Puterea poveştii

Puterea poveştii

PUTEREA POVESTII 1m
foto: Nicolae Dărămuș

Mimi este numele de alint al Margaretei, nepoţica unor prieteni. Are aproape cinci anişori şi iubeşte animalele, ca oricare copil: ştie că trebuie hrănite, îngrijite, adăpostite şi mângâiate. „Animalele” sunt aşadar, în primul rând, cele de pe lângă casa omului, mai ales câinele şi pisica. Despre cele sălbatice ştie puţine lucruri, aşa cum, de altfel, ştiu toţi oamenii mari: că se află undeva în păduri, că multe sunt „în Africa, în junglă”, că se fac filme şi „atlase” despre ele şi că sunt „interesante”. Cu acestea din urmă omul nu are cine ştie ce treabă, în afara pomenitelor filme şi cărţi. Nu trebuiesc hrănite, îngrijite, adăpostite, cât despre mângâierea lor nici nu poate fi vorba, ele fiind, pe lângă „interesante”, şi „foarte periculoase”.
Fetiţa e drăgălaşă nevoie mare, sfătoasă cât încape şi e mâncăcioasă. Drept care este şi cam durdulie, dar asta e o altă poveste ce îşi poartă firul spre convingerile despre sănătate ale celor mari. Pofticioasă fiind, copila înfulecă cu senină dăruire „şunculiţă”, „puiuţ”, „sălămel”, ba chiar şi mititeii au început să îi placă de când a mâncat dintr-aceştia, pe săturate, la „Raliul off road al Bucovinei”. Fiindcă, dacă nu aţi ştiut, Mimi este odrasla unei pasionate familii de off-road-eri: mama, susţinătoare cu inima a „aventurii în natură”, nelipsită de pe scaunul copilotului, iar tatăl, faimos promotor şi practicant regional al amintitului pseudosport. E drept, nu e un promotor din categoria snobilor avuţi pentru care automobilul „tare” este un blazon. E om muncitor, pornit „de jos”, proprietarul unui atelier mecanic, priceput la toate măruntaiele maşinilor, de la binevoitorul Tico la coloşii 4×4, cei asemănători unor agresive lăcuste pe roţi. Îşi face meseria cu convingere, iar pasiunea sa pentru off-road are exact doza de inocenţa şi inconştienţă ce nu permite îndoiala. Chiar crede că „natura” se vede mai bine şi mai temeinic prin parbrizul tărăboanţelor bornăitoare, iar dragostea pentru acestea se suprapune în judecata sa cu preţuirea naturii în mijlocul căreia, iată, îşi exercită poluantul hobby.
Aşadar Mimi cea pofticioasă înghite pe nerăsuflate bunătăţile enumerate. Sunt sigur însă că dacă i-aş explica faptul că „puiuţ” înseamnă o găinuşă ucisă, că „sălămelul”, „şunculiţa”, ba chiar şi mititeii s-au preparat după ce un baros a crăpat fruntea unui viţel, urmat fiind de cuţitul străpungând gâtul aceluiaşi „copilaş al vacii”, Mimi şi-ar cam pierde interesul pentru mâncare. Ceea ce, evident, pentru inteligenţa ei absolut remarcabilă şi silueta dolofană ar fi de un real folos. Cum în această eventualitate clară m-aş pune rău cu părinţii care „ştiu ce e bine şi ce e rău pentru copilul lor”, nu mi-a rămas decât să-l fac pe acelaşi prunc să judece singur ce e bine şi ce e rău în purtarea omului mare. Faţă de natură şi mai cu seamă faţă de sălbăticiunile aflate prin atlasele de profil, cele cu care, vezi bine, omul nu are vreo treabă. Iar primul prilej nu l-am scăpat…
Urcam în Călimanul Cerbului. Era vara şi Mimi, însoţită de bunici, păşea harnică lângă mine, ţinându-mă de mână. „Vrei să îţi spun o poveste?… Una aproape adevărată?” – am încercat-o eu. „Vreau!” – a sunat răspunsul.
Aşa s-a născut povestea:
„Într-o dimineaţă de duminică, un bursuc harnic şi curat peste măsură, a lenevit mai mult în vizuina lui subpământeană. Nu avea de ce să se hărnicească, aşa cum făcuse nopţi şi zile la rând până atunci. Strânsese provizii multe şi bune, toamna fiind lungă şi uscată, iar gândul cămării pline îl făcuse să doarmă dus întreaga noapte. Totuşi, când prima rază de soare lovi pieziş în fereastra vizuinii, bursucul nostru şi-a spus că lenea multă nu e bună. S-a ridicat în capul oaselor, s-a întins îndelung şi a căscat. Ba chiar a schiţat, după coborârea din pat, câteva mişcări de gimnastică ce ar fi putut părea caraghioase, dar nu şi neamului bursucilor care, bondoci fiind, au alte norme de frumuseţe şi de graţie, cu totul străine oamenilor.
Cum ziua se arăta numai bună pentru o plimbare prin pădure, bursucul a deschis televizorul – un model tare vechi, ce lui nu-i servea decât la ascultarea buletinului meteo, veştile omeneşti părându-i total neserioase. Îşi făcu o cafea şi se aşeză comod în fotoliu, dornic să asculte poveştile norilor de pe cer. Şi, tocmai pe când bufniţa de serviciu începuse relatarea despre fronturile atmosferice, bursucul simţi cum i se scutură din temelii locuinţa. Cutremur nu putea fi, bursucul având semnele sale secrete, în complicitate cu Pământul, ori de câte ori acesta mai avea crampe în măruntaiele lui sau mai tuşea, în urma fumurilor omeneşti. Nu era cutremur şi totuşi un lucru straniu, neîndoios rău, se întâmpla în pădure. Un bornăit amarnic şi cătrănit crescu asurzitor, pereţii locuinţei trosniră, ceaşca de cafea se răsturnă şi, ca apăsat de o forţă nimicitoare, tavanul vizuinii se prăbuşi. Soarele năvăli orbitor înăuntru şi, aproape să îi strivească năsucul, o roată imensă, neagră şi înverşunată îi trecu pe lângă cap. Sări speriat într-o parte, văzu şi înţelese…”
Povestea se opreşte aici, fiindcă Mimi a izbucnit îngrozită: „Tata!”
PUTEREA POVESTII 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Aeroportul

Aeroportul

AEROPORTUL 1m
foto: Nicolae Dărămuș
„Ia spuneţi-mi, măi puişorilor, aţi auzit voi că se va extinde aeroportul oraşului? – am întins eu capcana pildei. ”Daaa!” – sunase răspunsul, în cor de glasuri subţirele, dar informate. „Şi cum vi se pare lucrul ăsta? – am continuat. Adică, ce credeţi voi? Este un lucru bun?” „Daaa!” – confirmară pripite glăscioarele. „Eu zic să nu ne grăbim şi să vedem pe îndelete, împreună, dacă într-adevăr mărirea aeroportului din oraşul vostru este un fapt de laudă… Căci s-ar putea să fie un lucru rău. Tare rău. De acord?” Tăcere. Privirile şi-au pierdut din prietenie, încărcându-se dintr-o dată cu un amestec de nelămurire, neîncredere şi uimire. Era limpede: în ciuda vârstei de nici nouă anişori, interlocutorii mei păreau să trăiască în clişee cimentate şi, mai grav, generatoare de emoţii negative. Iar eu, odată intrat în horă, trebuia să îmi duc demonstraţia până la capăt, convingător şi blând, dacă voiam să mai calc pe acolo. Aveam de muncit.
Fusesem invitat în şcoala aceea spre a le vorbi pruncilor despre ecologie. Clasa a treia… Va trebui să fiu atent – îmi spusesem pe când urcam scările – să mă cobor la mintea lor, să nu fiu complicat, să găsesc exemple potrivite şi să nu mă lungesc. Mai ales să nu mă lungesc; copiii îşi pierd repede interesul. Cu aceste gânduri am păşit în sala de clasă care, de la bun început, mă surprinsese prin atmosfera de grădiniţă răsfăţată. Eram un învechit pesemne. Mese aşezate în cerc, ghiozdane multicolore aruncate la podea, creioane colorate, foi cu desene trasate neîndemânatic, forfotă şi zumzet. Deşi sunase clopoţelul, mărunţii locatari nu păruseră să mă fi observat, văzându-şi de joacă şi discuţii. Abia când învăţătoarea i-a atenţionat s-au aşezat pe scaune şi mă învredniciră cu priviri iscoditoare.
Am fost prezentat: „Domnul care a scris în ziar povestea cu bursucul accidentat în pădure la raliul off-road şi pe cea cu vidra ucisă la şosea, de un automobilist grăbit”. „Le-am citit povestirile şi să ştiţi că la urmă aveau ochii în lacrimi”, mă asigurase învăţătoarea, neuitând să mă prevină încă din hol asupra faptului că elevii săi, deşi mici, erau foarte umblaţi prin lume: „Sunt copii cu posibilităţi, ştiţi cum e azi, părinţii…” O prinsesem din zbor: aceasta avea să fie informaţia care, nădăjduiam eu, urma să mă scoată din încurcătură. Cu siguranţă „copiii cu posibilităţi” călătoriseră cu avionul.
Cum liniştea se adâncea, am continuat: „Văd că tăceţi… V-am întrebat dacă sunteţi de acord să vedem împreună, judecând cinstit, dacă mărirea aeroportului nu face cuiva rău”. Câteva capete se înclinară neconvingător, acceptându-mi propunerea. Copiii nu erau numai umblaţi, ci şi amabili, poate chiar uşor milostivi cu mine. Trebuie însă că le păream tare primitiv, punând la îndoială ceva ce nu poate fi pus la îndoială: „civilizaţia şi progresul”.
Momentul era bun şi am plusat: „Cum arată un aeroport modern ştiţi cu toţii, doar aţi zburat, aţi văzut prin filme. Cine mi-l poate descrie?”. Mâinile se ridicară, agitându-se în aer. Am ales la întâmplare şi tabloul aeroportului se contură conform realităţii: beton şi iar beton. Beton cenuşiu cât vezi cu ochii, zgomot infernal de motoare şi, mai ales, oameni eleganţi. Povestitorul de o şchioapă fusese la Londra. O fetiţă îi întări spusele: şi la Paris era aşa, dar „şi la noi, la Otopeni, însă e mai mic”. „Dar dincolo de piste ce se află?” insistai eu, iar vocile tinere îşi amestecară părerile: „Câmp”- rosti un băieţel. „Lanuri cu grâu şi porumb”, spuse o domnişoară. „Buruieni!” se repezi un şmecher şi râsul celorlalţi îi confirmă poanta.
„Buuun! Toţi aveţi dreptate. Dar, în afară de plante, ce se mai află pe câmp, împreună cu grâul, porumbul şi buruienile?
„Animale: iepuri, căprioare…” – sosi răspunsul. „Exact. Şi, dacă se extinde aeroportul, dacă vin buldozerele şi betonierele, ce fac animalele astea?” – am întrebat iar. „Fug!” – se iţi o fetiţă mărunţică, tăcută până atunci şi în ochii ei văzui un licăr de spaimă. „Ai dreptate, domnişoară, însă în câmp mai sunt mii de animale mici care nu pleacă, fiindcă locuiesc în pământ. Acolo îşi au vizuinile, în găuri şi galerii, în cotloane subpământene, secrete şi întunecoase… De popândău şi de hârciog aţi auzit?” Nu auziseră. „Dar de nevăstuică, ştiţi?” Nu ştiau nici de ea.
Le-am descris „animăluţele” cum m-am priceput mai bine, ba chiar am şi desenat pe tablă chipul hârciogului mâncăcios şi chivernisit nevoie mare, cu pungile obrajilor umflate, pline cu seminţe „de rezervă pentru la iarnă”. Mare figură hârciogul ăsta! Dar şi popândăul e simpatic foc, mai ales când se înalţă „popândău”, ca să vadă departe. Şi pe tablă l-am schiţat şi pe el, ridicat „în două picioare”. „Să ne închipuim acum că am face o secţiune prin pământ, ca şi cum am tăia un caşcaval. Vizuinile animăluţelor s-ar vedea asemenea găurilor” – am adăugat. Şi, zugrăvind pe tablă „caşcavalul” viitorului aeroport, am continuat: „Şi, ce să vezi?… Pe când animăluţele noastre stau la adăpost, aşteptând să treacă primejdia, deasupra lor, astupându-le ieşirile, se toarnă…” Nu am mai apucat să spun ce se toarnă, fiindcă aceeaşi fetiţă izbucni: „Beton! Şi ele se sufocă acolo!”. În clasă se lăsă o nouă tăcere.
AEROPORTUL 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Cerbii toamnelor mele

Cerbii toamnelor mele

CERBII TOAMNELOR 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Era prin 1980 când afişul unei expoziţii fotografice m-a dus în sala mică a Casei Universitarilor din Cluj. Autorii, doi studenţi la medicină – Paul Prodan şi Dan Rusu – veniseră acolo cu imaginile trudite în două-trei toamne, la boncănitul cerbilor. Emoţionaţi şi tăcuţi, mândri de ispravă – era vremea laboratoarelor improvizate, a aparatelor „de mărit” cu sertar de filtre „color” – m-au simţit de la primele vorbe, invitându-mă cu ei în viitorul septembrie . Aşa am descoperit Suhardul, muntele care avea să mă lege statornic până în ziua de azi. Aşa am descoperit alergătura fericită cu aparatul foto de pe o culme pe alta, după cum, dintre molizi mă chemau glasurile cerbilor. Erau dimineţi geroase, cu ceaţă lipicioasă şi grea, amiezi istovite de soare, dezmorţind zumzăitoare roiuri, urmate de amurguri sângerii prelinse pe orizont. Şi, mai ales, erau cerbi. Mulţi. Iar eu aveam cu puţin peste douăzeci de ani şi nu ştiam ce-i oboseala. Cu scule fotografice modeste şi filme color procurate „pe sub mână”, mă pomeneam nu o dată înconjurat de alaiuri de nuntă: douăzeci de ciute cu viţei şi doi-trei cerbi „lăturaşi”, înfruntându-se cu stăpânul „haremului”.
Prins în tumultul acelor dueluri pure mi se întâmpla adesea să înţepenesc minute în şir, făcându-mă una cu vreo cioată, cu obiectivul la ochi, tremurând de încordare, dar neîndrăznind să mişc, spre a nu tulbura vraja. Cerbii trăpau pe lângă mine, răsuflând amplu, zgomotos, înconjuraţi de nori de abur, ca nişte fiinţe celeste. Fericit, sub mugete tot mai stinse, aşteptam apoi dimineaţa cu ochii deschişi, canonindu-mă amarnic pe priciurile tari şi afumate ale vreunei stâne părăsite, iluzoriu adăpost de frig şi ploaie. Da, am mai spus-o: cerbii erau mulţi, anii mei, puţini şi sculele, deloc pe măsura „vedetelor” pe care le cunoşteam fără greş. Iubitorii ştiu că se poate: cunoşteam cerbii Suhardului după glas, după coarne, după alură. Şi-i căutam, bucurându-mă de reîntâlnirea lor, dovadă că supravieţuiseră iernilor, lupilor… vânătorilor.
Sub culmea Ştefanului zăcea, într-un septembrie, trupul unuia dintre ei, ucis. Fusese o luptă năpraznică şi pământul, frământat de copite, povestea totul. Mai aprig povesteau însă rănile celui răpus şi încordarea lui, stranie şi rece, cu picioarele spre cer şi gâtul comat, răsucit nefiresc, frânt între năvala adversarului şi un molid înfurcit. Un an mai târziu, pe Coasta Cerbului – cum o botezasem – mă aflam singur. Treburi felurite îmi împiedicaseră prietenii să urce. La locul ştiut, pe molidul înfurcit se afla o tăbliţă de lemn. Purta pe ea, pirogravate, patru versuri din Moartea lui Fulger cu sfârşitul atât de potrivit: „Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea”. Şi am înţeles: Paul trecuse pe acolo, punând singuraticul epitaf unei morţi anonime. Atunci l-am găsit cam patetic. Mult după aceea a venit anul 1989.
Şi „cerbii mei”, cei pe care-i cunoşteam după glas, au devenit toamnă de toamnă tot mai tăcuţi. „Mugetul a fost slab anul ăsta”, spuneau „specialiştii”. Şi aruncau vina pe vreme, pe căldură, pe ploi, pe ceţuri, pe frig ori pe Soare. Suhardul însă era cotropit de automobile 4×4 şi focurile de armă biciuiau pădurile tot mai des. Capetele cerbilor ştiuţi le revedeam agăţate în gardurile cabanelor de vânătoare, curăţite de carne de către paznici şi pădurari, cu acele mişcări slugarnice şi pripite, de bărbier, în vreme ce, alături, Herr X – ca umflat cu pompa şi costumat elegant, după catalogul Frankonia – pufăia din pipă, gânditor şi gol. Mai apoi, legate la vedere pe portbagajele maşinilor, capetele cerbilor porneau pe un ultim drum.
Aşa mi-a plecat taurul „de 18 raze” din Vâlfa, cel „ de 16” din Gândacu, cel din Silvestru, cel din Făgeţel. Lista e lungă, zeci de rânduri. Iar „specialiştii”, învinuind aceleaşi astre, îmi repetau doct şi patriotic: „Mugetul a fost şi mai slab anul ăsta. Ţara are nevoie de valută”. În ruptul capului nu ar fi spus că mugetul era slab fiindcă cerbii se împuţinaseră şi că valuta, într-o formă sau alta, ajungea şi în propriile lor buzunare, mult mai nesăţioase decât invocata ţărişoară.
***
Vântul a murit şi mestecenii, înţepeniţi într-o fragilă reverenţă, preling spre pământ ramuri subţiri, stropite cu chihlimbar. Aşteptând, o dată cu înserarea, buciumul vreunui cerb din Suhard, înţeleg acum altcumva epitaful de pe tăbliţa putredă din Coasta Cerbului. Şi nu îl mai găsesc deloc patetic. Dimpotrivă, îmi pare tocmai potrivit acestui timp. Potrivit şi locurilor unde am văzut sângele urşilor, al caprelor negre, potrivit acelor postăţi întinse, tăiate „ras”, în care a murit pădurea.
Anii mei sunt mulţi şi ţin în mâini aparate fotografice scumpe, sofisticate. Întârzie la întâlnire doar cerbii.
CERBII TOAMNELOR 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Dimineţile gotcanului

Dimineţile gotcanului

FOTO BATRANUL
foto: Nicolae Dărămuș
De bătaia de cocoşi din valea Scoruşului mă leagă amintiri blânde. Ani la rând, respectând o veche datină, am urcat acolo cu aparatul fotografic de Sfântul Gheorghe. Cei câţiva kilometri parcurşi pe drumul forestier erau întotdeauna o bună gimnastică la ceasul acela nocturn şi înfrigurat, când bruma lăsa loc peticelor de zăpadă pe măsură ce mă afundam pe firul apei spre furca pâraielor. De o vreme devenisem ceva mai comod şi, profitând de bariera de-a pururi ridicată – semn de delăsare pădurărească – urcam cu maşina până la „întorcătoare”, locul unde drumul, închis de codri, obliga la întoarcere orice automobil.
De acolo, vreme de vreo jumătate de ceas, pasul urma poteca tot mai îngustă, cocoţată pe coastă între pădurea bătrână şi şuşoteala şuvoiului care, ici-colo, se rupea în cascade scunde peste cioatele călătorite pe volbura dezgheţului. În aprilie, la ora 4 dimineaţa, detaliile drumului se închegau însă doar din auz şi memorie, fiindcă jos întunericul era întreg, iar lanterna – slabă, anume ca să nu strice somnul pădurii – abia pâlpâia dinaintea cizmelor când şi când. Deasupra, atât cât îngăduiau culmile, o dungă de cer vioriu clipea distant cu ochi de stele palide. Amorţeala nopţii chinuite – trecută cu ochii la deşteptător – se topea năvalnic sub asaltul aerului spirtos, invadând plămânii cu frig, ca un fluid strident, răvăşitor şi pus pe întinerire. Dimineaţa în munte simţeam viaţa.
Urma urcuşul. Versantul era abrupt la început şi poteca se pierdea lesne, ascunsă sub ierburile pleoştite de zăpezi ori copleşită de căzături. Trunchiurile molizilor rupţi încrucişau coasta şi rădăcinile lor smulse se zbăteau sub licărul lanternei ca nişte disperate fiinţe fantastice cu mâini descărnate. Sub cetini cerul dispărea cu totul şi noaptea căpăta consistenţă materială. După atâţia ani însă ştiam drumul şi cu ochi închişi. Poteca nu mai avea mare însemnătate şi, dacă doborâturile nu s-ar fi înnoit iarnă după iarnă, lanterna mi-ar fi fost aproape inutilă: călcam mlaştina unui izvor pornit de sus, chiar din bătaie, urmau câţiva paşi pe firul lui sprinten şi sonor, apoi pieptul blând ce mă conducea spre cea dintâi odihnă, pe o padină dreaptă. Ceva mai încolo se înălţa „Mezinul”. Îl ocoleam prin stânga, scriindu-mi mersul oblic încă vreo sută de paşi. În platoul următor, mai întins, domnea fratele cel mare, „Bătrânul”. Mai demult se afla în centrul bătăii. Mai demult… adică în urmă cu vreo şase-şapte ani. De la o vreme rămăsese singur.
Cocoşii, învăţând an după an lecţia omului cu armă, îşi purtaseră dragostele tot mai sus, cântând mai către vârf. „Bătrânul” – patriarhul brazilor din Suhard – mă chema însă lângă el de fiecare dată pe când coboram de la rotit. Socotindu-i vârsta la vreo 400 de ani, apropierea lui mă liniştea ori de câte ori îi priveam silueta masivă proiectată pe lumina văii. Neclintit şi neschimbat de când îl ştiam, făcând ca mai tinerii molizi care îl înconjurau să pară firavi în ciuda grosimii lor cât un trup de bărbat. Iar când îi atingeam coaja groasă de două degete şi aspră asemenea unor solzi de saurian uitat, îmi părea că ţin timpul pe loc. „Mijlociul” era ceva mai încolo în buza platoului. Într-o dimineaţă, pe când ceremonia se încheiase şi umblam fără fereală, un cocoş întârziat i se iţea ţanţoş pe cea mai de jos creangă, fermecat de soarele agăţat în cetini. M-a răbdat cât să ridic aparatul la ochi şi dus a fost. Cocoşii, lucru ştiut, iubesc brazii seculari. Iar aceştia sunt rari, tot mai rari.
Urcând, tablouri din primăverile vechi se învălmăşeau fără rând, pe cât de nestatornice, pe atât de vii: aici a ieşit la vânătoare jderul galben şi dolofan ce îmi aruncase în creştet aşchii de scoarţă desprinse din goana lăbuţelor, dincolo, seara, pe când aşteptam adunarea gotcanilor în cetini, a venit mistreţul până la doi paşi de noi. Eram cu soţia şi cu fiul nostru, pe atunci în vârstă de vreo unsprezece ani, iar vierul a înţepenit adulmecând secunde nesfârşite, nelămurit şi speriat ca şi pruncul. S-a întors brusc, trecând spre vale, mai-mai să-l ating cu mâna şi abia atunci, ca la comandă, toţi trei ne-am zâmbit şi am prins a respira. Iar undeva, în stânga, se află cioata înaltă de care stam lipit, atunci când împăratul nopţii mi-a şters genunchiul cu evantaiul cozii, absorbit cu totul de adversarul care oficia obraznic la o aruncătură de băţ.
Ce nedrept aş fi însă dacă aş uita jumătatea de ceas în care, aşezat la rădăcina vreunui molid, aşteptam deşteptarea codrului. Tăcerea se închega brusc în jur, ca întărită de stingerea lanternei şi auzul, singurul simţ prin care mai trăiam, pândea întâiul ciripit, mereu nesigur că ţârâitul timid la început – ca un scâncet, părând să încerce puterea liniştii, înşurubându-se tot mai curajos în văzduh prin infinite triluri – este al privighetorii. I se adăugau alte glasuri înaripate, tot mai sonore, mierle, huhurezi, în vreme ce gândul că, poate, nu m-am oprit în „locul bun” rodea. Şi pe când coloanele molizilor prindeau contururi fumurii, tot mai departe, printre imnurile ridicate din cetini străbătea vag şi cântul gotcanului: discret şi sobru, pe măsura vieţii şi veşmântului său. Apoi lumina zgârcită, zborurile lui aspre, emoţia apropierii cu aparatul pregătit, rateurile şi, din când în când, câte o fotografie. De cele mai multe ori modestă şi de nepreţuit.
FOTO SUB BLITZ
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Banii

Banii

BANII 2
foto: Anca Dărămuș
Spaniolul e vânător pătimaş. A vânat de toate la viaţa lui, dar ursul îi lipseşte dintre trofee. De aceea a venit în România. De peste un ceas priveşte prin ferestruica măruntă, strângând în palme carabina. Din când în când ia linia de ochire şi reticulul lunetei dansează tremurat asupra unei ţinte imaginare, lângă cadavrul calului. Între cetini, întunericul e ca tăciunele. Spaniolul ar trage o ţigară. E nervos, simte că tremură, că aşteptarea l-a cotropit. Aici nu e ca la poligon şi nici ca la raţe. Dacă ratează?…Trage aer în piept, adânc, o dată, de două ori. Nu… Nu are cum rata. Animalul e mare, va sta pe loc. Îl va lăsa să se aşeze, să înfulece din nadă şi abia atunci, calm, va slobozi focul. Parcă s-a mai liniştit, când simte cotul pădurarului atingându-i, scurt, braţul, în timp ce degetele acestuia, în dreptul lucarnei, arată în beznă: „Dort, mein Herr! Der Bär! Grosse Bär!”(Acolo, domnul meu! Ursul! Urs mare! – germ.). Paznicul ştie doar câteva vorbe în nemţeşte. Îi sunt de ajuns şi le foloseşte cu fiecare vânător străin, chiar dacă acesta nu le pricepe. Spaniolul nu ştie nemţeşte, dar semnalul e clar. Trebuie că ursul a ieşit în marginea pădurii şi ochii pădurarului l-au desluşit. El încă nu îl vede, dar, nerăbdător, potriveşte carabina în deschizătură. Respiră ca peştele pe uscat şi îşi dă seama că e ridicol. E mai mult decât emoţia ştiută a vânătorului: e frica. O pată mare, neagră, conturată confuz, pluteşte neauzit drept spre hoitul calului. O vede bine şi el. Ursul! Împinge arma instinctiv înainte. „Warten! Warten!”(Aşteptaţi! Aşteptaţi! – germ.) – şopteşte paznicul şi, pentru siguranţă, apasă cu palma, încet, umărul oaspetelui, care înţelege.
Oricum, n-ar fi tras în pripă. Luneta, mare, luminoasă, lămureşte acum detaliile scenei: namila adulmecă maldărul de carne, dându-i ocol, cu capul în pământ. Din când în când, ridică botul pe vânt, bănuitoare, parcă spre a se asigura de lipsa intruşilor. Se lasă jos şi, dintr-o dată, silueta sa masivă se confundă cu umbra mortăciunii. Crucea lunetei caută pieptul. Degetul arătător se plimbă de-a lungul trăgaciului. E o mişcare nehotărâtă, înceată, fără finalitate. Vânătorul simte că va scăpa focul. Simte că-l va scăpa cum nu trebuie, când nu trebuie… Secundele se prăbuşesc grăbite, mânate de o fatalitate irepresibilă şi nedefinită. „Cu cât ocheşti mai îndelung, cu atât vei trage mai prost” – îşi aminteşte vânătorul. Un principiu arhicunoscut. Deja ocheşte de mult. Şi dinaintea lui, la treizeci de paşi, se află ursul capital, trofeul vieţii sale! Buzele i s-au uscat şi o sudoare fierbinte i-a izvorât in jurul gâtului, ca dintr-o strecurătoare. Iar privirea, de atâta efort, s-a înceţoşat. Închide ochii, să se odihnească, apoi ţinteşte. Cercul lentilei se vede clar, ursul e tot acolo, netulburat, dar parcă mai amestecat cu umbra. „Cam aici” – îşi spune puşcaşul, aşezând firele morţii, tremurătoare, asupra jivinei. „Acum!” – îşi mai spune, agăţând trăgaciul, ca la o aruncare în gol. Flacăra a spart bezna la gura ţevii şi, în timp ce ecoul biciuieşte poiana, el vede, ca scos din timp, galopul neauzit al fiarei. Linişte. Mâna paznicului îl apasă iar pe scăunel, semn că trebuie să rămână acolo. E buimac şi în minte păstrează doar imaginea ursului, asemenea unei năluci zburătoare… Îi e frig.
Pădurarul a ieşit din bordei. Mimează atenţia, prudenţa, păşind uşor, întorcându-se în toate părţile. Ştie că străinul îl vede totuşi din adăpost şi vrea să-l încredinţeze pe fraier că, ieşind singur, s-a expus unui pericol. Ştie însă bine că omul a tras prost şi că ursul a plecat neatins, fiind acum departe. N-a marcat focul, n-a urlat, doar a tulit-o. Ajuns la cadavrul calului, se preface a cerceta locul. Are o lanternă puternică, pe care o proiectează asupra hoitului. O aruncă apoi în ochii oaspetelui, orbindu-l, timp în care scoate din buzunar o sticluţă. O varsă precipitat în zăpadă, ascunzând-o iar. E sânge de porc, pregătit din vreme, la ordinul „superiorilor”. În urechi îi sună încă vorbele directorului de la judeţ: „Dacă străinul ratează, îi iei banii, oricum. Îi demonstrezi că a rănit animalul şi va plăti. Ştii trucul cu sticluţa… Îi arăţi petele de sânge pe zăpadă. De restul ne ocupăm noi… Fără câteva mii de «euroi» nu-l lăsăm să plece.”
Câteva ceasuri mai târziu, în biroul directorului, spaniolul, roşu şi transpirat, gesticulează larg, aruncând cascade de vorbe. Este patetic şi pare convingător. „Zice că nu pleacă fără urs. Nu-l interesează banii, dar, dacă animalul e rănit, vrea să i-l găsim cu orice preţ. Nu acceptă ideea că sălbăticiunea se chinuie acum şi noi stăm la căldură. Crede că l-a schilodit. Zice să trimitem pădurarii pe urme şi să i-l aducem. Se va plânge la Comisia Europeană şi la CIC. Are relaţii” – conchide traducătorul. „Bine, bine… Spune-i că va avea ursul” – adăugă şeful şi, întorcându-se spre pădurar, îi porunceşte: „Te duci la bătrânul Melniciuc. E pensionar, dar feciorul lui e pădurar în locul lui, tot la noi. N-o să mă refuze, că-l «avem» pe băiat… Îi spui să facă ce-o şti şi mâine să-mi aducă un urs. Blana, bine sărată şi un craniu. Să caute pe la bârloage. Ursoaicele încă n-au ieşit. Ştie el, că a mai făcut… Cu câinii… Dacă mă refuză, să-i spui că îi zbor fecioru’!”
***
Într-un fund de pârâu, bătrânul pădurar Melniciuc jupoaie
un urs. Un urs mijlociu. Cuţitul lunecă, foşnind catifelat, pe mijlocul burţii până sub bărbia animalului care, aşa cum stă pe spate, pare răstignit pe o cruce invizibilă de zăpadă. Picături albe cad întruna, asemenea argintului viu, pe flancuri, năclăind blana cafenie. Picături de lapte cald.
Nu departe, într-un bârlog, trei pui de urs, cu ochii încă lipiţi, aşteaptă.
BANII 1
foto: Casian Balabasciuc

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Vârful omului prost

Vârful omului prost

VARFUL OMULUI PROST 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Vârful Omului din Suhard, cu cei 1932 de metri ai săi, din fericire nu se află pe lista „iubitorilor de natură”, unde, de pildă, Moldoveanu, Negoiu, Parângu Mare, Peleaga, Ceahlăul şi masivul Bucegilor ocupă locuri de frunte. Masiv, el se înalţă oarecum anonim şi paşnic din peria jnepenilor ce acoperă culmea, fără a provoca simplist pe te miri ce „adrenalienat”, prin abrupturi ori piscuri stâncoase, care trebuie „cucerite” absolut obligatoriu şi prin orice mijloace „pentru că există”.
Pe versantul nord-estic, o păşune largă coboară printre cohortele de jnepeni şi acolo, din primăvară până toamna târziu, ciopoarele de ciute şi cerbi ies fără teamă pe înserat. Pâraiele Diaca şi Omu îşi află izvoarele dedesubtul ei, purtându-şi undele spre valea Bistriţei Aurii. Versantul sud-estic, ceva mai abrupt şi acoperit cu merişor, străjuieşte izvoarele Măriei, care grăbeşte spre întâlnirea cu Someşul Mare. Cumpăna acestor ape mari, blândă miezuină între Ardeal şi Moldova, are aerul enigmatic al locurilor care, deşi separă, leagă. Odată ajuns sus, drumeţul e şi el cuprins de cumpene: parcă nu s-ar mai duce de acolo, simţind însă deopotrivă că trebuie să plece, fiindcă doar aşa, „pustiu” şi fără oameni, vârful Omului rămâne al omeniei.
Ţin minte cum, într-un octombrie, am urcat spre pisc. Dincolo de furca izvoarelor pădurea era rară – semn că toporul nu-i era străin – şi, presărate printre molizi, frunzele paltinilor întindeau sub bocanci un covor primitor, în ale cărui nuanţe şi culori calde desluşeam împletirea naşterilor şi a morţii ca într-un imn dumnezeiesc al vieţii.
În păşunea culmii stăruiau două ciute, un viţel şi un cerbulean. O vreme mi-au îngăduit urcuşul şi, deşi înaintam încet, lipit de jnepenii din marginea padinii, în cele din urmă necuvântătoarele au trăpat la deal, cu boturile pe vânt. Şi-au desenat efemer siluetele pe cer, scăpătând apoi sub zare. Nu am apucat să fac mai mult de doi-trei paşi, când măruntul ciopor a reapărut, părând speriat de data asta. Ciuta bătrână a luat-o spre mine, urmată de familie, însă, zărindu-mă, s-a răzgândit. Alt trap spre culme, altă dispariţie şi altă revenire. Jocul s-a mai repetat o dată, sfârşind într-un cerc de paşi ezitanţi şi eleganţi, bătuţi pe linia orizontului. Opriri bănuitoare, freamăt, nelinişte. M-am oprit şi eu. Câteva clipe animalele s-au mai rotit în mărunta şa, apoi tot vârstnica a găsit scăparea, undeva spre răsărit. Dincolo de privirea mea, ceva le speriase, tăindu-le calea.
Am urcat în tihnă, întrebându-mă ce le-o fi deranjat pe graţioasele rumegătoare într-atât încât să prefere întoarcerea spre om. În şa, vântul sufla teribil, transformând versantul dinspre Ardeal, acoperit cu merişoare brumate, într-o mare roşie şi tremurătoare. Abia atunci am înţeles spaima rumegătoarelor, căci urmele din tină şi, ici-colo, merişoarele strivite ca de un mai, marcau pasul apăsat al unui urs care tocmai se ospătase. Peste el dăduseră ciutele spăimoase, deşi cu siguranţă ursul nu le avusese grija.
În urmă cu trei zile am urcat iar spre piscul Omului. Pornisem târziu şi, ajuns la stâna părăsită de sub el, m-am răzgândit. Am urcat pe culmea Pietricica şi de acolo am dat ochii roată. Eram uşor şi ferice. Apusul aprinsese zările şi promontoriile munţilor Rodnei – Inăul, Inăuţul şi Roşu – înălţau spre boltă contururi sumbre. Binoclul mi le-a adus aproape: locuri dragi, cunoscute, bătute cu pasul de atâtea ori. Pe drumeagul pornit din pasul Rotunda, nu departe de şaua Gagii, străluceau în soare două automobile.
Am prins a coborî spre Bistriţa Aurie. Era cald, ierburile pajiştii vălureau ostenite, şi în puţinele ei flori, melancolici ca sfârşitul verii, fluturii picoteau multicolor.
Am aruncat o privire spre vârful Omului. Ceva, un nimic ieşit din conturul său mi-a purtat iar binoclul la ochi, de data asta cu o panică, pe cât de nefirească pe atât de sigură. Nu mă înşelasem: jeepul unui neghiob se învârtea acolo, victorios.
VARFUL OMULUI PROST 3m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Braconierul de lumină

Braconierul de lumină

BRACONIERUL DE LUMINA 2m
foto: Nicolae Dărămuș
În seara aceea pădurea fusese darnică, iar locuitorii săi, îngăduitori.
Poteca se năştea anevoie, desluşindu-şi spinarea lutoasă până la vreo zece paşi înaintea mea, smulgându-se întunericului dintre arbori pe măsură ce înaintam. Din loc în loc bolta frunzelor se rărea, iar cerul violet îşi trimitea nestingherit lumina, aprinzând pâlcuri de margarete pe marginea cărării. Minunat spectacolul acestor flori modeste, închegând oacheşe popoare, devenind fosforescente la ceasul când toate culorile peisajului mor.
Şoseaua era aproape. Îi auzeam zvonul motorizat, ridicându-se de undeva de la îmbinarea versanţilor. Într-o jumătate de oră voi fi acasă. Va urma ştiuta bucurie a serii: aşezat la computer voi „descărca” imaginile furate doar cu câteva ceasuri în urmă. Dar, trebuie să recunosc: am fost un „disident”. Câţiva ani mă opusesem cu îndârjire fotografiei digitale. Lumea pixelilor foto îmi părea depărtată, un adevărat artefact, sacrilegiu totodată, faţă de banda de celuloid, stratul de gelatină şi granulaţia cristalelor de halogenură argentică. Pixelii îmi păreau morţi, pe când ultimele mi se arătau vii, la stare contribuind cu siguranţă lucrul într-un laborator improvizat, în care aşteptam cu sufletul la gură „minunea”: naşterea imaginii pe hârtia scăldată în soluţii savant preparate, sub incerta lumină portocalie, demnă de sălaşul unui alchimist. Eram convins că pixelii vor rupe vraja, că aparatele „cu facilităţi” îmi vor alunga grija expunerii precise. Cât despre calitatea imaginii, dincolo de orice subiectivism, la început ea înclinase serios balanţa în favoarea vechiului meu arsenal fotografic. Şi totuşi, în faţa evidenţelor am cedat în cele din urmă, iar descoperirile pe care aveam să le fac – multe aşteptându-mă încă – îmi generaseră de îndată regretul anilor de „rezistenţă”… Gânduri…
Da, în scurtă vreme, voi fi acasă şi voi contempla isprava de azi: căprioare, fluturi, efemeride în zbor frenetic, apusul. Prin frunzişul rărit farurile din trafic îmi strecoară ocheade tot mai dese. Şoseaua, automobilul aşteptându-mă. Misterul şi gândurile fug. Telecomanda îşi face treaba, „poziţiile” clipesc, uşile sunt libere. Port în mână un pet de un galben scandalos, cules din pădure: urma vreunui excursionist, drujbist, ori „ciupercar”. Nu e prima dată când duc la pubela din parcare acest fel de deşeu. Dar, intempestiv, de data asta sunt împiedicat. O Toyota 4×4, uriaşă, a părăsit brusc şoseaua la apariţia mea. Aşa cred, cel puţin.
Fără a semnaliza schimbarea direcţiei, şoferul a tras de volan cu disperare, şi maşina a năvălit în parcare, tăindu-mi calea. Frâna, înţepenind monstrul la o jumătate de metru de mine, mă asigură că eu sunt ţinta. Şoferul a şi coborât, iar graba sa – o clipă, doar cât să zâmbesc – mă duce cu gândul la vreo nevoie trupească personală, ce nu suportă amânare. Dar, nu. Nu fuge în tufe cu mâna la brăcinar, ci ocolind capota, se postează dinaintea mea. Îmi întinde mâna şi se prezintă. Aflu că este preşedintele nu ştiu cărei societăţi cinegetice private, care are în arendă pădurea din care tocmai am ieşit. O societate al cărei nume îmi sugerează sonorităţi nemţeşti. Este un tânăr bine hrănit, costumat în haine de vânătoare. Are un aer de stăpân politicos, degajând o amabilitate rarefiată, gata de a intra în rolul de „dur”, dacă interlocutorul rosteşte ceva ce îi poate părea necuviincios.
Mă prezint şi eu. Preşedintele auzise de mine de la paznicul de vânătoare. Îmi e clar: deşi sunt într-o parcare publică, doar cu aparatul fotografic asupra mea, fusesem prins oarecum „asupra faptului”, de unde şi cortegiul de manevre autoritare. Nu mă înşel fiindcă, fără ocoliş, primesc indicaţii: „Când mai ieşiţi la fotografiat în terenul nostru, vă rog să-i telefonaţi paznicului şi să-l informaţi.” Încuviinţez, omul salută şi se urcă la volan, demarând energic.
Cu paznicul mă întâlnisem de multe ori în codrul acela. De fiecare dată mi se plânsese că ţăranii din sat îi fură ştiuleţii de porumb puşi drept hrană pentru misteţi, că „ciupercarii” îşi bagă în traistă până şi sarea pusă în sărăriile cervidelor, că drujbiştii intră cu căruţele pe unde îi taie capul, că-şi lasă câinii liberi în teren. Că şi după excursioniştii de duminică trebuie câteodată să strângă mormane de gunoaie. Îmi spusese că are probleme şi cu braconierii „dar mai mult la câmp, unde cu luneta, din maşini, culeg uşor căpriorii”. Toate erau realităţi rele. Trebuiau acceptate, iar autorii lor, poporeni, nu trebuiau să anunţe paznicul când intrau în teren. Eu, cu aparatul fotografic, deranjam.
În seara aceea pădurea fusese darnică, iar locuitorii săi, îngăduitori. În rest, doar nişte oameni.

BRACONIERUL DE LUMINA 1m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Omul-urs

Omul-urs

0MUL URS m2
foto: Nicolae Dărămuș
De curând mi-a parvenit scrisoarea unui prieten. Iat-o:
„M-am întors acum 10 zile din Şureanu. M-am întors cu o mare dezamăgire şi sunt în continuare stors de puteri după această experienţă. Mă uit din când în când la vechile fotografii din Godeanu şi simt instantaneu un influx de energie; doar uitându-mă la ele! Asta pentru că Şureanu este un munte chinuit. Chinuit cum nu credeam că se poate: brăzdat de drumuri, defrişat sălbatic, se construiesc cabane pe unde nu te aştepţi (în fapt, blocuri din beton cu 3 etaje). Au ajuns să taie până şi brazii rari din golul alpin; anul ăsta au făcut-o. Lângă cioatele rămase se vedea rumeguşul proaspăt. Îl întrebasem pe un cioban de acolo: «Măi omule, dar ăştia când se opresc? Că văd că nu iartă nimic», la care el, zâmbind amar: «Ce să ierte, nu vezi că au ajuns până aici sus, la stână?»
Am întâlnit nişte muncitori forestieri, veniţi taman din Maramureş. I-am întrebat: «Dar trebuia să veniţi până aici să tăiaţi pădurea?» «Păi acolo la noi nu mai avem ce tăia» – mi-a răspuns unul dintre ei. Atunci mi-am adus aminte cum, trecând pe lângă masivul Ţibleş (l-am parcurs prin vest şi nord), muntele era gol. Nu mai avea păduri. Cum de în Godeanu, în Parâng sau în Siriu se taie rărit, iar aici «la ras»? Cred că ţine de conştiinţa omului. Oricum legea nu mai are nici o putere. Aşa că, să nu ne mirăm prea tare că suntem unde suntem…
Încă două exemple: un coleg educat, cu bun-simţ în general, tocmai s-a hotărât «să dea şcoala pentru motor». «De ce?» – l-am întrebat curios ( fiindcă este din satul C., de unde mă trag şi eu, iar acolo muntele Siriu este vedetă; o vedetă ce emană o irezistibilă atracţie pentru localnici). Era aşa cum bănuiam: el, considerându-se localnic, vrea să ajungă la Lacul Vulturilor, aflat în acel munte. Şi o va face «pe motor».
Întorcându-mă din Şureanu, am decis să parcurg «Transalpina». Au betonat muntele… Dacă tot au comis-o, mi-am dorit acum să văd şi eu despre ce e vorba. Realizare tehnică impresionantă. Economic? Inutil. Ecologic? Dezastru. Eram cu un prieten. Am ajuns la Rânca pe înserat şi fiind obosiţi am decis să renunţăm la cort şi să căutăm cazare. Nu am luat în calcul că lumea tocmai era în «minivacanţa de Sfânta Mărie». Drept urmare, cele peste 500 de pensiuni erau pline până la refuz de oamenii dornici «să scape de betoane, să evadeze în natură». Dar cum? Pe fâşia de asfalt «Transalpina» se înghesuiau sute şi sute de oameni, în trening şi adidaşi, cu pălăriuţe pe cap, plimbându-se agale, cu mâinile la spate, printre sute de maşini, claxoane şi eşapamente. Dacă mai făceai zece paşi, ieşeai pe păşunea alpină, la 1700 de metri. Mai făceai o sută şi deja nu mai vedeai nici asfalt, nici case, nici maşini, ci doar munte, căldări şi piscuri…O privelişte cu adevărat măreaţă. Era uşor să îţi închipui că ai ajuns acolo cu rucsacul şi că eşti singur. Şi totuşi acele sute, poate, mii de oameni, nici în ruptul capului nu ar fi ieşit de pe asfalt şi dintre eşapamente. Cumplită dezrădăcinare! Înfiorătoare condiţionare! Copiii din ziua de azi se nasc între betoane şi cresc înconjuraţi de plastic. Asta cred ei că le este originea şi adevărata lor natură. Aceştia sunt oamenii… adormiţi.”
OMUL URS m1
foto: Nicolae Dărămuș
OMUL URS m4
foto: Nicolae Dărămuș
Printre altele, acestui prieten i-am răspuns:
“Dragul meu, mai e ceva: cultul asfaltului îi reţine pe cei mai mulţi strict pe asfalt sau pe lângă el. Şi bine că îi reţine acolo! Asta este, deocamdată, şansa naturii. Şansa molidului, şansa ursului, şansa omului. A omului-urs. Însă, pe zi ce trece, tehnica devine accesibilă oricui – cum scria că «trebuie» să se întâmple, lacomul ignorant André Citroën, dornic să îşi vândă peste tot maşinile şi maşinăriile.
Şi, pe măsură ce ego-tehnolatrii şi asfaltofilii vor achiziţiona maşini şi maşinării – întrucât cândva vor fi spre vânzare liberă şi maşinării de umblat pe stânci, pentru orice nevolnic – aceştia vor părăsi asfaltul. Căci asaltul de astăzi asupra Naturii – cel al dezvoltatorilor, al motocicliştilor, al ATV-iştilor şi off-roaderilor – este doar unul dintre chipurile sfârşitului.
Când va veni vremea aceea, ursul şi omul-urs nu vor mai avea unde se mai ascunde spre a găsi liniştea… Deocamdată ursul şi omul-urs se retrag din faţa acestei metastaze a prostiei, care este ego-tehnolatria. Se retrag fiindcă au încă unde o face.
Din când în când ursul, asaltat în sihăstriile sale ultime de către comodul om tehnofil, ripostează. Atunci, ziarele şi televiziunile urlă despre un urs ucigaş şi despre victima sa, un nevinovat „iubitor de natură”. Când şi discretul om-urs va fi asaltat în aceleaşi ultime bastioane vii şi verzi, va riposta şi el pesemne, iar ziarele şi televiziunile vor urla despre un ecoterorist care, prin violenţă, apără Natura. Apărându-se şi apărându-i pe inocenţii care încă nu ştiu.
Prompt, «corul sistemului» – civic, jurnalistic şi juridic – îl va declara nebun şi îl va izola sau închide în vreo puşcărie de maximă siguranţă.
Cifra de afaceri a companiei Bechtel sau, de pildă, a uzinei de automobile, maşinării şi echipamente sportive «Tzi -Tro-Eng» – firmă transnaţională, cu mână de lucru chinezească, fireşte – va creşte şi, în scurtă vreme, alt urs ucigaş, alt ecoterorist…”
OMUL URS m3
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/