Terra, trofeul unor infractori onorabili

Terra, trofeul unor infractori onorabili

TERRA, TROFEUL1
foto: Nicolae Dărămuș
Un prieten din străinătate mi-a trimis un DVD editat de o societate cinegetică privată, menit să facă reclamă vânătorii în ţarcurile câtorva provincii hispanice. Despre vânătoarea din acele filme voi scrie altcândva. Asta nu fiindcă panica din ochii sălbăticiunilor masacrate – cerbi, mistreţi, mufloni şi vulpi – nu ar merita, spre luare aminte, nenumărate pagini, ci fiindcă, mai mult decât chipurile patrupedelor, din acele imagini mi-au vorbit chipurile oamenilor.
Filmele cu pricina ilustrau opulente partide cinegetice cu mult sânge – şi cu foarte mult „sânge albastru”, european. Şi, dacă atunci când le-am văzut nu m-am grăbit să scriu, a fost fiindcă tocmai detaliile acelor tablouri mortale, cu învingători ştiuţi dinainte, îmi paralizaseră dorinţa „dezvăluirii” critice. Reţinerea mea avusese o logică elementară: demersul jurnalistic ar fi fost inutil, fiindcă în viaţa acelui soi de oameni prostia nu era un accident. Ea era viaţa însăşi, în întregul ei, în stilul ei. Iar stilul este omul. Omul, nu numai la vânătoare. Mai ales nu la vânătoare. Mă convinsesem – graţie acelor personaje echipate şi înarmate – despre falsul proverbului cu piatra aruncată de un prost şi cu cei zece deştepţi neputincioşi. Adevărul este exact pe dos: zeci, sute, mii de proşti aruncă „pietrele” şi un deştept, doi, puţini oricum, nu le pot scoate. Proştii cu pricina, pe lângă gloanţe, aruncând şi echivalentele lor ciclopice, mult mai mortale.
Vizionând filmele, faţa vânătorii îmi păruse atât de respingătoare încât titlul iniţial al textului a fost „Hidoasa faţă a vânătorii”. Aş fi greşit: hidoasă nu era faţa vânătorii, ci feţele. Şi nu neapărat numai cele care se vedeau lipite de lunete şi de ţevile carabinelor, ci cele de „dincolo”. Dincolo de obrazurile fine, de mustăţile de muschetar, de maşinile 4×4. Feţele de dincolo de „hotare”. Privite separat, ele mi-ar fi părut diferite. Adunate laolaltă – într-un tablou cinegetic „tradiţional” – ele se asemănau izbitor.
Despre vidul bărbătesc al „marilor vânători” am scris nu o dată. Şi iarăşi am greşit: vidul absoarbe şi poate fi umplut, uneori chiar cu ceva bun. Rectific aşadar: „dincolo” nu e vidul, ci hăul bărbătesc. Iar hăul presupune doar cădere, un permanent şi obligatoriu „mai jos”. Căci, trebuie spus: în materie de abis, aceşti oameni sunt mereu gata de noi performanţe, cele făcute cu puşca printre patrupedele semidomesticite fiind doar vârful aisbergului. Iar colţii, coarnele, blănurile necuvântătoarelor sunt doar mărunte trofee convenţionale, fiindcă adevăratul lor trofeu este altul. Este unul pe care îl omoară zilnic, câte puţin, cu o armă cruntă, mai eficientă decât toate: banul. Iar mortăciunea care le va împodobi panoplia într-o prea târzie zi, nu este alta decât Pământul.
De aceea, voi lăsa acum urâţenia uciderii animalelor în ţarcurile hispanice, întrucât mult mai gravă este „vânătoarea” din „ţarcul” Terra. Acum, înăuntrul acestuia se află prinşi într-o încercuire fără scăpare toţi semenii mei: cei foarte asemănători şi cei aparent diferiţi, înveşmântaţi în blănuri, pene, solzi ori diafane membrane, adăpostiţi de ape, cer şi păduri. Şi nu e greu să observ că „vânătorii” sunt cam aceiaşi. Doar că, în funcţie de „vânat”, recuzita lor mortală este mereu alta.
Prostituata Mina – personaj făurit de Romain Gary – mărturisea că nu putea judeca oamenii după cum se poartă atunci când sunt dezbrăcaţi. Citind, m-am grăbit să judec: avea dreptate femeia. În acele momente „intime” oamenii sunt uneori jalnici – mi-am spus. Mina însă mi-a tăiat elanul, explicând: „fiindcă pentru marile escrocherii ei se îmbracă întotdeauna elegant”. Într-adevăr, pentru ele, ei se îmbracă luxos, înveşmântându-le şi
pe acestea în straie lucitoare: progres, civilizaţie, investiţii, infrastructură, locuri de muncă…
La ceasul prezent, arabilul fertil al Terrei scade anual cu o rată egală cu suprafeţele Belgiei şi Olandei la un loc. Prin investiţii: aeroporturi, drumuri, clădiri. Industriile lemnului reduc pădurile cu echivalentul a două terenuri de fotbal pe secundă. Şi pe unele, şi pe altele – cât vor mai rămâne – încălzirea globală le poate transforma în amintire. Printre marii vânători – mari, faţă de ce şi cine? – rareori am văzut un genial cineast, un mare sculptor, un scriitor generos, un virtuoz al viorii ori vreun pictor vestit. Adică, n-am prea văzut „oameni mari”, deşi acolo sunt numai oameni pentru care doar mărimea contează: a contului, a proprietăţii, a trofeului de vânătoare. Sunt limitaţii fără limite, acei ignoranţi harnici pentru care Pământul este o rentabilă experienţă de nomad. Cei care strivesc mereu „corola de minuni a lumii”, rentabilizând-o, calculând cât pot scoate pe ce a mai rămas din ea.
Cotidian, din adevărul acestor inşi, la public nu ajunge nimic. Trăind pe avioane, pe iahturi, în automobile, birouri şi vile cu gard electrificat, ei nu sunt decât o imagine lucioasă, făcătură dictată vreunei reviste ori post TV, specializate în „chirurgie estetică”.
Vânătorile nu se pot face însă în acele locuri ascunse. De aceea, dincolo de suferinţa sălbăticiunilor, ele au şi un paradoxal merit: arată adevăratul chip al „oamenilor importanţi”, al celor care, deşi măsoară totul, sunt fără de măsură în toate. Iar sângele, curgând gârlă din remorci cu sute de cerbi, mistreţi şi mufloni asasinaţi, nu e decât dovada că acolo unde nu e bun simţ, legile sunt neputincioase. Întâmplător, un astfel de loc este şi România.
TERRA, TROFEUL 2
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 28 februarie 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Costume de camuflaj, elite laşe şi vidanjori

Costume de camuflaj, elite laşe şi vidanjori

COSTUME DE CAMUFLAJ
foto: Nicolae Dărămuș
Bolile copilăriei agresează vremelnic trupul şi, chiar ignorate, de cele mai multe ori se vindecă şi îl întăresc. Dimpotrivă, bolile tinereţii betegesc spiritul şi, dacă sunt neglijate, prind putere şubrezindu-l de la o zi la alta, pentru a doborî în cele din urmă şi trupul. Vânătoarea face parte din ultima categorie de maladii. Trupul nu cade din foc de armă, decât accidental, ci din „apa de foc” ce însoţeşte obligatoriu grelele cutume culinare ale vânătorului. Căci e lucru ştiut: pastrama „cere”. Cât despre căderea spiritului, ea se cheamă decădere. E o poveste lungă, vanitatea şi laşitatea făcând casă bună cu inconştienţa şi cruzimea, într-un mixtum compositum, durabil substitut pentru bărbăţie.
Din vremea vechilor mele pusee vânătoreşti, păstrez printre echipamentele de munte şi două „costume de camuflaj”, fiecare compus din geacă şi nădragi. Unul este gros, de iarnă, altul, subţire şi uşurel, menit verii. Le-am cumpărat cu sacrificii şi pe sub mână, în 1987, din Botoşani, unde mă purtase medicina, de la un magazin cu „articole de pescuit şi vânătoare”. Sărăcuţ ca mai toate prăvăliile timpului, acesta îmi păruse un adevărat pământ al făgăduinţei, iluzie la care mă ajutaseră tinereţea şi lipsa; ambele – o spun acum – lucruri nu tocmai rele.
Confecţionate „pentru export” – cum mă asigurase vânzătorul, spre a le sublinia calitatea – hainele acelea par indestructibile. Făcute din bumbac curat, cu căptuşeli lunecoase, matlasate şi dotate cu fermoare şi nasturi fără moarte, veşmintele, croite cu „spirit de răspundere” în careva întreprindere socialistă, nu vor să cedeze. S-au decolorat, rigiditatea stofei s-a dus demult şi, ca orice obiect folosit cu chef la vârsta porţilor deschise, au dobândit un aer de resemnare, simbolul unei – nădăjduiesc – nu prea târzii sapienţe care a înlocuit arma cu aparatul fotografic, cel ce precedase, de altfel, scurta mea rătăcire sângeroasă.
Abia aşa, cu inofensivul teleobiectiv în mâini, am găsit, în sfârşit, buna cuviinţă în avantajul imprimeului hainelor care, împletind culorile stinse ale toamnei, înşeală ochiul sălbăticiunii. Dimpotrivă, cu arma în palme şi cu degetul pe trăgaci, costumele de camuflaj îmi generaseră chiar de la achiziţie o vagă senzaţie de vină, tratată însă cu indulgenţa patimei: ucigaş, amestecat cu frunzele şi iarba, nu lăsam nici o şansă animalului.
Toate subterfugiile literare despre „competiţia sportivă” dintre vânător şi vânat, argumentând uciderea prin juxtapunerea forţată a instinctelor faunei şi puterea armei de foc – chipurile, egale –, păleau de fiecare dată la îmbrăcarea costumului de camuflaj. Iar comportamentul viitoarelor victime îmi arăta limpede că, atunci când eram aproape, văzul le rămânea singura „armă”, mai mult decât mirosul şi auzul, etern invocatele simţuri ce „nu iartă”. Or, cu glonţul pe ţeavă, costumul de camuflaj ştergea orice măruntă urmă de competiţie fair. Ceea ce nu puteam spune despre fotografie, când mersul mut şi topirea în peisaj mă duceau cu sufletul la gură lângă „trofeul” neştiutor pe care, rămas viu şi nevătămat, îl căutam a doua zi, a treia, iar şi iar.
Economia de piaţă a pătruns în toate şi viaţa a devenit o marfă. Drepturile şi libertăţile biodiversităţii nu şi-au făcut loc în conştiinţe, în vreme ce inumanitatea umanităţii, clamând numai drepturile şi libertăţile omului, le condamnă pe toate celelalte la o moarte rentabilă. Din hobby, vânătoarea a devenit afacere, iar sculele crimei sunt o marcă a contului bancar şi a poziţiei sociale. Armele sunt tot mai sofisticate, iar costumele de camuflaj nu se mai vând pe sub mână, ci se lăfăie pe rafturile magazinelor cinegetice. Pe vremuri, iarna, închise fiind la culoare, ele trădau totuşi vânătorul conturat pe albul zăpezii. Astăzi, producătorii de echipamente cinegetice s-au îngrijit să înlăture şi acest neajuns: au fabricat costumul de camuflaj „alb-murdărit”. Găselniţa a prins şi bărbaţii cu puşcă s-au grăbit să îşi completeze garderoba virilă şi cu această nouă perfidie. Victoriile lor asupra sălbăticiunilor sunt asigurate acum în patru sezoane, iar costumele de camuflaj împrumută fotografiilor vânătoreşti aerul belicos şi obligatoriu victorios al soldaţilor întorşi din războaiele crâncenei păci mondiale.
O subţire satisfacţie mi-o aduc de ceva vreme nişte bărbaţi harnici şi modeşti, absolut la locul lor: gunoierii şi vidanjorii. De când se găsesc pe orice raft, profesioniştii jegului şi-au înlocuit salopetele prin costume cinegetice de camuflaj. Care, în sfârşit, acoperă trupurile unor oameni de treabă, curajoşi cu adevărat, servind unui scop util şi nobil: curăţenia.

Jurnalul Naţional, 11 decembrie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Cancerul Terrei: prostia, oportunitatea şi profitul

Cancerul Terrei: prostia, oportunitatea şi profitul

Motto:
„Un continent îmbătrâneşte repede, de îndată ce sosim noi acolo”
Ernest Hemingway, Green Hills of Africa

„Domnule jurnalist, ce ai cu proprietatea privată? Ok, îţi place pădurea, dar crezi că ar fi mai protejată de stat sau de biserică? Nu înţeleg: vrei să dispară oamenii, ca să te plimbi dumneata liniştit pe poteci? Nu înţeleg tipul ăsta de ecologism. Vei spune că n-am sapienţa necesară. Aşa o fi, nu e mare brânză dacă pierzi un cititor ca mine. Nu te obosi să îmi răspunzi!” Aşa mă sfădea nu demult într-un comentariu cititorul semnat „Escu”, după lectura unui editorial. În text, printre altele, condamnam comportamentul discreţionar al celor care, devenind proprietari pe marile ecosisteme vitale sau pe părţi din acestea, le civilizează hulpav prin diverse investiţii şi, „exploatând oportunităţile”, afectează ireversibil armonia biodiversităţii.
CANCERUL TERREI 1m
foto: Nicolae Dărămuș
În discuţie fusese ecosistemul forestier, în care cei mai mulţi indivizi văd fie pădurea, ca metri cubi de lemn dacă sunt industriaşi, fie „vânatul” dacă sunt vânători, fie „frumuseţea peisajului”, numai bun de a fi asfaltat şi populat cu hoteluri, piste de schi şi cârciumi turistice, dacă sunt hotelieri şi turişti cu automobil.
CANCERUL TERREI 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Tonul, vehemenţa superioară şi pripa comentatorului, absolut patognomonice pentru optica „omul, stăpânul naturii”, conturând o atitudine aproape generală, merită lămuriri pe care nu le poate aduce o disertaţie persuasivă, ci viaţa sau, după caz, moartea. Asta pornind de la obligatoria premisă că omul nu e singur pe Pământ, dar că, dacă nu va înţelege acest fapt dumnezeiesc, respectându-l, chiar va rămâne singur.
Prima dată când am parcurs, pe jos şi cu rucsacul în spate, drumul de la Obârşia Lotrului la Oaşa a fost prin anii ’80. Fuseserăm doi drumeţi. Urcaserăm de la Petroşani în Parâng, „făcuserăm” creasta masivului şi de la lacul Câlcescu am coborât pe firul Lotrului abia născut din oglinda lui. Câinii ciobăneşti de la stâna de sub vârful Roşia ne mâncaseră într-o noapte toate proviziile puse la rece sub streaşina cortului, mai puţin zahărul, biscuiţii şi o conservă de fasole cu cârnăciori care, pe întregul traseu rămas, avea să capete nume cu articol hotărât, precum şi statut de persoană fizică şi de membru al echipei: „Conserva”; dobândind şi dreptul de a fi conservată până la o situaţie limită. Am pus cortul dinjos de podul Ştefanului, în Luncile lui Rusalim unde am petrecut o noapte. Seara prinsesem la linguriţă doi păstrăvi pe care i-am fript pe jar, iar dimineaţa un ceai de zmeur „pe inima goală” ne-a fost de ajuns.
Drumul forestier ce însoţea râul venea de la Novaci, trecând pe sub vârful Urdele. Ceva mai jos, la Obârşia Lotrului el se înfurcea. Un drumeag curgea pe albie, spre răsărit, un altul urca pieptiş spre nord, peste cumpăna apelor. Coborând în cele din urmă pe firul Tărtărăului până la confluenţa acestuia cu Frumoasa, el purta drumeţul la râul care, robindu-i pentru o viaţă pe scriitorii Ionel Pop şi Mihail Sadoveanu, a născut sub pana fiecăruia câte o carte celestă: O palmă de râu şi Valea Frumoasei. Am luat-o spre nord.
O preumblare tihnită pe Frumoasa în amonte, spre izvoarele de sub Cindrel, ne-a arătat – lucru rar! – turme de păstrăvi sorindu-se în linul de sub căşiţele vechi, urme de urs şi de ciute în nisipul malului şi perechi-perechi de acvile ţipătoare, rotindu-se în lărgimi azurii. De la un magazin forestier izolat am cumpărat două pâini care, alăturate rezervelor pomenite – dintre care cea de tinereţe nu era de colo! – ne-au ajuns pentru a străbate pe jos distanţele: Oaşa, Poarta Raiului, vârful Şureanu şi, în cele din urmă, drumeagul care, coborând pe valea Prigoanei, ne-a scos la asfalt. Şi nu îmi pare de prisos să spun că pe întregul drum de pământ, de la Urdele la Obârşia Lotrului, apoi pe Tărtărău şi Frumoasa până la Oaşa, nu am întâlnit pe nimeni.
Nu demult s-a dat în folosinţă „Transalpina”1: „cea mai înaltă şosea montană din ţară”, cum anunţau, cu imbecil entuziasm, jurnaliştii. Este exact parcursul descris mai înainte, doar că acum el e asfaltat. Un prieten mi-a telefonat cu amărăciune: în ultima duminică, pe traseul de la Obârşia Lotrului la Oaşa s-a circulat „bară la bară”. Doar s-a circulat, fiindcă „facilităţile” – hotelurile, restaurantele, terasele încă nu există. Vor apărea însă cu siguranţă.
„Nu înţeleg: vrei să dispară oamenii, ca să te plimbi dumneata liniştit pe poteci?” mă întreba revoltat cititorul. Nu voiam să mă plimb eu singur, ci voiam doar să nu tulbur. Pe nimeni. Nici pe oamenii care, cu un rucsac în spinare, caută în sălbăticii solitudinea şi liniştea, nici pe urşii care, primăvara, scormoneau în muşuroaiele ieşite din zăpezi, păscând sub cer ierburi fragede şi nici sonorele nunţi de cerbi, purtate toamna în golul alpin. Care, abia de acum, populat cu autocare ticsite cu sedentari entuziaşti şi străbătut de maşini „bară la bară”, pline cu turişti la volan şi dezvoltatori, îmi va părea cu adevărat gol.

CANCERUL TERREI 3m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 28 august 2011

[divider style=”divider4″ backtotop=”yes” top_margin=”20″ bottom_margin=”20″]

 

1 Abia după darea în folosinţă a şoselei Transalpina, comisarii Gărzii Naţionale de Mediu au „constatat” că lucrarea nu avusese autorizaţia de mediu care trebuia emisă de Agenţia Naţională de Mediu şi că nu a existat nici un studiu al impactului de mediu, traseul traversând cinci arii naturale protejate! Pentru nerespectarea legii firma executantă, Romstrade SRL, a fost amendată cu 100.000 lei. În aprilie 2013, patronul acestei firme, Nelu Iordache, a fost arestat şi trimis în judecată pentru delapidarea a zeci de milioane de euro din fonduri europene şi ale BNR. În timpul lucrărilor însă nici un comisar al Gărzii Naţionale de Mediu şi nici un inspector al Agenţiei Naţionale de Mediu nu au avut ochi pentru ecoterorismul săvârşit de amintita firmă. Prin aceasta, banii europeni trebuiau să intre în buzunarul ecoteroriştilor purtători de manşete albe (vremelnic şi de cătuşe), precum şi ale protectorilor „orbi” ai acestora, din amintitele autorităţi de mediu; ultimii plătiţi din banul public.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Abilitate, posibilitate şi animale vii

Abilitate, posibilitate şi animale vii

ABILITATE, POSIBILITATE 2m
foto: Nicolae Dărămuș
La câteva zile după valul tsunami din 26 decembrie 2005, am auzit la radio interviul luat unor români abia sosiţi de la Phuket din Thailanda. Fuseseră acolo să îşi „facă” Sărbătorile. Cum atunci se aflaseră chiar în zona plajei, scăpaseră vii ca prin urechile acului. După grai îmi păruseră cam de prin Ardeal, de „acasă” de la mine adică, iar după felul în care se exprimau, păreau a fi nişte precari „cu posibilităţi”. Povesteau nu despre grozăvia pe care o evitaseră întâmplător, ci despre faptul că ei merg adesea în astfel de concedii, dar că „aşa ceva” nu li se mai întâmplase. Ţineau aşadar să sublinieze că erau nişte obişnuiţi ai aeroporturilor, avioanelor, hotelurilor şi plajelor îngrădite, nişte clienţi permanenţi ai locurilor exotice.
Nu am auzit din gura lor nici un cuvânt de compasiune şi nici o frază înfiorată. Nimic. Nici măcar pomenirea vreunei scene sugestive, dacă nu din clipele coşmareşti ale prăbuşirii oceanului peste oameni, măcar din acalmia, poate, şi mai de coşmar, a mortalei linişti de după, căreia îi fuseseră martori. Motivul? Se grăbiseră să nu asiste la ea. Nu dăduseră vreo mână de ajutor muribunzilor, nu scoseseră supravieţuitori de prin ruinele jilave şi nu căraseră morţii extraşi din nămol. Oripilaţi de „spectacol” şi de mirosul cadavrelor, fapt subliniat de „doamna”, îşi strânseseră catrafusele cât mai iute, depărtându-se de locurile ororii şi, ajunşi acasă, declarau că fuseseră mulţumiţi că cineva se ocupase de ei: îi transportase la aeroport şi de acolo, „pachet”, în România. Bineînţeles că nu au scăpat ocazia de a spune că experienţa nu i-a speriat, că a fost doar o întâmplare şi că vor continua să meargă în astfel de vacanţe scumpe – tirade banale, ca, de altfel, toate cele rostite de ei până atunci.
Când vestea dezastrului de la Banda Aceh si Phuket a ocupat pagina întâi a ştirilor, era a doua zi de Crăciun. Ştiu că gândul îmi zburase atunci la seninul fără veşti, dar cu „O ce veste minunată!”, trăit ani la rând în satul Sebeşel, la bunici. Trecuse multă vreme şi întrebarea „Mais où sont les neiges d’antan?” dobândise pentru mine între timp nu numai semnificaţia melancolică a unei vârste de aur, ci, copleşită de realitate, îmi strecurase teama că iernile chiar nu vor mai fi cum au fost: cu nămeţi până la geamuri de Sărbători, cu „gerul Bobotezei” şi cu ninsori de martie.
Ştirea tragediei omeneşti de pe coasta Pacificului mă făcuse să îmi închipui însă efectele unui ipotetic val tsunami întâmplat tocmai în vremea zăpezilor de altădată, când nu erau nici ştiri, nici explozie demografică şi nici turism de masă. O vreme veche, dar nu foarte veche, cel mult cu un secol şi jumătate, poate două, în urmă. Muntele de apă ar fi prins în malaxorul său fluid două-trei ambarcaţiuni de pescari, ar fi măturat eventual puţinele colibe de lângă plajă şi cam atât. Cunoscători din bătrâni ai retragerii apelor, ca semn al prăvălirii lor de mai apoi, localnicii ţărmului ar fi urcat pe o înălţime, aşteptând mai întâi valul, apoi, calmul.
Fără îndoială că, privită individual, tragedia câtorva pescari ar fi însemnat totul, cum totul înseamnă şi moartea unei furnici. La scară planetară însă, fenomenul – cât se poate de normal sub aspect teluric – nu ar fi produs o dramă socială de masă, victimele aflându-se absolut la locul lor. Un loc unde văzuseră lumina zilei, crescuseră şi unde trăiau pescuind ori culegând poame. Un loc propice vieţii, neiertător doar pentru puţine vieţi, şi asta doar atunci când Atlas îşi scutura umerii. Oamenii şi-ar fi îngropat morţii, şi-ar fi ridicat alte colibe din frunze şi traiul lor ar fi continuat sub aceleaşi apusuri de o frumuseţe tragică, filtrate prin ramuri de palmier.
Dacă, totuşi, vreun european ar fi pierit sub un tsunami din vechime, el ar fi fost cu siguranţă un explorator sau un excentric şi curajos excursionist. În ambele cazuri, un pasionat; ins care, pe lângă bani – pe lângă „posibilităţi” adică – ar fi avut mai cu seamă abilităţile psihice, culturale şi fizice ale temerarului, cel pentru care moartea în astfel de locuri şi condiţii înseamnă un acceptabil şi asumat risc. Iar posteritatea ar fi păstrat nu memoria unei tragedii de masă, ci a unei dispariţii individuale apoteotice într-un tsunami.
Zăpezile de altădată devin amintire pe zi ce trece, iar aspiraţia la un Crăciun fără zăpadă înseamnă, tot pe zi ce trece, dovada supremă că omul „cu posibilităţi” face parte din „lumea bună”, permiţându-şi vacanţe exotice. Poate fi el obez „postmcdonaldian”, televizoman convins, ori simplu tub digestiv umflat cu mici şi bere. Chiar dacă nu şi-a cunoscut nici măcar dealurile din jurul satului sau urbei natale, el face turism pe glob deşi, adesea, pus să arate pe un mapamond locul ultimei sale vacanţe are reale dificultăţi. Soseşte mândru de la capătul lumii, descriind cu lux de amănunte „ce mănâncă ăia”, cum a fost hotelul, piscina, plaja îngrădită, aeroportul, preţurile. Eventual arată fotografii prost încadrate, cu el lângă „obiective turistice” consacrate, ilustrate mult mai bine în orice ghid de buzunar. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi diverse alte „carte” şi declaraţii antropocentriste i-au dat până şi celui mai nevolnic biped dreptul ca, plătind, să îşi înlocuiască lipsa de abilitate prin posibilitate. „Omul potrivit la locul potrivit” a rămas o zicală desuetă, fiindcă oriunde în lume numai banul mai este la locul potrivit.
Din când în când Terra se scutură şi câte un val tsunami mătură plajele. În coada ştirilor despre zeci de mii de victime omeneşti – „ turişti din toate colţurile lumii” –, soseşte şi o veste măruntă şi oarecum stranie: nici o sălbăticiune din acele locuri şi nici un animal domestic aflat liber nu au fost surprinse de tsunami.
ABILITATE, POSIBILITATE 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 27 februarie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Uciderea ursului brun  din privire: privirea senatorului Tanczos Barna

Uciderea ursului brun din privire: privirea senatorului Tanczos Barna

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]

Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”Uciderea ursului brun din privire: privirea senatorului Tanczos Barna”[/heading]

Să-ți fie inima, după cum ți-e căutătura!…
În urma declarațiilor senatorului UDMR Tanczos Barna – care  e de părere că urșii din Carpați sunt prea numeroși și trebuie eliminați în masă – m-am pomenit asaltat de cititori, de prieteni sau cunoscuți, care fie mi-au telefonat, fie mi-au trimis linkul știrii  cu pricina. Accesând-o,  am dat și peste portretul fălosului demnitar, fapt care m-a făcut să înțeleg  totul…  Unii  dintre cei care mă atenționaseră erau revoltați că n-am reacționat  instantaneu, prin vreo scriitură de presă , tocmai eu, care sunt ”cu urșii”. Că nu sunt numai ” cu urșii” am mai  spus-o, însă  privitor la relativa mea inerție, sunt dator – urșilor, ca victime,  înaintea tuturor  – cu câteva explicații.

Despre prostie, sapiențizare și vina fotografului
Așadar, recunosc că în urmă cu mulți ani, abia apuca premierul Adrian  să facă vreo boacană ursin-cinegetică – însoțit sau nu de Ilie,  socrul lui Viorel Victoraș,  îmbătrânitul junior al politicii dambovițene – că mă și repezeam pe urmele…de sânge ale ursului rănit, ce se chinuia prin sihăstrii codrene ( ale  Suhardului, de pilda… Apropo: va  mai amintiți, domnule Bombonel, de ursul rănit pe valea Bancului, în primavara lui 2002?) și, luând plantigradul  drept victimă și martor, scriam de mama focului despre tentativa de asasinat. Reacționam iute, plin de nădejde, fiindcă la anii mei  mai tineri încă eram încredințat că prostia este un accident în viața unui om care, luminat de persuasiva mea slova electronică, urma să se înțelepțească. Timpul însă a trecut și, de înțelepțit, m-am înțelepțit eu, conchizând: prostia e fără leac, iar în privința ei, uitătura omului spune totul. Tot ea,  uitătura,  este cea care mi-a atras  deci… privirea, atunci când am găsit  în presă fotografia senatorului Tanczos Barna. Ca fotograf  bunicel ce sunt, știu însă că el n-are nicio vină și că ar putea cere despăgubiri morale  portretistului.

Când cine se aseamănă, se-adună…
Una peste alta, privirea senatorului Tanczos Barna – căuta-ți-l pe net, vă rog, merită!  –  mă duce cu gândul, vrând-nevrând, la privirea lui Arne Naess, la cea  a lui Eminescu, sau  la lumina din ochii  lui Sandor Petöfi, pictat de Miklos Barabás. Minunate fizionomii!
ARNE NAESS SANDOR PETOFI (foto 2)
Ei, veți zice cei cârcotași, nu toți putem avea privirea celor trei, ori  cerul din ochii  lui Peter O’ Toole, recitând  din Shakespeare!… Da, cîrcotașilor, așa este… Da, deci. Dar… nici chiar așa!

Tanczos versus Dumnezeu.
Dacă însă e  să vorbim de interesele dindărătul uciderii a mii de ursi – aflați în plus pe lumea asta, dupa părerea ”dumnezeișorului” UDMR-ist Tanczos – n-ar strica  subliniat faptul că prin demersul său, omul cu privirea aparte face  jocurile altui UDMR-ist , Arpád Sárkány,  pentru a carui firmă de turism cinegetic –  Abies Hunting, cea mai mare din România  –  creșterea ”cotei” de urși   buni de ucis este mană …diavolească.

Și o situație inversă: un dobitoc cu privire de om
Totuși, ca argument  al inteligeței,  mi-a mai rămas – firește, în afara opiniei publice , în care am toată încrederea! – tot o privire… A ursului de data asta.

FOTO 4mfoto 3m

[divider style=”divider4″ backtotop=”yes” top_margin=”20″ bottom_margin=”20″]

Notă:
Acest individ – ca oricare igorant ales democratic – crede ca există. Și că, dacă există, are și conștiința. Or, de la “atât îl duce mintea ” până la conștiința, este… Drumul Damascului. Numărul urșilor din Carpați este sub jumătate din cât susțin cifrele oficiale, dublate de către administrația de resort (la presiunea parlamentarilor si afaceriștilor din vânătoare), anume spre a se favoriza vânătoarea pe valută. Insul cu uitătura pomenită nu știe sau nu vrea să știe că în România există numai vreo trei aglomerări ursine, în zone cu (cât de cât) hrană, aflate însă în teritorii cu invazie antropică ( turme, cirezi, grajduri, stâne, stupine, sălașuri alpine, cabane etc.).
Aici se strâng urșii de pe teritorii imense carpatine, spoliate de hrana ursină și de liniște, de catre om. Implicit, teritorii rămase fără urși. Tot aici, în aceste aglomerări ursine la hrană, au loc “conflictele” cu omul. Asta numai de când pădurea este supusă intensiv “producției” și comerțului: cu lemn, “fruncte de pădure”, ciuperci – toate însemnand fie adăpostul, fie hrana ursului, jefuite industrial de către idioții nesătui. Viața sălbatică și ursul, ca specie, sunt mai presus însă decât pagubele și decât banii.
Oricum, se impune ca România să își asume pagubele și riscurile, tocmai pentru privilegiul de a mai avea în faună această specie. Un privilegiu produs prin ”izolare” : geografică și civilizațională… Subliniez: numeric, o specie cu efective sub jumătate fața de cifrele oficiale. Biodiversitatea, așadar, înseamnă riscuri asumate, precum și sistem de asigurări/despăgubiri specific.
Oriunde în lume unde există specii ”periculoase” – ca ursul, leul, elefantul , hipopotamul, rechinul etc.– chiar accidentele relativ grave pricinuite de aceștia nu conduc la răzbunari legiferate și nici la formarea de “potere de pedepsire”, pornite pe urmele sălbăticiunii ”vinovate”. Astfel de concepții îl proiectează pe cel care le are în …”grădina antropologică” a Europei. Asta, apropo de afirmația senatorului Barna că nu putem transforma România în grădina zoologică a Europei… Individul Barna, senator UDMR în timpul liber, este “la bază” crescător de vite – nu cioban ! – și agricultor, statut care, funciarmente, explică mentalitatea sa, lipsită de generozitate și viziune.

Izolaţi pe Terra

Izolaţi pe Terra

În 1956 apărea la Editura Gallimard romanul „Rădăcinile cerului”, „Les Racines du Ciel”, cel care avea să îi aducă lui Romain Gary premiul Goncourt. Critica şi opinia publică aveau să îl considere drept întâiul roman ecologic şi, nu peste multă vreme, tot el avea să genereze o ecranizare de succes, cu Juliette Gréco, Errol Flynn şi Trevor Howard, în regia lui John Houston. Păreau să fie zorii unei treziri de conştiinţă, iar mijloacele – cartea şi filmul – o promiteau.
IZOLATI PE TERRA 1m
foto: Nicolae Dărămuș
În 1980, în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii, autorul, aflat la 66 de ani, făcea o inventariere a câştigurilor morale ale acestei perioade. Implicit, a efectelor „de masă” ale operei sale. Îşi amintea cum, chiar în 1956, la o reuniune, într-un grup de 20 de jurnalişti notorii, cineva a pronunţat cuvântul „ecologie” şi doar patru dintre aceştia îi cunoscuseră sensul.
Trecuseră 24 de ani şi scontata trezire a lumii la conştiinţa binelui planetar şi a măsurii nu se produsese. „Timpurile nu s-au schimbat deloc de la publicarea acestei cărţi: se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele. Pătrunderea conştiinţei ecologice se loveşte de ceea ce aş numi inumanitatea umanului”, scria Gary în prefaţă, ştiind bine că răul care putea ucide Terra era prostia pură. Morel, apărătorul elefanţilor din roman, şi Africa Ecuatorială Franceză, locul întâmplărilor acestuia, nu erau decât simboluri: primul – o conştiinţă şi o atitudine, iar a doua – generozitatea şi frumuseţea Terrei. Faţă de ambele, prostia pură – generând lăcomie, goană după resurse, hiperconsumism şi conturi bancare – putea avea efecte devastatoare, distrugând planeta în numele progresului şi dezvoltării.
Romain Gary n-ar fi fost el dacă, totuşi, n-ar mai fi adăugat: „Pe întreg Pământul, forţele se organizează şi un tineret hotărât este în fruntea acestei lupte. El nu cunoaşte numele lui Morel, pionierul acestei lupte şi eroul romanului meu. Dar asta nu are importanţă. Inima nu are nevoie de un alt nume. Oamenii au dat întotdeauna ce a fost mai bun din ei pentru a păstra vieţii o anumită frumuseţe. O frumuseţe naturală.” Cuvinte contrastând cu întregul prefeţei, cu timpurile, ca o uşă lăsată întredeschisă măruntei şanse ca omul să devină altfel. Omul viitorului, acel „tineret hotărât”.
Ceva mai târziu, la 2 decembrie 1980, un glonţ din propriul revolver elibera de greutatea sa pământeană pe chiar marea conştiinţă a Pământului care a fost Romain Gary. Lăsase uşa deschisă, fără să creadă în utilitatea gestului.
Am 55 de ani când scriu aceste rânduri şi „Rădăcinile cerului” a trecut tocmai de o jumătate de veac. Altcumva spus, la anii mei de atunci făceam parte din tineretul în care îşi pusese nădejdea Romain Gary. Şi în care, inconştientă şi mută, îşi pusese nădejdea Terra. Astăzi cuvântul „ecologie” e cunoscut, prea cunoscut. Se află pe buzele tuturor, dar în conştiinţele a foarte puţini. Prostia pură – cea cu pretenţii aşadar – şi-a luat uriaşul tain şi din generaţia mea, care, aflată acum la „maturitate”, este mai hotărâtă decât oricând doar să-şi vadă de treabă. Din rândurile sale s-au ridicat noii alergători după joburi, noii războinici, noii întreprinzători de succes. Nu spunea tot Gary, în „L’homme à la colombe”, că „rien ne réussit comme le succès”? Este secolul XXI şi „se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele”. Războaiele prezentului exportă „democraţie” numai acolo unde pământul pluteşte pe mări de petrol, ori unde el e încă acoperit cu păduri de vârsta creştinătăţii, numai bune de tăiat, cu un cuvânt, acolo unde există „resurse”.
De ceva vreme, pesemne după model occidental, apare în România o carte stranie despre cei care, chipurile, au reuşit în viaţă. O carte despre „reuşită”. Se cheamă Top 300 şi, mie cel puţin, îmi pare un catalog al deşertăciunii pure. Covârşitor, oamenii generaţiei mele – acel, cândva, „tineret hotărât”, zâmbesc din paginile ce cuprind markerii progresului şi dezvoltării: goana după resurse, proprietăţi, ştiutele îndemnuri la hiperconsumism şi mirajul conturilor bancare. Adică „inumanitatea umanului”.
Prietene Gary, nu există generaţii luminoase, cum nu există un „tineret hotărât”. La 66 de ani, când prindeai între buze ţeava revolverului, erai mai tânăr decât oricare dintre „realizaţii” topului. La fel cum tot mai tânăr decât ei era Jacques-Yves Cousteau la cei 87 de ani când s-a stins. Există aşadar, prietene Romain, doar oameni „tineri”, cu înţelepciuni cuprinse între 7 şi 87 de ani sau mai mulţi. Rari, izolaţi prin spaţii şi timp.
IZOLATI PE TERRA 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 12 septembrie 2009

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/