Când m-am trezit, vuietul râului m-a pătruns încet, așa cum se topise de cu seară. Eram acolo…
Doamne, de câte ori nu mi se întâmplase asta?… Să adorm pe mal de ape repezi, cuprins în tunetul vreunei cascade ori purtat – da, purtat… – pe susurul undelor, spre a reveni la viață senin, odată cu zorii. Mereu e așa… Izbucnind de la câțiva pași, zbuciumul sonor înseamnă liniște și, mai ales, liniștire; străbătând viața, un fluid unic – întrupat sonor – își impune adevărul, gândurile se limpezesc și auzul rămâne ultima poartă spre lume. O vreme, închiși sau nu, ochii văd în altă dimensiune, până când somnul mă duce-n ea. E clipa în care auzul auzul moare și, odată cu el, dispar toate. Iar dimineata, nu știu… Nici astăzi – când deja ”am o vârstă” – nu sunt sigur asupra întâietății veștilor. Uneori – strecurată prin pânza cortului – o ceață străvezie străbate pleoapele, prin aburul destrămat făcându-și loc sunetele, alteori urechea se hărnicește spre a porni timpul, ochii deschizându-se leneși. E timpul incert când gândul leagă nădejdea nouă de amintirea zilei trecute…
Pe când noaptea înghițise creasta, din buza ei ne studiaseră două grațioase siluete întunecate. Trebuiau doar căutate, căci ziua prindea putere, prin valuri de ploaie; ploaie măruntă, țârâind moale pe frunzele întârziate.
După un ceas de urcuș, în pale de vânt iernatic se împletiră primii fulgi. Grei și uzi, dizolvând melancolia toamnei. Un plus altitudinal de doua sute de metri, cel mult, fusese de ajuns spre a ne întâlni cu iarna. Și, odată cu ea, cu caprele negre. Înoptaseră pe locul din ajun, dar ninsoarea părea să le trimită spre vreo coastă ferită.
foto: Anca Dărămuș
Ninsoarea sau… mogâldețele ce se apropiau de ele prin urzeala albă… Căci ne văzuseră. Și s-au tot dus. Așa am crezut, dar pesemne că ne și simțiseră… Gândurile. Drept care, odată cu potolirea văzduhului, le-am regăsit într-o pășune cu ierburi înalte și arse, unde încâlcitura arbuștilor părea să ascundă felurite bunătăți căprești.
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Restul e floare la ureche… Pas cu pas, răbdarea încrederii – binecunoscuta! – ne-a dus în apropierea generoasei cămări alpine.
foto: Nicolae Dărămuș
Și nu ne-am mai săturat apăsând declanșatorul, căci zâmbetul caprelor negre e irezistibil.
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
Trecusem de zeci de ori prin fața locuinței. Nu o bănuisem acolo și, dacă vreun cunoscător mi-ar fi spus de ea, l-aș fi contrazis cu siguranță. Tot ca un cunoscător. Nu de alta, dar nu era cum,…
foto: Nicolae Dărămuș
nu era logic ca el să-și facă adăpostul la doar zece metri de iureșul șoselei. Că m-aș fi înșelat și că realitatea era alta și perfect potrivită acelui loc, aveam să înțeleg doar în dimineața în care l-am găsit lovit de mașină, la vreun metru de panglica asfaltului.
foto: Nicolae Dărămuș
De la el până în coasta ascunsă sub arbuști și mărăcini se lungea o cărăruie subțire, abia vizibilă prin iarba înrourată. Am căutat… Dincolo de ea, sub peruca de crengi, ni s-au deschis porțile măruntului său regat subpământean, cu intrări ”măturate” căci e știut: cei din neamul lui sunt tare harnici. Nici frunzele căzute și nici alte ”gunoaie” – oricît ar fi ele de naturale – n-au ce căuta în ”casă” și pe ”alee”… Sunt harnici și prevăzători, dovadă fiind și brațul de fân menit frigului din iarnă. Că nu pot însă prevedea și înțelege netrebnicia omului, e o altă față a minții lor pure. Atât de puțin folositoare uneori.
Dincolo de drum se aflau o droaie de bunătăți; bunătăți firești, pe care omul nu pune preț, fiind tare obișnuit cu ele: apa unui pârâiaș, malul cu muri încărcați, o pajiște presărată cu roadele dulci ale unui păr. Adică ”tot ce-ți trebuie” ar fi zis el, dacă ar fi vorbit. Câteva dintre ele puteau fi duse în ”cămară”, una nicidecum: apa. La ea trebuia mers zi de zi. Cum a făcut mereu, atent, până în dimineața când un pripit a apăsat accelerația în goana spre serviciu. Era un bursuc mare…
foto: Anca Dărămuș
Sosisem de trei săptămâni în Franche Comté – ținutul cașcavalului cu același nume, unde la mare cinste sunt miile de văcuțe (urmate de câini și pisici) – și mă interesasem de la localnici de fauna acestuia. ”Nous avons beaucoup de chamois, beaucoup de chevreuils, mais trop de renards et de blaireaux…– mi s-a explicat. ”Nous avons”- adică ” noi avem”, urmând enumerarea caprelor negre și căpriorilor, care erau din belșug și a vulpilor și viezurilor care erau ” prea”. Cert este că toate sălbăticiunile erau ”în proprietate”, nicidecum nu existau pentru ele însele.
Despre bursuci am aflat că sunt prea mulți întrucât produc ”des ennuis et des dégâts”- necazuri și pagube deci. Concret, care erau necazurile și pagubele, nu am aflat. Sau, mai bine zis, ce am aflat nu mi-a părut a fi nici necaz și nici pagubă: că unora bursucul le strică peluza , că altora, rar, le mai ia câte un ou din cuibare. Ba chiar se întâmpla ca bondocul gospodar să râvnească la strugurii copți sau la cartofii din vreo grădină, făcându-și mărunte provizii. Oricum, în opinia mea, oricare dintre dintre hoțiile sale merita acceptată, de dragul de a-l avea vecin. În ținutul cașcavalului comté însă, cetățeanul european nu-mi împărtășea ”slăbiciunea”. Se simțea păgubit, chiar dacă nu era nici pe departe nevoiaș. ”Cunosc niște oameni mult mai preocupați de bani decât cei săraci: cei bogați”, scria Oscar Wilde (Editor site – latina webcams).
Am încercat să aflu prejudicii mai serioase de pe internet. Altă dezamăgire!… Dar dezamăgire, nu glumă! Pagubele erau aceleași, însă forumurile despre metodele de luptă cu bursucul ocupau pagini intregi, alături de filmulețele despre prinderea în capcane sau, mai simplu, uciderea lui. Ultima, culme a prostiei… sau a cruzimii – caci adesea ele merg mână-n mână – are în Franța chipul tradiției țărănești din evul mediu și se cheamă ”le déterrage des blaireaux”; însemnând scoaterea bursucului din pământ. Considerată drept sport – cu echipaje, cronometre și arbitri – practica a fost interzisă abia în anul 2014. Ferită de ochii lumii ea însă mai are loc și în prezent. Uneori, cu acord oficial, prefectul regional putând să ia decizia peste lege, motivând-o prin pagube. Ce nu face omul pentru alegătorii partidului său?… Plus că nu te poți pune cu tradiția!
Regulile acestei crime sunt grobiene, asemenea ”sportivilor” și sculelor. După identificarea vizuinii, cei doi-trei membri ai echipajului – merită să le vedeți fețele! – astupă intrările, înfundându-le cu găleți. Scuipă-n palme, pun mâna pe târnăcoape, cazmale și lopeți și dă-i bătaie! … Groapa crește, pământul scos se adună pe margine, din biped se vede tot mai puțin și, dacă pe chipul ignar n-ar străluci asudat fericirea de a ucide, ai putea spune că e groparul calic al unui țintirim sătesc. El îngroapă însă omenia, dezgropând inumanitatea umanului. Când bursucul nu mai are unde se retrage și în gaură apare coada sau botul, un tovaraș odihnit îl înhață zdravăn cu un clește de fierar. De unde apucă. E un clește cu brațe lungi, căci viezurele poate mușca amarnic,… bietul. Scos și trântit în țărâna udă, el e ținut ferm, spre a fi ucis de câini sau, în cel mai bun caz, e ”mântuit” cu o lovitură de ciomag. De pe margine, arbitrii europeni apreciază iuțeala, eficiența, îndemânarea și condiția fizică a țărănoilor. La o astfel de competiție pot lua parte sute de echipaje, inocenții asasinați fiind mult mai numeroși. La Cluny, în 2009, se înscriseseră în competiție 70 000 de ”sportivi”.
Trebuie că tare caraghios am putut părea automobiliștilor ce mă zăriseră căzut pe gânduri sau fotografiind sălbăticiunea. Era un fapt banal, iar locuința din coastă, la doar zece metri de iureșul șoselei era la fel, căci asfaltul își strecurase limbile otrăvite peste tot în sălbăticie.
foto: Nicolae Dărămuș
Crud, soarele scurta umbrele luminând pășunea din care clinchul clopoțeilor bovini înviora văzduhul. Inutil, își rătăcise o rază și-n ochiul adormit.
Astăzi omul a dobândit o asemenea putere asupra lumii materiale încât într-un viitor apropiat va distruge cele mai minunate forme de viață animală și vegetală, cu excepția celor pe care le va conserva în grădini și în parcurile zoologice – Charles Darwin, 1871
Cu amintirea blândelor rumegătoare de sub Mont Blanc, am urcat în masivul Bargy. Sunt doar câteva zile de atunci…
foto: Nicolae Dărămuș
Cunoscător al ținutului încă din tinerețe, un prieten mă asigurase că, deși ”turistic”, acest munte e străbătut doar de drumeții iubitori. Mă prevenise însă că și aici numeroasele capre ibex sunt ”tolerante”: ”On peut s’approcher à dix metres d’eux”” (”Te poți apropia la zece metri de ele”) – dar că acum, toamnă fiind, s-ar putea să nu întâlnim oameni. Adăugând entuziast că într-una dintre ascensiunile sale a văzut un ”gypaète barbu” – un zăgan adică. Ce șansă! – am exclamat… și am uitat de ea; ibexul bătrân – simbolul asprimilor alpine – rămânând în continare pe soclu. Pe cel din piatră l-am găsit la locul lui, zugrăvit pe cer. O gigantică mână înfrigurată părea să-i fi albit contururile, purtând peste vârfuri un penel muiat în ger. Distant, el totuși chema și promitea… Mai urma să-i găsim statuile mișcătoare.
Străbăteam pădurea de molizi. De jos brâul ei păruse îngust, dar până la zdrențuirea lui în războiul cu pășunea piscului drumeagul se dovedi lung și pieptiș. Într-o cotitură odihnea un automobil 4X4, spre care coborau doi tineri. Erau îmbrăcați vânătorește, unul purtând carabină cu lunetă, iar celălalt un rucsac greu. În preajma mașinii am ajuns deodată. Făcându-le semn spre aparatul foto, i-am întrebat dacă văzuseră ibecși. Cel cu arma îmi zâmbi cu compasiune: ” Nu prea sunt… Doar câțiva,… puțini” . Și mi-a explicat că majoritatea ibecșilor au fost împușcați fiindcă erau bolnavi”. De ce boală suferiseră nu știa. La întrebarea dacă vânase ceva de cu dimineața, tot el mi-a răspuns afirmativ. Doborâse o capră neagră, tânără, ce se afla în rucsacul tovarășului. I-am lăsat să-și vadă de treburi și gândurile m-au năpădit… Nimerisem și aici – ca de atâtea ori, de parcă le căutam…- în locul nepotrivit și dădusem peste oameni asemenea. Dar parcă realitatea ține cont de inimă?… Și o vagă bănuială m-a-ncercat: cu vreun an în urmă citisem în presa franceză despre masacrul ibecșilor dintr-un masiv. Nu-i reținusem numele… Fusese o afacere vânătorească grasă, cu iz politic și populist. Am continuat să urcăm însă cu nădejde… Doar n-om fi nimerit noi chiar acolo! Că parcă regiunea era alta. Că nu scria de Haute Savoie… Are și autoamăgirea rostul ei. Dar mai știi?…
Când s-a deschis ochilor, golul alpin s-a arătat cu adevărat gol. Ici și colo câteva grămezi de căcăreze vechi, semn că trecuseră pe acolo, cândva, și ciopoarele de ibecși. Dar, să nu mint: locul nu era chiar gol. Atotputernicul beton armat izbucnea din ierburi, liber întreprinzătorul – proprietar al pășunii totodată – urmând să-și ridice o pensiune sau o stână ”după standarde europene”.
foto: Nicolae Dărămuș
Așadar cașcavalurile franțuzești nu dădeau semne de astenie. Mă simțeam aproape ca acasă.
Milostivindu-se de drumeți, silueta unui țap tânăr s-a ivit într-un târziu pe cleanțuri: bănuitoare statuie, abia ițindu-se din soclul auster.
foto: Nicolae Dărămuș
Ceva mai încolo a apărut și o capră. Iar obiectivul de 500 de mm n-a putut face mult; și am furat un elegant contur contre-jour.
foto: Anca Dărămuș
Un vânt iernatic tăia printre creste, era seară și la sfârșit de octombrie noaptea cade iute. Trebuia coborât. Și totuși, parcă jurnaliștii aceia cu masacrul despre Haute Savoie scriseseră…
Pe masivul Aravis, vecinul nins, apusul pusese peceți roșiatice. Deasupra văii, un vultur rotea în cercuri largi, spiralând spre miazănoapte.
foto: Anca Dărămuș
Nu mai văzusem vreodată asemenea pasăre. Câteva clipe creștetul gălbui s-a luminat sub raze și coada, asemeni unui romb rotunjit, a definit minunea: viu, vulturul bărbos se răstignise pe cer, ca o răsplată adusă speranței
Motto: Nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă.
Foto: Anca Dărămuș
Au trecut ani buni de când – în cursul unei călătorii ”în vest” – am văzut pe dealuri primele căpițe sufocate în polietilenă: uriașe sfere albe, asemenea unor excremente expulzate din eșapamentul unui OZN fără control… Doamne! – mi-am zis – ăștia au ”plasticat” fânul!… Adio miros de fân cosit!… Nu peste mulți kilometri aveam să trec pe lângă fânațele unde iarba era recoltată. Da! Recoltată cu mașinării, nicidecum cosită. Și mi-am zis iar: adio cântec al coasei bătute și-al cutei pe tăiș!… Adio, șuier oțelit prin roua ierbii!
Foto: Nicolae Dărămuș
Privisem cu compasiune spre oamenii care, cotropiți de zgomot, doar ”produceau”. Cedând ușor presiunii vremilor, ei uitaseră adevăratele rugăciuni ale rostului, ridicate la cer fără știință din mâinile care fac. Poate că nici nu le știuseră. Ce zile de neuitat îmi fuseseră cele petrecute ”la fân”, în verile al căror șir părea nesfârșit! Dar tot eu mi-am spus : la noi nu vor ajunge astea!… Mai este până când…
Foto: Nicolae Dărămuș
Îl observasem atunci, din goana automobilului, pe individul din cabina mașinăriei: cel care recolta și ”plastica” fânul. Nu se deosebea cu nimic de cel pe care îl văzusem în scaunul unei lăcuste motorizate ce recolta molizii, de cel care turna betonul unui supermarket sau de cel care, cocoțat într-o cușcă tehnică pe roți, asfalta un drum de munte. Toți apăsau pe câteva butoane și trăgeau de două-trei manete. Niște roboți transpirați, purtând căști antifonice, împachetați în uniforme portocalii, ușor unsuroase.
În fiecare dintre ei văzusem doar insul ”condamnat la locul de muncă”, nicidecum pe omul care lucrează. Diferența dintre muncă și lucru mi se arătase de îndată, în uriașa ei stridență. Pesemne că sintagma ”muncă silnică” aici își are rădăcinile: în lipsa bucuriei. Căci n-am auzit ca cineva să fie condamnat de vreun tribunal la ”lucru silnic”. Iar explicația e simplă: cel care lucrează și-a descoperit ”darul”, ascultând de glasul Celui de Sus: așa trăiesc pictorul, brutarul, pantofarul, cântărețul, tâmplarul, grădinarul… Așa trăiesc creatorii: fie ei artiști în sensul consacrat, fie ”artiști” în tot ce fac cu mâinile.
Foto: Nicolae Dărămuș
Așa ființase până nu demult – în România și aiurea – mai ales ”omul de la țară”: cel care, de dimineața până la căderea nopții, pe rând, era ”artist” în toate: crescător de vite – câteva doar, puțin peste necesarul gospodăriei sale – agricultor, cosaș, tâmplar, zidar, mezelar, brutar și cofetar, iar în lungile seri de iarnă – când dumnezeirea se pogora în case și prin colinde – era… țesătoare. Și omul mai era, da… era cântăreț. Am trăit acolo și știu! Omul – nu oricare, firește! – își cânta. Din gură, când lucrul mâinilor îngăduia – la războiul de țesut faptul întâmplându-se – sau din fluier, în ceasul de hodină. Iar cei care-l auzeau se bucurau de darul lui.
Mi-i închipui pe roboții mașinăriilor pomenite, la sfârșit de săptămână, evadați din modernele lor închisori. Unii – cei total resemnați – zăcând la televizor cu berea-n mână, odihnindu-se: adică intoxicându-se cu știri, sau zapând pe canalele de sport, unde afaceriștii competițiilor își dau duhul, îngropând sub mormane de bani adevărata performanță.
Alți roboți evadați, ca să-și încarce bateriile, pleacă ”la iarbă verde”, dornici să umble desculți, să simtă umbra unui arbore, să respire mirosul de fân cosit. Spre a ajunge în astfel de locuri parcurg în automobil drumuri lungi; tot mai lungi de la o luna la alta, tot mai lungi de la un an la altul. Natura se retrage mereu din calea lor, împuținată: framântată de șenile, mușcată de cupele excavatoarelor, dezbrăcată de verdeață sub ferăstraie mecanice, apăsată de betoane, ciopârțită de drumuri, ”utilizată” și cotropită de producători. Totul fiindcă ei, roboții condamnați la ”muncă silnică”, își fac datoria la locul de muncă, neștiind să facă altceva.
Dar să nu uit de unde am plecat: până una alta, cu un briceag, eu am eliberat câteva căpițe. Pe furiș, noaptea. Doamne, ce bucurie pe capul fânului!… Se credea cosit!… Socotesc așadar că Liga Eliberării Căpițelor poate deveni realitate. E o simplă chestiune de crez și răbdare. Cum pot deveni și alte năzuințe ale celor care simt frăția. N-am să ostenesc s-o spun: frăția cu ”râul, ramul”, cu bursucul, cu furnica, ba chiar și cu omul. Eu am o vorbă: nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă. E mult de lucru…
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
În fițuica Libertatea din 12 octombrie, un idiot cu școală titrează : ”Alertă în Sibiu. Un urs, care a umblat prin centrul orasului, împușcat”. Urmează filmulețul întâmplării și povestea măgarului cu școală.
Cititorii află așadar că ” un urs de mari dimensiuni a fost împușcat în apropierea unei școli, după ce a umblat nestingherit prin centrul orașului opt kilometri”.
Dincolo de stupiditatea despre centrul sibian lung de opt kilometric, totuși, papagalul Libertății rostește involuntar un mare adevăr: că ursul a umblat nestingherit. Adică, neîmpușcat. Implicit rezultand și faptul că în tot acest periplu urban, nu a făcut câtuși de puțin vreo boacănă de… ursuleț. Căci – acum vine bomboana de pe coliva inocentului patruped! – nu era vorba de ”un urs de mari dimensiuni”, ci de un ursuleț ce abia depășise vârsta de un an. Filmulețul postat arată fără drept de tăgadă această realitate; fiind vorba despre un ursuleț care ar fi putut fi capturat – cu ceva îndrăzneală, îndemânare și bărbăție – și de un grup de … Da…: de bărbați pricepuți la astfel de trebi: de niște hingheri, de pildă. Dar să nu cer minte de unde nu-i!…Și, mai ales, să nu cer minte omului cu pușcă. Vânătorului adică.
Dar ce mai scrie condeierul Slobozilă de la Libertatea?… Că ”panica s-a instalat rapid” – întrucât românii se sperie de ursuleți, nu de proștii și de corupții neamului – și că , ”vânătorii , după ce au încercat , fără succes, să îl tranchilizeze, l-au împușcat mortal cu o armă de vânătoare”.
Dacă doamna Cristiana Pașca Palmer – ministrul Mediului ( ce prenume predestinat!) – ar demara o anchetă, ar afla fie că tranchilizarea nu a fost încercată, fie că, dacă aceasta s-a tentat, tragerea a fost făcută de un om fără calificarea și priceperea necesare și cu o armă prăpădită, veche, imprecisă atât sub aspectul dozării și injectării drogului, cât și sub cel de lovire a țintei.
Iar acum un nevindecat adevăr: ca toți ”urșii urbani”, și acest biet ursuleț asasinat a ajuns în oraș fiindcă a fost alungat de către om din pădure. De către omul care defrișează, care construiește – peste tot în sălbăticie – drumuri și ”facilități turistice”, care, pauper fiind, culege ”industrial” fructele de pădure; ba chiar și de către vânătorii care ucid ursoaicele… Așa se face că în Carpații românești, an de an, atâția ursuleți rămân orfani și, neprimind ”educația” firească de la mamele lor (devenite trofeu), se pribegesc, rătăcind și cerșind hrana pe te miri unde. Pubelele hotelurilor montane și din cartierele orașelor perimontane devin astfel – grație mirosului ”de urs” (mult mai sensibil decât al câinelui) – adevărate capcane ale viitoarei lor morți. Ca să nu mai pomenesc de ”hrănirea de abatere” – această decerebrată găselniță a cercetătorilor-vânători de la ICAS-ul brașovean (sau cum s-o mai fi chemând azi această instituție)…
foto: Nicolae Dărămuș
Între drama ”urșilor urbani” și cea a câinilor fără stăpân exista o aparentă asemănare: și unii și ceilalți caută mâncare și adăpost. Spre deosebire însă de câini, urșii nu au nevoie de stapânul-om și nici de hrana acestuia. Ei cunosc un singur stăpân – pe Cel de Sus – căruia, de altfel, și omul ar trebui să i se supună: necrezându-se stăpân, crezând și nemairâvnind. Nemairâvnind – printre altele – nici la ”casa ursului”, pădurea și nici la darurile acesteia; bunătățile ei fiind lăsate acolo pe seama ursului, a bursucului, a furnicii…
Urșii din Carpați nu cerșesc omului nici adăpost, nici mâncare. Vor numai sa fie lăsați în pace…Ceea ce pentru ei ar însemna iubire.
foto: Nicolae Dărămuș
………………………………………………………………………….
P.S. Revoltat, am scris textul la prima oră, la vizionarea filmulețului și la aflarea știrii.
Mai apoi aveam să văd că, în mod covârșitor, ciumeții de presă de la diverse publicații au scris cam la fel. Condeierul Slobozilă nu era deci unicul subgenial panicat. Mai apoi, imaginea ursulețului ucis, dupa ce se refugiase în singurul loc ce-i amintea de pădure – un ghiveci din lemn, cu arbuști ornamentali – m-a umplut de silă.
foto:radu-tudor.ro
Tot din presa zilei am mai aflat că prefectul Sibiului ar fi declarat că ursulețul a trebuit ucis întrucât ”50 de oameni erau în pericol”. Pesemne că la 49 de potențiale victime, oficialii ar fi luat alte măsuri… Dacă a rostit așa ceva, insul este un prost. Iar cu adevarat în pericol sunt sibienii, ”grație ” minții acestui oficial numit de guvern.
“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
De curând societatea civilă românească a fost informată despre ” Proiectul de OM pentru aprobarea derogărilor în cazul speciilor urs, lup și pisică sălbatică”, publicat pe site-ul MMAP, in 21 septembrie 2016, spre dezbatere publică.
Practic este vorba despre un fapt cronic și, deopotrivă, revoltător, care se întamplă an după an în Parlament. Faptul durează de când câteva specii de sălbăticiuni (declarate dept ”carnivore” de către oamenii de știință și ”stricătoare” de către ignoranți) au devenit, grație legislației europene, ”specii strict protejate”, adică animale a căror vânare este complet interzisă.
Ce se întâmplă este simplu și barbar: se legiferează derogări de la lege, rezultând acte normative prin care împușcarea a sute de exemplare din speciile ”strict protejate” este permisă.
Motivația oficială – dovedind că ”banii n-au miros” și că oamenii de știință (de la ICAS) și ignoranții (din Parlament) sunt pe-o mână – este cea a pagubelor, a potențialului de periculozitate asupra comunităților omenești precum și – culmea prostiei !- a faptului că habitatul natural nu mai suportă (din cauza restrângerii sale, prin invazia antropică ”civilizatoare”) numărul și densitatea indivizilor speciilor vizate . Iată cum ”mintea cocoșului” judecă în sfatul țării: dacă pădurile României se restrâng prin defrișări, trebuie uciși și locuitorii de drept ai acestora, în loc de a fi oprit – prin legi și pază – exact primul fenomen.
Motivația reală a legiferării atentatului la biodiversitatea carpatină este însă veche, banală și atotputernică : interesul firmelor particulare de vânătoare pentru uciderea contra cost – neaoș spus, pe valută – a ursului brun. Și, cum Irod a tăiat toți pruncii ca să-l taie și pe Iisus, tot așa și legislativul țării ( susținut mai cu seamă de ignoranții de știință de la ICAS-ul brașovean), ascunde sutele de urși meniți vânării, într-o masă de lupi și pisici sălbatice , vezi bine și aceste specii fiind (după creierașele acelorași inși) atît supranumerice, cât și periculoase.
foto: Nicolae Dărămuș
Ce prevede legislația europeană – adoptată și de România – în cazul amintitelor ”specii integral protejate”?; în cazul ursului brun, de pildă , pentru care interesul cinegetic este mare… Prevede că uciderea prin împușcare se poate aproba , prin derogare de la lege, doar în cazul unor indivizi bine identificați care, în mod repetat, sistematic, au afectat viața comunităților locale (așezări omenești stabile și turme).
”Principiul” după care însă acționează atât aleșii neamului, cât și acoliții lor – cercetătorii ICAS-ului brașovean – este cel al reducerii ”presiunii” acestor specii asupra comunităților omenești, prin scăderea – cu sutele de exemplare – a numărului de urși, lupi și pisici sălbatice. Este ca și cum, spre a reduce riscul crimelor și al șterpelirii portofelelor, poliția ar împușca , la grămadă, toți oamenii dintr-o piață, cu speranța că printre cei trimiși în lumea drepților se află și câțiva potențiali criminali și hoți de buzunare.
Și acum, câteva realități ”românești” necesar a fi cunoscute și recunoscute:
1. Recensămintele oficiale ale ursului brun – anume spre a se favoriza vânătoarea comercială – susțin cifre umflate ( între 6000 și 7000 de exemplare). Cele peste 500 de exemplare adulte programate a fi ucise vânătorește prin derogare reprezintă însă cel puțin o pătrime din numărul real al urșilor adulți – și apți de reproducere! – din România, care număr nu trece de 2000.
2. Exagerarea – prin mediatizarea panicată – a pagubelor și a frecvenței conflictelor dintre om și urs, precum și a celor dintre posesorii de turme și urs este o altă realitate anapoda. Dintotdeauna în Carpați aceste conflicte – absolute ocazionale – au fost prezente, iar șansa României de a mai avea în fauna sa ursul brun se cere a fi conservată printr-un sistem de asigurări și despăgubiri financiare, dublate de metode locale moderne (active, tehnice) menite îndepărtării potențialilor prădători .
3. Confictele dintre om și urs sunt generate de prezența și presiunea antropică tot mai mare asupra habitatului natural ursin. Nu se întâlnesc ciobanii cu urșii în centrul Bucureștiului…
4. Hrănirea cronică a urșilor în ”punctele de observație” este una dintre cele mai nocive practici antiecologice. Combătută drastic, de către adevarații oameni de știință, peste tot în lumea cu adevarat civilizată , ea este argumentată de către ignoranții de știință de la ICAS-ul brașovean, prin termenul de ”hrănire de abatere”: o năzărire cu iz miorițic. Chipurile, spre a se abate atenția și pofta urșilor de la turme, ei sunt hrăniți de către om, cu cereale, granule ”concentrate” , precum și cu diverse resturi din industria alimentară, de la pâine și melasă, la pește alterat, carne și…ciocolată.
foto: Nicolae Dărămuș
5. Această hrană de origine antropică , fiind – de regulă – mai gustoasă decât cea naturală , precum și extrem de ușor de găsit și consumat, produce o adevărată dependență (”drogare”) a urșilor, aceștia migrând de pe întinse suprafețe montane spre punctele de hrănire ( puncte de observație și , de fapt, deopotrivă, de vânătoare, prevăzute cu adaposturi omenești confortabile ).
6. De remarcat faptul că zisa ”hrănire de abatere” nu se face în locurile izolate, unde umblă și se adăpostesc urșii, ci strict dinaintea observatoarelor de vânătoare pomenite precedent, acestea fiind în majoritatea covârșitoare a cazurilor ”la drum auto” (drum forestier), adică amplasate la relativ joasă altitudine și fiind extrem de accesibile. Căci vânătorul – mai cu seamă cel occidental – nu este învățat cu mersul pe jos…
7. Zona acestor puncte de hrănire (observație și împușcare) constituie locul unde urșii se intersecteaza frecvent cu oamenii (muncitori forestieri, turiști) , precum și cu vitele mari, lăsate la tradiționalul păscut liber și nesupravegheat, în pășunile din marginea drumurilor de pădure și pe pâraie.
8. O dovadă flagrantă a interesului strict vânătoresc al conținutului derogării propuse o constituie intervalele în care ursul brun poate fi vânat: toamna (octombrie-decembrie) , adică atunci când turmele sunt coborâte din munte și primăvara (martie-mai), când turmele nu sunt încă urcate în munte. În aceste interval nu e cum sa fie identificați eventualii urși carnivori, pentru simplul fapt că prada lor – oile, vacile – lipsește din habitat.
foto: Nicolae Dărămuș
9. În contextul mai înainte subliniat, este firesc ca, deși an de an se dau aceste derogări de la lege, privitoare la speciile strict protejate – a se citi ”privitoare la urs” – și deși în fiecare an cad sub glonț sute de urși bruni în întregul lanț carpatic, în anul următor atât pagubele în șeptel cât și accidentele soldate cu victime omenești rămân la același nivel: o dovadă că ucigandu-se ”la grămadă” urșii, presupușii ”vinovați” rareori se află printre cei omorâți.
10. La falsa imagine a densității și numărului uriaș de urși în Carpați ( în ochii necunoscătorilor) contribuie aglomerarea acestora în anumite zone naturale cu fructificație bogată: afinișuri și zmeurișuri întinse, straturi de ghindă și jir, sau chiar la vedere, în livezile de meri, peri și pruni, ori la pubelele orașelor perimontane. Cum spuneam, acestora adăugându-li-se amintitele puncte de hrănire/observație/împușcare. Este vorba de un adevărat spectacol – care mediatizat impresionează – fără ca lumea să înțeleagă că urșii din aceste locuri sunt “migrați” de pe foarte întinse teritorii “golite de urși” (cum se întâmplă și in Alaska , Kodiak, Columbia Britanică sau Kamceatka, atunci când în răurile Pacificului intră somonul). Aglomerările cu pricina nefiind așadar semnificative statistic pentru realitatea densităților de urși din Carpați.
11. Drumurile forestiere și tăierile haotice de pădure, ultimele produse prin licitarea și raderea ( în cursul iernii) a unor parcele de pădure aflate în locurile cu bârloage sau ( vara) în locurile frecventate de urși , produc neliniștea habitatelor ursine, știut fiind faptul ca specia iubește sihăstriile și locurile inaccesibile. Reproducerea, hrănirea, sarcina și odihna speciei sunt astfel grav tulburate de drujbe, de TAF-uri de camioanele cu remorcă, precum și de muncitorii forestieri.
12. Culegerea la scară industriala a fructelor de pădure (de către întreprinzătorii pauperi, de către angajații firmelor de profil, de către Regia Națională Romsilva) produce o puternică sărăcire a habitatului ursin, exact în hrana naturală a acestei specii.
12. Prezența stânilor și a turmelor (în urma “privatizării” terenurilor) în pajiștile alpine dar și prin păduri constituie un alt factor de conflict, de presiune și neliniște. Este factorul care, inevitabil fiind, se cere a fi contracarat prin metodele moderne: sisteme de asigurare si despăgubire, garduri electrice, precum și pază activă (câini ciobănești în număr moderat, arme de foc nonletale – cu gloanțe de cauciuc), alte mijloace zgomotoase.
13. Uciderea cu arma (prin vânătoarea comercială) a exemplarelor viguroase ( căutate ca trofeu, mai ales în condițiile plății paușal/exemplar, indiferent de dimensiune) produce o selecție negativă în genitorii speciei. Ceea ce va conduce în viitor, pe lângă scăzământul numeric al urșilor din Carpați, și la un scăzământ calitativ biologic. Este foarte posibil, dacă lucrurile vor evolua anapoda, ca urșii carpatini să ajungă în scurtă vreme la dimensiunea și numărul celor din Pirinei…urși ceva mai mari decât un berbec…
foto: Nicolae Dărămuș
14. Autostrăzile – fragmentând Carpații – sunt un alt factor care, impiedicând deplasarea urșilor dintr-un masiv într-altul, va contribui la reducerea șanselor de întâlnire, reproducere și hrănire. Podurile care – uneori și rar – traversează autostrăzile sunt doar niște iluzii, praf în ochii ecologiștilor, ele nefiind folosite decât eventual si întâmplător de către fauna de mici dimensiuni. Cu totul altceva ar fi parcurgerea zonelor alpine de către tuneluri lungi, fapt care se arată deocamdată costisitor și, deci , de evitat.
15. În condițiile în care societatea civilă, biologii,cercetătorii silvici și parlamentarii nu vor înțelege realitățile mai înainte expuse, tratând cu generozitate biodiversitatea carpatină – pentru care ursul brun reprezintă un adevărat ”barometru” – ursul brun din Carpați va păși în anii următori pe calea extincției, asemenea urșilor din întreaga Europă de vest.
Situațiile enumerate mai sus au fost cele care – mânate de aceleași interese cinegetice și economice – s-au întamplat și perpetuat în intreaga Europă de vest, în secolele XIX și XX, conducând la extincția acestei specii.
foto: Nicolae Dărămuș
Subliniez: binecuvântarea de a mai avea în fauna țării (grație ”rămânerii în urmă” a României)
ursul brun (și pe celelalte carnivore mari – lupul, râsul) se cere a fi prețuită, menținută si respectată prin asumarea conflictelor, a pagubelor si prin găsirea și aplicarea tuturor metodelor moderne și eficiente. Unele au fost mai sus enumerate.
Uciderea ursului brun ” la grămadă” și “cu program” este dovada unui grav primitivism mental.
Toate acestea ar trebui arătate și susținute nu numai de către adevărata societate civilă iubitoare de viață și de țară, cât și de către – de pildă – cercetătorii ICAS-ului brașovean și cei ai Universității Transilvania din același oraș… Ii pomenesc pe aceștia întrucât ei au monopolizat de zeci de ani ”opinia științifică” și autoritatea privitoare la tema acestei dezbateri. Cu de la cine putere si cu ce autoritate, nu am înțeles…Și, mai ales, nu se știe….
Tocmai îmi așezasem ”pânda”: scaunelul și aparatul pe monopod, când pe coasta însorită au apărut ”mama și pruncul”.
foto: Nicolae Dărămuș
Ultimul, ca toți copiii, a prins să țopâie până la câțiva metri de mine, părând a se război cu căpușele…
foto: Nicolae Dărămuș
Când, pe nepusă masă în liniștea ”sonoră” , m-a lovit în ceafă duduiala unor bași ”house”. Se prăvălea dinspre vârf. Iedul a ridicat capul, ceva mai surprins decat mine… cred…
foto: Nicolae Dărămuș
Și dus a fost.
Am ieșit în pajiște grăbit – fără aparat, mea culpa! – să-l văd pe ”vinovat”. Ditr-un gipan cu ușile deschise răzbătea muzica. M-o fi zărit omul?… Căci pornisem hotărât la deal… Se va fi săturat tocmai atunci de ”adrenalina decibelilor”?… Greu de spus.
Cert este ca portierele s-au închis și, cu motorul ambalat vitejește, bolidul s-a topit în pădurea de peste culme.
Povestea asta, întâmplată în urmă cu câteva zile, nu are fotografie fiindcă, martor și părtaș fiindu-i, nu aveam la mine aparatul foto. Iar faptul a fost bun, întrucât fotografiind personajul aș fi dat răului un chip concret, restrângându-i aria.
Treceam pe mal, pe când pescarul își strângea calabalâcul. Din apă scosese un juvelnic în care săltau amarnic peștii. Nu mai mari de-o palmă – scobari și mrene – să tot fi fost vreo douăzeci. I-a grămădit cu juvelnic cu tot într-un rucsac jegos, a cărui pânză subțire, dintr-o dată, prinse viață sub zbaterea morții. ” Omule, dacă i-ai prins, de ce nu-i omori? – l-am întrebat – Că bunul simț și legea așa zic”. S-a uitat lung la mine…:”Da’ cum să-i omor?… Ăștia rezistă până acasă…” ”Să-i omori, ca să nu se chinuie”- i-am explicat nădăjduitor, continuând: ” Iar acasă ce faci cu ei?… Le razi solzii și-i tai de vii?… ”Lasă-mă, dom’le-n pace… Păi îs numa’ pești!… Ce vrei?…”
Nu m-am răbdat : „Dumitale ți-ar place să-ți tragă cineva o pungă de plastic pe cap, să te sufoci lent și, pe când să-ti dai duhul, să înceapă să te jupoaie?” ”Dom’le vrei scandal?”- se oțărî insul, apropiindu-se amenințător. ”Nu… Nu vreau scandal… Dar, când te va ajunge un rău mare – că te va ajunge, te asigur! – să-ți amintești de ce-am zis acum… De peștii ăștia și de mine…” Rostirea ultimă, pe un ton profetic, l-a-nmuiat și s-a îndepărtat bombănind. A nu știu câta oară purtam dialogul, cam același, pe mal de ape.
Așa se face că povestea asta nu are fotografie. Locul cu pricina însă, are cu siguranță destule povești asemănătoare. Unele vechi și neștiute, altele mereu noi… Totul e să privești ”cu alți ochi”. Ce?… Peisajul aceluiași râu moldav, unde în amiază pescarii se bucură de tihnă.
foto: Nicolae Dărămuș
Iată-l pe burtosul acela puturos…
foto: Nicolae Dărămuș
Este exact în locul cu pricina… ”Doamne, de i s-ar agăța cârligul!” – îmi zic, căci cunosc bine fundul apei… Sunt acolo bolovani și răgălii, numai bune de rupt strunele… Și faptul s-a întâmplat. Burtosul are însă slugă…
foto: Nicolae Dărămuș
Aceasta intră în apă, bagă mâna până la umăr și scociorăște în adânc, umezindu-și tricoul…
foto: Nicolae Dărămuș
La nevoie, s-ar uda până-n gât. Va primi la plecare câțiva pescuți fără noroc. De la alt nenorocit.
O junglă de ierburi înalte, păstrând urme de rouă, mi-ar fi ascuns silueta dacă aș fi străbătut-o târându-mă ca un infanterist. Dincolo de ele însă, poiana fusese cosită, iar vulpița tocmai sub otava nouă își găsise prada: un șoricel ori vreo cârtiță.
foto: Nicolae Dărămuș
Cum orice drum începe cu un prim pas, merita încercat: lumina, contrastul roșcatei aprins în verdele postății erau prea îmbietoare… Numai să nu plece, câtă vreme voi înainta cu capu-n iarbă – mi-am spus. Și, nerbăbdător, am început ”asaltul”. Gâfâind grăbit și îngrijorat, câștigam metru cu metru, când…mut, avertizându-mă că ”graba strică treaba”, un melcișor mi-a tăiat calea.
foto: Nicolae Dărămuș
Pornise pesemne de cu dimineață în cursa spre corolele florilor și fără îndoială că, spre seară, avea să o câștige. Merita privit… Iar vulpița putea aștepta, măcar cât să-mi trag eu sufletul… Sfatul lui a fost bun și vulpița a așteptat. Pe tihnă, nimeni n-a deranjat pe nimeni.
Recent Comments