ADRENALIENATII1
foto: Nicolae Dărămuș
De ceva vreme, ori de câte ori mă refugiez în păduri retrase, de undeva răzbate urletul cătrănit al vreunei drujbe, urmat de inconfundabilul zvon al prăbuşirii arborelui, asemenea unui ultim şi adânc oftat. Liniştea e scurtă de fiecare dată şi ţipătul dinţilor de oţel, scormonind într-un alt trup verde, pătrunde codrii cu o nouă moarte. Dintre valurile de molizi se ridică în răstimpuri şi duduitul camioanelor, amestecat cu icnete de fiare hurducate, semn că grămezile de cadavre vegetale, într-un du-te-vino cotropitor, pleacă spre morgile progresului rentabil: Schweighofer, Egger, Kronospan, spre gatere mai mărunte, trenuri şi vapoare aşteptând prin porturi. Dimineaţa devreme şi la căderea nopţii, focuri de armă stârnesc ecouri şi, uneori, sub cer, helicopterele zdrelesc aerul, transportând spre singurătăţi alcătuiri industriale stranii, spânzurate sub carlingă.
Efortul concentrării la frumuseţea naturală mi-a devenit un exerciţiu obligatoriu prin pustietăţile verzi şi, deşi cazna lui e tot mai mică, bucuria de a fi acolo îmi e stâlcită de tristeţea celui care ştie.
În jurul meu, toate – arbori, ape limpezi, sălbăticiuni – pătrunse de viaţa fără început şi fără sfârşit îşi trăiesc prezentul demn, în vreme ce, undeva prin birouri elegante, ecoteroriştii abia alfabetizaţi, prin simplă aritmetică le hotărăsc moartea: pădurile devin metri cubi de lemn, râurile cu păstrăvi înseamnă kilowaţi, iar sălbăticiunile dau piei, kilograme de carne şi trofee.
Sub mâinile hulpave şi frunţilor lor înguste „corola de minuni a lumii” nu e lucrare dumnezeiască, cum nu le sunt fraţi întru Domnul nici semenii bipezi de care se despart asigurator prin garduri prevăzute cu pitbuli, camere video, ziduri înalte, maşini blindate şi gărzi de corp, toate însemnând frică. La fel cum tot frică denotă şi neobosita lor alergătură spre a-şi dovedi şi a dovedi lumii că există, mereu prin altceva decât sunt ei în fapt. Căci frica e una singură: frica de moarte. Cea pe care, în mintea lor, o înving prin făcături „durabile” – „investiţiile” – şi pe care, prin notorietate şi „viaţa din plin trăită”, vremelnic o uită. E de ajuns apoi un accident grav, o boală fără leac şi, dintr-o dată, nemuritorii topurilor cu miliardari devin ce-au fost şi mai puţin decât atât.
ADRENALIENATII2
foto: Nicolae Dărămuș

Până la proba adevărului însă, demonstraţiile lor publice fac deliciul proştilor, iar închipuitele invidii stârnite în „duşmani” – cum corect glăsuiesc maneliştii – le hrănesc flămândul vid cerebral. Ei sunt pragmatici în slujbe şi iubitori de adrenalină în timpul liber. Au învăţat cele două cuvinte – „pragmatic” şi „adrenalină” – de îndată ce le-au auzit şi au prins să le folosească înainte de a le cunoaşte toate sensurile. Sunt la modă şi le e de ajuns: pragmatismul asigură reuşita, iar banii acesteia le permit achiziţiile generatoare de adrenalină.
Lipsa de scrupule – handicap obligatoriu al pragmaticului de succes – a devenit virtute, iar mărturisirea publică a adrenalino-dependenţei este marca „rafinată” a statutului său social. Contra cost, revistele mondene şi televiziunile roiesc în jurul weekendurilor şi vacanţelor sale, deşi abilităţile lui se reduc de cele mai multe ori la folosirea unui motor puternic: de automobil, de motocicletă, de ambarcaţiune şi, mai nou, de avion. Banala şoferie, cu amintitele ei variante, capătă strălucirea banilor mulţi daţi pe acea maşinărie scumpă şi a costurilor anuale ale practicării hobbyului. Încă un zid invizibil s-a ridicat între el şi plebe, între lumea lui „exclusivistă” şi lume: preţul care lui i-a dat „valoare”, cum la fel de adevărat cântă aceiaşi manelişti.
Între pragmaticul de succes şi ceilalţi – oameni şi necuvântătoare – cel mai vechi zid din lume, tot invizibil, îşi pierde irepresibil fiinţa: bunul simţ. Sfărâmat sub asediul celor cu „viaţa trăită din plin”, bunul simţ îndeamnă mereu la retragere spre sihăstrii tot mai strâmte, alături de sălbăticiunile păţite, hăituite şi bănuitoare.
Sunt mulţi ani de când îmi condusesem un prieten neamţ într-un munte cu cerbi, să le ascultăm boncăluitul. După ceasuri de umblet şi aşteptare, sub amurgul roşu străbătut de mugete, el şi-a manifestat bucuros o stranie uimire: aceea că în timpul scurs nici un motociclist şi nici un automobilist cu 4×4 nu trecuseră pe drumeagurile noastre şi nici zvonul vreunui motor depărtat nu ne tulburase cerbii. Nu i-am prea înţeles uimirea şi bucuria că fuseserăm singuri. Mi se păruseră fireşti, i-am spus asta şi m-a lămurit: „La noi în Germania am fi fost asaltaţi cu siguranţă de vreun sportiv cu motor, căruia nu îi ajung şoselele. Dar va veni şi în România boala asta.”
Aflu că de un timp, în Europa, cotropirea spaţiilor sălbatice e tot mai limitată prin legi. „Adrenalienaţii” continentului, invitaţi de autohtoni asemenea lor – mai noii îmbogăţiţi cu motoare tari – şi-au mutat arenele în, cândva, celestele singurătăţi carpatine. O ultimă dovadă că, înainte de toate, „exclusiviştii” adrenalinei motorizate au exclus din lumea lor bunul simţ.
ADREALIENATII3
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

2 Comments

Leave a Comment