foto: Nicolae Dărămuș
Cândva, într-un text intitulat „Omul-urs” scrisesem despre asaltul „civilizaţiei şi progresului” asupra ecosistemului forestier montan, facilitat de tehnica ajunsă pe mâna bogaţilor proşti.
Dinaintea acestei agresiuni, aici şi aiurea, omul iubitor de linişte şi reculegere, respectând lucrarea Celui de Sus, natura, se retrage mereu înăuntrul ei, dar spaţiile care îi rămân sunt tot mai puţine. Când nu pier, fac la fel şi sălbăticiunile, trăind şi ele cu măsura bunului simţ. Şi încheiam: „Din când în când ursul, asaltat în sihăstriile sale ultime, ripostează. Atunci, ziarele şi tele- viziunile urlă despre un urs ucigaş şi despre victima sa. Când şi discretul om-urs va fi asaltat în aceleaşi ultime bastioane vii şi verzi, va riposta şi el pesemne, iar ziarele şi televiziunile vor urla despre un ecoterorist. Apoi, prompt, «corul sistemului» – civic, jurnalistic şi juridic – îl va declara nebun şi îl va izola sau închide în vreo puşcărie de maximă siguranţă.”
Într-un ziar central am găsit apoi relatarea jurnalistică despre uciderea râului Capra, din munţii Făgăraşului, prin hidrocentralele private ale unor onorabili infractori argeşeni şi despre proiectele – peste 3000 la număr – care vor înmormânta în conducte imense alte zeci de râuri alpine, primele vizate fiind Oticul, Buda, Topologul şi Vâlsanul. Sălbăticiunile acestor râuri – păstrăvi şi lipani – trăind doar în apă, nu se pot retrage şi mor.
Fără a mă iluziona la nivel de ţară asupra numărului cospiritualilor care înţeleg drama naturii, vehemenţa comentariilor de cititor mi-a atras însă atenţia. Acolo, în pagina cotidianului, nu erau puţini cei care doreau cu ardoare – deschis sau mai voalat – pedepsirea cu moarte a ecoteroriştilor cu manşete albe. Erau la mijloc doi îmbogăţiţi nesătui, banali „fii ai Argeşului”, din categoria afaceriştilor de succes, care trăiesc numai spre a strânge averi şi a sfârşi apoi, brusc, fie în atac de cord, fie în vreun accident motorizat cauzat de pofta lor de adrenalină.
Le-am văzut şi feţele. Codul Penal mă împiedică să descriu în public ce spun explicit chipurile despre mintea şi inima lor, capitolele calomniei şi insultei veghind şi la drepturile neomului. Cert este însă că urarea românească „Să-ţi fie inima, precum ţi-e căutătura”, fără complicate speculaţii psihanalitice, freudiene sau lombroziene, se potrivea întru totul fizionomiilor acestor umanoizi. Îmi era clar şi de ce în minţile lor îşi puteau închipui că au dreptul să confişte râurile unei ţări.
În săptămânile de pe urmă am fost de câteva ori pe râul Neagra Broştenilor din judeţul Suceava, unde, cu sprijinul interesat al primarului din Broşteni, asupra unei ape patrimoniale stă sabia aceleiaşi iniţiative private. Discutând cu oameni din partea locului – unii chiar cu pretenţii – reacţiile lor s-au împărţit între nelămurirea unui „Şi ce e rău în asta?”, resemnare – „Înseamnă că rămânem fără râu” – şi descurcatul personal: „Dacă e aşa, îmi scade fântâna… Trebuie să-mi trag apă din coastă.” Prin captarea unui izvor, adică printr-un alt delict de mediu. Nici unuia nu îi trecuse prin cap să se opună, să se întrebe, să mă întrebe măcar ce e de făcut. foto: Nicolae Dărămuș foto: Nicolae Dărămuș
Nelămuriţilor le-am explicat cum m-am priceput mai bine care sunt consecinţele. Au rămas tot pe a lor, bălmăjind amabil că, totuşi, „ne trebuie curent electric”, că „în fond nu e nimic rău”. Erau complet străini şi insensibili la drama de mediu, la orice frăţie cu codrul, cu apa, cu ce este încă viu pe vale: păstrăvi, lostriţe, lipani, vidre, cerbi şi frumuseţe. Acea „frumuseţe naturală” – cum o numea Romain Gary – însemnând viaţa sălbatică neatinsă, cu totul altceva decât imaginea plată, „frumoasă” şi moartă a unei ilustrate de concediu.
Theodore Kaczynski, poreclit Unabomber, cel care protestase violent şi prin crimă împotriva tehnologiei care, ajunsă pe mâna proştilor cu bani, ucide viaţa sălbatică, stă acum închis pe viaţă într-o închisoare de maximă siguranţă din statul Colorado. Manifestul său, denunţând cancerul tehnolatriei şi al societăţii de consum, este studiat însă în universităţile americane. Asta face diferenţa. Întrucât una este necesara pedeapsă pentru crimă – asumată dinainte chiar de făptuitor – şi cu totul altceva este continuarea şi tolerarea fărădelegii iniţiale, eterna provocare ce conduce mereu la o crimă cu acte-n regulă. Ecoterorismul „legal”, cel cu manşete albe, este această fărădelege iniţială.
Un erou român care ar pedepsi violent fărădelegea legalizată, ar sfârşi uitat. Mai grav, ipoteticul său manifest – generos, patriotic, aflat în slujba vieţii – ar fi complet ignorat apoi. Dovada o face nesfârşita ciorovăială fără obiect şi proiect a politicienilor ţării – cu toţii aparţinând aceleiaşi specii de închipuiţi făloşi – în vreme ce râurile de munte şi pădurile pier. Asemenea petrecăreţilor de pe Titanicul în scufundare, românii notorii şi, deopotrivă, plebeii nu observă răul la timp. De aceea, aici, eroii nu au căutare.
Şi totuşi, inocenţii din râuri şi păduri, cu râuri şi păduri cu tot, trebuie apăraţi. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Libertatea şi democraţia oferă paremiologiei mereu împrospătate oportunităţi, semnificaţii şi confirmări. Că „mama proştilor e mereu gravidă” se ştie de când lumea şi vânătoarea îi demonstrează tragicul adevăr, ea neavând astăzi absolut nimic în comun cu disciplina şi cu sportul pe care pretinde a le întrupa prin practicile sale.
Îndelungată vreme, medic internist fiind, aplicam semnătura ultimă decretând „apt” pe „fişa de sănătate” – un formular identic pentru aspiranţii la statutul de vânător, de şofer sau, de pildă, spre angajare, la statutul de vidanjor manual. Nu aveam – cum nu am nici astăzi – vreo îndoială că majoritatea celor declaraţi apţi pentru exercitarea vânătorii şi şoferiei ar fi satisfăcut cu prisosinţă cerinţele angajării lor pe posturi de vidanjori manuali. Să fiu bine înţeles: preţuiesc meseria asta extrem de necesară igienei şi îi apreciez pe profesioniştii săi dedicaţi, cu care oricând aş bea un rom, stând în picioare la masa de tinichea a vreunei cârciumi de cartier. Nu la fel aş face însă cu majoritatea covârşitoare a indivizilor care, dorind permisul de vânător, îmi băgau sub nas amintitul formular, indicându-mi aproape imperativ rubrica goală: „Să semnaţi aici!” Şi eu nu semnam.
Din albul hârtiei – pe care se lăfăiau autografele cu parafă ale colegilor din policlinică, toţi, medici specialişti – mereu îmi părea că strigă despre impostură semnătura şi ştampila medicului psihiatru. Despre impostura sa, ca specialist ce se afla şi despre cea a insului declarat de el, sub aspect mintal, ca fiind potrivit spre a poseda armă şi dreptul de a ucide sălbăticiuni.
Nu semnam „ca primarul” şi, recunosc, mereu îmi depăşeam atribuţiunile, ducând la disperare bolnavul. Căci de cele mai mult ori cel care voia arma de vânătoare era într-un fel bolnav. Ca să îi arăt măcar ceva din adevărata lui stare, în afara examinării sale clinice, „pe aparate şi sisteme”, atât cât îmi permiteau „internele”, mă strecuram pe tărâmul psihiatrului şi psihologului, scormonind în cugetul aspirantului. Nu îl puteam respinge, domeniul meu fiind bolile trupului, însă nici nu îl puteam lăsa cu una cu două.
„De ce vreţi să deveniţi vânător?” suna invariabil întrebarea mea, în vreme ce ascultam inima, plămânii, în vreme ce palpam burtoiul sau măsuram presiunea arterială a viitorului ucigaş. Cu rare excepţii, clinic, încă sănătoşi, indivizii îmi deconspirau zilnic minciuna clamată de consacratul Mens sana in corpore sano. Nu! Trupurile sănătoase nu adăposteau minţi sănătoase. Dimpotrivă. Minţile acestor trupuri cultivau minciuna, vanitatea, lăcomia, lipsa de măsură, şmechereala, pripa şi fala. Într-un cuvânt, prostia. Fireşte, nu inocenta prostie a tolomacului, cea care, definită fiind prin termenul de „oligofrenie”, îşi ierarhizează după caz gravităţile de la idiot până la „superioarele” stări de imbecil şi debil mintal, ci prostia sprinţară.
Invariabil aflam că omul din faţa mea „iubeşte natura”, ieşirile în „mijlocul naturii”, că adoră plimbările „în aer liber”, fiindcă numai acolo este „el însuşi”… „cu pretenii, relaxat, la o duşcă, la o friptană, la o slănină prăjită”. „Ştiţi cum e, dom’ doctor!…”
Din păcate chiar ştiam.
În ruptul capului nu ar fi recunoscut vreunul că este ahtiat să ucidă, să ducă acasă traista plină cu carne, să adune „trofee” spre a se lăuda cu ele şi, mai ales, că este fricos. Iar la întrebarea „Atunci, dacă numai natura şi toate astea vă plac, de ce vreţi puşcă?” nu obţineam decât o privire tâmpă, amestecând ciudă şi derută şi o bâiguială mofluză – ei, da!, de data asta acesta este termenul – o bâiguială neinteligibilă de idiot.
De prostia sprinţară mi-au reamintit „eroii” unei recente întâmplări vânătoreşti din judeţul Argeş. Banal, unei găşti de potentaţi politici – printre care prefectul, şeful Direcţiei Silvice şi primarii din Ungheni, Oarja şi Bradu, toţi trei rotofei ca nişte caltaboşi – i s-a năzărit să ucidă urşi. Nu unul, ci oricâţi urmau să iasă în bătaia „necruţătorilor lunetişti de elită din Partidul Democrat Liberal”, cum scriau imberbii jurnalişti locali, vânătoarea făcându-se la goană, cu câini.
După uciderea a două exemplare, euforia nesătuilor a fost întreruptă de un al treilea urs, mânat spre vânători de copoii prost conduşi. Puştile au trosnit pripite, ursul a fost rănit, drept care s-a repezit spre vajnicii bărbaţi. Nici belicoasele costume „leopard” şi nici armele din mâini nu le-au ţinut acestora loc de curaj şi sânge rece, masculii de partid tulind-o ca iepurii, care încotro. Şi, pe când să fie ajunşi din urmă de aprigul animal însângerat, un invitat – vânător german, plătitor în valută – a tras „nemţeşte”, scurtând chinul ursului şi groaza căcănarilor.
În ziarul local istoria era relatată însă sub titlul „Puterea i-a venit de hac ursului”. Din acelaşi text alegătorii puteau afla şi că prefectul fugărit de urs este „comparat cu Marlon Brando pentru succesul său la femei, asta datorită unui instrument genital de dimensiuni perfecte”. Cum finis coronat opus, prostia sprinţară – a jurnaliştilor, deopotrivă – cotropea scriitura cu pricina până la ultimul cuvinţel, subliniind că prefectul vânător „după fiecare victorie erotică, vânătorească sau politică încinge câte un chef de pomină”.
În aceste condiţii, eu am un singur şi uriaş regret: prezenţa neamţului la acea vânătoare. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Pe teren propriu sau în deplasare, întâlnirile dintre politicienii români şi oficialii occidentali sunt un spectacol de neuitat. Evident că sarea şi piperul este românul, care, deşi „în veci nu piere”, pare să-şi dea duhul de la o clipă la alta. Costumul, deşi de firmă, stă pe el ca pus cu furca: ridicat pe şale, în vreme ce, rigid, gulerul îi levitează independent, mereu departe de ceafă.
Ahtiat să nu fie ridicol, să ţină ritmul, ciobănescul carpatin politic face totul pe dos. Păşeşte prea larg sau, dimpotrivă, vizibil mărunt, ca şi cum ar avea o pieliţă între picioare. Frânează o clipă mai târziu decât însoţitorul străin, invitat sau gazdă, iar atunci când şade, uită să se descheie la veston, nu are ce face cu mâinile şi picioarele îi prisosesc dintr-o dată, aruncându-le sub scaun sau către asistenţă. Atitudinea sa permanentă este un amestec haotic de degajare ca la stână şi de panică năroadă că „dă ursul”.
Conştientizându-şi oarecum starea, sub rânduri de sudoare, carpatinul politic încearcă să-şi compenseze neputinţele prin vorbe şi atitudini. Stâna şi opinca primordială se răzvrătesc însă irepresibil. În deplasare este modest, fără pretenţii, atent, dornic de sfaturi de la capitaliştii occidentali, dinaintea cărora, rareori însă brusc, devine peste măsură de îndrăzneţ, obraznic şi necioplit, mirându-se el de el. Şi, mândru de pantalonii lepădaţi în public, îşi consideră fundul gol drept un acces de demnitate, bucuros dacă presa de acasă i-a elogiat goliciunea. În ţară este însă necondiţionat amabil, ospitalier, umil, recunoscător, gudurător şi onorat de vizita străinului. Dacă este cointeresat financiar cât de cât, devine greţos, scoţându-şi până şi mama la vânzare.
În noiembrie 2005, în revista Academia Caţavencu – unde scriam pe atunci – semnalasem faptul că B.C., un intermediar şi apropiat al prefectului de Suceava, achiziţionează de la ţărani teren arabil în zona Rădăuţi, cu scopul vânzării scumpe ulterioare gigantul austriac Egger – Schweighofer. Pe aproximativ 100 ha de teren arabil, acesta urma să construiască mai multe fabrici de produs cherestea şi plăci fibro-lemnoase. Alungată din alte ţări unde încercase să îşi impună statutul de stăpân, firma cu pricina găsise în judeţul Suceava totul: oameni cu statură de sclav, terenul şi materia primă trebuincioasă: lemnul.
În nr. 18/mai 2006 al aceleiaşi reviste, sub titlul Mândria de a fi român jmeker, făceam un portret al prefectului sucevean Orest Onofrei, în baza unor declaraţii şi atitudini „neinspirate” ale acestuia. Tot acolo subliniam şi faptul că „promotorul din umbră al proiectului care va ucide în continuare pădurile României este inginerul de exploatare forestieră – conform facultăţii şi diplomei – Gheorghe Flutur, ministrul Pădurilor”. foto: Nicolae Dărămuș
În 16 octombrie 2006, oficialii bucovineni şi austrieci au înfipt cazmalele în pământul viitorului şantier Egger – Schweighofer, punând cu mâinile lor fine prima cărămidă. Fornăind tradiţional, un sobor de popi a binecuvântat afacerea. Dintre „muncitorii” oficiali, în costum scorţos şi dotaţi cu mistrie inaugurală, se detaşa de la o poştă Orest Onofrei, prefectul Sucevei, mai înalt cu o cască decât toţi. Cu o cască, nu cu un cap, întrucât ce credeţi că a scos pe guriţă a’ lu’ Onofrei, reprezentantul Guvernului României? Ei bine, a scos ceva pentru care, dacă ar fi fost prefect în Franţa, Germania sau Austria, ar fi fost demis în 24 de ore. A spus oaspeţilor austrieci că se pot simţi ca acasă în România, fiindcă Bucovina se află de fapt „în Ducatul Oriental al Austriei”.
Deşi e insuportabil să fii condus de proşti, cineva m-ar putea contrazice argumentat: democraţia românească dovedeşte că e suportabil, unu la mână, doi la mână, proşti nu există. În faţa acestor afirmaţii ar trebui să cedez, resemnarea în care vieţuim dovedindu-le adevărul. Căci nu ieşim în stradă cu „molotoave”, asemenea ungurilor, când, ca popor, suntem sfidaţi şi minţiţi.
Mai e ceva: deşi în DEX cuvântul „prost” există, definit ca „nerod, stupid”, el nu poate fi utilizat cu adresă precisă în cazul cocoţaţilor din politică, întrucât, conform legii făurite de aceştia, ar genera procese penale pentru afectarea imaginii prostului. Iată de ce liderii politici sunt doar „neinspiraţi” sau „emotivi”, ca să mă opresc la doar două sinonime de uz public ale cuvântului „prost”. Şi fiindcă am scris despre ciobănescul carpatin, nu uit că la această oră, după ce a fost prefect şi deputat liberal, veterinarul Orest Onofrei este pentru a doua oară deputat al altui partid de dreapta: Partidul Democrat Liberal. foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 4 februarie 2012
foto: Nicolae Dărămuș
Niciodată, în vreun cimitir, nu mi se arătase atât de dramatic legătura morţilor cu pământul ca în seara aceea. Doar că, în loc să fie acoperiţi de glie, acolo, în straniul pustiu, morţii ieşeau viguroşi din pământ, strigând în tăcere.
Trecuse de mijlocul lui septembrie şi urcasem în munte să ascult cerbii.
Sunt însă ani mulţi de când toamna nu mai vine pentru mine cu vechea şi ştiuta bucurie a vânătorului de imagini care, cu efort şi alergătură, mergea la sigur. Şi asta nu fiindcă – mulţumesc Celui de Sus! – anii mei, nu puţini, mi-ar fi lenevit picioarele ori dorinţa, ci fiindcă cerbii au rămas puţini. „Cerbii mei” au rămas puţini. Puţini la număr, împuţinaţi la razele coarnelor, împuţinaţi la „haremul” de ciute.
E o întreagă poveste la mijloc, iar melancolia mea nu e decât rezultatul inconştienţei cu care darul de necuvântătoare, lăsat de Dumnezeu prin păduri – însemnând tot atâtea „oportunităţi” în minţile compatrioţilor – a fost rentabilizat, adică ucis prin vânătoare şi transformat în valută.
Ieşisem să ascult cerbii pe Obcina Feredeului. Plănuisem să ajung într-un dos de codru unde, îmi spuneam, câteva scăldători şi un parchet vechi, bine lăstărit, puteau ţine în preajmă sălbăticiunile. Vreme de zăbavă nu era, orizontul purpuriu vestind înserarea şi, deopotrivă, după canoanele ştiute, mugetul vesperal. Am grăbit paşii. Câteva sute de metri mă despărţeau de locul ales, urmând să trec printr-un molidiş viguros, nu mai bătrân de vreo 50 de ani. Aveam să pătrund în umbra lui peste puţin timp, după ce voi fi traversat o culme domoală. Va fi ora la care, graţie expunerii răsăritene, voi vedea de sus pădurea cufundată în umbră şi ici-colo doar, vârfurile arborilor, poleite cu aurul asfinţitului.
De îndată ce mi-am ridicat privirea peste culme m-a izbit însă lumina. Multă. Soarele, altădată ascuns de păduri, râdea molcom din creastă, invadând adâncul versantului. Din pământul acestuia, de peste tot, ca dintr-o imensă groapă, ţâşneau spre cer cioate de molizi. Nenumărate, înalte cât statul unui om, alcătuind o uriaşă pădure de stâlpi, parcă aşteptându-şi crucile.
Creştetele acestora, crâmpoţite oblic de secure, arătau că hoţii lucraseră cu sârg şi din greu. Iar mulţimea copacilor ucişi – suprafaţa postatei apropiindu-se de vreo patru hectare – dovedea că hoţii avuseseră şi timp destul. Adică lucraseră pe tihnă, netulburaţi. De prisos să spun că orice marcă de ciocan silvic lipsea.
Vârfurile molizilor, grămezile de cepuri cu cetină şi trunchiurile netrebuincioase abandonate alcătuiau un hăţiş ce zădărnicea traversarea. Vedeam acolo – a câta oară? – urâtul. Gândul cerbilor m-a părăsit cu totul. Am filmat, am fotografiat cimitirul fără de lege si fără Dumnezeu. Ştiam că o fac degeaba, că nu am cui şi de ce arăta, dar nu puteam altfel.
Am revăzut locul de curând, tot în septembrie. Cimitirul arborilor s-a extins. Hoţii s-au tehnicizat între timp, pesemne prin banii câştigaţi pe primele cadavre. Noile cioate, înalte şi ele, au creştetul alb, drept, neted, proaspăt retezat de „drujbe”. Urmele de târâre arată că lemnul fusese scos spre răsărit şi dus până în preajma unor hardughii – pensiune, răsărite în vale. foto: Nicolae Dărămuș
Şeful ocolului silvic ce păstoreşte crima a fost între timp promovat. Ştiu, pare o încropeală scriitoricească banală, patetic- demonstrativă, dar n-am ce face: „viaţa bate filmul”. A fost, aşadar, pe rând, directorul Direcţiei Silvice judeţene, apoi consilier al ministrului Pădurilor. Când partidul său a ieşit de la guvernare s-a întors vremelnic, tot şef, la ocolul cu pricina. Apoi a fost uns director general adjunct al Regiei Naţionale a Pădurilor „Romsilva”, partidul lui revenind pe prima scenă. Iar ocolul şi l-a lăsat pe mâini bune, drept „moştenire”, nepotului – că la noi se poate! Într-un sat cu nume de vamă. Sortit, se vede, ca mai toate satele, vămuirii pădurilor.
Uscaţi la suflet, românii verzi – îngrijoraţi mereu că ungurii vor Ardealul, că, dincolo, ruşii ţin cu dinţii de biata Moldovă de peste Prut, că din toate părţile, difuz şi inconturnabil, o conspiraţie mondială râvneşte la nurii mamei România – românii verzi continuă, într-o inconştientă voluptate – cu drujba, cu arma, cu ATV-urile şi maşinile 4×4 bântuind munţii, cu betoanele acoperind arabilul, cu pubelele curgătoare din râuri, enumerarea nefiind încheiată – să practice incestul. Incestul naţional. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
„Orice om care a cunoscut foamea, frica ori munca forţată începe să înţeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct” – scria Romain Gary în Rădăcinile cerului, romanul ecologic cu care, în 1956, lua Premiul Goncourt. Memorabila frază conţine un adevăr pe care, cu un mic efort imaginativ, îl putem verifica. Tabloul unui om înfometat, urmărit sau lucrând cu biciul pe spinare în fierbinţeala unui deşert, pare a fi, în filme, secvenţa consacrată ce induce spectatorului senzaţia acută de chin. Foamea, setea sunt cumplite acolo, frica poate deveni strivitoare, iar efortul fizic premerge moartea. Să ne închipuim însă că toate se întâmplă undeva în decorul generos al pădurii carpatine: un fir de apă limpede printre brusturi uriaşi, poieni cu ciuperci, freamăt de molizi. Foamea nu mai e foame, setea nu mai e sete fiindcă pârâul e acolo, cu păstrăvii lui. Frica celui urmărit nu mai e copleşitoare, fiindcă adăposturile codrului sunt nenumărate şi sigure. Nici epuizarea muncii silnice nu mai aduce moarte: acolo e umbra, răcoarea, viaţa.
Mă întorc la fraza omului Gary ori de câte ori îi întâlnesc, direct sau pe ecranele televizoarelor, pe marii oameni ai ţării mele. Ei formează ceea ce, sec, numim „profesioniştii”. Au chipuri familiare, îndrăgite. Sunt persoane publice şi la opiniile, gesturile, maşinile şi amorurile lor se uită tot poporul. În interviuri profesioniştii se arată cu generozitate: marii actori deplâng soarta teatrului şi filmului românesc şi au dreptate. Marii scriitori vorbesc despre condeie demne de Premiul Nobel, trăind aici la limita subzistenţei şi iar au dreptate. Medicii de primă mână pomenesc despre dotările sanitare precare şi despre salarii mizere, balerinii care electrizează scenele lumii arată acuzator spre destinul tragic al dansului românesc şi toţi rostesc adevăruri. Lista ar putea continua cu sportivi, jucători de şah, vedete TV şi creatori de modă, fără a putea fi epuizată. Toţi afirmă că, dacă ar lua viaţa de la capăt, ar face aceeaşi muncă, dar îngrijorările lor se limitează strict la domeniul breslei.
Îi privesc depănând amintiri, arătând cupe, medalii, afişe îngălbenite. Fermecători, nimic mai mult. Şi fraza lui Gary mi se înfige în minte: „Orice om care…” Văd bine că nu le este cunoscută şi nici esenţa adevărului său nu au descoperit-o prin meditaţii, experienţe personale, din familie, sau dinăuntrul ADN- ului strămoşesc.
Ei sunt doar „mari”. Sunt performeri ai unui „turn de fildeş”, recunoscuţi de modă, aninaţi undeva în lungul lanţ al progresului, fericiţi de clipa de veşnicie proprie, consfinţită prin diplome şi titluri, în timp ce, în jurul lor templele vieţii se prăbuşesc unul câte unul, sub pasul isteric al contemporanilor. Rar, până la ei în „turnul de fildeş”, mai străbate câte o veste despre moartea unui râu, a unui ţărm de mare poluat cu petrol, a unei păduri, despre otrăvirea aerului unei metropole. Vestea, acolo „sus”, are nuanţa unei curiozităţi, a unui mărunt fapt divers, petrecut parcă pe altă planetă cu care el – locuitorul înălţimilor – şi copiii săi nu au nimic în comun. „Alţii trebuie să se ocupe de aceste rele” – îşi spune grăbit, aplecându-se asupra computerului, asupra planşetei pe care se conturează caroseria unui nou automobil sau urcând pe vreo scenă, atent la intonaţia ştiutului „A fi sau a nu fi?”, a cărui actualitate tragică, acum mai mare decât oricând, nu o înţelege.
Din când în când însă mă uit dincolo de frontierele ţării. Şi văd chipul înlăcrimat al Juliei Roberts – îngrijorată de soarta urangutanilor, al lui Brad Pitt – cel îndrăgostit de urşii Grizzly, al lui Harrison Ford şi Leonardo di Caprio – care şi-au făcut şi ei din apărarea naturii un crez, al lui Ralph Fiennes – înnegurat de tradiţiile „medicinei” chineze care ucide tigrul, al distinsei Sigourney Weaver – iubind gorila de munte, ca să nu mai vorbesc de Brigitte Bardot sau de vicepreşedintele american Al Gore. Toţi au părăsit „turnul de fildeş”, urcând într-un „turn” de pământ, ape şi cer, mult mai înalt.
Mă întreb atunci, unde sunt VIP-urile noastre? Care ar fi soarta pădurilor, a râurilor, a urşilor asasinaţi inutil ori a Roşiei Montane dacă ele, VIP-urile, ar ridica glasul pentru adevărurile locului şi timpului. Rândurile acestea fiind şi o modestă explicaţie pentru cei care – citind în Jurnalul Naţional textele mele – s-au întrebat de ce un medic, în loc „să redea sănătatea semenilor”, scrie cu nădejde încă despre moartea codrilor carpatini, a apelor de munte, despre vânători nesătui şi braconieri, despre gatere şi îmbogăţiţi ignoranţi. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Un senator cu nume de insectă şi un deputat cu nume de carnasier, ambii moldoveni, sunt, în opinia mea, doi trădători de marcă ai interesului naţional. Printr-o uriaşă distrugere de mediu, în speţă, a ecosistemului forestier carpatin, ei au atentat cu succes la siguranţa naţională şi, implicit, au prejudiciat grav calitatea vieţii în România. Ţara desfiinţându-se în fapt. Dacă lucrul s-ar fi întâmplat în ţara vecină, Ungaria, ei ar fi fost demult arestaţi, judecaţi şi pedepsiţi. Dacă nu de lege, cu siguranţă de către popor.
Cum însă mulţi dintre beneficiarii trădării moldovenilor se află chiar în Ungaria, s-ar putea ca, dimpotrivă, acolo să li se ridice statui care, pe întinderile pustei s-ar vedea de departe, oricât de nevolnice ar fi; căci aşa ar fi, ele respectând dimensiunea spirituală a modelelor. Iar la dezvelirea acestora nu ar fi exclus să participe, aplaudând, „oşteni, dregători, prostime” reprezentând România.
Atentatul s-a săvârşit prin legea 247/2005. Sloganul acesteia, aruncat în ochii proştilor a fost latinescul restitutio in integrum, dar îndărătul acestuia s-a aflat lobby-ul urmaşilor marilor moşieri plecaţi din ţară. Tot ca un slogan sună şi realitatea pe care moldovenii trădători au reuşit să o reîntroneze în România, ca pe un dat sfânt: copiii stăpânilor părinţilor voştri vor deveni stăpânii voştri, iar copiii lor vor fi stăpânii copiilor voştri! Şi, deşi marele interes al retrocedărilor fusese cel al rechinilor neiubitori de patrie, cei doi demnitari au împins în ochii electoratului doar interesul plebeului pentru recuperarea măruntei sale proprietăţi păduroase: „Bade dragă, îţi vei primi înapoi cele 5 hectare de pădure!” Şi le-a mers, în vreme ce zecile de mii de hectare de codru îi aşteptau pe nesătuii din umbră.
Avocaţii lobby-ului şi-au ales cozile de topor din legislativ cu ştiinţă de psihanalist: trebuiseră găsiţi nişte calici de partid, săraci lipiţi „de acasă”, dornici ca, umblând cu mierea patrimonială, să se ungă pe degete. I-au găsit uşor, căci metoda era veche şi prototipul uman cunoscut: acelaşi care, ridicat tot din praful uliţei în urmă cu şaizeci de ani, slujise unui alt regim criminal, la realizarea altui exces: confiscarea tuturor averilor, indiferent de natura, dimensiunea şi provenienţa lor. Acum, tot indiferent de natură, dimensiune şi provenienţă, averile trebuiau returnate. Dintr-o extremă a etatizării şi exproprierii abuzive, România cădea în cealaltă extremă, a „proprietăţii sfinte” şi a împroprietăririi abuzive, ambele fundamentate pe grave erori conceptuale, legislative şi notariale, generatoare de nedreptate şi moarte.
Blamarea statului şi aprecierea valorii patrimoniale strict în funcţie de forma de proprietate asupra acesteia – etatist însemnând rău, privat însemnând bun – au constituit pilonii noii propagande care, încet şi sigur, a ros în conştiinţe până când sloganul „Nu ne vindem ţara!” a fost completat în zeflemea prin „ci o dăm gratuit” şi persiflat de orice nichipercea.
Acuzat că aş detesta proprietatea privată, am mai explicat: una este proprietatea privată asupra imobilelor şi arabilului, care fără munca omului nu rodesc, şi cu totul altceva este proprietatea privată asupra ecosistemului forestier, care abia fără om „rodeşte”, dând tuturor aer curat, ape limpezi, soluri stabile şi biodiversitate. Adică, viaţă. Confundându-se cu darul şi lucrarea Celui de Sus, asupra căreia omul nu poate fi stăpân discreţionar.
Cei cu credinţă în arginţii clipei au descoperit însă că pădurea aduce profit fără muncă şi au profitat.
Aşa se face că, pe când dumneavoastră, cititorule, mergeaţi conştiincios la serviciu, pe când cultivaţi atent postata de lângă bloc şi coseaţi taluzul şanţului spre a duce nutreţ la vacă, pe când aşteptaţi poştaşul cu pensia micşorată, ţara v-a fost trasă de sub tălpi şi dată bucată cu bucată prin „acte în regulă” vechilor şi noilor profitori.
Pare anecdotică recenta întâmplare dintr-un sat arădean unde urmaşii unei familii de grofi au prezentat în instanţă acte de moştenire care atestau că, interbelic, strămoşul lor ar fi posedat un întreg sat, cu toate dotările sale, de la păduri şi ogoare, la biserică şi şcoală. Instanţa, conform legii 247/2005 – „legea Flutur” – le-a consfinţit dreptul de proprietate, drept care cei peste 1000 de locuitori s-au „răsculat” când „proprietarii”, cu un tupeu peste orice închipuire, au adus jandarmii să le confişte pământul de sub case.
În acest fel au dobândit urmaşele budapestane ale grofului Kendeffy aprope întreg masivul Retezatul, urmaşii baronului Bánffy, sute de mii de hectare de păduri şi arabil în Ardeal, un prinţ – fabricant de cosmetice prin Elveţia – codrii judeţului Neamţ, Universitatea Harvard, peste 60.000 de hectare verzi şi lista jefuirii patrimoniului forestier şi a desfiinţării României este abia începută.
Numeroşii unguri pauperi, participanţi la răscoala lui Horia, arătaseră clar caracterul antiplutocrat al revoltei populare. Căci nici sărăcia lucie şi nici bogăţia nemernică nu cunosc frontiere şi etnii. Dovada o face şi lista de acum a profitorilor români ai acestei legi rele.
Şi întrucât, fermecaţi de ciorovăiala politicienilor dâmboviţeni şi de destinul manechinelor şi fotbaliştilor, românii nu se gândesc la revolte, propun scoaterea din manualele de istorie a eroilor Horia şi Avram Iancu şi înlocuirea lor cu Gheorghe Flutur şi Vasile Lupu. Ca ultimă reparaţie imorală.
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”. Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
foto: Nicolae Dărămuș
Trăiesc tot mai puţin cu nădejdea că, atunci când pe un afiş, într-un ziar sau la vreo televiziune apare un titlu despre „zestrea românilor”, dincolo de el se află ceva bun şi demn de respect.
Televiziunile, reflectând trista realitate, se îngrijesc de „punerea în valoare” a nonvalorii, acoperind cu vorbe poleite şi admiraţie goală manifestări tradiţionale urâte, rod al ignoranţei şi prostiei. Etnografii poartă uriaşa vină în promovarea unor astfel de producţii şi, implicit, în cultivarea lor, deşi ei invocă o „scuză”: asta le este „pâinea”; cu toate că pentru lipsa conştiinţei nu există scuze. Tot fără scuză sunt şi profesioniştii de televiziune, cei care, apelând la clişee comode ca „tradiţia milenară” şi „obiceiul din moşi- strămoşi”, înalţă la rang de cultură, frumos şi necesar, practici stupide, lipsite de sens, cu ceremonialuri scârboase ori nocive. Ca formatori de opinie ce se pretind, jurnaliştii par de neiertat. Plecând doar cu ce au pe ei şi cu „beta-cam”-urile pe umăr, ei se pripăşesc cu sprjinul „autorităţilor locale” pe te miri unde. Acolo mănâncă, beau şi li se umple portbagajul cu bunătăţi de către chiar cei care, acceptând filmările, ar trebui plătiţi pentru asta. Aşadar, şi oamenii de televiziune trebuie „înţeleşi”: sunt doar nişte plebei amărăşteni, paraşutaţi în posturi prin lanţul relaţiilor personale. Televiziunea publică, evident, nu face excepţie. Iar dovada este un documentar despre oieri, filmat în Maramureş.
Dacă după vizionarea acestuia cineva a mai putut consuma lactate provenind „de la ţară” şi produse „bio” din gospodării, înseamnă că a avut fie stomacul tare, fie minte puţină; adaptări, de altfel, necesare supravieţuirii. „Focul viu” se chema obiceiul păcurăresc pe care fusese centrată filmarea, obicei menit să apere oile de duhuri necurate, de fiare, de boli şi de … „femei rele”.
Aprinderea acelui foc, recunosc, mi-a aprins şi speranţa: prin frecarea cu o frânghie groasă de cânepă, învârtită o singură dată, în jurul unui brăduţ uscat-iască, se isca un firicel timid de fum şi, în cele din urmă, o flacără adevărată prindea să scurme în coaja lemnului. După aprinderea acelui foc pur, documentarul părea să fi fost făcut de „duşmani”. Dacă l-aş fi văzut pe vreun canal occidental de televiziune, l-aş fi blestemat pe acel realizator care ne spurca imaginea „în afară”. Cu siguranţă că dacă o televiziune budapestană ar fi difuzat filmul, „românii verzi” s-ar fi răstit, prin ziare, la unguri, eternii culpabilizaţi pentru neisprava concetăţenilor cu gaci.
Filmul era făcut însă de români pentru români, beneficiind de comentariul laudativ al lui unui veteran din TVR. Când nu vorbea acesta, cuvânta poticnit şi gutural baciul, un zdrahon între două vârste, îmbrăcat oşeneşte de la creştet la tălpi. În timp ce mulgea oile, el a explicat cam cum stă treaba cu „focul viu” şi cu descântatul turmelor. Vorbea greoi dar tare, ca unul fără îndoieli asupra leacului. În răstimpuri trăgea câte o oaie prin strungă, potrivind-o autoritar deasupra găleţii cu lapte. Pentru igienizare îşi muia mâna în lapte şi, cu degetele năclăite, asuprea dobitocul, storcându-i ugerul. Lua altă oaie, apucând-o de coarne sau de lână, îşi muia iar degetele în produsul proaspăt şi mozolea patrupedul.
Între timp telespectatorii aflau că, spre a fi ferite de rele, oile se cer afumate cu tăciuni şi cu tămâie arsă în „focul viu”. Leacul era sigur numai după stropirea animalelor cu o fiertură aspră din balegă de vacă şi leuştean, timp în care trebuiau „bătuţi gacii”. Comentatorul insistase asupra existenţei unor „femei rele” care aveau obiceiul să farmece prin simplă uitătură, să fure laptele turmei; moment în care – normal – toate mioarele suferinde începeau să plângă în tăcere: semn rău.
A urmat demonstraţia. Baciul şi-a chemat un ortac, despre care am aflat că e „cel mai bine făcut” din întreaga stână. Amănuntul nu era lipsit de importanţă fiindcă, ajuns în ţarcul oilor, acesta şi-a lepădat gacii, rămânând cu totul gol, de la brâu în jos. Explicaţia n-a întârziat: „Pentru ca femeile rele să se uite la «bărbăţia» lui şi nu la oi, spre a le seca laptele.” Cei doi au prins să umble împreună printre animale. Baciul le stropea cu fiertura urât mirositoare, în timp ce bărbatul cu „bărbăţia” liberă îşi lovea cu un băţ gacii întinşi pe un par. Dar ce gaci! Cenuşii, rigidizaţi de jeg, uriaşi şi nepăsători. Din când în când, operatorul plonja în raccourci-uri insinuante asupra mijlocelului ciobănelului deloc „tras printr-un inel”. Se vedeau poalele cămăşii, spânzurând peste nişte coapse păroase, albe ca urda. Dedesubt se putea bănui, atârnând, „bărbăţia”, căci omul era „cel mai bine făcut”. Şi, în timp ce presupusele femei rele se uitau pofticioase dintre cetini, baciul a prins să strige pios „Tatăl nostru”. Omul cu „ispita” scoasă îşi lovea cu înverşunare gacii, glasul baciului implora „Şi nu ne duce pre noi în ispită”, iar singurele normale, mioarele, alergau speriate prin ţarc, ferindu-se de cei doi.
Emisiunea se chema: „Zestrea românilor”. foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Fusese toamnă când l-am lăsat liber după ce, dolofan şi cu zbatere greoaie, l-am văzut în iarbă, necăjindu-mă apoi să nu-l rănesc atunci când i-am desprins cârligul linguriţei dintre fălci. Fusese un păstrăv mare şi i-am dat drumul gândind că peste un an voi veni acolo cu discipolul.
Discipolul e fiul meu cel mare. Viaţa a făcut să ne revedem doar o dată pe an, în vacanţa de vară când, de la mii de kilometri, vine în ţară. Poartă cu el de fiecare dată lanseta, mulineta şi câteva linguriţe pentru păstrăv. Le poartă cu obstinaţie de pe când avea vreo şapte ani. Acum a trecut de optsprezece. Soseşte mereu în iulie – se ştie, luna cea mai zgârcită cu pescarii – şi pleacă mereu dezamăgit. Dar, spre lauda lui, nu se lasă, punând insuccesele sale halieutice în seama vântului, a ploii şi a altor duşmani neştiuţi ai pescarului.
Pe Bistriţa Aurie, unde eu sunt oarecum „de-al locului” el are o vorbă: „Tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”. Mă întristează spusa lui, dar îi dau dreptate fiindcă toamna primeşte mereu prin poştă fotografiile peştilor prinşi de mine, după plecarea sa. Acum însă, fără doar şi poate că va prinde. Îl va prinde. Păstrăvul „meu” este acolo, ştiu bine şi pe el îl aşteaptă.
De zeci de minute arunc bulboanei priviri pline de reproş sau, după caz, dau sfaturi şi aprob cu glas tare manevrele flăcăului. El e serios, atent şi, în ciuda timpului scurs din ziua începută sub promisiunea mea „Astăzi vei prinde!”, încă păstrează pe chip o încredere senină şi înduioşătoare. Lanseta mea, o veche telescopică Balzer-mini stă strânsă în rucsac. Sunt hotărât să nu o scot, rămânând numai ghid, sfătuitor şi ajutor la nevoie. Numai să fie la ce să-l ajut! – îmi spun amărât, căci râul se arată neînduplecat.
I-am povestit despre păstrăvul care pândeşte în acest loc şi văd bine cum argumentul meu – asemenea altora la fel de certe – i-a generat acea înverşunare tăcută şi optimistă care face din pescari, în general, nişte fiinţe de o inocentă şi ridicolă măreţie.
Dar, degeaba. Rotativa a brăzdat dorna în tot felul: la fund, între ape, de-a latul, oblic, în amonte şi în aval. E drept că recuperările făcute de-a lungul unui trunchi de molid prăbuşit în curent nu mi s-au părut destul de adânci. Dar nu vreau să par savant: e la mijloc, ştiu, eterna senzaţie a dascălului că el ar face totul mai bine, „mai perfect”. „Uite, puiule, cam cum trebuie”- zic totuşi doct, lungindu-mi lanseta într-un târziu. Da, nu m-am abţinut, dar va fi numai o demonstraţie tehnică. O lansare şi basta.
Linguriţa mea zboară cu eleganţă, cade lângă buştean, se scufundă. Înfig varga în apă şi recuperez. Fluturele metalic bate pietrele enigmaticului cotlon fluid, vibrând cuminte şi – nu se putea altfel! – căpcăunul a ţinut să mă glorifice. A atacat hulpav rotativa, gata să-mi smulgă undiţa din mână. Inconfundabila împiedicare vie din adânc, înţeparea scurtă, elastică, două clipe legate ce fac din peşte, lansetă şi pescar un „tot” armonios, încordat şi crud. Dincolo de privirea mea este o zbatere năpraznică pe care doar vârful lansetei o trădează. Mulineta „cântă”. „Cânt” şi eu: „A luat-o!”. El era şi de data asta nu l-am mai iertat.
Facem fotografii pe rând, trecând peştele de la unul la altul. Zâmbesc trist, jenat că mi s-a întâmplat mie, la singura lansare, mândru oarecum de reuşita demonstraţiei. Aş fi fost tare fericit să îl prindă el şi, privindu-mi pruncul prin obiectivul foto, de la înălţimea celor 1,90 metri cât are acum răsună implacabil: „Vezi tată, râul ăsta te cunoaşte numai pe tine”.
A început să plouă somnoros peste optimismul meu şi peste păduri. Urcăm alţi kilometri de râu. Părăsim maşina grăbiţi după un „Aici!” pe care l-am decretat marţial, la vederea unei stânci în surplombă, umbrind şuvoiul. Este locul care îmi dăruieşte un păstrăv bun în fiecare an. Discipolul lansează lung, mulineta lucrează şi o virgulă alburie s-a înfiripat sub unde. S-a văzut numai din poziţia mea. Discipolul simte lovitura, tremurătura, şi înţeapă repetat, privindu-mă mirat că s-a întâmplat minunea. În ochi i s-a aprins cunoscutul amestec de triumf şi teamă că va scăpa peştele.
Peste câteva clipe îl fotografiez. Păstrăvul atârnă inert în triplul linguriţei. Nu este chiar monstrul din poveste, dar e unul bun, măricel. Îndărătul lui se află doar un zâmbet relaxat şi larg, de învingător. Şi, în timp ce potrivesc imaginea, descopăr cu uimire cum anii au trecut, viguroşi, în bărbatul tânăr din faţa mea. Declanşez o dată, de două ori, de trei ori, să fiu sigur, în vreme ce, ca la ruperea unei vrăji aud: „Acum plec liniştit şi-mi simt vacanţa împlinită”. Îl felicit, îl strâng în braţe bucuros de parcă ne-am regăsit scăpând dintr-o mare primejdie graţie bravurii. Leul din Nemeea să fi fost la picioarele noastre şi nu aş fi fost mai mândru de isprava lui.
Din când în când privesc fotografiile: straşnică dovadă că uneori viaţa e îngăduitoare şi lumea perfectă. Având ea, lumea, dimensiunea şi chipul unui păstrăv.
De la întâmplare anii au trecut, mulţi. Nu bănuiam atunci că acel păstrăv avea să fie ultimul lui păstrăv. Ultimul dus acasă. Fiindcă de atunci, de câte ori ieşim la pescuit, vraja fiind ruptă, el prinde. Stă ca pe ace până îl fotografiez cu „prada”, ţinând păstrăvul în palme ca pe un fulg de nea şi se repede să-l redea apei. Iar zâmbetul lui nu mai are de a face cu victoria, ci cu lumea. Şi cu cea a păstrăvului.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: după zeci de ani de umblet prin păduri, am început să înţeleg limba fiarelor şi arborilor. Fireşte că sunt încă un debutant şi simt că aşa voi rămâne toată viaţa, dar tot e ceva. Nu cred să fie vreo vrăjitorie în dobândirea acestei abilităţi, considerate o adevărată diformitate şi handicap de către cei pragmatici, la mijloc fiind mai degrabă o chestiune de bunăvoinţă. Ceva în sensul în care da asigurări Sri Aurobindo: „Miracolul este faptul că şi divinul este natural, dar noi nu suntem atenţi”.
Am stat, de pildă, de vorbă cu nişte urşi răniţi în război; să fie limpede: războiul purtat de umanitate cu natura. Pe unul dintre ei l-am întrebat dacă este vreo diferenţă între glonţul tras de un braconier pauper şi cel scuipat de arma scumpă a unui vânător cu acte în regulă. Seamănul meu îmblănit avusese parte de ambele favoruri „bărbăteşti”, supravieţuise şi, spre surprinderea mea, am aflat că cei doi plumbi dor la fel de crâncen şi că rănile s-au infectat îngrozitor, vindecându-se cu mare caznă.
Am povestit adesea cu molizii tăiaţi – arborii mor încet şi au mai multă vreme să îşi rostească testamentul – şi am aflat că nici ei nu au sesizat vreo diferenţă între drujba hoţului cu căruţă şi cea a jefuitorului legal, dotat cu TAF şi remorcă articulată. Graţie lor am înţeles uşor că, însoţită de acte legale sau nu, moartea le este tot moarte.
Şi urşii şi arborii mi-au explicat că totul a început de când ei, din surse, au devenit resurse. Fiindcă pădurea, cu toate cele aflate în ea, fusese la început sursă: de viaţă şi de frumuseţe. Abia când aceasta şi locuitorii săi au însemnat resurse a început răul. Căci resursele nu mai erau nici de viaţă şi nici de frumuseţe, ci numai resurse de bani pentru nesătuii Pământului. „Ce, prietene ? – îmi zicea ursul – ai auzit vreodată să se spună «resurse de frumuseţe»? Bineînţeles că nu. Se spune «surse de frumuseţe». Ceea ce, la început, am fost noi toţi: arborii, florile, vulturii, urşii, ba chiar şi unii oameni. Iar astăzi am devenit aproape toţi – chiar şi cei mai mulţi dintre oameni – resurse. De îmbogăţire anapoda, fiindcă am încăput, cu hârtii legale, pe mâna unor proşti lacomi.” A trebuit să îi dau dreptate.
Pe primul povestitor l-am întâlnit într-un fund de pârâu. Ei bine, mai din mormăiala lui, mai luându-i urma, am aflat că, alături de alţi confraţi, el îşi avea bârlogul undeva pe o coastă întinsă cu pădure neumblată, plină de doborâturi vechi şi stâncării îmbrăcate în muşchi adânc. Să tot trăieşti acolo! Mai la deal începeau rarişti cu afiniş, pajişti nesfârşite cu ierburi crude – căci ursul paşte! – şi o „hribărie” darnică se isca nu departe, vară de vară. Iar pârâul limpede clipocea chemător doar la câteva sute de paşi mai la vale. Fireşte că mâncarea asta nu era îndeajuns pentru cele aproape 250 de kilograme ale sale şi de aceea hoinărea toată noaptea, căutând paşnic şi prin alte cămări verzi.
Toate au mers firesc până în urmă cu câţiva ani, când în uriaşa poiană de sub cer s-au instalat două stâne. Câinii ciobăneşti au prins să coboare, lătrând în jurul culcuşurilor ursăreşti, cât despre a mai ieşi noaptea în largul luminat de stele nu mai putea fi vorbă: aceeaşi haită de potăi, strigătele ciobanilor şi focurile aprinse îi tăiau orice poftă de verdeţuri. Un container frigorific înmatriculat în Italia şi-a făcut apariţia la furca pâraielor şi alte hoarde, de omuleţi tuciurii de data asta, s-au pus pe jefuit hribăriile, afinişul şi zmeurişurile lui, îngrămădind în el roadele pădurii. Aşa a ajuns ursul să se pribegească prin „străinătatea” altor codri, unde încă nu se înstăpâniseră oamenii.
Al doilea povestitor locuia tot acolo, dar era mai bătrân şi mai păţit. Dovada era şi laţul de oţel împletit – şpranga, cum îi spun localnicii – pe care îl purta, asemenea unui brâu ucigător. Laţul îl strângea peste burtă, trecându-i pe dinaintea coapselor şi pe deasupra cozii. Respira anevoie şi, atunci când l-am întâlnit, se oprise să îşi tragă sufletul şi spre a-şi linge prelunga rană supurată, pricinuită de „podoaba” oferită de ciobani. Dar ce se întâmplase? Spre a-şi păstra laptele şi caşul la rece, gospodarii îşi aşezaseră putinile în pârâu, înconjurând locul cu laţuri, „să nu dea ursu’.” Şi ursul a dat: cu nasul de mirosul bunătăţilor şi cu trupul în sârme. S-a zbătut amarnic, s-a zmucit şi firul i-a intrat în carne. Nu s-a lăsat: a ros fierul zdrelindu-şi gingiile şi dinţii şi, în cele din urmă, oţelul s-a frânt, rămânând agăţat de victimă. Era un urs uriaş, cărunt şi trist. Din când în când şedea „căţeleşte”, ostenit. Atunci burta îi bomba sugrumată în cercul de metal, rana primea o nouă tăietură şi trebuia să se ridice. La pârâu se ducea nu atât de sete, cât pentru răcoarea apei vindecătoare.
La câteva luni timp după întâlnire m-am întors în ţinutul povestitorilor şi, discret, am urcat pe coasta cu bârloage. Era toamnă. Muntele, până deasupra culcuşurilor fusese defrişat. Gestionarul licitase parcelele forestiere, agentul economic le-a executat şi lemnul a ajuns la ubicua firmă austriacă Egger- Schweighofer. Drujbele au urlat toată vara acolo şi buldozerele, urmate de TAF-uri, au brăzdat codrul. Bârloagele au rămas pustii şi urşii au ajuns pe drumuri de TAF, apoi pe drumuri. Pentru o astfel de succesiune de agresiuni ecologice, în ţara lui Schweighofer ar demisiona ministrul Mediului.
În curând presa românească va scrie despre întâlniri dramatice dintre oameni şi urşi, subliniind că în acea regiune, „până astăzi nu s-au înregistrat astfel de conflicte”. Ministresa de mediu, Rovana Plumb, va afla de la „specialişti” că în locul cu pricina au apărut „urşi cu comportament deviat” care trebuie împuşcaţi. Iar parvenitul bănos care a defrişat parcelele, împreună cu alţii asemenea lui, vor veni cu arme şi autorizaţii spre a salva plebeii de „plaga urşilor”, ucigând, după pădure, şi pe inocenţii săi locuitori. Deveniţi astfel resursă pentru vreo societate privată de vânătoare comercială.
Unde s-au întâmplat toate astea? În Bucovina, dar aşa merg lucrurile oriunde în Carpaţi.
Kamikaze, 14 noiembrie 2012 foto: Nicolae Dărămuș
Recent Comments