GELOSUL

Rolf si Ralf au fost doi lupi get-beget crescuţi de mine. Rămaşi orfani după împuşcarea lupoaicei-mamă, ei ajunseseră la vârsta de aproape un an, iar ţarcul de care dispuneam le devenea pe zi ce trece tot mai strâmt. Cum gratiile grădinilor zoologice româneşti mi se arătau ca o adevărată condamnare la închisoare şi moarte, epistola mea cu nădejdi de rezolvare a viitoarei lor drame a ajuns la Brigitte Bardot. În Franţa, aceasta dispunea de o împrejmuire de mari dimensiuni, unde lupii mei puteau vieţui alături de alţi confraţi; cei mai mulţi salvaţi de actriţă, prin cumpărare dintr-o crescătorie unde urmau a fi sacrificaţi pentru blană. Un astfel de aşezământ încercasem şi eu să fac, dar autorităţile locale îmi respinseseră iniţiativa : „În România există oameni care n-au ce mânca şi dumneavoastră vă arde de nişte lupi?”
Răspunsul vârstnicei vedete a fost prompt: un prieten de-al său şi cospiritual într-ale naturii şi lupilor, Raymond Francis Dubois – scriitor, etolog şi ecolog belgian – urma să mă caute, spre a detalia şi etapiza demersurile legale. Formalităţi tulburi şi complicate, ca întotdeauna când în România se naşte o iniţiativă limpede. Ce interese are ăsta în chestiune, cine este îndărătul lui, cam ce-i iese tipului de aici? etc. – fuseseră întrebările născute pe feţelor vâscoase ale oficialilor. Toate, împiedicând în cele din urmă transferul sălbăticiunilor.
Omul, lider al „The Wolf Federation”, îngrijea într-un ţarc de două hectare zece lupi, aşadar, binişor mai puţini decât cei optzeci ai franţuzoaicei. Avea deci loc pentru lupii mei, avea şi cu ce-i întreţine. Cum însă organizaţia veghea şi la confortul animalelor captive, telefonic, eminentul activist „pro natura” – aveam să văd asta cu prisosinţă mai apoi – m-a anunţat că vine în România să vadă animalele. Şi a venit.
Povestea mea, de fapt, abia acum începe, fiindcă temerile nu-mi erau mici: lupii mei erau învăţaţi doar cu mine. Îi crescusem de pui. Mă aşteptau sărind pe lângă gard atunci când mă zăreau venind cu nelipsita găleată galbenă – găleata lor – din care scoteam „bunătăţile” zilnice. Bunătăţi monotone: carne, ficat de cal şi – culmea, veţi zice – mere, pe care cu o poftă grozavă le înghiţeau aproape întregi, strivindu-le pripit printr-o singură clămpănire a fălcilor.
Intram în ţarc, înconjurat de ţopăiala şi schelălăielile lor duioase şi îngenuncheam. Împărţeam carnea cu amândouă mâinile, cu gesturi simetrice spre dreapta şi stânga, concomitent, spre a nu genera frustrări acestor etern flămânzi tandri. Împărţeam şi mângâieri, mereu atent spre a nu fi răsplătit cu vreo limbă caldă, administrată cu recunoştinţă şi iuţeală de fulger pe vreun obraz. Da, lupii mei erau învăţaţi numai cu mine şi viitorul lor contact cu un străin – fie el şi mare protector al naturii şi lupilor – mă îngrijora.
Înalt, bine legat şi cărunt, Francis – cum m-a rugat să îi spun de îndată ce ne-am cunoscut, deşi după ani îmi putea fi tată – s-a apropiat calm de ţarc. A păşit înăuntru şi, dintr-o dată, toate fricile mele s-au topit. Ca la un semn nevăzut, lupii mei s-au apropiat cu boturile întinse, privindu-l în ochi. Omul s-a lăsat într-un genunchi şi cel mai îndrăzneţ dintre ei, Rolf – fratele dominant – şi-a pus labele din faţă pe genunchiul ridicat, înălţându-şi nasul spre nasul noului prieten. Ralf nu s-a lăsat mai prejos, înghesuindu-se şi el pe coapsa cealaltă, cât mai aproape. Mâinile mari ale lui Francis – a căror strângere caldă şi fermă îmi va lipsi din acest an toată viaţa – au prins să îi mângâie, adiindu-le peste creştete şi coame, în vreme ce cu glas stins le vorbea.
La câteva zile după memorabila întâlnire, a vrut să îmi vadă lupii un alt individ. Amic pe atunci, fanatic vânător, deţinător – printre nenumărate trofee – şi al recordului mondial la blană de lup; numeroase şi mari blănuri de lup ornându-i toţi pereţii locuinţei, mereu neîncăpători pentru atâta „glorie” vânătorească. Mi-a telefonat şi a venit.
Zeci de metri îl despărţeau încă de ţarc atunci când, ca purtaţi de un vânt aspru, lupii mei s-au înghesuit în extremitatea îngrăditurii, cu urechile culcate pe ceafă şi cozile făcute cârlig între picioare. Şi, deşi individul se apropia tăcut, cu paşi rari, liniştiţi, neliniştea lor creştea ca un val. Iar pe când insul a ajuns lângă ocol, captivii au început să plângă deznădăjduit, pentru ca, brusc, să încerce evadarea. Salturi disperate pe gardul de sârmă împletită, haotice, aproape atingând culmea acestuia, alergătură înfricoşată la baza lui, roată, doar-doar se va găsi undeva vreo spărtură prielnică depărtării din preajma răului.
Pe om l-am rugat să plece.
Am intrat la ei şi, tremurând din tot trupul, aşa cum nu i-am văzut nici pe gerul năpraznic al iernii, lupii s-au lipit de mine. Scăpaseră.

CU FRATELE MEI MIC

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

1 Comment

Leave a Comment