ABILITATE, POSIBILITATE 2m
foto: Nicolae Dărămuș
La câteva zile după valul tsunami din 26 decembrie 2005, am auzit la radio interviul luat unor români abia sosiţi de la Phuket din Thailanda. Fuseseră acolo să îşi „facă” Sărbătorile. Cum atunci se aflaseră chiar în zona plajei, scăpaseră vii ca prin urechile acului. După grai îmi păruseră cam de prin Ardeal, de „acasă” de la mine adică, iar după felul în care se exprimau, păreau a fi nişte precari „cu posibilităţi”. Povesteau nu despre grozăvia pe care o evitaseră întâmplător, ci despre faptul că ei merg adesea în astfel de concedii, dar că „aşa ceva” nu li se mai întâmplase. Ţineau aşadar să sublinieze că erau nişte obişnuiţi ai aeroporturilor, avioanelor, hotelurilor şi plajelor îngrădite, nişte clienţi permanenţi ai locurilor exotice.
Nu am auzit din gura lor nici un cuvânt de compasiune şi nici o frază înfiorată. Nimic. Nici măcar pomenirea vreunei scene sugestive, dacă nu din clipele coşmareşti ale prăbuşirii oceanului peste oameni, măcar din acalmia, poate, şi mai de coşmar, a mortalei linişti de după, căreia îi fuseseră martori. Motivul? Se grăbiseră să nu asiste la ea. Nu dăduseră vreo mână de ajutor muribunzilor, nu scoseseră supravieţuitori de prin ruinele jilave şi nu căraseră morţii extraşi din nămol. Oripilaţi de „spectacol” şi de mirosul cadavrelor, fapt subliniat de „doamna”, îşi strânseseră catrafusele cât mai iute, depărtându-se de locurile ororii şi, ajunşi acasă, declarau că fuseseră mulţumiţi că cineva se ocupase de ei: îi transportase la aeroport şi de acolo, „pachet”, în România. Bineînţeles că nu au scăpat ocazia de a spune că experienţa nu i-a speriat, că a fost doar o întâmplare şi că vor continua să meargă în astfel de vacanţe scumpe – tirade banale, ca, de altfel, toate cele rostite de ei până atunci.
Când vestea dezastrului de la Banda Aceh si Phuket a ocupat pagina întâi a ştirilor, era a doua zi de Crăciun. Ştiu că gândul îmi zburase atunci la seninul fără veşti, dar cu „O ce veste minunată!”, trăit ani la rând în satul Sebeşel, la bunici. Trecuse multă vreme şi întrebarea „Mais où sont les neiges d’antan?” dobândise pentru mine între timp nu numai semnificaţia melancolică a unei vârste de aur, ci, copleşită de realitate, îmi strecurase teama că iernile chiar nu vor mai fi cum au fost: cu nămeţi până la geamuri de Sărbători, cu „gerul Bobotezei” şi cu ninsori de martie.
Ştirea tragediei omeneşti de pe coasta Pacificului mă făcuse să îmi închipui însă efectele unui ipotetic val tsunami întâmplat tocmai în vremea zăpezilor de altădată, când nu erau nici ştiri, nici explozie demografică şi nici turism de masă. O vreme veche, dar nu foarte veche, cel mult cu un secol şi jumătate, poate două, în urmă. Muntele de apă ar fi prins în malaxorul său fluid două-trei ambarcaţiuni de pescari, ar fi măturat eventual puţinele colibe de lângă plajă şi cam atât. Cunoscători din bătrâni ai retragerii apelor, ca semn al prăvălirii lor de mai apoi, localnicii ţărmului ar fi urcat pe o înălţime, aşteptând mai întâi valul, apoi, calmul.
Fără îndoială că, privită individual, tragedia câtorva pescari ar fi însemnat totul, cum totul înseamnă şi moartea unei furnici. La scară planetară însă, fenomenul – cât se poate de normal sub aspect teluric – nu ar fi produs o dramă socială de masă, victimele aflându-se absolut la locul lor. Un loc unde văzuseră lumina zilei, crescuseră şi unde trăiau pescuind ori culegând poame. Un loc propice vieţii, neiertător doar pentru puţine vieţi, şi asta doar atunci când Atlas îşi scutura umerii. Oamenii şi-ar fi îngropat morţii, şi-ar fi ridicat alte colibe din frunze şi traiul lor ar fi continuat sub aceleaşi apusuri de o frumuseţe tragică, filtrate prin ramuri de palmier.
Dacă, totuşi, vreun european ar fi pierit sub un tsunami din vechime, el ar fi fost cu siguranţă un explorator sau un excentric şi curajos excursionist. În ambele cazuri, un pasionat; ins care, pe lângă bani – pe lângă „posibilităţi” adică – ar fi avut mai cu seamă abilităţile psihice, culturale şi fizice ale temerarului, cel pentru care moartea în astfel de locuri şi condiţii înseamnă un acceptabil şi asumat risc. Iar posteritatea ar fi păstrat nu memoria unei tragedii de masă, ci a unei dispariţii individuale apoteotice într-un tsunami.
Zăpezile de altădată devin amintire pe zi ce trece, iar aspiraţia la un Crăciun fără zăpadă înseamnă, tot pe zi ce trece, dovada supremă că omul „cu posibilităţi” face parte din „lumea bună”, permiţându-şi vacanţe exotice. Poate fi el obez „postmcdonaldian”, televizoman convins, ori simplu tub digestiv umflat cu mici şi bere. Chiar dacă nu şi-a cunoscut nici măcar dealurile din jurul satului sau urbei natale, el face turism pe glob deşi, adesea, pus să arate pe un mapamond locul ultimei sale vacanţe are reale dificultăţi. Soseşte mândru de la capătul lumii, descriind cu lux de amănunte „ce mănâncă ăia”, cum a fost hotelul, piscina, plaja îngrădită, aeroportul, preţurile. Eventual arată fotografii prost încadrate, cu el lângă „obiective turistice” consacrate, ilustrate mult mai bine în orice ghid de buzunar. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi diverse alte „carte” şi declaraţii antropocentriste i-au dat până şi celui mai nevolnic biped dreptul ca, plătind, să îşi înlocuiască lipsa de abilitate prin posibilitate. „Omul potrivit la locul potrivit” a rămas o zicală desuetă, fiindcă oriunde în lume numai banul mai este la locul potrivit.
Din când în când Terra se scutură şi câte un val tsunami mătură plajele. În coada ştirilor despre zeci de mii de victime omeneşti – „ turişti din toate colţurile lumii” –, soseşte şi o veste măruntă şi oarecum stranie: nici o sălbăticiune din acele locuri şi nici un animal domestic aflat liber nu au fost surprinse de tsunami.
ABILITATE, POSIBILITATE 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 27 februarie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment