La vederea lor, nu m-am putut abține și l-am sunat : ”Dragule, n-ai să mă crezi!… Știu că e cald în țară… Iar aici e zăpadă de peste-un metru… Suntem pe pârtie, dar, ghici cu cine schiem? Cu cine crezi că ne-am întâlnit aici?” Tăcere… Totuși, prietenul își încercă norocul: ” Cu careva de-ai noștri? Aflu că sunt ceva români pe-acolo. Am nimerit?… ” Nici vorbă! Hai, mai încearcă”. O nouă tăcere și amicul se dădu bătut: ” N-am cum ghici… Zi-mi tu, cu cine schiați?” ”Cu caprele negre! Trec peste urmele schiurilor, la vreo 50-60 de metri de noi. ”.
foto: Anca Dărămuș
” Nu se poate!… Capre negre pe pârtie? Formidabil!” Și, fără să-mi mai lase loc de vorbă, omul – mare iubitor de natură – se lansă într-o tiradă ditirambică despre ” franțujii ăștia”, care ”nu degeaba au ajuns unde-au ajuns”, care ”știu ce fac, dom’le, ca de-aia le merge bine”, că ” uite, până și pe pârtii au capre negre!” O vreme l-am lăsat să se descarce, dar când a început să o amestece pe Brigitte Bardot cu generalul de Gaulle, l-am oprit, că ajungea la Teroare și ghilotină… ”Prietene, hoo!… Că altu-i subiectul: caprele… Te-ai minunat că-s pe pârtie ”. ” Da!… Și nu-i fain?” ” O fi fain pentru… fotografi – am lămurit – dar mă-ntreb dacă ele-s de aceeași părere” ”Adică?..” ”Eu nu cred că ele-s pe pârtie, ci e taman invers: pârtia-i «pe ele», pe pășunile lor… Unde să plece, bietele, dacă instalațiile sunt peste tot?” ”Da…Asta cam așa-i”- l-am auzit.
foto: Anca Dărămuș
În urmă cu doi ani, când nădăjduiam să văd în Alpii Iulieni ai Sloveniei primul meu ibex, norocul mi-l scosese în cale înjumătățindu-mi bucuria. Silueta primului meu ibex – o femelă cam slăbuță, de fapt – se profila pe cer cotropită de stâlpii și cablurile de oțel ale ”telescaunului”.
Trecuseră câteva săptămâni de când văzusem o căprioară ieșind din desișul de rogoz. Aflat în mijlocul poienii, el ocupase rotund un loc ”moale”, unde sub pasul apăsat mustea apa. Zăbovisem atunci peste un ceas în preajma postății ca peria , dar nu o văzusem intrând. Își va fi făcut acolo culcuș de zi, mi-am zis, găsind că cetatea de ierburi înalte îi putuse fi o alegere înțeleaptă. Era un adăpost în care niciun dușman n-ar fi putut pătrunde fără ca ieburile foșnitoare să-i trădeze mersul, chiar și furișat. Cât despre a o prinde – fie că ar fi îndrăznit la asta un vulpoi mai răsărit, fie vreun câine de pripas – oricare s-ar fi lăsat păgubaș , fuga devenindu-i nespornică în zidul de verdeață peste care căprioara ar fi zburat.
Mă aflam iar în poiana știută, nu departe de insula de rogoz, când două mogâldețe roșiatice se ițiră la marginea ei. Binoclul m-a lămurit: erau doi iezi.
foto: Nicolae Dărămuș
Așadar căprioara fătase acolo și, atunci când o văzusem eu, pesemne că fusese ceasul alăptării. La adăpostul pădurii am grăbit spre ei și, aplecat cât se poate , răbduriu, pas cu pas, am înaintat. Ajuns la ierburi, m-am ridicat pe nesimțite, cu aparatul la ochi: o ”cioată” înaltă, răsărită ca prin minune acolo . ”Pruncii” însă nu-mi aveau grija: unul păștea, iar altul își făcea de joacă, țopăind și alergând de colo-colo. Din când în când flămândul îi răspundea, scurt, văzându-și însă de prânz. Prinși cu hârjoneala, nu-mi vor sesiza mersul, mi-am spus. Și am pășit înainte ca melcul. Mergea… Chiar mergea…
Scurtasem bine distanța, când jucăușul m-a observat. Am înțepenit, iar el s-a uitat lung, părând a-și uita zburdălnicia. Dar ”cioata” care eram l-a liniștit. Nu! Nu uitase de joacă… Am pornit iar, dar de data asta mișcarea – le fel de stăpânită și tăcută ca și până atunci – n-a mai scăpat ochiului ”observatorului”. Era limpede: deși îmi păruse absorbit de bucuria salturilor, noutatea apărută în peisaj îi rămăsese în memorie. Se juca, dar se juca atent. Dar nu și prudent. Ca orice copil! Și, curios tot ca un copil, a început să înainteze spre mine. Din când în când se oprea studiindu-mă nelămurit, înclina capul ”cățelește” scuturând urechile – semn de neliniște – dar nu se putea abține. Trebuia sa vadă ”ce-i”. Merita văzut…
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Suflând dinspre el, vântul nu m-a trădat însă. Deși ne despărțeau doar câțiva pași, s-a liniștit cu adevărat și, arătându-mi codița, s-a îndepărtat. Era pace…
Several weeks had passed since I’d seen the deer step out of the sedges. In the middle of the glade, she’d chosen a soft, round, spot, where water oozed under a determined footstep. I’d spent over an hour near the brush-like thicket, but I didn’t see her go in. The fortress of grass must have seemed a wise choice for the day’s shelter, I told myself. No foe could have penetrated it without the rustling grass betraying event the sneakiest gait. As for the daring fox or stray dog that ventured to chase her, failure surely awaited, after a cumbersome run through a green wall over which the deer would simply leap. There I was again, in the same known glade, not far from the sedge island, when two red, indistinct lumps appeared at its edge. My binoculars brought them into sharp focus: they were two fawns.
photo: Nicolae Dărărmuș
The deer I’d seen must have given birth there, and I’d probably spotted her during nursing hours.
I rushed towards them under the cover of the forest, but my rush soon turned into a slow, crouching, step by step advance. As I reached the tall grass I stood up stealthily, camera pressed against my eye, doing my best to act the tall ‘stump’ who just happened to appear there. But the ‘kids’ didn’t mind me: one was grazing, the other one cavorting all over the place. Every now and then the hungry one would play along, briefly, then resume his luncheon. Too caught up in their play, they won’t notice my walking, I thought. And, snail-like, I edged forward. It’s working! It’s really working!
The gap between us had narrowed quite a bit when the playful one spotted me. I froze in my tracks as he eyed me intently, seemingly forgetting all about his frolic. Yet something about my ‘stumpness’ assuaged him. No – he definitely hadn’t forgotten about his fun and games… As I resumed my advance, my movements – though just as measured and silent as before – did not escape the gaze of the ‘watcher’. Though he seemed absorbed in his joyful jumps, it became clear that the novelty item in his surroundings had made an impression. He was playing, but playing attentively. Though – like all children – not also cautiously. Spurred on by the curiosity of youth, he started to come closer. From time to time he would stop, puzzled, wiggling his ears – a mark of anxiety – yet he couldn’t resist. He just had to find out what the deal was. You should have seen him…
photo: Nicolae Dărărmuș
photo: Nicolae Dărărmuș
As the wind was blowing towards me, my scent did not betray me. When only a few steps were left between us, he’d found his answer, a short tail turned towards me, and he was gone. Peace was there.
Stânele coborâseră de două săptămâni și golul alpin era gol… Fără oameni, fară oi și, mai ales, fără câinii ciobănești – adesea doar niște nefericiți mereu flamânzi, pe măsura stăpânilor.
Din umbrarele văii se ridica spre noi un aer aspru, ce lovea plămânii ca un cuțit de gheață, încărcat cu prospețimea geroasă a brumei. Sus, dincolo de ferăstraiele molizilor, soarele pusese peceți purpurii pe vârfuri, trezindu-le la întâlnirea cu un cer ca vioreaua; cer de frig încă… Acolo, la ceasul acela somnoros, puteam găsi cerbii. Dar, ca și-n alte iubiri, bucurie durabilă ne era nădejdea. Știam că, de îndată ce cortina cetinilor se va sparge, lăsând loc petecelor de zare, doar câțiva pași ne vor despărți de marea de lumină a culmii. Ochii vor alerga peste întinderi și, dintr-o dată, respirația va căpăta nesațul privirii. E zborul fără trufie dăruit pamântenilor.
La ieșirea în soare însă, ne-a întâmpinat un adevărat pâmântean zburător: unul căruia, pe bună dreptate, în basme îi cresc aripi. Dar, cum basmul zilei era abia la început, mugurii aripilor încă nu-i încolțiseră…
foto: Nicolae Dărămuș
Nechezând, alerga bucuros de întregul dimineții și, brusc, am simțit că-n locul acela eram doar musafiri.
Când ne-a observat, a trăpat spre noi. S-a oprit, a pornit iar. Sigur pe el, pășea încordat, semeț și vag amenințător, gata să dea piept cu oricine. Am rămas pe loc, supuși, și doar obiectivele au îndrăznit să-i calce regatul.
Locurile unde pădurea a fost darnică cu mine se îmbracă de la o vreme într-o adevărată mistică. Sunt poieni pieptănate și largi, încrucișări de cărări tenebroase, luminișuri mărunte unde la un ceas anume păienjenișul ramurilor stârnește enigmatice jocuri de culori și umbre, doborâturi de vânt presărate cu rădăcini răzvrătite, asemenea unor mâini descărnate implorând cerul.
Grație amintirilor merg la ele ca la pomul lăudat. Iar așteptarea sălbăticiunilor se molipsește de fiorul acelui decor, unde nădejdea ia chipul certitudinii: aici nu se poate să nu-mi apară!… Și imaginația lucrează: printre fagii de colo ar putea trece un cerb… Îndărătul tufanilor de stejar parcă văd că vor prinde să scurme mistreții… Numai să nu mă trădeze vântul! Ochii scrutează fără încetare jur-împrejur și sub asaltul închipuirilor timpul trece. Înserarea șterge contururile, zămislind înșelătoare siluete ce-mi hărnicesc inima, apoi răcoarea pătrunde și renunțarea la pândă vine cu inevitabilul argument: data viitoare, cu siguranță!…
Mă lăsasem furat de imagini vechi și în după amiaza aceea. Când au apărut, hârjonindu-se din mers, umbra pădurii se întindea grăbită peste poiană. Erau doi căpriori abia trecuți de-un an.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Cornițele moi și catifelate, asemenea unor lungi degete de mănușă, le erau însă numai jucării. Iar bucuria lor că descoperiseră întrecerea nu era de colo. Alergau și ”frânau” brusc. Treceau apoi încordați unul pe lângă altul, parcă măsurându-și podoabele, își dădeau ocol mergând în buiestru, plecau capetele amenințător încrucișându-și ”armele”, gata de atac…
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Dar atacul nu se întâmpla. Și neobosiți , o luau mereu de la capăt. Un prelung dans războinic al atingerilor delicate. Ca între frați.
The places where the forest has been kind to me have come to carry a certain mystique. Ample, inviting glades, the crossings of tenebrous paths, minute clearings where, at just the right time of day, enigmatic flights of shadow and color spring forth from the cobweb-like branches, brakes of fallen trees with rebellious roots like gaunt, imploring hands. A wealth of memories gathered in these places makes me return expecting more. And even though man plans, and God laughs, the thrills of the scenery turn my hope into certitude as I wait for ‘the beasts’. ‘There’s no chance they won’t show up. Not here…’ Left to its own devices, imagination is working. Deer could well pass through those beech trees; pretty soon, there’s bound to be some wild boar rooting in those oak shoots. If only the wind doesn’t betray my scent! My eyes gaze intently all around and, under the assault of my own fictions, time flies. As the edges of things give way to dusk, deceptive contours quicken my pulse. Yet, as the cold sinks in, so does the realization that this time, it wasn’t meant to be. But next time, for sure!
I’d let myself get tangled up in old memories, that afternoon. The shadow of the forest was rising quickly over the glade as they appeared, frolicking. Two roebucks, barely a year old.
photo: Nicolae Dărărmuș
photo: Nicolae Dărărmuș
Their soft and velvety horns, like long fingers of a glove, were no match for their joy at having discovered competition. In fits and starts, they would run and ‘brake’ suddenly. They would circle each other tensely, as if weighing up their endowments, ‘weapons’ crossed menacingly, ready to strike…
photo: Nicolae Dărărmuș
photo: Nicolae Dărărmuș
But the attack never came. Tirelessly, they would start over again. A lengthy warrior dance of soft touches. They way brothers do.
O observasem din șosea, iar iureșul automobilelor nu părea să-i deranjeze prânzul. Știam însă că oprirea mașinii în dreptul ei ar fi alungat-o în pădure și, cum părea prea ocupată cu înfulecatul, n-am voit să-i stric bucuria. Totuși lumina era bună și-n verdele fără cusur al pajiștii blana roșcatei contrasta ispititor. Am oprit după prima curbă. Ochisem din mers și soluția: un trup de arboret, prelungindu-se-n poiană ca o pană, avea să-mi adăpostească furișarea.
Printre ramurile molizilor am văzut-o iar. Liniștită, părea să-și fi încheiat masa.
foto: Nicolae Dărămuș
Cum focala mică nu-mi oferea detalii, din lizieră am chemat-o chițcăind. Nădăjduiam că nu va rezista. Care vulpe refuză un șoricel la desert?… S-a uitat în direcția mea, dar nu s-a mișcat. Mare mirare! Am încercat iar, dar tot degeaba. Abia atunci am privit-o atent.
foto: Nicolae Dărămuș
Sesizasem ”defectul”, însă furat de tertipurile cinegetice, nu-l judecasem: linia spatelui cumetrei se frângea nefiresc îndărătul umerilor. Aveam dinaintea ochilor o vulpe cam… scurta, care își cunoștea puterile. Și o bănuială mi-a-ncolțit. M-am mișcat încât să mă vadă, iar ea, în loc s-o zbughească spre codru, a prins să se târască anevoie. Pășea numai cu dinaintea, în vreme ce trupul, chircit și neputincios, trăgea după el povara labelor dinapoi și a cozii. Pe sfârșitul iernii din urmă, focul unui vânător nepriceput i se oprise în spinare…
Urmaseră anotimpurile soarelui și cu tot chinul se descurcase: aici o gâză, dincolo o broască, ba și câte-un fruct sălbatic îi fuseseră hrana. Din când în când și cadavrul altei sălbăticiuni, că pădurea are morțile ei, neștiute. Da… Vara mai era cum era. Apropiata iarnă avea să-i fie însă cea de pe urmă.
Culcat la o palmă deasupra lor, am vrut să-i mângâi. Chiar îmi băgasem mâna în apă…
foto: Cristian Grecu
Un gest anapoda, caci aș fi tulburat idila. M-am ridicat. Iatacul fluid unde îndrăgostiții păreau să ignore orice pericol, îmi arăta însă – a câta oară? – inocența vieții.
foto: Cristian Grecu
Și candoarea ce transformă gesturile hulpave în crimă; fiindcă în octombrie, în aceste locuri pure, odată cu păstrăvii, ostiile nesătuilor ucid iubirea.
Ea pătrunsese cu totul sub glie, așezându-și icrele în culcușul nisipos, iar el își aștepta rândul.
foto: Nicolae Dărămuș
L-am văzut mai apoi retrăgându-se. Liniștit. Așa părea. Își împlinise rostul. Dar, până atunci, nu-i fusese ușor… Pe creștet, urmele unor șiraguri de dinți ca acul, rod al luptelor sale de cuceritor, îi dovedeau tăria.
foto: Nicolae Dărămuș
O clipă aripioara dorsală a luat aer și undele stârnite au trădat… apa. Am descoperit-o cu uimire.
foto: Nicolae Dărămuș
Până atunci îmi păruse că totul se întâmplă într-un petec de cer.
As I lay down above them, at arm’s length, I wanted to stroke them. My hand even reached for the water.
photo: Cristian Grecu
A thoughtless gesture, which would have perturbed the idyll. I stood up. The fluid alcove where the lovers seemed to ignore all dangers was proof, yet again, of the innocence of life.
photo: Cristian Grecu
Of a candour which turns the ravenous gesture into murder. Come October, the fishing forks of the insatiable will take away the trout and the romance from these unspoiled waters.
In the grassy shelter of the riverbank, as she was laying her spawn, he awaited his turn.
photo: Nicolae Dărămuș
I later saw him withdraw. At peace, it seemed. His mission had been fulfilled. But it had been no mean feat. The crown of his head bore the marks of needle-sharp teeth, scars from a conquering past.
photo: Nicolae Dărămuș
A dorsal fin touched air, and in that brief moment the ripples revealed the water. I discovered it with amazement.
photo: Nicolae Dărămuș
It all seemed to be happening in a patch of the sky.
Sunt mulți ani de când am fotografiat prima libelulă și știu cât de bucuros am fost. Am privit uimit detaliile alcătuirii ei dumezeiești – mărind imaginea pe ecran – și, deși le cunoșteam, văzute de atâtea ori în fotografiile ”consacraților”, totuși, ”libelula mea” a devenit personaj.
foto: Nicolae Dărămuș
Mi se întâmplă uneori să o caut în arhiva de pixeli si emoția bună a acelei întâmplări e vie precum era vietatea. Și cum, grație și ei, mă simțisem eu atunci.
Am citit mai apoi ceea ce știința cunoaște despre despre libelule. Despre cât trăiesc, despre cum își împart timpul vieții – care, în zbor, este tare scurt! – despre îndelungata lor viață subacvatică, despre marile lor călătorii, unele transoceanice… Am aflat cum ”se iubesc”, ce mănâncă…
foto: Anca Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Despre zborul lor însă n-a trebuit să citesc nimic și nu cred că vreun tratat științific l-ar putea descrie. Căci aici e cheia zborului oricui: în clipa de acum.
Recent Comments