigară ieftină în pufoaică, iar drujba şi toporul încă fac parte din arsenalul care îi îngroaşă bătăturile degetelor. Şi, colac peste pupăză, spre deosebire de drujba începutului, amortizarea costisitoarei tărăboanţe, luate prin împrumut bancar, îi dă grozavă bătaie de cap. Este în acelaşi timp proprietar-beneficiar al sculei cu roţi şi sluga ei, lucrul de pe urmă fiind şi ultima piedică ce se cere înlăturată spre a deveni „patron”. Statut în care hoţia sa – faţă de ce a „baronilor”, „mogulilor” şi politicienilor – i se pare absolut onorabilă. Drumul este fără întoarcere şi omul face totul spre a reuşi, convins fiind că nu ia de la nimeni nimic, doar pădurea şi dobitoacele dinăuntrul ei, „le-a dat Dumnezeu, nu le-a pus nimeni cu mâna lui”. Iar a râvni şi a lua de la bunul Dumnezeu nu e păcat, cele zece porunci privindu-l doar pe „aproapele tău”, omul.
***
Vasile Scorbure, gospodar bucovinean, plecase în zori pe TAF-ul său la pădure. Toamna ruginise făgeturile aprinzând flăcări de aramă în valurile de molizi. Aşternute ca o catifea neagră şi grea peste obcini, în dimineaţa aceea fără vânt ele păreau o mare împietrită. O mare paşnică, chemătoare şi enigmatică. Tânărul nu avea însă ochi pentru astea. Se grăbea, aşa cum o făcea ori de câte ori lua carabina cu el. Avea să lase TAF-ul la furca pâraielor şi, cu paşi furişaţi, avea să se strecoare spre culmea dincolo de care cumpăna apelor coboară spre Suceviţa. O postată cu merişor de munte se afla sub vârf şi poamele acestuia, pişcate de brumă, moi, gata să se scuture la prima atingere, închegau încă un covor roşu şi dulce. Într-acolo îşi purta Vasile gândul şi în cel mult o jumătate de ceas avea să-i ajungă în margine.
Pe vârful Bobeica răsăritul pusese zgârcit o cuşmă de aur rece. De sus văile se vedeau încă îngropate în umbră. Nehotărâte, caierele de ceaţă se zdrenţuiau fără încetare în ferăstraiele molizilor care, străbătând bura, pluteau ici şi colo asemenea unor depărtate insule împădurite. Cereşti şi de neatins.
Ajuns în buza povârnişului, bătrânul urs se întoarse spre Soare. Se îndestulase cu merişoare noaptea întreagă şi, oprit acolo, se supunea unui ştiut ceremonial. Aştepta întotdeauna ceasul acesta ca pe un dar cuvenit, înainte de a se înfunda în umbra sihăstriilor odată cu ziua. În pieptul lui larg strângea căldura preţ de câteva clipe şi razele astrului, împletite în cafeniul blănii, păreau mulţumite şi ele de rostul găsit, trezindu-i în coamă scânteieri cărunte. Stătu o vreme nemişcat în baia de lumină, cu botul ridicat, închizând ochii de bine ce-i era, atent la veştile pe care pâlniile urechilor şi tremurul nărilor i le aduceau din fuioarele nevăzute ale văzduhului. Era dimineaţă, era pace peste cuprins, se odihnea până şi vântul. Poate tocmai de aceea nu avea cum să afle de mogâldeaţa care se apropia pe furiş, iţindu-se încă departe, printre molizi.
Vasile zărise ursul de îndată ce îşi ridicase ochii spre poiană. Doar ştia ce caută… Bucuria îl cuprinse ca un val: ursul cel mare era acolo! Pentru el pornise cu noaptea în cap şi cu frica de braconier în inimă. Îl întâlnise prin iulie într-un zmeuriş vecin, dar atunci era fără puşcă. Şi nici n-ar fi meritat să-l doboare fiindcă pe blana rară, aşa cum e vara, n-ar fi luat cine ştie ce bani. Acum era altceva, era pregătit, iar carabina nouă îl gâdila în palme. Urca iute, stăpânindu-şi cu greu răsuflarea, de parcă ursul i-ar fi putut-o auzi de la distanţa aceea. Călca grăbit, fără a mai alege locul şi nu-şi mai lua ochii de la sălbăticiune, temător că dintr-o clipă într-alta vântul s-ar putea porni dinspre vale, trădându-l. Iar ursul, odată speriat, n-ar fi avut de făcut decât cinci-şase paşi pentru a scăpa peste culme. I se păru lung ocolul unui brad căzut care îi zădărnici urcuşul, astupându-i câteva clipe şi vederea prăzii. Dar ursul era tot acolo. Se linişti şi, rezemat de cioata arborelui, îşi îngădui să răsufle. Stând, îşi limpezi gândurile: va trage din acel loc. Cam departe, dar luneta şi calibrul armei îl vor ajuta. Terenul deschis în care ar fi trebuit să se apropie l-ar fi condamnat la mers nevolnic, pierzând secunde scumpe. Şi apoi, pe cioata înaltă îşi putea sprijini bine arma. Va slobozi la sigur.
Trase piedica, îşi tufli pălăria pe creştetul trunchiului şi aşeză pe ea arma. Privi peste lunetă spre sălbăticiune, dar coada ochiului desluşi în cetini o clătinare: vântul! Îl simţi şi în ceafă, înteţindu-se scurt. „De ce m-am temut, n-am scăpat”, gândi. Se lăsă într-un genunchi, grăbit şi ochi. În cercul lunetei tremurară pe rând rădăcina unui molid scos de furtună, asemenea unei mâini descărnate ridicate spre cer, frunze roşii de zmeur şi, în sfârşit, ursul: luminat, ca îmbrăcat în aur, cu capul spre vale. Îi arăta ceva din flancul stâng, prea puţin pentru a pune bine focul, dar nu avea de ales: cetinile se legănau, iar ursul părea că pipăie cu nările orizontul. Văzu crucea lunetei dansând între botul şi şalele animalului şi înţelese că nu s-a odihnit destul. Gâfâia încă, pesemne şi de încordare. Trase aer adânc, o dată, de două ori, înşurubă patul armei în umăr şi, cu tot neastâmpărul reticolului, apăsă trăgaciul.
Împuşcătura sparse văzduhul, hăulind peste codri. Ursul căzu scurt, şi prinse a se rostogoli în povârniş. Prin lunetă îl văzu oprindu-se în rădăcina bradului smuls. Îi desluşea bine capul şi greabănul. Nu mai mişca. Porni spre animal în fugă, când, neaşteptat, urletul acestuia îi sfredeli pieptul. Privi la deal: nevolnic, ursul se târa spre pădure. Ridică iar luneta şi se lămuri: rănitul se agăţa cu brâncile de pământ, trăgându-şi înainte masivul trup, asemenea unei şopârle groase şi neputincioase. „L-am lovit în spinare, îşi spuse. De-acum, al meu e!… N-are unde se duce.” Mai făcu câţiva paşi, ochi şi slobozi alt foc. Un urlet nou, bolborosit, se ridică din gâtlejul sălbăticiunii, legat de pocnetul armei. „Acum moare sigur”, gândi Vasile, dar, ca trezit de glonţ, ursul înaintă şi mai abitir spre adăpostul cetinilor. Păşea doar cu brâncile, în vreme ce labele dinapoi, moi şi nevrednice îi urmau trupul ca agăţate de el. Nu îi despărţeau mai mult de o sută de paşi când al treilea glonţ porni către încăpăţânata pradă. Alt urlet, prelung de data asta, urmat de altă strădanie înteţită spre codru. Dintr-o dată vânătorului i se strecură îndoiala . Mai avea numai două cartuşe în magazia carabinei. „Dacă mai urlă mult, cine ştie?… Aude careva, vine aici şi dau de dracu’. Trebuie să trag de aproape”, hotărî urcând hulpav, cu inima gata să-i spargă pieptul. Se opri ostenit la o aruncătură de piatră de jivină şi duse arma la umăr. Gâfâia încă, dar vreme nu mai era. Trase o dată, manevră pripit închizătorul, ochi gâtul ursului şi-i trimise glonţul. Ultimul. Abia când acesta îşi întoarse capul, privindu-l în ochi, simţi vântul ca o mână de gheaţă pe fruntea asudată. Se uitară unul la altul, îndelung. O linişte grea se lăsă între ei, asemenea unei stavile de neputinţe. Unul nu putea omorî, celălalt nu putea muri.
„Bine era de nu lăsam toporul în TAF”, bombăni omul, când, înfricoşător, ursul se săltă în puterea brâncilor, înălţându-şi umerii cu o vigoare nebănuită. „Dar nici cu toporul n-aş avea ce-i face”, îşi mai spuse şi, dintr-o dată, ochii îi străluciră bucuroşi. Luminat de un gând, se întoarse, luând-o la goană spre vale.
Ursul nu mai înţelegea nimic. Rămăsese singur, chiar pe când se pregătea să îşi înfrunte duşmanul. Acesta îi făcuse răul, trimiţând trăznetul asupra lui şi fugise apoi. Îşi simţea trupul împuţinat şi o slăbiciune amarnică îl cotropea de la o clipă la alta, mai mare decât durerea. Acolo însă, în lumină, nu mai putea sta. Se încordă în gheare, lunecând la vale. O dată, încă o dată, până când ajunse în iarba unui drumeag vechi. Porni pe el anevoie. Până în marginea pădurii avea să se chinuie, dar de acolo povârnişul urma să îl ajute să coboare la pârâu. Apa, ştia bine, alina, da putere, vindeca. Dinspre vale răzbătu însă un zvon cătrănit şi, în cotul drumeagului, zări de îndată uriaşa arătare care, mugind, înainta spre el. O ştia. O mai văzuse umblând prin codru şi îi cunoştea puterea. Întinse brâncile grăbit, câştigând un pas, altul, altul…
Ridicat în picioare în cabina TAF-ului, Vasile văzu ursul şi înţelese că n-are vreme: trebuia să îl ajungă înainte de a scăpăta-ntre arbori. „Bine că măcar a coborât la drum”, gândi, ridicând lama maşinăriei, ca să nu-l încurce. Apăsă la podea acceleraţia, roţile smulseră câteva glii, aruncându-le în aer şi tărăboanţa prinse viteză pe loc drept. În câteva clipe tăbărî spre sălbăticiunea care apucase pe clină. Cu o sforţare peste măsură animalul se prăvăli printre molizi şi uriaşele roţi cu creste îi trecură la o palmă de labele dinapoi. Se rostogoli spre pârâu, cu puterile fricii în trup, amestecând urlet şi geamăt de durere. Dar Vasile nu se lăsă. Băgă în marşarier şi, învârtind nebuneşte volanul, îşi înfipse tractorul în pădure cu precizie de meseriaş. Ursul era jos, aproape de apă. Alese la repezeală culoarul bun şi porni la vale. Tractorul lunecă scurt peste pământul ud, proptindu-şi lama într-un fag subţirel. Acceleră iar şi trunchiul se frânse. Nu-l mai oprea nimic acum şi nici ursul n-avea unde se mai duce. Sta resemnat în pârâu, în apă de o palmă. „Îi stric blana de mă sui pe el …Trebuie să-l prind cu roata din dreapta şi să-l apăs încet cu lama”, îşi zise vânătorul. Şi porni spre animal cu luare aminte.
Când văzu arătarea atât de aproape, ursul recunoscu şi duşmanul care o călărea. Dădu să treacă albia, dar prundişul afânat cedă sub gheare, zădărnicindu-i înaintarea. Auzi mugetul maşinăriei înteţindu-se şi o zări ridicându-se deasupra sa, înaltă şi ameninţătoare. Dar el nu ceda fără luptă. Sprijinit în brânca dreaptă, se întoarse spre ea cât putu şi aşteptă. Văzu roata groasă cum, fără durere, îi striveşte picioarele. De sus, lama plină noroi, se lăsa spre el, necruţătoare. Când îi veni bine, o lovi fulgerător cu brânca stângă. Ghearele lunecară, lăsând urme strălucitoare în tina uscată. O mai lovi o dată, încleştându-şi aprig fălcile pe buza ei groasă. O muşcă iar, cu toată puterea, şi pocnetul dinţilor frânţi îi sfredeli creştetul. O scăpă din gură, fierul se ridică şi, dintr-o dată, se prăbuşi asupra lui, ca scăpat din văzduh.
„Ăştia mor greu… Mor încet, ca oamenii” – bombăni vânătorul. Trase mai cu putere maneta şi privi peste marginea lamei. Ursul nu mai mişca. Zăcea cu botul în prundişul albiei şi un fuior de sânge i se prelingea din gură, împletindu-se aprins cu unda limpede.

FIARA SI SALBATICIUNEAm
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Am prins coada timpului

Am prins coada timpului

1. Valea Frumoasei, inainte de construirea barajului Oasa

Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Apele sale, captate pentru turbina unei hidrocentrale, se opresc undeva sus, proptindu-şi limpezimile în trupul unui baraj cenuşiu. Dedesubt, albia plină cu bolovani şi stâncării cu forme îndulcite de curgerea milenară albeşte acum la soare, asemenea unui schelet gigantic de saurian, stins cu întârziere. Nici malul nu mai aduce cu cel ştiut. E uscat, nisipos, iar firicelul de apă ce se chinuie – fierbând vara – printre spinările pietroase, nu mai hrăneşte în zăvoi vechile păduri de arini şi sălcii. Enigmaticele mele bulboane, „găurile” – cum le ziceam noi, copiii, privindu-le adâncimile translucide – se uită la mine inutile şi seci, ca nişte găvane din care s-a scurs lumina ochilor. Aici, demult, pe când Râul încă vuia, neştiutor ca şi mine, am fost părtaş şi am ucis.

***

Fusese o zi toridă. În pod, sub acoperişul dogoritor, citisem pe nerăsuflate Zidul socotelilor, un roman poliţist din „Colecţia de 12 lei”, găsit printre lucrurile bunicii. După-amiaza trecuse iute, lectura furându-mă cu totul. Din când în când ridicam privirea din cartea îngălbenită, urmărind prin lucarnă goana unor nori albi sub cerul spălăcit, dar eu eram cu Lordul Primrose, „neîndurătorul scoţian” de la Scotland Yard, cotrobăind cu lupa prin labirinturile Castelului Roşu, „la o jumătate de oră de Londra, cu trenul”. Din uliţă răzbăteau sonor, printre ţiglele fierbinţi, glasuri cunoscute şi zvonul acela tihnit, de sat viu, cu rosturi.
Pe nesimţite căldura s-a mai potolit şi vocile bunicilor s-au împletit în faţa casei. Se întorceau. Am coborât să-i întâmpin, iar tata – aşa-i spuneam eu bunicului – după ce şi-a aninat coasa de stâlpul porţii, s-a aplecat spre mine şoptindu-mi tăinuit: „De vrei să vii, deseară mergem să punem undiţe de noapte”. Acel „de vrei” era spus doar de dragul vorbei şi tata, ştiindu-mi nerăbdarea, nu a mai aşteptat răspunsul, văzându-şi de treburi.
Aproape de căderea nopţii mi-a făcut semn şi amândoi am ieşit pe uşa curţii dinspre Râu. Era aproape Râul. Am păşit grăbiţi printre sălciile zăvoiului, la deal, către Jgheabul Săsciorenilor şi am trecut albia spre cele trei capre de lemn, ce apărau malul de loviturile de berbec ale plăviilor1. Alături cu cea mai joasă dintre ele tata s-a oprit şi m-a tras cu putere spre stâlpul neted, de care m-am prins în grabă. Curentul era puternic şi apa se ridica, udându-mi pantalonii scurţi.
Din buzunar, tata a scos un mosor lunguieţ cu şpargă de cânepă şi a smuls din el ascuţimea unui cârlig mare. Din celălalt buzunar au apărut câteva zglăvoace mici, alburii, învelite în hârtie. A înfipt cârligul în burta peştişorului înţepenit şi, cu degetul mare, a pipăit asprimea vârfului ieşit în spate. A înnodat apoi sfoara peste coadă şi, desfăşurând restul, a lăsat momeala, purtată de curent, spre întunecimea apei de sub stâncă.
Am trecut iar albia şi, mânaţi de întuneric, am pornit spre căşiţa2 din capul satului. Ne-am făcut cu greu loc prin arinişul des, crescut din trupul ei tot mai putred şi aceleaşi gesturi au urmat, lăsând în voia apei altă pradă înşelătoare. Pe când lega capătul undiţei de măciulia unui piron ruginit, mâna tatii a rămas o clipă nemişcată, abia atingând mosorul. L-am auzit spunând: „O şi încearcă… n-are răbdare să plecăm”. S-a aplecat şi, cu braţele întinse, a prins sfoara departe, atât cât putea să ajungă. A stat o vreme aşa, încordat şi, fără veste, a tras tare, ridicându-se. A început apoi să adune aprig firul, apucându-l cu palmele, pe rând, cât mai larg. Firul venea întins şi – mi-a părut – chiar uşor. Ceva, ca o virgulă mare, albă, a înfiorat linul bulboanei. M-a străbătut în piept o tremurare de bucurie, dar n-am zis nimic. Păstrăvul era voinic şi abia acum, la mal, lupta cu toată puterea. Tata însă n-avea vreme. A scurtat iute struna şi, smulgându-l din ape, m-am pomenit cu zbaterea lui, rece şi viguroasă, la picioare. M-am repezit asupra peştelui fără îndemn şi, cu greu, l-am apăsat cu mâinile amândouă între nisipul căşiţei şi un genunchi, coborât grabnic în ajutor. Era uriaş, argintiu, cu puncte roşii, mari şi rare. Zglăvoaca dispăruse înghiţită şi din gura căscată spasmodic se prelingea, lunecoasă, sfoara de cânepă. Strâns, cu mişcare înceată şi fermă, degetele tatii le-au înlocuit pe ale mele asupra trupului răzvrătit. A lovit o dată, tare şi scurt, ceafa peştelui de un bolovan, lăsându-l apoi alături. A scos briceagul, tăind şparga de lângă bot şi a sărit în potecă, îndemnându-mă la drum. Am luat peştele în palme. Nu se mai zbătea. Rar, fiori ca nişte valuri mărunte îi jucau sub solzi, în timp ce aripioara punctată de pe spate, unduind, desena mersul unui „S”, ca o amintire de înot. Apoi toate au stat. Îmi părea rău de peşte şi, dintr-o dată, bucuria izbânzii am simţit-o ca pe o povară.

6. Pastravul, Sebesel, 1968
Sebeșel 1968
Râul era un dar şi era un dat. Mi-ar fi cu neputinţă să rememorez întâia lui întâlnire, aşa cum şi amintirile despre părinţi nu au un început. Mă pomenisem cu el, pe malul lui, în volburile lui. Îl respectam ca pe o fiinţă mare, puternică şi bună, fără a-mi trezi frică. Înotul, înainte de a deveni „ştiinţă” ori obişnuinţă, nu-mi fusese precedat de temeri şi interdicţii. Asemenea fiarelor, intram în unde cu firescul puterilor mele, fără vitejii inutile, aşteptându-mi vremea şi privind la cei mai mari cu detaşarea celui care ştie că ce-i al lui e pus de-o parte. Timpul îmi era statornic şi verile – lungi – veneau spre mine dintr-un şir nemăsurat. Iar zilele acelea, multe, păstrând şi acum o prospeţime dureroasă, au fost dovada că, uneori, viaţa e îngăduitoare.
Pândeam fără somn creşterea zorilor la ferestre şi, odată cu glasul cocoşilor, mă strecuram afară, însoţit de cuvintele îngrijorate ale bunicii: „Bagă de samă, copile, pe unde umbli…” Mă aburcam în bătrânul cais şi îmi culegeam pentru drum câteva caise aurii, îmbujorate, îmbrobonite de rouă. Varga grea de frasin mă aştepta în şură. Lăsam în urmă satul amorţit şi tălpile lipăiau harnice pe cărarea lutoasă din fundul Grădinii Şchiopului, printre sălciile tunse scurt, ridicându-şi măciuliile de crengi tinere asemenea unor buzdugane de uriaşi. Simţeam sub degete pământul reavăn, răcit peste noapte şi în curând, părăsind cărarea, fiori de gheaţă mă străbăteau până-n „fluiere”, în pasul grăbit prin ierburi înalte şi ude. Mă chema Râul la întâlnirea de dimineaţă. Veşnica întâlnire – aşa-mi părea atunci. Umblam ferice şi iute, ferindu-mi vârful vergii de tufele de arin, dornic să ajung la unda al cărei vuiet – străbătând până în casă – îl ascultasem stoic de cu noapte. Mergeam cel mai adesea în josul apei, atras de tunetul cascadelor de la Jilip. Era locul unde se desprindea din albie râul morii. Acolo, două repezişuri, podite cu grinzi de brad şi mărginite de căşiţe, conduceau gâtuind apa Sebeşului spre bulboana făgăduinţelor pescăreşti. Deasupra lor, la ceas de măciniş, în fruntea Râului se propteau, cu scrâşnet de lanţuri, stăvilare grele de gorun. Unda se ridica atunci aprigă, ca într-o răsuflare a Pământului şi, sfâşiindu-şi pânza în dinţii greblei de oprit buşteni, se repezea la stânga, înviind canalul morii.
La ceasul sosirii mele la Jilip, măcinişul însă era departe în zi. Frigul era în putere şi un abur lăptos zăbovea peste luciul metalic al bulboanei. Curentul rotea domol de o parte şi de alta a vojului de spumă, ţinând încă prizoniere câteva trunchiuri albe, plutărite cu o zi în urmă. Mâinile lucrau febril, sigur. De pe mulineta artizanală firul luneca iute prin inelele vergii şi, rând pe rând, strunele cu muşte artificiale prindeau să se legene în boare. Dopul de şampanie – procurat cu sacrificii, deopotrivă lest şi „buldo” – purta în larg roiul alcătuirilor mincinoase despre care, la vremea aceea, nu ştiam că se pot chema Red Spinner, Black Zulu, Stone Fly… Toate erau, simplu, „muşte”. Doar câte una era „furnica roşie”, „viespea”, „scorobetele”. Şi erau tare „prinzătoare”. Din adâncuri se vedea adesea fulgerarea câte unui lipan cocoşat, care venea greu, parcă rostogolindu-se, încurcat în şirul de cârlige, tras cu forţă spre fundul apei.

Uneori, totuşi, Râul îşi ascundea locuitorii, făcându-mi undiţa inutilă. Coboram atunci spre coada curentului, unde valurile se domoleau, lunecând molcom peste creştetele alburii ale unor pietre mari. Acolo era „cetatea zglăvoacelor”. Cu picioarele amorţite de frig mişcam cu grijă bolovanii, atent la fulgerarea de o clipă a arătării cu cap lat şi ochi bulbucaţi. Era meşteşug îndrăgit, deopotrivă de plăcut ca cel al unditului, făcându-i ucenicie însă mai devreme, pe când cârligul cu fir îmi părea o sculă prea sofisticată pe lângă mâna goală sau o furculiţă cu dinţii strâmbi. Prindeam din ochi zvâcnirea peştelui şi, păşind abia perceptibil, mă apropiam. Îl vedeam stând una cu prundişul, cu contur tremurător deformat de valuri, negricios-cenuşiu, asemenea albiei. Mâna se înfigea în apă îndărătul lui, lent, pe nesimţite. Palma cu degetele lipite înainta oblic între ape, vibrând sub puterea curentului, de la coadă spre cap, lin, răbdător, tot mai aproape. Când mai rămâneau doar câţiva centimetri până la pradă, cu o zvâcnire lacomă, crudă, făcută întotdeauna cu prea multă putere, loveam pieziş asupra-i. Simţeam în palmă zbaterea vie şi, cu grijă, strângeam pumnul, ducând la mal peştele, învelit în pietrişul mărunt pe care stătuse. Dacă spre amiază căutam zglăvoacele mari, numai bune de fript cu „păpăradă”, dimineaţa aveau căutare doar cele mici. Aşezate în cârlig şi purtate prin spuma „borboloşilor”, rar se întâmpla să nu mi-l aducă la capătul firului pe vreunul dintre bătrânii stropiţi cu purpură, stăpâni ai cotloanelor de sub Jilip. Deşi numeros, adevăratul domn al Râului, păstrăvul mare, se prindea mai rar la musca artificială. Pesemne că măruntele arătări meritau rareori osteneala unui salt seniorial. Cu zglăvoacele treaba se schimba însă, dar bucăţica bună, după lăcomie, era plătită scump. Către ceasurile unsprezece pescuitul trebuia oprit. Râul, până atunci cristalin, se umfla, tulburându-se dintr-o dată: venea „lacul”. Mi-a trebuit ceva vreme până să înţeleg cum, pe un râu, putea veni un lac. De ce năvalei de ape negre, ridicate până-n buza ierburilor, purtând la vale trunchiuri de brad, i se spunea aşa: presărat cu opusturi pentru plutărit „sălbatic” – cu „lacuri”, adică – Râul meu însemna şi drumul de pe urmă al arborilor tăiaţi în munte.
Tare îmi plăcea să aştept „lacul” la Jgheab, unde o stâncă înaltă, asemenea unui pinten cenuşiu, primea pieptiş puhoiul de apă şi lemn. Trunchiurile acopereau albia din mal în mal, năvălind unele asupra celorlalte, izbindu-se cu sonorităţi muzicale, ample şi grave. Spectacolul suprem al acelor ceasuri era însă plăviile.

5. Sebesel, 1962
Sebeșel 1962
Când „râurenii” din Săsciori ori Sebeşel descleştau cu ţapinele câte o plavie înzătonită la strâmtori, atunci aceasta pornea la vale, compactă şi masivă, împungând aerul cu „tunurile” buştenilor din frunte, ridicaţi ameninţător şi purtaţi ca pe nişte chibrituri de tumultul apei. Din amonte se auzea un zvon, ca un oftat prelung şi, acolo unde Râul se arăta vederii – cotind larg sub peretele Jgheabului Săsciorenilor – răsărea, albă şi strălucitoare, încâlcitura de trunchiuri a plaviei. Era uimitoare această construcţie săvârşită de Râu, fără piroane, scoabe ori funii, doar din buşteni cojiţi, drepţi şi lucioşi, „împletiţi” prin propria lor greutate, sub apăsarea şuvoiului. Până la steiul meu, albia dreaptă şi căzută dădea curs aprig undei. Ca nişte berbeci în poartă de cetate izbeau buştenii în stâncă. Vibra piatra sub mine şi, dintr-o dată, plavia slăbea răsfirându-se, aşezându-se cu scârţâit şi geamăt pe toată lăţimea cursului, lemn lângă lemn, spre călătorie potolită. În două ceasuri ochiul putea cuprinde iar limpezimi aurii şi undiţa ieşea din leneveală, până când întunericul şi răcoarea mă trimiteau spre sat, pe o potecă neagră, mai mult ghicită, plină de urzici. Şi unde, adesea, mă întâlneam cu bunica, umblând să mă caute îngrijorată. Tragic, mijlocul lui septembrie – însemnând plecarea la Cluj – se apropia irepresibil, făcându-mă să trăiesc fiecare zi pe Râu cu un amestec de panică şi tristă voluptate, accentuat de luminile noi şi melancolice ale toamnei. Până când, fix în data de 14, dimineaţa, îmi înmuiam scurt undiţa şi făceam scalda „de adio”, simţind atingerea apei ca pe o binecuvântare.

***

Vremile se grăbeau şi într-una dintre vacanţe s-a pornit un zvon : „La Oaşa se va face baraj de hidrocentrală”. Prin satele Râului au prins să umble nişte străini care tot măsurau drumul. Soseau în jeepuri. Aveau rulete lungi şi nişte rigle colorate uriaşe, ţinute vertical, pe care alţii le ţinteau printr-un ochean ridicat pe trei picioare. Lumea a aflat că se chemau topografi şi că după ei vor veni alţii care „’or da cu asfalt” până dinsus de Oaşa, spre Novacii Gorjului. Şi lucrurile aşa s-au întâmplat. Un timp, tare s-au bucurat sătenii de drumul nou, „ca cureaua”, curat şi fără praf. Într-o zi însă „lacul” n-a mai venit. N-a mai venit nici în zilele şi nici în săptămânile următoare. „S-a oprit tăierea brazilor – şi-au spus oamenii – şi, odată cu ea, şi plutăritul. Vom avea numai apă limpede, bună de treburi toată ziua.” Bucuria însă nu le-a rămas întreagă. Peste asfaltul abia răcit, într-un du-te-vino îndrăcit au prins să năvălească – scârţâind şi pufăind la curbe – camioane grele şi ciudate. Aveau numai cabina şoferului, după care osia lungă cu roţi îndepărtate sprijinea – ferecată în lanţuri şi cabluri de oţel – o încărcătură uriaşă de trunchiuri. Au văzut oamenii că acelaşi lemn – lemnul muntelui lor – curge şi acum spre şesuri, însă nu în clipocit de ape, ci în zăngănit de fiare şi bornăit de motoare afumate. Au înţeles atunci că au dat, fără să ştie, tihna drumului cu praf pe tumultul ameninţător al maşinăriilor. Copiii trebuiau păziţi să nu iasă oricum din curţi, câinii şi mâţele scheunau de moarte, lăţindu-se adesea sub pneuri, gardurile din curbe se cereau mereu reparate, câte o vită mare, schilodită, era tăiată la grabă acolo în drum, căci şoferii mânau cu nădejde, stăpâni peste toată suflarea. Într-o seară, ca să pună capac la toate, dobaşul satului a adus o veste crâncenă. Am înţeles-o iute, simţind că mă privea direct şi, cu o înfiorare deznădăjduită, m-am repezit în casă, parcă spre a cere ajutor bunicilor: „Ăştia ne iau Râul !” Iar „ăştia”…

Trecuseră doar vreo patru sau cinci ani de când, tot aşa, în uliţă se strigase o ştire ce-mi arătase pentru prima oară că „ăştia” puteau orice. Atunci însă bătrânii mei erau plecaţi „alargu’” şi, după cele trei lovituri ce marcau sfârşitul „publicaţiunii”, un vecin îmi desluşise vorbele dobaşului. Înţepenisem dinaintea porţii, pentru ca apoi, zărind de departe silueta bunicii, să mă precipit spre ea cu glas stins şi ochi înecaţi: „Mamă, ăştia ne iau pământul!” De bine, de rău, pământul însă rămăsese tot acolo, bunicii îl lucrau, îl culegeau, doar că nu mai era „a’ nost’”. Şi apoi, lucru esenţial – aveam să înţeleg mai târziu că făcuse parte din „diplomaţia” colectivizării – „ăştia” nu se atinseseră de vii, beciurile cu butoaie neavând vreo suferinţă. Cu Râul nu avea să fie aşa. El urma să dispară cu totul: „«Ăştia»-l bagă-n tunel la Căpâlna şi-l scot pe sub dealul Ciunjilor dinjos de Buha” – suna explicaţia celor mai informaţi. Pentru mine nici că se putea o veste mai neagră şi moartea Râului mi s-a arătat de îndată într-o prăvălire de tablouri apocaliptice. Îmi închipuiam albia fără viaţă, dezgolind soarelui cotloanele enigmatice ale păstrăvilor de la Jgheab, de la Jilip, de la Buha. Îi auzeam tăcerea uscată şi prăfuită în fierbinţeala verilor. Aveau să moară duminicile de scaldă, când zăvoiul se umplea de larma copiilor şi pietrele lătăreţe de bătut rufele vor aştepta în van sosirea pe prund a femeilor cu albiile în şold şi maiul subţioară. Fântânile satului aveau să îşi scadă oglinzile şi multe vor seca. Se vor opri în zadarnică odihnă şi uriaşele roţi de stejar ale morii, măcinându-şi pe nesimţite putreziciunea sub vânturi şi ploi. Multe aveau să se schimbe la moartea Râului meu şi, dintr-o dată, şirul verilor nu mi s-a mai părut nesfârşit. Iar vacanţele pe malurile sale aveau să–mi ofere, an de an, trăirea clipelor cu setea disperată a scadenţei unei sentinţe fatale. „Ucide un om – spunea cineva – şi vei fi criminal. Ucide 100.000, în numele unei idei şi poţi fi erou”. Râul Sebeşului a fost ucis în numele unei idei. Zbuciumul trupului său, transformat în kilowaţi, „dă lumină” prin case. Undele sale limpezi vibrează astăzi în „microunde”, frigidere, aspiratoare, maşini de spălat şi în candelabre, vrând să însemne curăţenie, confort, cultură. Demult, pe când Râul vuia şi lămpile cu petrol tronau peste tot, în casa bunicilor am găsit cărţi. Unele din „Colecţia de 12 lei”, dar i-am găsit pe Creangă şi Eminescu, Legendele Olimpului, ba chiar o carte îngălbenită de vânătoare, dedicată de autor „Măriei Sale Marelui Voevod de Alba Iulia, Mihai, ca un foarte respectuos omagiu pentru virtuţile Sale vânătoreşti”. Pe la alţii găsisem altele. La flacăra şovăitoare a lămpilor cu petrol cărţile se împrumutau, se citeau, trăiau. În sărbători şi în zilele de târg, uliţele se umpleau de „săliştene”, acel impecabil şi elegant port din „mărginimea” Sibiului, împletind cu sobrietate alb şi negru. Iar zăvoiul era o junglă verde, cu sălcii scorburoase, cu trunchiuri convulsionate de vreme, cu arini sângerii şi brusturi cât roata carului.

Rar, când mai trec prin acele locuri după patruzeci de ani, albia seacă mă priveşte cu reproş. E o pubelă gigantică, purtându- şi gunoaiele la vale, ajutată de apele ploilor. Gunoaiele Tăului ajung la Şugag, ale Şugagului la Mărtinie, ale Mărtiniei la Căpâlna şi Săsciori şi tot aşa. Între ploi „deşeurile progresului” dospesc la soare, printre grămezi de rumeguş. În televizoare vociferează, cu figurile lor impertinente, Eminem şi 50 Cent, iar la lumina electrică se citesc cu înfrigurare Cool Girl, Infractoarea şi Sex magazin. Au dispărut din târguri şi roiurile de fluturi alb-negri ai „săliştenelor” şi tarabele cu fluiere ciobăneşti de corn, cercuite cu aramă. Se poartă bluginşi lăbărţaţi cu turul la genunchi şi răsună impetuos manele şi hip-hop.

3. Sebesul la Sebesel

Râul Sebeşului, cel din amintire, nu mai este. Undele sale, frânte în turbinele unei hidrocentrale, au pătruns în case. Trebuiau să însemne „lumină”: curăţenie, confort, cultură… Dinaintea albiei uscate, strălucind în amieze asemenea scheletului unui saurian stins cu întârziere, mă simt absolvit de seara în care, împreună cu bunicul – după datini, dar „la ceas oprit de lege” – am ucis acel păstrăv bătrân. Dar nu şi uşurat.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/