Fericirea serii începuse cu gustul durabil al unei căni de ceai. O datoram unui vechi prieten. Bătrâna colibă răsărită-n cale, jocul flăcărilor, ceaunul în care fierbeau lujerii de zmeură și poveștile noastre – unele ruginite, dar vii –  nu puteau avea alt nume.

50. CAND GOLUL.1
foto: Nicolae Dărămuș

Iar dimineața, punând peceți de soare pe vârfuri în vreme ce-n strâmtoarea văii stăpâneau umbra și bruma, ne-a îndemnat pașii spre creastă. Acolo ne-a întâmpinat un țap negru: tânăr, trăpând către noi, curios și încrezător ca orice ființă pură.

50. CAND GOLUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Ajunși pe culme i-am văzut și cioporul… Mic.

POZA 3,DE FAPT copy
foto: Nicolae Dărămuș

O binecuvântată amintire din raiul caprelor negre care fusese până nu demult Retezatul.

Ceva mai sus am întâlnit și cu urmele omului: întinse postăți de jneapăn incendiate de  ciobani.

50. CAND GOLUL3
foto: Nicolae Dărămuș

50. CAND GOLUL.4
foto: Nicolae Dărămuș

Trecuseră numai cinci ani de la ”retrocedarea” Retezatului spre urmașii vechilor proprietari. Defrișările abuzive și absolut legale începuseră sub ochii bunului meu prieten, cel care păstorise muntele pomenit, apărându-i viața – din ape, din păduri și pajiști  alpine – cu prețul zbuciumului și sănătății. Guido Toniutti era silvicultor cu vocație… Cum rămăsese și după pensionare, când îi spusesem: ” Ai păstrat Retezatul pentru hoții de azi… Cei cu acte-n regulă”. ”Nu , Nicule!… L-am păstrat ca să fie!”- mi-a răspuns.

În seara aceea însă, de pe vârf, Guido a privit îndelung depărtările, iar când ne-am întors la colibă mi-a zis:” Aici nu cred că voi mai urca vreodată”.

50. CAND GOLUL.5
foto: Nicolae Dărămuș

În urmă cu o zi, undeva pe malul Râului Mare, trecuserăm pe lângă vagoanele-dormitor ale unor drujbiști. Mizerabile, ca și nevoiașii dinăuntrul lor. Noile împroprietărite, nepoatele grofului Kendeffy – aflate la Budapesta și Londra  – scoseseră la licitație parcele din Parcul Național, lemnul ajungând la fabricile austriacului Schweighofer.

Când după doi ani am propus prietenului meu să urcăm iar, mi-a spus cu amărăciune că-n ”căldarea noastră” nu mai sunt capre. Vânătorii străini, aduși cu elicopterul de firme cinegetice românești – căci ”timpul înseamnă bani”  – le culeseseră în anul următor una câte una.

16 iunie 2016

This post is also available in: Romanian

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment