Reţeta unei nevroze

Reţeta unei nevroze

RETETA UNEI NEVROZE1
foto: Nicolae Dărămuș
Nu. Nu posed reţeta vindecării vreunei maladii, ci pe cea a producerii. Aplicaţia ei mi-a luat câţiva ani, însă cu obstinaţie am reuşit. În urma acestui nedorit succes, şi mai mulţi ani mi-au trebuit spre a mă ameliora cât de cât, deşi pusee tot mai am. Recunosc însă că, spre deosebire de perioada acută a bolii, simptomele nu mai constau în blesteme sau înjurături şi nici măcar în revoltă sau uimire, ele reducându-se acum, cel mult, la un zâmbet. Nu este încă unul vesel, dar nici nu pot avea pretenţii, întrucât nu sunt destul de bătrân pentru a dobândi vigoarea necesară învingerii bolii. Cei care au trecut înaintea mea prin această cumpănă de sănătate mă asigură însă că abia din această fază, când, practic, am înţeles că nu mai este nici o speranţă, şansele mele de vindecare cresc vertiginos, senectutea urmând să îmi asigure o sănătate de fier, în condiţiile unei imunităţi totale.
Totul a pornit de la îngrijorarea pentru soarta semenilor mei îmbrăcaţi – da, am mai spus-o! – în blănuri, pene, solzi, frunze, chitină sau diafane membrane, aflaţi la adăpostul cerului, pădurilor, apelor şi pământului. Îmi place formularea, o găsesc sugestivă şi, iată, o tot folosesc. Îngrijorarea asta m-a făcut să acord o mare încredere semenilor bipezi, mai cu seamă celor a căror poziţie, public asumată, putea aduce un plus de consideraţie primilor. Fireşte că odată cu trecerea anilor naivitatea mea s-a mai tocit, dar insuficient, întrucât chiar şi astăzi, când am trecut binişor de jumătatea unui veac, simt că îşi mai face de cap.
Demult însă, înainte de a începe să scriu pe la gazete, alcătuirea unui “front ecologic” jurnalistic mi s-a părut un fapt absolut necesar şi, deopotrivă, foarte posibil, generozitatea actului constituind în mintea mea un argument îndeajuns de clar spre a nu mai necesita lămuriri şi pledoarii, cel puţin dinaintea unor oameni liberi şi destupaţi la minte.
Consecinţa acestei convingeri a fost un lung şi neobosit periplu personal pe la uşi importante, îndărătul cărora se aflau lideri de presă vizibili, bântuiţi în apariţiile televizate şi în editorialele semnate, de ceea ce credeam a fi neacceptarea funciară a răului, oricare ar fi fost faţa acestuia. Faptul că frontul eco- jurnalistic nu se produsese spontan, e drept, îmi trezea totuşi şi unele bănuieli angoasante pe seama VIP-urilor noastre gazetăreşti. În ciuda acestui fior, preferasem să îmi alimentez iluzia naşterii “mişcării”, punând lipsa ei de până atunci în seama tinereţii fruntaşilor din presă, în seama unui precar bagaj personal de experienţă, rod al aceleiaşi vârste, precum şi a unor lecturi individuale care, întâmplător, ocoliseră subiectul. Toate astea, îmi spuneam eu, îi împiedicaseră să înţeleagă, reordonându-şi priorităţile, că dacă un mediu natural sănătos “nu e, nimic nu e” şi că secolul în care urma să intrăm va fi ecologic “sau nu va fi deloc”. Nu puteam crede că “după ploaie chepeneag” şi “mintea românului cea de pe urmă” pot fi şi în cazul acestor conştiinţe mereu treze ale naţiunii, tipare insurmontabile şi găseam în presiunea “tranziţiei”, cu nenumăratele sale probleme şi dileme, scuza şi singura cauză a monotoniei dezbaterilor, a rotaţiei pe la microfoane a aceloraşi anoşti invitaţi, majoritatea politicieni, cu toţii foarte departe de dramele care apăsau necuvântătoarele, pădurile şi apele nemaiapărate de nimeni în ţara abia scăpată de comunism; departe şi de adevăratele drame omeneşti.
Îmi părea cât se poate de normal ca în grilele programelor de televiziune, precum şi în ziare, să existe un spaţiu permanent dedicat temelor de mediu şi, implicit, educaţiei ecologice. Un spaţiu zilnic, după modelul celor dedicate sportului – în care fotbalul este “sportul-preşedinte” (nu “ sportul-rege”, căci este ales de votul mulţimilor şi nu “născut”) – sau buletinului meteo. Nu găseam că formatul era important. O “eco-tabletă” pe micul ecran al televiziunii publice sau în vreun ziar de mare tiraj mi se păreau prea suficiente spre a picura cu blândeţe în urechile compatrioţilor frăţia cu cei pe care încă nu îi observaseră, deşi se aflau fie la vedere – păduri, câmpuri înverzite şi râuri – fie, mai discreţi, trăiau la adăpostul acestora. Ca şi oamenii, de altfel.
Nu mă aşteptam, fireşte, ca printr-o “eco-tabletă” vesperală să reduc la tăcere trioul Guţă-Mutu-Columbeanu(Numele unui interpret de manele, al unui fotbalist si al unui personaj monden cu viaţă privată indiscretă şi agitată.) şi nici corul dirijat de aceştia pe stadionul naţional. Însă, cum cei trei ignorau subiectul şi cum nu părea interesat de ecologie nici chiar Florin Piersic, cel care vorbeşte mai iute decât gândeşte, sarcina apărării naturii rămânea în seama oamenilor din presă, gata să cadă la datorie – pe teren sau, epuizaţi peste tastaturi, camere de filmat şi microfoane – conştienţi de misia lor patriotic-planetară, fără a aştepta aplauze.
Ei bine, de la chestiunea cu aplauzele mi s-a tras boala. Iar primele sale simptome mi-au apărut când am păşit în Casa Scânteii, crezând că mă aflu în Casa Presei Libere; o vizită ce avea să îmi arate fără dubii că, în România de după 1989, nu lipsea libertatea ci oamenii liberi.
Confuzia mea era oarecum firească, întrucât cele mai aprige voci si condeie de presă tocmai de acolo îşi trimiteau spre ţară mesajul de revoltă şi speranţă. Ca provincial ce mă aflam, fusesem şi eu lovit de solia acestor spirite neliniştite şi, cum la anii aceia, ca la aproape orice tânăr, urechea îmi era ceva mai aproape de inimă, mi-am spus că drama mediului nu îi putea lăsa indiferenţi pe aceşti adevăraţi cerberi de la porţile binelui, pentru care “noblesse oblige” nu părea nici pe departe o vorbă goală.
Era prea evidentă, îmi spuneam, prăpastia în care dispărea de la o zi la alta patrimoniul natural al României, sub presiunea democraticelor toxice ale libertăţii: “sfânta proprietate” – inclusiv cea pe marile ecosisteme vitale – “resurse”, “oportunităţi”, “profit”, “economie de piaţă”, “liber întreprinzător”, “prosperitate” etc. Şi, cum Casa Presei Libere adăpostea importante “organe de presă”, m- am pomenit că îi iau la pas nesfârşitele holuri întunecate, în căutarea luminii.
Trebuia să îi întâlnesc pe corifeii mass-media şi să le vorbesc pe scurt despre mediu şi ecologie. Cu siguranţă că de la primele mele cuvinte aceştia vor vibra, vor înţelege urgenţa şi se vor pune pe treabă, doar şi ei – ca şi mine, nu? – respirau aer, beau apă, se delectau cu trilul păsărilor, tălăzuirea codrilor şi cu celelalte daruri naturale cu care Cel de Sus pricopsise patria.
Prudent, mi-am precedat însă tentativele de întâlnire prin epistole timbrate ori telefoane. Nu voiam ca eu, un necunoscut, să apar ca musca-n lapte cu ecologia mea dinaintea acestor luptători ocupaţi. Făceam însă o greşeală capitală: plicul, purtând pe el ştampila provinciei, oferea din start o şansă precară conţinutului. Iar o secretară bună ştie ce are de făcut. Pubela atât aştepta.
Nici telefoanele nu mi-au netezit cine ştie ce calea, întrucât la întrebările „De unde telefonaţi?“ şi “Ce lucraţi?” nu puteam minţi. Dacă răspundeam „De la Gura Humorului“ – unde locuiesc de mulţi ani – glasul interlocutorului dobândea o plictisită înălţime. Îmi era clar că provincialii din capitală nu îi prea înghiţeau pe cei din provincia provinciei. M-am răzgândit atunci: oraşul meu de baştină, Clujul – capitală de provincie fiind şi, pe lângă asta, în inima Ardealului – îmi putea aduce poate un avantaj. Pe plic sau dinaintea celui aflat “la capătul firului”. Nu mi-a mers: Ardealul era preţuit pentru pălincă, pentru “lupta cu ungurii”, dar nu pentru idei.
Fireşte că aş fi putut să mă dau mare şi să spun că sunt din Caracal şi că sunt şomer fără studii, dar nu am făcut-o: am avut întotdeauna conştiinţa a ceea ce sunt, cât sunt şi ce îmi pot permite. Motiv pentru care, chiar şi atunci când mă laud, o fac cu măsură, spre a nu stârni invidii. Răspundeam aşadar sincer – regretând cumplitul adevăr – că sunt din Cluj, că sunt numai medic specialist şi de aici totul se ducea pe râpă.
Mi-a trecut atunci prin cap să declar – uzând de o caligrafie căznită de mână neînvăţată cu pixul – că mă frământ, obsedat de violarea propriei surori. Important era să ajung la corifeul de presă. Eram sigur că mai apoi îl voi aduce eu cumva şi la subiectul adevăratei mele obsesii. Dar, am spus-o, nu pot minţi: nu am soră. Din acelaşi motiv, deşi îmi puteam netezi calea spre succesul mass- media prezentându-mă ca fiind homosexual, nu am uzat nici de această naturală intrare, cât se poate de corectă politic şi democratică.
Nu-mi mai rămânea aşadar decât să plec spre capitală şi să bat direct la porţile „turnurilor de fildeş“, bucurându-mă că măcar câteva dintre ele se înălţau tot pe vechiul lor postament, construite din piatra rezistentă a unui edificiu consacrat.
Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: nu mi-a scăpat niciunul. Vreau să zic, niciunul dintre „grei“ şi dintre notoriii cu pretenţii. Lista mea cuprinde vreo 20 de “nume mari”. Din presa scrisă şi televiziune. Simpla înşiruire a acestora nu ar fi interesantă, iar mulţimea ciocnirilor mele cu zidurile dinăuntrul Casei Scânteii, deşi presărată cu detalii picante şi grăitoare, mi-ar lua prea multe pagini. Totuşi, câteva întâmplări merită atenţie.
De pildă, un ins cunoscut şi mărunţel, etanşeizat într-o eternă vestă de piele neagră – om convins că luptă “ singur împotriva tuturor”, cum îşi intitula o carte – m-a refuzat asigurându-mă că “la capitolul mediu, România încă stă bine, nu sunt probleme, e prea devreme să ne îngrijorăm”. S-a arătat însă foarte interesat de fotografiile mele cu sălbăticiuni: “Îmi daţi şi mie câteva?…Sper că nu îmi luaţi bani pe ele”. I-am dat şi nu i-am luat. A doua zi, imaginea unui urs orna prima pagina a ziarului său obişnuit cu “evenimentul” şi cu găinile care nasc pui vii. Bineînţeles, fără specificarea autorului. L-am diagnosticat instantaneu, iar peste puţin timp chiar el şi-a confirmat “suferinţa” printr-un alt volum. Titlul acestuia vorbea despre lumea văzută de el: “un român rupt în fund”.
Am mai spus-o: tinereţea păcătuieşte prin lipsa imunităţii. La baza acestei tare stă fără îndoială un defect din naştere al unora dintre aspiranţii la statutul de om matur: apropierea ochilor şi urechilor de inimă. Cu timpul, deşi pomenitele organe îşi mai pierd din capacităţi, la omul vârstnic ele câştigă într-un fel ciudat: ochii încep să vadă mai departe, urechile devin sensibile chiar şi la şoapte – dacă acestea rostesc adevărul – iar inima înţelege că este doar un biet muncitor calificat şi nu dirijor de zbor. Drept care, apropiindu-se de stomac, învaţă de la el să nu mai mănânce „tot ce zboară”.
În cazul meu, tentativa de a-i „corupe” pe marii jurnalişti ai României anilor ’90 spre a-i uni într-un front ecologic – indiferent de opţiunile lor politice, de patronii de presă şi de alte iubiri personale, secrete sau afişate – a fost rezultatul hibei ereditare mai înainte descrise; aceeaşi care, cu mulţi ani în urmă, îl făcuse şi pe bunicul meu matern să se ascundă prin munţii patriei, la vremea la care pragmaticii înţeleseseră că raţiunea de a trăi este mai importantă decât raţiunea însăşi. Şi, cum patria nu însemna altceva nici pe vremuri şi nici astăzi, nimic nu mă putea împiedica să cred că jurnaliştii de succes aveau să îşi ridice condeiele ascuţite spre a apăra „râul, ramul” din Carpaţi, cotropite de aliotmanul autohton, iscat intra muros. Ignorasem însă faptul că cenuşiul zidurilor Casei Presei Libere se imprimase ireversibil în materia cenuşie a multora dintre destinatarii speranţelor mele.
Dacă primul jurnalist înconjurat de ziduri mi-a refuzat iniţiativa, arătându-mi că într-adevăr vedea lumea ca un „român rupt în fund”, nu m-am descurajat, punând lipsa generozităţii lui în seama micilor sale dimensiuni trupeşti care – spun unii psihologi – cu foarte rare excepţii, adăpostesc şi cugete pe măsură, rezultat al frustrărilor multiple. L-am lăsat să zacă în vestuţa lui de piele neagră printre dosarele istoriei – pe care o studia pasionat şi căreia îi aparţinea de altfel – şi am trecut mai departe, fiindcă o altă uşă aştepta bătaia hotărâtă a degetelor şi inimii mele. Dar… iar dezamăgire! Nici cel care avea să fredoneze, după 11 septembrie 2001, “Cântarea Americii” nu era dispus să se uite atent în ograda ţării, deşi aparţinea generaţiei de jurnalişti care, nu prea demult, strigase din toţi bojocii săi tineri “Cântarea României”. Am înţeles pe loc faptul că „Proprietarul de iluzii”- cum îşi intitulase un simpatic volumaş de proză scurtă apărut înainte de ’89 – nu era el, ci eu care mai puteam nădăjdui că maturul nu şi-a uitat iubirea şi iluziile.
Peste câţiva ani, când America avea să refuze Protocolul de la Kyoto, urma să îmi explic însă totul, punând respingerea cauzei ecologice şi de către acest condeier în seama tradiţionalei încrederi anticipate a românului în americani. Şi l-am iertat. Am apreciat întotdeauna constanţa solidarităţii, chiar dacă aceasta era una între proşti, între bandiţi sau între primii şi ultimii. Cred că văzusem prea multe astfel de filme, însă era pentru prima dată când intram între ei.
Dar, cum „cu o rândunică nu se face primăvară”, nici cei doi jurnalişti abia întâlniţi nu mă făcuseră să cred că erau altceva decât nişte pitici vestiţi, absolut nereprezentativi pentru elitele condeiului. Un motiv în plus spre a fi şi mai hotărât ca următorilor din listă să le spun verde-n faţă ceea ce cred despre activitatea generoasă a clorofilei. Cu acest gând am deschis următoarea uşă, cea dindărătul căreia, într-un ziar şi pe micul ecran, se rosteau unele adevăruri necesare exact sub titlul „Verde-n faţă”. Iniţiativa mea a plăcut şi două texte semnate de mine au ocupat spaţiul tipografic în două numere succesive ale jurnalului. Mai mult chiar: am provocat şi un talk-show la care, alături de mine, a participat – tăcând copios şi vinovat – un viitor ministru al pădurilor, bucovinean cu nume de goangă, pe atunci doar mărunt şef de ocol. Elanul mi-a fost tăiat în scurt timp: partidul aflat îndărătul jurnalului şi antenei, deşi umanist cât se poate, câştigase puterea şi fusese cooptat la guvernare. Trebuia să aştept intrarea lui în opoziţie, spre a putea scrie şi rosti iar verde-n faţă despre pădurile tăiate, pubelele din râuri şi despre deşănţarea vânătorilor de urşi. Din nefericire însă, moartea acestora era mereu la putere şi nu intra în opoziţie odată cu partidul.
Una peste alta, experimentul – căci demersul meu asta devenise – începea să mă amuze. După atâtea încercări nereuşite de a trezi conştiinţa planetar-ecologică în VIP-urile de presă, un rest de luciditate – care rămâne pe undeva şi celui mai neghiob epigon al Cavalerului Tristei Figuri – îmi permitea să văd şi să mă văd tot mai bine. Îmi era clar că o permanentă rubrică de mediu nu era dorită în niciun cotidian.
Mă pomeneam dimineaţa în Gara de Nord. Abia coborât din tren, cu ochii uscaţi de nesomn – nu pot dormi în tren – călcam ca un prunc neînvăţat cu mersul de-a lungul unui peron amorţit ce-mi părea de-a dreptul neospitalier, scos dinaintea mea ca dintr-un tărâm străin. Era peronul ostil, nu eram eu de pe-acolo? Ieşeam din clădire şi abia atunci observam trecătorii. Ei nu erau călători. Ei erau de acolo şi vieţuiau aşa. Ocupaţi, alergând pe trotuare sau încapsulaţi în maşini, fiecare cu treaba lui, fără îndoială una importantă. Doar eu umblam contra curentului, scăldat în masa agitată care, dintr-o dată, mă făcea să înţeleg diferenţa dintre viu şi vioi. Cu gândul la câteva simboluri viguroase – pădurea, apele şi fiarele fiind printre acestea – diferenţa era stridentă. Bine că nu se văd gândurile, îmi spuneam câteodată, jenat de totala mea lipsă de pragmatism, atât de evidentă mie în forfota fluidului stăpânit de telefoane mobile, clacsoane, frâne şi acceleraţii, dar prin care simţem că trec neatins, ca un cuţit uns printr-o apă rece.
Întâlnirile cu oamenii de presă se încadraseră între convingerea lor că “La mediu România încă stă bine, nu e cazul ” şi un argument unic, tras la indigo, la pronunţarea căruia, invariabil, glasurile căpătau o nuanţă sfâşietoare de regret: “ Da, înţeleg ce spuneţi, poate că ar trebui, dar tema asta nu face rating”. Era mai mult decât evident că omul din faţa mea ar fi vrut să mă ajute însă nu putea în condiţiile lipsei “aplauzelor”. Dinaintea atâtor indivizi “bidimensionali” nu îmi mai rămăsese decât să îmi încerc norocul cu cel mai critic glas la adresa lor, un ins mereu încruntat, cu privirea bici si vorba brici, sculptând adevărul pe gustul mulţimilor şi chiar pe cel al adevărului, clamat pe atunci şi de numele ziarului său. El era ultima întruchipare a nădejdii, şefia Clubului Român de Presă, funcţie pentru care părea să fi fost născut, fiind argumentul suprem.
În dimineaţa sortită întâlnirii lui intrasem în holul de la parterul Casei Scânteii, redescoperindu-l: imens, prăfos, respingător. Un ins morocănos, cu pistol, uniformă şi chipiu – hibrid născut din împerecherea unui miliţian beat cu „paza contractuală“ în persoană – mă abordase important: „Dumneavoastră?“ Cerberul avusese în glas siguranţa slugilor cu stăpâni puternici, dar eu fusesem calm, întrucât vizita îmi era pregătită minuţios: o epistolă cu confirmare de primire şi o sumedenie de telefoane la redacţie îmi neteziseră calea spre domnul Popescu.
Prin fir aflasem de la o anume doamnă L. că domnul Popescu nu acordă audienţe, dar să revin, că nu se ştie. Tot ea mă asigurase că „scrisoarea e pe masa dumnealui“. Peste câteva zile un domn P. mă informa că „a fost citită de domnul Popescu, dar nu avem încă un răspuns, reveniţi“. Una peste alta, tot doamna L. mă încurajase în cele din urmă: „Veniţi la Bucureşti şi cumva- cumva tot o să-l prindeţi dacă staţi la capitală două-trei zile. Facem noi să fie bine“.
Am lămurit pe scurt scopul vizitei dinaintea cerberului cu caschetă, însă şi el era informat: „Domnul Popescu nu dă audienţe, degeaba aţi venit“.
Cu greu l-am convins să sune în redacţie, insistând să o caute pe doamna L., rugându-l să îi pomenească numele meu. O făcu în scârbă şi, minune, îmi întinse receptorul, ca unul care a primit dezlegare: „Vorbiţi aici“. Nu, domnul Popescu nu mă putea primi, dar, dacă am bătut sute de kilometri, îmi va asculta păsul chiar doamna L. Am întrebat-o unde să urc, spre a afla însă că nu am acces în „Olimp“: urma să coboare ea să vorbim câteva minute.
Am măsurat holul o jumătate de ceas, am rugat iar cerberul să sune. O făcu, degajând acelaşi aer de hatâr şi îmi comunică: „Vine imediat“. Mă plimbam, când o voce ştiută mă abordă: „Coane, ce faci aici?“. Era un amic, T. G., jurnalist şi coleg de redacţie cu bosul dorit. I-am explicat ce caut şi, binevoitor, omul se adresă paznicului: „Îl iau cu mine sus“. „Nu!“ – sări organul. „Staţi pe loc! Am ordin să nu urce!“ T. zâmbi jenat, eu, albastru: „Lasă-mă“ şi îl eliberai de neprevăzuta corvoadă voluntară. Alt sfert de ceas, alt telefon: doamna L. nu avea timp să coboare. Va trimite pe cineva „să ţină audienţa“. Am crezut ca nu aud bine, dar eram hotărât de data asta să văd până unde merge nesimţirea în numele adevărului.
În hol mai intraseră doi indivizi. Vorbiseră în şoaptă paznicului, apoi se puseseră pe aşteptat. Alte minute leneşe şi, în sfârşit, o fetişcană durdulie coboarî scările. Săltăreaţă şi veselă. Îmi întinse o mână şi se prezentă, adresându-se apoi ultimilor veniţi: „Tot pentru audienţă?“. Oamenii confirmară şi duduia ne făcu semn să o urmăm spre ieşire. Uşile duble ale acesteia delimitau un mărunt spaţiu în care se afla o canapea jegoasă, cu tapiţeria deşelată, pe care părea că îşi fac veacul homleşii din Piaţa Presei Libere. “Ocupaţi loc. În ce problemă?“
Priveam la greţosul imprimeu învins de vreme şi tăceam. Urma să plec fără un cuvânt. Nelămuriţi şi curioşi, de la doi metri, tipii se uitau în gura mea.
Jurnalul Naţional, serial, 7 decembrie 2012 – 12 ianuarie 2013
***
Sunt ani mulţi de când am început eu să scriu despre drama
mediului, în locul lor. Şi, privind înapoi, cred că am făcut bine.

RETETA UNEI NEVROZE2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Prima apariție a șoimului dunărean pe Wildlife Romania!

Prima apariție a șoimului dunărean pe Wildlife Romania!

Șoim dunărean surprins la cuib în Câmpia de Vest – premieră absolută pentru România: imagini în direct cu cea mai rară pasăre din țara noastră.

Două exemplare de șoim dunărean (Falco cherrug) – specie pe cale de dispariție în România – au ocupat astăzi cuibul amenajat pe un stâlp de înaltă tensiune din Câmpia de Vest, iar imaginile surprinse de camera video a unui ONG de mediu sunt transmise, în premieră, online în timp real.
Șoimul dunărean a apărut astazi pentru prima dată la cuibul care este monitorizat video din luna iunie a acestui an de către Asociația Wild Watch. Vestea a fost dată pe pagina de facebook a ONG-ului de mediu, iar imaginile sunt transmise în timp real pe site-ul wildliferomania.com.

Cristian Ilea – Wild Watch: Prezența la cuibul din Câmpia de Vest a acestei specii pe cale de dispariție, este o bucurie imensă pentru noi și pentru partenerii noștri din acest proiect, dar și pentru toți cei care ne urmăresc online și cărora le mulțumim pentru implicare. Transmiterea acestor imagini în timp real este nu doar o premieră în România, ci și cea mai frumoasă implinire a ideii de la care a plecat Wildlife Romania: realizarea unei “grădini zoologice virtuale” în care animalele prezentate să fie monitorizate în libertate.

Imaginile live transmise online pot avea o valoare foarte mare și pentru specialiști – ornitologi și cercetători în biodiversitate, care sperau la sosirea primelor exemplare la cuib abia în primăvara viitoare. Degradarea habitatelor dar și folosirea pesticidelor sau lipsa locurilor de cuibărit, reprezintă principalele cauze ale scăderii numărului de şoimi dunăreni într-un ritm accelerat in ultimii ani. Această pasăre se află pe Lista Roşie a speciilor pe cale de dispariţie realizată de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN).

soimWR2soimi WR

doisoimiWR
Foto: WildWatch/wildliferomania.com

Ultimele perechi cuibăritoare de șoim dunărean din România au fost semnalate în Dobrogea, dar și în Banat – acolo unde au fost surprinse imaginile de astăzi în premieră națională. Cuibul de pe stâlpul de înaltă tensiune din Câmpia de Vest este unul dintre cele 34 de cuiburi artificiale montate de Enel Distribuție Banat în perioada 2012-2014, prin proiectul Life+ de conservare a şoimului dunărean, proiect dezvoltat în colaborare cu Asociația Grupul Milvus.

Asociația Wild Watch a fost înființată în anul 2015 şi este o organizaţie neguvernamentală, non-profit, care are ca obiective principale dezvoltarea de proiecte care aduc beneficii mediului și promovarea unei atitudini responsabile faţă de mediu la nivelul publicului larg.

Pana şi pumnul de la Cotroceni

Pana şi pumnul de la Cotroceni

Postez acest eseu ca pe o modestă avertizare asupra  unor viitoare și nedorite similitudini între administrația Băsescu și Johannis. Similitudinile  – privind repetarea și continuarea unei păgubitoare politici de mediu în Romania  – se vor naște  dacă președintele Klaus Johannis va avea drept sfătuitori același soi de nepricepuți de elită.

PANA SI PUMNUL1
foto: Nicolae Dărămuș

Sub titlul „Bărbăţeii de elită” scriam în revista Luceafărul despre specia de indivizi netrăiţi, oameni cu biblioteci devorate, dar lipsiţi de un peisaj experimental propriu suficient de bun spre a dobândi, din cele două direcţii, atributele înţelepciunii: generozitate şi o reală axiologie a implicării.
Aşa stând lucrurile, riscul acestor inşi mortificaţi este acela de a vieţui, paradoxal, numai înăuntrul zicalei nemţeşti „Der Bauer isst nur was er weiß” (Ţăranul mănâncă numai ce cunoaşte). Câtă vreme aceştia nu părăsesc scăunelul de lectură, starea lor are o anume inocenţă, iar întâlnirea cu ei poate părea pitorească. Atunci când „bărbăţeii de elită” devin însă sfătuitorii unui preşedinte ca Traian Băsescu, amintita bibliotecă fără viaţă se întâlneşte cu viaţa fără bibliotecă, trăită cam pe puntea vaporului.
Întrucât şi individul fără bibliotecă mănâncă numai ceea ce cunoaşte, „felurile” monotone şi limitate consumate de simbionţii tandemului devin meniul obligatoriu al naţiunii. Iar durabila armonie de cuplu se naşte dintr-o admiraţie reciprocă şi frustrantă. A unuia pentru debilul om de cultură aliat, a celuilalt pentru bărbatul cu pumn de fier(Referire la întâmplarea prezentată de televiziuni în cursul campaniei electorale din 2005, în cursul căreia candidatul la preşedinţia României, Traian Băsescu, lovea cu dosul pumnului obrazul unui copil aflat în public. Ulterior alegerii preşedintelui Traian Băsescu, Preşedinţia a susţinut că în acel film secvenţa cu pumnul a fost „trucată”.)
Dacă în urmă cu ceva vreme tentativa mea de a prezenta la Palatul Cotroceni un proiect ecologic de anvergură naţională nu s-ar fi izbit de zidul sateliţilor prezidenţiali, aceste rânduri nu ar fi fost scrise. Cum însă faptul s-a întâmplat, iar argumentul refuzului a fost că preşedintele ţării are sfătuitori informaţi – amintiţi fiind Traian Ungureanu şi Horia-Roman Patapievici – subsemnatul, ca iniţiator al proiectului, sunt dator cu aceste rânduri. Asta cu atât mai mult cu cît la vremea când Traian Ungureanu fusese exclus de la postul de radio BBC, îi telefonasem lui Horia-Roman Patapievici, spre a-l felicita pentru felul în care îl apărase într-un editorial din LA&I, suplimentul de atunci al Cotidianului.
Repulsia lui Traian Ungureanu faţă de problemele ecologice mi s-a dezvăluit flagrant în editorialul Antiraţionalismul ecologic, publicat în decembrie 2006 în revista Idei în dialog. În textul cu pricina, pe întinsul a două pagini mari, dl. Traian Ungureanu tratează cu înverşunare, uneori cu ură, ecologia, ecologii, ecologismul şi ecologiştii. La grămadă, fără distincţie, dovadă că nu cunoaşte în profunzime şi discriminativ nici conceptele, nici categoriile şi, mai ales, dovadă că nu cunoaşte natura. În text, îngrijorările ecologice – de la dispariţia speciilor la încălzirea globală – fiind aruncate de domnia sa în derizoriu.
Straniu este că, într-o revistă ce se pretinde gazdă pentru dialogul ideilor, dl. Ungureanu nu lasă nici o şansă acestuia. Uneori simplist, utilizând sofisme – ca acela generat de promovarea ecologismului de către nazişti, de unde concluzia că ecologismul ar fi tot un soi de extremism – domnia sa dă sentinţe şi condamnă de pe poziţia unui posesor al adevărului absolut. O face fără să înţeleagă că avertizările ecologice sunt importante în principiile lor şi nu pot fi desfiinţate dacă timing-ul dezastrelor prevăzute nu respectă riguros calendarul. Deopotrivă, nu bagă de seamă că sărăcia (pe care, chipurile, ecologiştii ar promova-o în viitor prin combaterea „progresului”), s-a înscăunat şi persistă din cu totul alte motive decât activitatea acestor militanţi neglijaţi. Nu vede nici că acolo unde natura a rămas întreagă, sărăcia a fost şi este mai mică, tocmai prin generozitatea acesteia. Toate acestea par să fie rezultatul necunoaşterii de către domnia sa a preceptului fundamental al ecologismului modern: propovăduirea bunului simţ şi a măsurii într-o lume tot mai lipsită de acestea.
Asemănarea dintre domnul Ungureanu şi băbuţa care i-a smuls lui Jan Hus cunoscuta exclamaţie este izbitoare. Băbuţa era pesemne o pricepută bucătăreasă, o bună croitoreasă, o excelentă mamă, soţie şi o strălucită agricultoare. Altcumva spus, ea avea excelenţele sale certe. Atunci însă, într-un acces de bună intenţie şi suficienţă, se băgase unde nu-i fierbea oala (şi unde fierbea Jan Hus). Şi, crezând că face un lucru bun, „îşi adusese aportul” la focul ce-l mistuia pe învăţat. Dacă el o tratase cu milă şi o iertase, fusese dintr-o adâncă înţelegere a inocenţei şi ineficienţei acesteia. Căci, trebuie spus: cu sau fără surcica femeii, flacăra tot l-ar fi ucis pe cel sortit morţii. Ca şi băbuţa piromană, domnul Traian Ungureanu are unele merite individuale de netăgăduit. Ele privesc analiza unor feţe ale contemporaneităţii (de la politică la… fotbal), reprezentând uneori tot atâtea excelenţe personale. Din nefericire însă, tot ca eroina, domnia sa s-a aventurat acolo unde ştie doar câte ceva, unde se pricepe foarte puţin şi unde nu pricepe aproape nimic. Fireşte, o face cu bună intenţie, dar fără bunăvoinţă.
Sub aspectul eficienţei, scrierea domnului Ungureanu – condamnând ecologismul şi ecologiştii – este la fel de palidă ca vreascul băbuţei. Fiindcă, din păcate, formele actuale de viaţă de pe Terra vor pieri oricum, executate de focul unui călău mare şi decerebrat: specia umană. Din acest unghi privit, textul poate fi trecut cu vederea. Deosebirea dintre protagoniştii paralelei mele este însă esenţială. Dacă babei cu experienţă de viaţă îi lipsea cu siguranţă biblioteca, semnatarului articolului, stăpân pe o bibliotecă, pare să-i lipsească tocmai experienţa. Experienţa şi o anume generozitate. Dacă subsemnatul nu am trecut cu vederea textul cu pricina este tocmai fiindcă, spre deosebire de gestul anonimei muieri, glasul domnului Ungureanu – cu legitime pretenţii de conştiinţă civică – este unul care, „acum şi aici”, este ascultat de destulă lume, devenind uneori, fără vrere, „avocatul diavolului” şi, cu vrere, sfătuitorul tătucului de la Cotroceni.
Ar fi fost de ajuns, de pildă, ca domnul Ungureanu să se fi scufundat cu o banală mască de scafandru în urmă cu 40-50 de ani într-un râu de munte sau în Marea Neagră. Deopotrivă i-ar fi slujit să alerge cu aparatul fotografic în urma caprelor negre din Retezatul anilor 70, ori cu binoclul şi „chemătoarea” în întâmpinarea cerbilor Suhardului şi Călimanilor aceluiaşi timp. Ca să nu mai vorbesc de preumblarea tihnită cu o undiţă inocentă pe malurile Frumoasei – cea ştiută şi de Sadoveanu – eliberând, pe rând, păstrăvii prinşi. Prinşi cu sutele, într-o singură zi, prin anii ’60. Dacă domnia sa ar fi avut aceste bucurii şi ar încerca retrăirea lor astăzi, ar simţi un imens gol. Unul angoasant, dovadă că timpului actual îi este de ajuns doar o viaţă de om spre a face – ajutat de mijloacele progresului – paşii involutivi care ar fi reclamat cândva ere geologice. Ere care, prin durată, ar fi permis speciilor transformări, adaptări şi substituţii.
Domnul Ungureanu se arată a fi însă un pragmatic de birou. În amintitul editorial, legat de problema epuizării resurselor Terrei, conchide: „Resursele nu «sînt», pur şi simplu, ci apar, produse de cineva, sînt create, multiplicate în fabrici, ferme şi laboratoare”. E limpede că resursele despre care face vorbire insul sunt cele destinate exclusiv speciei umane, eventual şi câtorva specii domestice „utile”. Nu văd cum ar putea umple făcăturile din „fabrici, ferme şi laboratoare” stomacul bursucului, al cameleonului, al ursului, ori cum s-ar transforma ele în păduri seculare. Dar pe consilierul prezidenţial Traian Ungureanu nu îl interesează acestea. Îmi vine să cred că nu ar fi jenat chiar dacă savana marilor ungulate africane, irigată, ar deveni teren agricol, turmele de gnu, zebre şi elefanţi luând calea unor fabrici de mezeluri. Este cert că domnului Ungureanu îi este străină atât funcţia biotică precum şi cea estetică a biodiversităţii. Dacă ar avea deschiderea generoasă spre aceasta din urmă doar – ca să nu mai vorbesc de cea a lanţurilor trofice – ar putea accepta şi înlocuirea conceptului antropocentrist al „drepturilor omului” cu cel al „drepturilor biodiversităţii”. Biodiversitate care, firesc, l-ar include şi pe neînţeleptul sapiens, ca primum inter pares, încărcat astfel cu răspundere pentru soarta tuturor.
Autorul nu se află însă la prima „abatere”. În editorialul Tsunanimitatea, publicat în martie 2005, tot în Idei în dialog, după ce valul tsunami a lovit sud-estul asiatic, domnia sa – supărându-se ca văcarul pe sat – izbucneşte împotriva ecologiştilor, ca şi cum activitatea acestor militanţi ignoraţi ar fi condamnat Indonezia la sărăcie. Lipsa tehnicilor de avertizare şi alertare, ca şi a mijloacelor moderne de salvare îl făceau pe Traian Ungureanu să scrie că regiunea are nevoie de „şosele şi telefoane, nu de trupe ecologiste care să numere copacii”. Ca şi cum cele două entităţi – comunicaţiile moderne şi Natura – promovate cu bun simţ şi măsură, ar fi incompatibile, excluzându-se reciproc.
Celălalt „consilier”, dl. Horia-Roman Patapievici, în volumaşul de conferinţe Discernământul modernizării, vorbeşte despre „«drepturile omului» ale obiectelor”. Exemplul adus, menit să stârnească dezaprobarea cititorului, face referire la un ipotetic industriaş a cărui iniţiativă de a construi o uzină într-un podiş, poate fi zădărnicită cu totul necuvenit de un avocat „postmodern”, în numele dreptului la virginitate al acelui ţinut. Autorul Patapievici, care se declară „om modern”, se întreabă dacă în acest caz în capul avocatului „pro natura” se află prostie sau cinism şi se aşteaptă ca şi cititorul să facă la fel, în caz contrar riscând şi el, bietul, să fie catalogat drept prost de către preşedintele Institutului Cultural Român.
Mi-a fost limpede că pentru autorul broşurii podişul este o noţiune strict cartografică, ceva gălbui-maroniu pe o hartă. Nu cuprinde muşuroaie de furnici, arbori, vizuini de viezuri, cuiburi cu ereţi, iar dungile albastre cu care e împodobit nu sunt ape colcăind de păstrăvi şi vidre, ci surse menite să răcească vreun reactor nuclear, sau să umple rezervoarele cu apă potabilă ale oraşelor. Straniu a fost că acelaşi om, telefonic, îmi spunea cu sinceră îngrijorare că Bucureştiul devine sufocant, irespirabil, că spaţiile verzi se reduc catastrofal, invadate de betoane şi că trebuie făcut ceva împotriva acestei tendinţe (aş adăuga eu, „moderne”). Am rămas uluit de fractura din judecata sa. Uluit de gândirea strict utilitară, antropocentrist-teleologică, deloc generoasă privind Natura. Necesară intra muros atât cât să dea oxigen şi ciripit asfaltofilului cu celular, Natura devenea dispensabilă în afara urbei, acolo unde rămăsese pe vechile sale piedestaluri. Iar formularea „drepturile obiectelor” privind, practic, drepturile biodiversităţii mi s-a părut cel puţin ireverenţioasă la adresa semenilor mei „râul, ramul”, păstrăvul, ursul. Asta dacă drujba, buldozerele şi gloanţele – cu care urma acel industriaş să cucerească podişul – pot fi considerate numai ireverenţioase. În cartea cu pricina vorbindu-se – culmea! – tocmai despre… discernământul modernizării.
Cu sufletul corect asfaltat, populat cu straturi regulate cu panseluţe şi necesare păsărele cântătoare, „bărbăţeii de elită” nu înţeleg adâncimea generoasă a spusei lui Romain Gary: „Orice om care a cunoscut foamea, frica şi munca forţată începe să înţeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct.” Deopotrivă, ei sunt departe şi de lumina cuvintelor lui Albert Schweitzer: „Dragostea omului pentru toate fiinţele este cea care face din el cu adevărat un om.”
Cu asemenea sfătuitori subţiri – nu atât intelectuali, cât doar nişte notorii erudiţi – pumnul aplicat de preşedintele Traian Băsescu proiectelor de mediu, pe parcursul a două mandate, nu fusese unul trucat.

PANA SI PUMNUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 11 ianuarie 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

PĂSĂREASCA STURZULUI PRINCIAR

PĂSĂREASCA STURZULUI PRINCIAR

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

[heading size=”4″ color=”#1c6d03″]Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură. .[/heading]

Astăzi despre:[heading size=”3″ color=”#000000″]”PĂSĂREASCA STURZULUI PRINCIAR”[/heading]

Mă uit din când în când la rostirile publice a doi bătrâni bogați…Să fiu bine înțeles: bogați la pungă și la gramajul prostatei, împuținați la creier și duh încât, auzindu-i, îți vine să exclami: ” Săracu’ om bogat!..”
Primul este un fost tenismen care, neștiind să râdă, reușește cel mult un rânjet de satisfacție, dar asta numai când îi ”iese banu’ ” din te miri ce bișniță financiară. Cimentat în costume de firmă și în clișee verbale despre ” în ce merită băgat banu’ ”, ”când trebuie băgat banu’ ”, ” cum îi neamțu’ ” și dacă din ceva ”iese profitu’ ”, insul pare să-și fi adăugat pomenitele sintagme puținelor onomatopee icnite sau scremute în tinerețe, pe când mânuia o rachetă de tenis. Impresia că cine știe ce mare ispravă-i fusese tenisul, nu e depășită decât de convingerea că, dacă știe să facă bani, el e viu. Drept consecință, adânca lui nefericire – stridentă pentru ochii oricărui psiholog – îl împinge fără încetare la noi și banale fapte de vitejie. Nu!… Nu vă gândiți la atitudini bărbătești sau înalt umane, unde jertfa de sine si compasiunea își dau mâna. Omul e năruit strict înăuntrul măruntului ”omenesc”, iar demonstrațiile sale, monotone cât se poate, sunt de ordin financiar și ”de arme”. Toate însoțite de surlele și trâmbițele victoriei. Nu!…Iarași nu! Nu e vorba de arme bărbătești, ci de arme de vânătoare. Iar victoria este asupra unor sălbăticiuni născute sub mâna omului, hrănite si îngrijite de aceeași mână până la uciderea cu pușca în țarcul ce, până în acea zi , le fusese și casă.
PASAREASCA3
foto: Nicolae Dărămuș
PASAREASCA1
foto: Nicolae Dărămuș
PASAREASCA2
foto: Nicolae Dărămuș
Presupun că nu mai are vreun rost pomenirea numelui insului și nici a bordelului cinegetic bihorean unde se întâmplă de atâția ani tradiționala prostituție.
Celălalt ortac întru atrofia cerebrală și porunci călcate creștinește, se ține c-ar fi de os domnesc. Osificat nu atât în ”domnie” cât în mulțumirea de sine și lăcomie, și el a jucat tenis în anii juneții, rămânând un imberb la aproape 80 de ani, în ciuda bărbii cărunte. Nu e cazul acum să detaliez frauda legală prin care Parlamentul României a privat – prin nedreapta lege 247/2005 – națiunea română de părți uriașe și din patrimoniul forestier, printre altele și în folsul ”ortacului princiar”. Rămân așadar strict la exprimarea acestui alfabetizat de elită, cu nimic mai prejos de cea a cospiritualului întru tenis mai înainte pomenit. Eleganța, claritatea discursului, harul oratoric și puterea de persuasiune a pălăvrăgelii sale sunt greu de egalat: ”Mai arătăm la băieţii ăştia, care sunt importanţi, din afară, că se poate şi în România. Și să vă uitaţi o dată cât au investit ei în România. Si aici s-au făcut legăturile. Nu aici, dar aici s-a arătat că se poate”.
Ce vrea să zică moșul cu cuvintele sale? Că prin asasinatele pseudocinegetice din țarcul bihorean, națiunea română, chipurile, a arătat ”că se poate și în România”. Ce?… Prostituție de tot soiul, cu temeneli princiare dinainte ”la băieții ăștia, care sunt importanți, din afară”.
Cert este că banul i-a generat și acestui îmbogățit senzația că, dacă e cât de cât vioi, el e viu, precum și convingerea că buzunarul plin îl face important… „ca băieții din afară”; atât de important încât, ca și acești străini, el poate ignora limba română, națiunea română, ba chiar și inteligența acesteia, ”plebeii” trebuind să cadă pe spate în urma faptului că unii dintre afaceriștii care ucid sălbăticiunile din țarc, ”au investit în România”. Acum să nu mă întrebați ce a vrut să spună prin ” Si aici s-au făcut legăturile. Nu aici, dar aici s-a arătat că se poate”, că nu știu. Dar parcă el știe?…
PASAREASCA4
foto: Nicolae Dărămuș

Ecoterorismul, o noţiune de redefinit.

Ecoterorismul, o noţiune de redefinit.

Dormi liniştit, FBI gândeşte pentru tine!
Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre cei doi este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în pădure care ziua distruge seminţişurile, lăstărişurile şi vizuinile bursucilor, vulpilor, urşilor, culcând sub lamă verdeaţa, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic.” FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi”, care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, apa, viaţa.
ECOTERORISMUL1
foto: Nicolae Dărămuș

Puţină meditaţie nu strică
Pădurile tropicale – spun experţii – vor dispărea definitiv până în anul 2050, dacă cererea de lemn şi exploatarea vor creşte în acelaşi ritm. Odată cu ele însă vor dispărea jumătate din speciile de animale, plante şi microorganisme din lume, ca şi sursa naturală a peste un sfert din medicamentele prezentului, toate adăpostite şi furnizate de amintitul ecosistem. Aşa stând lucrurile, dintr-o dată, noţiunile din definiţia dată de FBI ecoterorismului îi culpabilizează ferm pe chiar făptaşii legali ai despăduririi. Să le numim, reevaluând totodată şi definiţia: adevăratele „victime inocente” sunt vieţuitoarele pădurii şi oamenii bolnavii lipsiţi de medicamente, „proprietatea” este cea planetar-patrimonială – căci trăim în epoca globalizării! – iar „natura infracţională”, prejudiciind interesul general, nu mai poate fi ascunsă printr-o simplă bucată de hârtie, oricum s-ar numi ea: autorizaţie de construcţie sau act de proprietate. Căcănarul astfel îmbogăţit rămâne aşadar singurul ecoterorist.

„Toţi ceilalţi sunt vinovaţi, numai eu, nu!”
Spusa de mai înainte, aparţinând lui Louis-Ferdinand Céline, este pe buzele oricui păşeşte în munte, întrebându-se: „Dar ce rău poate face – urmând enumerarea „inocenţelor”, după interesul personal – o tabără de corturi, o turmă de oi, o pârtie de schi, un complex hotelier sau un drum asfaltat?” „În societate, necazul este că fiecare are motivele sale”, spunea Jean Renoir, completându-şi compatriotul. Când deţinătorii primului „adevăr” îl ignoră pe al doilea, şi de obicei aşa se întâmplă, atunci necazul chiar are loc, luând chipul feluritelor războaie. Iar când acestea se dau între nesăţiosul om, acoperit cu hârtii legalizând „drepturile şi libertăţile omului”, şi nişte biete fiinţe necuvântătoare, practic, fără nici un drept şi neapărate de nimeni, ultimele pierd şi pier.
ECOTERORISMUL2

Măsura lipsei de măsură
De ceva vreme, cuvintele lui Céline îmi vin tot mai des în minte: atunci când aprind aragazul, când pun detergent în maşina de spălat sau când pornesc automobilul. Ba chiar mi se întâmplă ca, urcând în munte, să îmi pară uneori că simt, oricât de groasă ar fi talpa bocancilor, cum, odată cu fiece pas, câteva fire din ţărâna potecii coboară sub greutatea mea şi cum, în felul meu, stric. Dacă veţi zice că exagerez, vă voi da dreptate, fiindcă toate vin pe lume cu dreptul de a fi. Paradoxul este însă că la această oră, când ştiinţa a născocit până şi aparate de măsurat inteligenţa, adevărul şi minciuna, cea care pare să lipsească tot mai mult este chiar măsura.
ECOTERORISMUL3
foto: Nicolae Dărămuș

Kamikaze, 18 ianuarie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

O flatantă confuzie

O flatantă confuzie

O FLATANTA CONFUZIE1
foto: Nicolae Dărămuș
Peste capetele invitaţilor pluteşte spre mine o ghitară şi contesa von K. anunţă: „Et maintenant Monsieur Daramus va vous chanter.”(„Şi acum domnul Dărămuş vă va cânta.”) E clar: nici aici, în buricul Luxemburgului, nu scap de cazna la care sunt supus la chefurile de acasă. Vinovatul care mi-a deconspirat veleităţile nu poate fi decât L., româncă, la care sunt găzduit. „Să ne cânte!”, scandează câteva glasuri de Evă şi spre mine pornesc ochiade feciorelnice, printre aţe de fum. Nu pot refuza, dar, deşi simt că românii veniţi la vernisaj aşteaptă un cântec „de pe la noi”, poate chiar „C-aşa beu oamenii buni”, totuşi, „noblesse oblige”, drept care atac „Feuilles mortes” pe versuri de Prévert. Îmi place şi îl cânt bine: „Je voudrais tant que tu te souviennes”… Cântecul curge şi ghitara picură chihlimbar în pahare. Zâmbetele au ceva paseist în tristeţea lor şi fiecare pare întors undeva într-o secretă istorie personală. La refren beneficiez de „tutti” cu falsete sincere, semn de preţuire.
Rezemat de un stâlp, ascultă şi domnul X. Ştiu că e conte de origine poloneză şi, în timp ce cântam, mi-a zâmbit. E înalt, uscăţiv, cu ochi albaştri şi poartă o vestă cafenie în carouri. Fredonează şi el „C’est une chanson…”, dar o face discret. „Et la mer efface sur le sable / Les pas des amants désunis”, un ultim acord, aplauze. Contele dă din cap aprobator şi, când aplauzele încetează, mi se adresează: „Donc vous êtes un artiste… Vous pouvez, peut-être, nous offrir un CD?”(„Deci sunteţi artist… Poate ne oferiţi un CD.”) E serios, eu sunt flatat şi gata să-i spun că… dar tânărul M. mă scoate din încurcătură. Este fiul ambasadorului Austriei la Bruxelles şi l-am cunoscut cu o seară înainte. Explică simplu: „Monsieur Daramus n’est pas un musicien professionnel. Il vient de présenter un livre en France.”(„Domnul Dărămuş nu este un muzician profesionist. El tocmai a prezentat o carte în Franţa.”) Contele se luminează: „Donc vous êtes écrivain.”(„Deci sunteţi scriitor.”) Nu, nu sunt scriitor, dar M. se simte iar dator să rezolve confuzia, spunând că este vorba despre o carte de proză „pro natura” şi că voi participa la un simpozion de ecologie în Belgia. Informaţia îl face pe conte să exclame: „Un défenseur de la nature donc! Êtes vous biologiste?”(„Un apărător al naturii deci. Sunteţi biolog?”) Nu îl mai las pe M. să semene nelămuriri şi mă reped: „Non. Je suis médecin. En Roumanie je pratique la médecine!”(„Sunt medic. În România practic medicina!”), ceea ce-l face pe interlocutorul meu să conchidă: „Ça explique tout!”(„Asta explică tot.”) Fără pauză se lansează într-o tiradă înflăcărată şi aflu că aşa e peste tot în lume, medicii sunt cei care duc stindardul ecologiei, pentru că: „ils comprennent mieux que les autres la souffrance”(„…ei înţeleg mai bine decât alţii suferinţa.”). Subliniind apoi că veniturile medicilor le permit acestora să facă astfel de activităţi fără să cerşească sponsorilor. Mă sfătuieşte totuşi, ca din banii daţi benevol pe ecologie, să rup ceva spre a-mi scoate un CD, fiind păcat să se piardă „une voix tellement sensible”(„o voce atât de sensibilă.”).
În vreme ce îl ascult prin faţa ochilor mi se perindă în „ralenti” imaginea cabinetului meu cu electrocardiograful hărtănit, cu linoleumul uzat şi înţeleg că mi-ar fi greu să-l conving pe visător că salariul meu nu depăşeşte suta de dolari – era în 1998. Ce să-i mai spun despre îngrijorările ecologice nule ale unui corp profesional care îşi duce viaţa de azi pe mâine.
Asistenţa a dat pe gât coniacul şi cere „ceva de la noi”. Ciupesc corzile în ritm de vals: „Cioo-bă-naaş cu treei su-tee de ooi”. Toţi cântă legănându-se. Contele zâmbeşte iar şi pesemne că în mintea sa construieşte explicaţii rafinate: vals, Transilvania, vechiul imperiu, nebănuind că e un cântec la limita dintre folclorul mioritic şi paharul cu pălincă. Închei în „tutti”, înţelegând în sfârşit ultimele versuri: „N-am ce face, asta-i soarta mea.”
O FLATANTA CONFUZIE2
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 30 mai 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Patriotismul planetar

Patriotismul planetar

PATRIOTISMUL PLANETAR3
foto: Nicolae Dărămuș
Dacă Vitoria Lipan, eroina din Baltagul, ar fi abandonat demersul său justiţiar, cu siguranţă că ipoteticii moştenitori ai criminalilor Bogza şi Cuţui, deposedaţi de turme, printr-un la fel de ipotetic rapt comunist, ar veni astăzi şi – scoţând din dosul icoanelor un act prăfuit, „cumpărat” de la vreun notar al vremii – ar revendica prin restitutio in integrum averile confiscate. Această „intelectuală analfabetă”, cum o numea Alexandru Paleologu, a ţinut loc de societate civilă şi de „instituţii abilitate” – poliţie, parchet, judecătorie şi … gâde – într-un ţinut lipsit tradiţional de autoritate publică. Ne place sau nu, Mioriţa şi Baltagul, dincolo de statutul de capodopere literare, sunt oglinzile fidele ale unei stări de fapt care, „acum şi aici”, a îmbrăcat doar forme noi, mărturie stând strada, presa şi dosarele din instanţe.
Cert este că baltagul a fost de-a lungul timpului făuritorul mult prea uzitat al unor averi, lui adăugându-i-se, după caz, semnătura unor dregători, voievozi, prelaţi sau obscuri notari, ale căror „acte doveditoare” dobândesc acum în ochii unor „personalităţi” politice – dar nu numai – adevărate calităţi metafizice. E drept că unealta cu pricina a îmbrăcat şi forme mai rafinate, fostul ministru de finanţe Argetoianu pomenind în memoriile sale despre „fondul de rulment al corupţiei”, pe care industriaşii Malaxa şi Auschnitt l-ar fi avut în permanenţă pregătit.
Apelul frecvent al politicienilor la exemple istorice, la acte îngălbenite, bune doar de arhivele muzeelor şi la „modele”, nu este decât dovada lipsei lor de cultură, de imaginaţie, dovada puturoşeniei cerebrale şi, până la urmă, a lipsei de inteligenţă.
Discursurile politice cu limbaj de bodegă electorală şi agitarea facilă – fără analiză critică, lucidă – a „Arcadiei” României interbelice sau a altor timpuri de voinicie (cineva îmi scria, revoltat şi amărât, că „în Moldova totul e din vremea lui Ştefan”) sunt nepotrivite şi costisitoare. Iar pretenţia că acele modele trebuie reînviate cu orice preţ, echivalează cu îmbrăcarea în armură grea, de oţel, a unui luptător modern din forţa de intervenţie rapidă.
Când astfel de opţiuni legislative şi executive se răsfrâng direct şi dramatic în chiar calitatea vieţii dintr-un teritoriu sau o ţară, ele trebuie deconspirate explicit. Că România evoluează prosteşte între extreme de mentalitate colectivă este evident şi păgubos. De la economia centralizată şi proprietatea în comun, expresii ale etatizării abuzive, s-a sărit la clamarea necondiţionată a virtuţilor economiei de piaţă, a proprietăţii private – care e „sfântă” – şi la blamarea statului, ca instituţie necesară în chiar acele domenii care garantează supravieţuirea decentă a fiinţei individuale şi a celei naţionale. Calea de mijloc nu a existat.
Mediul natural, cel de care depinde la propriu supravieţuirea, a suferit din plin efectele nedorite ale ultimei gândiri extreme. Întrucât, chiar cu riscul de a fi catalogat drept criptocomunist şi „nostalgic”, afirm răspicat: la originea „bolii” mediului – alterarea ecosistemului carpatin fiind în prim-plan – s-a aflat şi se află libertatea necondiţionată, însemnând „acum şi aici” lipsa oricăror reguli şi criterii. În aceste condiţii, economia de piaţă a fost substituită cu un sistem al pieţei discreţionar unde principiul a fost „care pe care”. Iar proprietatea privată, tributară opticii „cu ce-i al meu fac ce vreau eu”, a favorizat aplicaţiile abuzive, economice sau de altă natură şi asupra patrimoniului natural viu. Nimic mai grav şi mai lipsit de generozitate decât punerea acestui uriaş tezaur de viaţă la cheremul unor conştiinţe pitice.
PATRIOTISMUL PLANETAR2
foto: Nicolae Dărămuș
În februarie 2006, locuitori dintr-un sat dobrogean jucau fotbal cu lişiţe şi raţe sălbatice vii, înţepenite de ger pe un iaz îngheţat. În martie 2006, câţiva proprietari de pădure din Negrileasa, din „mirifica Bucovină”, se distrau aruncând cu petarde în bârlogul unei ursoaice, până când aceasta a ieşit cu puii subsuoară, fugind înfricoşată spre alt loc, unde va găsi alţi proprietari. Exemplele inevitabilei Românii reale sunt cu miile, versurile lui Nicolae Labiş – bun cunoscător al spiritului rural – scutind de orice comentariu: „Lemn roş de tisă, lemn însângerat/ Cu lacrimi roşii, plânse de răşină/ Tisele-n codri s-au împuţinat/ Şi totuşi eu te curm din rădăcină.”.
Vreme de 15 ani presa şi politicienii s-au ferit de a diagnostica sincer originea maladiei ecosistemului forestier carpatin, mulţumindu-se cu inventarierea comodă a simptomelor: despăduriri, viituri, inundaţii, alunecări de teren, scăderea numerică a speciilor prin vânătoare. A recunoaşte, într-al 12-lea ceas, faptul că economia de piaţă şi dreptul de proprietate se pot exercita în România reală doar asupra terenurilor agricole şi imobilelor, excluzând din aplicaţia restitutio in integrum ecosistemele importante – forestier carpatin, deltaic, luciuri de apă sălbatică – ar fi o necesară dovadă de responsabilitate şi patriotism. Patriotism care, în aceste condiţii, nu ar fi deloc o vorbă goală. Mai mult: la ceasul prezent al umanităţii, când clima Terrei dă semne de oboseală, inventarea noţiunii de „patriotism planetar”, cel de care depinde şi supavieţuirea omului, pare să fie o chestiune iminentă.
PATRIOTISMUL PLANETAR1
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Jurnalul Naţional, 8 august 2010

Idiotul universal

Idiotul universal

IDIOTUL UNIVERSAL1
foto: Nicolae Dărămuș
Recent, pe un post de televiziune „documentarist”, am urmărit un film intitulat „Royal Navy”. Menit să ilustreze virtuţile militare ale unui corp de elită al armatei australiene, pelicula a avut asupra mea un efect contrar. Vrând să demonstreze transformarea acelor tineri din „oameni obişnuiţi” în soldaţi universali, adică „devenirea”, aceasta a ilustrat ştiinţa antrenorilor militari de a imbeciliza acele fiinţe cu chip de om, rezultând – graţie şi unei foarte precare gene individuale, atent selectate – nişte ucigaşi perfecţi, robotizaţi aproape, dacă ţara – în speţă, regina Angliei – le-o cere.
Diferenţa dintre un patriot autentic şi oricare dintre umanoizii peliculei, generată de cum gândeau şi acţionau ultimii, era stridentă. Iar aerul de mândrie ce îmbrăca declaraţiile militarilor dovedea că şi la antipozi „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul” şi că în prezent „nebunul reginei” nu mai rosteşte adevăruri, ci, avantajat de tehnică, el este doar rău. Mai rău decât cel din ospiciu ori cel de pe stradă.
Neputând urmări soarta tuturor celor zece soldaţi din eşantion, de la plecarea din „civilie”, până la absolvirea cursului, scenaristul alesese pe unul dintre ei, ceva mai tomnatic, spre a arăta că niciodată nu e prea târziu ca să ajungi „cineva”; să te imbecilizezi adică, dacă ai un mentor pe măsură. Antrenamentele fizice, cu intensităţi şi durate extreme, nu suportau nici excepţii, nici comentarii. Şi, ca orice antrenament militar cu pretenţii, decerebrau prin umilire. Sute de ore de înot în ocean, cu echipament greu asupra lor, scufundări în apnee sau cu mască, trageri, exerciţii genistice „la rece” şi pedepse aspre pentru nerealizarea baremurilor se succedau într-un ritm infernal, în care privarea de somn constituia, deopotrivă, metodă de creştere a rezistenţei fizice şi de tocire a judecăţii. Din când în când – aşa prevedea scenariul – omul dinăuntrul umanoidului avea cuvântul. La început, în mod vădit, el încerca să redevină ceea ce fusese. Vorbea despre cei dragi de acasă, despre oboseală şi tentaţia renunţării, despre umilinţele la care era supus. Dar, pe măsură ce timpul trecea, omul ieşea la iveală tot mai puţin dinăuntrul umanoidului. Dorul de casă pălea şi armele păreau să îi fi înlocuit întregul ambient afectiv: părinţii, fraţii, iubita uitată.
Şi, cum finis coronat opus, recunoaşterea consacrării nu putea veni decât în urma unei aplicaţii genistice „pe viu”. „Nimic nu este mai plăcut decât să legi cabluri la explozibilul care va arunca în aer zona… Dar, cui nu i-ar plăcea aşa ceva?!” – declara grav, sigur pe el şi zâmbitor, unul dintre absolvenţi, iar pe chip i se citea convingerea că merită invidia lumii.
IDIOTUL2
foto: Nicolae Dărămuș
În planul secund al cadrului se afla „zona”: o plajă îngustă, şerpuind între apele albastre ale Pacificului şi o lizieră verde din care, legănându-se pe zare, siluetele unor palmieri melancolici făceau umbră nisipului. Era peisajul-clişeu al ilustratelor trimise din ţinuturi exotice, menit să stârnească visarea. El trebuia aruncat în aer. Zis şi făcut. Apoi, diplomele cazone, felicitările superiorilor şi o masă festivă copleşită de alcool.
Întâmplător, în aceeaşi zi am revăzut filmul „Şapte ani în Tibet”, în regia lui Jean Jacques Annaud. De „zona” aruncată în aer mi-am amintit atunci când adolescentul Dalai Lama îl roagă pe noul său prieten european, Heinrich Harrer – interpretat de Brad Pitt – să construiască pentru supuşii săi un cinematograf. În cursul săpăturilor pentru amfiteatrul sălii, numeroşii voluntari tibetani s-au confruntat însă cu o uriaşă problemă: terenul ales era sălaşul a mii de râme. Sapele, cazmalele, le puteau ucide, drept care lucrările s-au oprit. A urmat sfatul înţelepţilor şi lucrul s-a făcut cu mare luare aminte. Uneltele erau mânuite cu delicateţe, solul afânat trebuia greblat cu degetele, iar locuitoarele pământului, luate cu grijă, erau puse în boluri de lut şi mutate în alt loc prielnic vieţii.
Nici chiar nevoia de cultură – cea mai mare, mai reală şi mai acută nevoie a omului civilizat – nu dăduse tibetanilor dreptul de a „arunca în aer zona”.
IDIOTUL3

Jurnalul Naţional, 9 mai 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Manele pentru lumea bună

Manele pentru lumea bună

MANELE PT LUMEA1
foto: Nicolae Dărămuș
Din când în când şi tot mai adesea Andrei Pleşu „le comite”, semn că îngerii nu-i mai veghează pixul. Vor fi îmbătrânit îngerii, va fi îmbătrânit şi Andrei Pleşu?… Păcatul cu gândul – întrupat în unele texte ale sale pe care „lumea bună” le înghite pe nemestecate, cu o religiozitate pe care nicicând nu i-o stârneşte credinţa în Dumnezeu – mi se arată cam de neiertat, tocmai fiindcă dilematicul îşi ignoră poziţia publică şi, prin ea, influenţa. Căci una e să rosteşti platitudini periculoase, tu, Andrei Pleşu – creştin declarat, fost discipol al lui Noica, fost ministru al culturii, al afacerilor externe, fost consilier prezidenţial, om cu „operă” – şi cu totul alta este dacă respectivele ieftinături agresive sunt debitate în agora de un individ fără notorietate. Ba mai mult, ultimul, chiar dacă afirmă generos, răspicat şi argumentat contrariul, nu are spor dinaintea cunoscutului condeier care, trebuie spus, adaugă scriiturii meşteşugite şi lejerul farmec al discursului oral.
În cazul său, noblesse oblige dă tot mai slabe roade cel puţin din pricina unei serioase şi, din păcate, irecuperabile tare care, pe un lucid, l-ar îndemna la rezerve: experienţa limitată a acestui bărbăţel de elită – am mai spus-o – aparţinând acelei specii de erudiţi „româneşti” care, puşi pe o saltea pneumatică într-o piscină de hotel, naufragiază şi pier. Iar dovada că „Le style c’est l’homme même” o aduce chiar el, mărturisind: „Citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu. Dar îmi plac şi cârnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, brânzeturile răscoapte, cheful, hetaira, romanţa. Sunt, hélas, lacom, echivoc, uşor de atras spre lejerităţi de tot soiul… Asta e, vreau-nu-vreau, «reţeta» mea existenţială, tensiunea primejdioasă a destinului meu. (…) Cine – atribuindu-mi perfecţiuni geometrice – e dezamăgit să-mi vadă ridurile, şi-a creat un interlocutor fals şi nu am de gând să încurajez o asemenea anomalie.”
După o astfel de enumerare „păcătoasă” te-ai aştepta ca omul să continue cu celelalte fireşti primejdii de „intelectual practicant”, conturând – pe plai mioritic – un destin care, vag, poate aminti de Malraux, Saint-Exupéry, Romain Gary sau Neagu Djuvara. Căci vremurile permit şi o cer. Nu. În afara bibliotecii, pentru Andrei Pleşu, anvergura căutării Celui se Sus se reduce cam la perimetrul în care, stând în fotoliu, poate vedea ceva ori apuca ceva. Cu gura, cu mâna. Iar „primejdiile destinului” său, aflându-se în zona bucătăriei, birtului, oricum, pe asfalt, nu au cum genera experienţele, pe care, filtrate şi prezentate măiestrit, cititorul le aşteaptă de la scriitor; cum recomanda Emil Cioran.
Nimic condamnabil, ar putea spune un „avocat” grăbit, subliniind modestia personajului care, iată, este sincer şi nu vrea să-şi înşele publicul, pozând în model şi învăţător. Ei bine, „consumatorul” se află în faţa unei flagrante probe de ipocrizie: cea a notoriului care – cu burta plină şi cu „cu pieptul gol”, declarând deschis că „ăsta sunt” şi „atâta sunt” – va fi adulat în plus, fraternizând, prin banalităţi, cu masa cititorilor săi, înaintea cărora îşi consolidează astfel poziţia de primum inter pares. Implicit, pe cea de învăţător. Trucul „electoral” e simplu şi motivaţia, deopotrivă: din când în când şi „lumea bună” are nevoie de manelele sale, în tiraje încurajatoare.
MANELE PENTRU2
foto: Nicolae Dărămuș
Cu toate astea, dacă Andrei Pleşu nu ar avea constante tresăriri publice împotriva ecologiei şi ecologiştilor, luând în zeflemea, la grămadă – ca toţi bărbăţeii de elită – îngrijorările şi avertizările acestora, nu aş scrie aceste rânduri. Lăsând pe altădată disecţia acestui fel de scrieri – ce umbresc producţiile livreşti ale Andreei Marin şi Răduleascăi – mă rezum la pilda recentei poziţii pe care Andrei Pleşu şi-a asumat-o, semnând „Despre tigru”, în Dilema veche.
Nu demult, prin neglijenţa îngrijitorului, un tigru a scăpat din cuştile zoo de la Sibiu şi a fost împuşcat. Dezaprobarea publică a nepriceperii şi pripei cu care a fost tratat „cazul”, a beneficiat de contraatacul dilematicului (putea să tacă, dar nu a rezistat): „Opinia publică a fost indignată mai ales de bestialitatea celui care, atacat de tigru (…), a tras în el cu un glonţ adevărat şi l-a omorît. «Atîta ştiţi să faceţi: să trageţi!» – a răsunat protestul unui muzician iubitor de natură. În ce mă priveşte, sînt de altă părere. Bine că măcar insul a ştiut să tragă!” Şi conchidea: „Instinctul de conservare e o lege a firii: dacă un tigru vrea să-mi ia gîtul, nu-i întind „şi celălalt obraz”, nu-l pup pe mustăţi. Mă apăr. Îi iau eu gîtul, dacă pot.”
Precedent acestei eroice atitudini – parcă îl văd pe Pleşu, luând gâtul fiarei! – eruditul îşi încălzise însă admiratorii, clamând necuviinţa lanţurilor trofice din natură, şi vituperând la adresa carnivorelor: „De ce leii mănîncă zebre? De ce ucid şi sfîrtecă dînşii fragede şi inocente căprioare? De ce sînt atît de sîngeroşi şi de urîţi crocodilii?” Iar scenariul „telenovelei” sale mersese până acolo unde, două vaci ucise de tigru – într-unul din jegoasele sate indiene care invadaseră jungla –, erau prezentate în postura de victime ale fiarei şi nu ale oamenilor care le duseseră în pădure.
Dacă ar fi trăit şi altfel de primejdii decât cele din bucătărie, cu siguranţă că Andrei Pleşu ar fi decelat adevărul întâmplării, întrucât lucrurile stătuseră exact pe dos: omul nu a fost „atacat de tigru”, ci, împreună cu alţi vânători locali s-au băgat la tigru. Tigrul fusese aşadar cel înconjurat şi atacat. Şi, apărându-se, a sărit la gâtul omului cu puşcă. Un om pregătit să ucidă. Căci e greu de presupus ca, dintre toţi plimbăreţii amiezii, animalul să-l fi ales pentru prânz tocmai pe cel cu armă.
Fireşte, logica mea cade în cazul în care, precum în vestul sălbatic, toţi sibienii ies la plimbare cu flinta în spate. Fapt puţin probabil pentru locuitorii unei capitale culturale europene.
MANELE PENTRU LUMEA3
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 4 martie 2012

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Crocodilul, frate cu Andrei Pleşu. Viceversa, nu!

Crocodilul, frate cu Andrei Pleşu. Viceversa, nu!

CROCODILUL, FRATE1
foto: Nicolae Dărămuș
„Ce-ai păţit frate al meu întru Domnul?” zise graţioasa gazelă, când văzu crocodilul plângând amarnic; cu lacrimi de crocodil, fireşte. „Cum să nu plâng? rosti acesta, printre sughiţuri. Am citit azi Dilema veche şi am aflat ca sunt tare urât şi rău. Şi că aş fi inutil. Auzi? Tocmai eu, i-nu-til! Ba mai mult, scrie acolo – şi dacă scrie, înseamnă că aşa este – că nu aş fi şi eu, ca tine, ca porcul… ca omul, creaţia Celui de Sus. Cum să nu fiu disperat? De necaz, am să mă arunc în Nil! E şi o formă de protest paşnic. Uite ce zice individul ăsta, unul Andrei Pleşu, despre mine! Şi, pesemne că ştie ce zice, fiindcă m-am informat să văd ce hram poartă… Ca stil, nu scrie rău. A publicat şi o carte elogiind îngerii care – o ştim cu toţii – sunt, fără îndoială, tare frumoşi!”
Gazela luă revista şi citi: „Cînd văd crocodili, sînt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sînt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o „creaţie” a bunului Dumnezeu?” Într-adevăr, semna Andrei Pleşu.
Termină lectura, ridică ochii la cer şi, brusc, izbucni în râs; unul săltăreţ, aşa cum li se întâmplă mereu gazelelor, apoi rosti: „Omul vorbeşte? Şi tocmai despre urâţenie, lene – căci spune că tu te cam târăşti – şi lăcomie? Păi, cum vine asta? Uite la el cât de burtos şi de straniu este! Nici măcar nu i se vede bine chipul, acoperit cu imensitatea aceea păroasă. Nu ştii ce ascunde sub ea.
Iar dacă privesc atentă, căci eu nu pot fi decât atentă, chiar şi ochii îi sunt destul de acoperiţi şi nu cred că vede cu adevărat departe. Măcar tu, aşa cum eşti, nu ascunzi nimic. Ba mai mult, rabzi îndelung, apoi, când ţi se face foame, te mişti iute, eşti ca trăznetul. E drept că tu şi vezi foarte bine… Te străduieşti, depui efort pentru agoniseală, mănânci, apoi ţii post negru cu lunile. Dimpotrivă, din câte am auzit, el este, pe cât de lacom – oamenii numesc asta „gourmandise” spre a da impresia că la mijloc este ceva bun, rafinat, ceva ce ţine de cultură, chipurile – aşadar, el este pe cât de lacom, pe atât de puturos. Stă pe loc de dimineaţa până seara şi, de trei sau patru ori pe zi, i se pun dinainte tot felul de bunătăţi. Cum să nu se îngraşe? Cel mult, la caz ca nu e servit de alţii, lent, fără grabă, îşi poartă singur burtoiul acela până la uşa unui dulap friguros unde – am văzut cu ochii mei! – erau şi conserve de…”
Gazela tăcu o clipă, trase aer adânc, parcă spre a-şi face curajul unei mărturisiri şi continuă: „Regret să ţi-o spun, întrucât ştiu că eşti tare sensibil şi mă iubeşti, dar erau acolo şi conserve cu carne de crocodil, iar altele… cu carne de gazelă. Da, era s-o păţesc! Că aşa am ajuns şi eu la el în casă… Invitată, graţie graţiei mele. Dar am scăpat, că nu sunt iute numai la minte. Ba, drept să-ţi spun, am zărit în dulapul acela şi bucăţi sângerânde de – n-ai să crezi! – carne de porc! Auzi? Carne de porc! Cât despre postul negru, tipul nu reuşeşte niciodată să îl ţină mai mult de câteva ceasuri… O zi întreagă, sau zile la rând, asemenea adevăraţilor credincioşi, să fim serioşi! Nici nu încape vorbă. Vezi bine, zice că nu îi permit doctorii, fiindcă are sângele cam dulce. I se trage tot de la mâncarea prea multă… Ei bine, frate crocodil, frate al meu întru Marea Lucrare, mă întreb eu de data asta, cum să fie un astfel de individ, gras, comod, lacom, nesătul, ascuns – şi, culmea obrăzniciei! – pe deasupra şi sfătos nevoie mare, creaţia bunului Dumnezeu? Şi totuşi, este.”
***
Pe internet, lecturasem strict citatul scurt semnat de Andrei Pleşu în Dilema Veche, textul integral nefiind accesibil. Uimit însă de scârbele şi indignarea notoriul erudit – toate rostite la timpul prezent – mi-am lăsat „gazela” să zburde liberă pe tastatura laptopului, cu rezerva că ierbivorul putea să se înşele, conchizând pripit, fără să fi parcurs întreaga filozofenie din revistă. Nădăjduisem că, totuşi, sfătuit de îngeri, Andrei Pleşu va fi înţeles până la vârsta asta câte ceva din frăţia sa cu „râul, ramul”, păstrăvul şi crocodilul. M-am grăbit deci să citesc întregul text, spre a constata însă că „gazela” cuvântase corect.
Ce se întâmplase aşadar? Un crocodil sălbatic, rănit la ochi, fusese „adoptat” şi îngrijit de un costarican. După vindecare, crocodilul a refuzat libertatea oferită de binefăcătorul său, preferând până la moarte compania acelui om. Ei bine, povestea asta veche – aflată de Andrei Pleşu abia acum – îl făcuse pe autor ca, după vituperările din „deschidere”, să conchidă că, totuşi, „reptila are suflet” şi că „hidoşenia are un «ce» uman, o latenţă de afectivitate, care transformă ambalajul nefast în mister”. Aşadar, numai fiindcă, întrucâtva, o fiinţă pare să aibă ceva omenesc în ea, devine valoroasă pentru credinciosul Pleşu. „Hidoşenia” şi „ambalajul nefast” fiind, în lipsa unui «ce» uman, argumentele estetice ale… lipsei de mister; implicit, de valoare dumnezeiască. Ceva învelind o carne numai bună de pus pe grătar.
Mă întreb şi eu: să fie oare inumanitatea umanului atât de adâncă? Şi să fie oare numai crocodilul purtătorul unui ambalaj nefast? Dar, era să uit: la întrebările astea tocmai îmi răspunsese „gazela”.
CROCODILUL, FRATE2
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 28 octombrie 2012

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/