SINGURATICUL (POVESTE CU POST SCRIPTUM)

SINGURATICUL (POVESTE CU POST SCRIPTUM)

Eram în școala primară când în paginile unei cărți am văzut conturul unui țap ibex ale cărui coarne mi-au părut o eroare a naturii, dacă făptura va fi existat… Fusese zugrăvit pe pereții unei grote de către ”omul primitiv” care, după linia acelei schițe, mie îmi păruse doar talentat; dovadă că ”darul” nu ține de vremuri și școli. Știu că reținusem vechimea „operei” – vreo 17 000 de ani – nu și numele peșterii Lascaux , aflat mult mai târziu.
Ca unul crescut la sat, cu caprele eram învățat. Iar despre țapi, ce să mai zic?… Bărbile stufoase și coarnele adânc inelate, prelung răsucite și aruncate-n văzduhul spinării confereau acestora o prestanță pe care nicicum nu o găseam – comparațiile părându-mi firești la anii aceia – la berbeci, oricât de învârtite le-ar fi fost armele. Curios e că țapul rămânea preferatul meu, chiar și atunci când era ”șut” – lipsit de coarne adică; silueta mătăhăloasă – unde barba amplă se îmbina cu blana lungă a gâtului, umerilor, flancurilor și coapselor, atârnând până la pământ uneori – emana o forță naturală, de care nu erau străini nici ciulinii încâlciți în păr – aspri pe măsura firelor – și purtați cu indiferență, asemenea unor trofee, dovezi totodată ale vitregiilor din care ieșise.
Țapul cu uriașe arme din peștera veche îmi rămăsese însă în memorie alături de tiranosauri și alte creaturi dispărute de pe fața pământului, până când l-am revăzut fotografiat cocoțat pe stânci, într-un tom de zoologie, unde îi erau dedicate o sumedenie de rânduri. Așadar, făptura există! – mi-am spus și dintr-o dată țapii copilăriei mele au dobândit imagini mai smerite… Ca să vezi ce poate să însemne mărimea coarnelor, până și în mintea unui prunc!…
Au trecut aproape cincizeci de ani până să zăresc primul ibex, o femelă slăbuță, undeva în Alpii Iulieni ai Sloveniei. Pe țapul care să îmi amintească de desenul din peșteră nu-l întâlnisem însă. Și asta nu fiindcă n-ar fi fost la îndemână găsirea unuia pe lângă potecile turistice ale Alpilor… Altceva era la mijloc: țapul dorit, pe lângă viguros, trebuia să fie singuratic și neînvățat cu turiștii… Sălbatic!… Măcar cât se mai poate în ziua de azi, când omul a pus stăpânire pe tot.
Când l-am găsi în amiază, culcat sub stâncile unei șei sterpe – cum sunt mai toate la 3000 de metri altitudine – s-a ridicat.


foto: Nicolae Dărămuș

S-a uitat la mine întrebător, vreme în care aparatul îmi atârna la coapsă, ca cea mai inutilă sculă posibilă. Într-adevăr, n-aveam ce căuta acolo: potecile oamenilor erau altele… Decis, a pășit spre vale. Calm… Ajuns departe, s-a întors învrednicindu-mă cu o privire și s-a topit într-un târziu printre bolovanii de culoare blănii. Obturatorul a clipit des, iar când l-am pierdut din ochi timpul și-a reluat curgerea.


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș
……………………..
P.S.
Da… Timpul și-a reluat curgerea și mi-am sunat soția. Urcase în urma mea, tihnit, acceptându-mi – ca de atâtea alte ori – pașii mai grăbiți. Îmi cunoștea dorința și chiar ea insistase să mai urcăm o dată că, ”Cine știe?… Poate-poate!…”. Mi-a răspuns… Ajunsese aproape, însă steiurile ne împiedicau revederea. Am alergat spre ea într-un suflet, abia atingând pietrele, și i-am arătat isprava. Ca și când aș fi avut vreun merit. Bucuria nu avea nevoie de alt nume. Și totuși, nu-mi era întreagă…
Nu știu cât de singuratic fusese țapul meu, dar eu nu eram singur… Doar că mă lăsasem pradă dorinței – mândriei deopotrivă – iuțind mersul… Dacă n-aș fi făcut-o sunt sigur că, pe același drum urcând, căutând, am fi zărit ”trofeul” împreună.

ÎMPĂRTĂȘIND ZBORUL

ÎMPĂRTĂȘIND ZBORUL

Perechile de acvile trăiesc ”împreună la bine și la rău”, fără jurăminte, cât timp le e dat să facă umbră pământului. Umbră doar, fiindcă viața lor – în văzduh, pe țanc ori vârf de abori – e un permanent zbor, în înaltul necuprinsei biserici, sub cupola ce-și schimbă zugrăveala după bunul plac al Creatorului. Asta în vreme ce soții simt că placul e bun și nicidecum ”capriciu al vremii„.
Cu puțină imaginație – puțină, anume spre a mai stinge din aburul poveștii – după canoane omenești, binele vieții vulturești ar ființa doar când e vreme frumoasă, în ceasurile de odihnă sau când – prăduind fără îndestulare – părinții potolesc foamea pântecului și a cuibului plin de guri; altcumva spus, un bine precar, cu totul nemulțumitor pentru cei al căror belșug e altceva decât clipa.
Când am avut parte, am zărit acvilele însoțindu-se în largi spirale din care, în răstimpuri, își trimiteau spre oameni glasul. În tânguiala lui ascuțită, asemenea unui sonor pumnal încovoiat, deslușesc mereu un mesaj de compasiune adresat omului. O avertizare asupra însingurării și eternei așteptări.
Cel ce-și ridică ochii pe firul straniului țipăt, uită însingurarea și așteptarea. Și, dintr-o dată, se simte părtaș zborului. Repetând exercițiul chiar în lipsa acvilelor! – mai ales așa,… asta cerând multă imaginație – omului pot să-i crească aripi, fiindcă difuzul amestec de melancolie și invidie poate fi un bun antidot.
Într-o zi mi-a fost dat să văd însă o singură acvilă: o acvilă țipătoare mică, după cum au botezat-o ornitologii. Se așezase în creanga unui păducel și, cât era largul, pereche nu se zărea. Era pesemne tânără, aflată în așteptarea binelui, după bunul plac al Celui de Sus. Cel care avea să o salveze de însingurare.

ATENȚIE!… ”EU SUNT CEL CE SUNT„ SE IA!

ATENȚIE!… ”EU SUNT CEL CE SUNT„ SE IA!

Ființa m-a privit doar… Nu cerea nimănui nimic: nici măcar să fie lăsată în pace. Omenescul din mine a fost mai tare însă decât tăcutul ei mesaj și mi-am apropiat obiectivul; întrucât a fi orb dotat cu aparat foto nu e lucru rar…Făptura nu s-a precipitat, n-a sărit ca cineva deranjat de aplecarea uriașului. Pesemne că nu se simțea cineva. Doar a pășit fără grabă pe tijele de verzi, pipăind sevele clorofilei, și a refăcut distanța… Apoi m-a privit iar, ca la început. Simțise că uriașul nu era un pericol, dar…
Ochii ni s-au întâlnit de data asta și, în sfârșit, am văzut! Pe firul luminii, ”Eu sunt cel ce sunt” pătrunsese.
Brusc, m-am simțit mic. Tare mic… ”Eu sunt cel ce sunt” trebuia să mă fi stăpânit înainte de ”asalt”, fiindcă nu eram fotograf. Și tocmai mă întâlnisem cu Marea Lucrare, ce doar în mintea omului era ”un biet brotăcel”.

CÂNT-DESCÂNTUL COPILĂRIEI

CÂNT-DESCÂNTUL COPILĂRIEI

Nu știu dacă manta – sau călugărița, cum i se mai spune – cunoaște cânt-descântul pe care eu, prunc fiind, trebuia să-l urmez cu sfințenie de cu zori, în fiecare zi:

”Dimineața, când mă scol,
Mă duc iute și mă spăl:
Fața-ntreagă, gâtu’ tot
Și mâinile pân la cot”.

Așa-mi spusese bunica să fac, fiindcă ”așa fac copiii ăi cuminți”. Ca apoi, ceva mai mare fiind, să-mi spună că ”așa fac ficiorii ăi vrenici”.
Nu știam ce înseamnă ”vrenic”, dar bănuiam că numai ceva de bine poate fi, că știa ea ce zice… Au trecut ani mulți până m-am învrednicit să înțeleg și a fost bine. De restul trupului se îngrijea râul în care mă scăldam de dimineața până seara.
De cânt-descântul meu și-a adus aminte fotograful când a privit prin obiectiv ”spălatul” călugăriței:


foto: Anca Dărămuș

” Fața-ntreagă, gâtu’ tot
Și mâinile pân la cot”…


foto: Anca Dărămuș

Termina și o lua mereu de la capăt. Iar și iar. Vreme în care timpul a stat și lumea s-a redus la palma de văzduh dintre două frunze. Călugărița respecta cu sfințenie cânt-descântul, așa cum aflasem demult că se cuvine. Cred că îl simțea. Pesemne de aceea oamenii de știință, copleșiți de evidențe, au botezat-o Mantis religiosa.

TRIMIȘII LUI

TRIMIȘII LUI

Trimișii Celui de Sus, întrupați în fel și chip, au fost la locul lor și aseară… Pesemne că poienile acelea – întreg Pământul chiar! – nu erau numai locul lor, de îndată ce au răbdat și prezența omului…
La început a fost un bursuc… Înfuleca mure de mama focului. Mure mari cât degetul mare de la picior… Ei, nici chiar așa! – vor zice realiștii. Recunosc…Nici chiar așa, dar nici mult mai mici.
Și murii darnici se târau prin ierburi, sub poverile lor dulci, albăstrui-negricioase, ca la sfârșit de august… L-am văzut prea târziu pentru a-i fura, în urzeala pixelilor, chipul… Căci el ne privea demult, în vreme ce noi alegeam locul pândei. Și, pe când l-am ”țintit”, dus a fost.
Apoi am zărit pisica sălbatică, priveghind ierburile din jungla măruntă, aflată la vârful nasului.


foto: Nicolae Dărămuș

Dar cu totul inutil am încercat să o ademenesc eu, chițcăind. Cred că nu chițcăisem prea convingător. Nu îmi iese întotdeauna. Aveam buzele uscate. Asta este!…
Iepurele – trimis de Alice spre țara minunilor care sunt peste tot! – a venit în fugă… Drept care am lăsat mâța într-ale sale.


foto: Nicolae Dărămuș Fotograf site – the-dating.org

Iar căpriorul, aflat la vreo 300 de metri, mi-a răbdat apropierea, pas cu pas.


foto: Nicolae Dărămuș

E simplu, dar cere răbdare… El ațipea rumegând.
Într-un târziu – când nu ne despărțeau mai mult de vreo 30 de pași – s-a sculat lenevos și, urmându-și consoarta, s-a topit în umbre.


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

Da… Trimișii Domnului, întrupați în fel și chip, au fost acolo. În lumea lor. Care e și a noastră.

SFÂRȘIT DE AUGUST

SFÂRȘIT DE AUGUST

Înserările sfârșitului de august cădeau tot mai pripite. În după-amieze blânde Soarele, adunându-și puterile din urmă, risipea lumina panicat de apropierea nopților grele. Apoi, sorbit de nevăzute și adânci văzduhuri, luneca iute dincolo de zări, însângerând cerul. Era ceasul lor: al discreților vânători fără vină: ulii șorecari și vulpile.

Sub streașini de frunze, adunasem căldura ca o șopârlă… Nemișcat. Când răcoarea umbrei m-a învăluit, nu departe și-a oprit zborul întâiul pândar: îmbrăcat în zale ușoare, cu privirea aspră și gheare necruțătoare: vie statuie a înșelătoarei tihne. Numai șoarece să nu fii!…


foto: Nicolae Dărămuș

Dincolo de el, la sute de pași, o vulpiță ieșise din codru. Adulmecând, năzuia spre aceleași prăzi.


foto: Nicolae Dărămuș

O vedeam abia, prin ochiuri de frunzare. Am s-o chem – mi-am spus. Și am chițcăit… O dată, de două ori… Urechile au prins zvonul și piciorușele s-au zorit spre ispită. De acum treaba era simplă: nu trebuia decât să o aștept, privind-o prin obiectiv. Dar ce umblet grăbit avea, drăguța!… Așa-i…Foamea dintr-astea face… Totuși ceva-ceva a făcut-o să șovăie. Să-i fi dus vântul miros de om?… Numai asta putea fi. Și ce aproape ajunsese!… Despărțiți de cortina verde și tremurătoare ne-am studiat țepeni, fiecare așteptând mișcarea celuilalt. N-am cedat, dar boarea și-a încheiat misia, păcăleala n-a mai ținut și prin plasa clorofilei i-am mai zărit o clipă unduirea.

Eram iar singur… Dar nu!… Ca de atâtea ori, m-am simțit privit. M-am întors încet și, la vreo 40-50 de pași, l-am văzut pe el. Era perfect!
Ba și mai și! … Drept care pe loc l-am botezat: Mai Mult ca Perfectul. Nu-i pentru cin’ se pregătește, ci pentru cin’ se nimerește – mi-am zis. Chițcăisem convingător așadar.
După prima declanșare cred că m-a deslușit, fiindcă s-a uitat țintă în obiectiv.


foto: Nicolae Dărămuș

Era însă prea sigur pe el ca să plece. Și, minute în șir și-a arătat autoritatea. Aveam de a face cu stăpânul locului. Se întindea, se ghemuia, ședea, se culca-n iarbă, se ridica iar învolburându-și impunătorea coadă încât ar fi stârnit până și invidia unui păun… Și o lua iar de la capăt. Ce mai?!…Numai că nu-mi zicea: ”Uite, acum ai ce fotografia, ai de ce te minuna!… N-o mai regreta pe tinerica aceea!”


foto: Nicolae Dărămuș

Obturatorul țăcănea blând, imaginile se adunau și toți eram mulțumiți. Iar când am trecut de păduri, Soarele mi-a amintit că, totuși, multe i se datorează. Merita și el o fotografie.


foto: Nicolae Dărămuș

GLASUL BLÂND AL FIINȚEI

GLASUL BLÂND AL FIINȚEI

Când l-am observat, urca dealul spre fotograf… Mie rămânându-mi doar povestea. Ce-l chema abitir într-acolo, făcându-l să părăsească postata de lucernă, numai Dumnezeu putea ști… Dumnezeu și el.


Foto: Anca Dărămuș

Dintr-o dată s-a oprit, cercetând arătarea cu chip întunecat, ce-l privea printr-un ochi mare, rotund și negru… Cam așa îmi închipui că se arătase minții lui fotograful. A mai făcut un pas, încă unul, să se lămurească. Proiectată pe amestecul de verde și cenușiu al pădurii, silueta omului părea de acolo. Crescută. Și, ceea ce ochii nu deslușiseră îndeajuns, au făcut nările: miros de om!… A tresărit scurt, dar Ființa i-a spus că nu e pericol. Trăpând lent, s-a îndepărtat totuși spre lizieră. Dincolo de ea, între umbre și raze, era numai cu ai săi.
Fotograful l-a privit cu recunoștință și, neașteptat, s-a simțit privit… S-a întors încet, ca să nu sperie, dar n-a văzut mare lucru. La început. Apoi a văzut: trimisul Ființei era mărunt și ager…


Foto: Anca Dărămuș

Dovadă că spiridușii există. Trebuie doar să fii acolo și să porți inima cu tine.


Foto: Anca Dărămuș

MIJLOCITORUL

MIJLOCITORUL

Dacă ar fi fost să aranjez întâlnirea între oameni n-aș fi îndrăznit. Așa însă mi-am luat inima-n dinți. Și, la propriu, chemătoarea. În răstimpul unei răsuflări, din pumnii strânși a ieșit atunci țipătul căprioarei; ascuțit și stins, ca-n spaima unui prunc atins de vis. Liniștea foșnitoare s-a închegat iar, mai adâncă decât tăcerea, și nădejdea a invadat poiana. Apoi, odată cu zădărnicia așteptării, îndoiala.
Poate că am chemat prea încet, mi-am spus . Liziera de care-mi lipisem ochii era departe și, dincolo de ea, întunericul verde rămânea mut și plin de promisiuni… În văzduh am înfipt altă chemare, mai îndrăzneață, fiindcă iubirile codrene din iulie așa sunt. Și de îndată pădurea s-a înfiorat sonor: ”Broöö!” O dată, de două ori… de trei ori, tot mai aproape, învăluindu-mă. Știam… Așa brăhnește căpriorul. Săltând. Fie speriat, îndepărtându-se, fie grăbind încrezător spre vreun dorit iatac de frunze…


foto: Nicolae Dărămuș, designer site-  ebonycam

Dintre arbori s-a iscat prudent, cercetând lumina. Am dus iar la buze înșelătoria, suflând în ea ca o boare. Și l-am convins.


foto: Nicolae Dărămuș

A trăpat hotărât spre mine și obturatorul a țăcănit rar până când ceva, … un miros știut pesemne, i-a spus că drumul e altul. Și a pornit în galop într-acolo.


foto: Nicolae Dărămuș

I-am dat dreptate: pe când urcam, la vreo două sute de pași, într-un luminiș cât batista ațipise ea.


foto: Nicolae Dărămuș

ÎNTÂLNIREA VIEȚII… UNA DINTRE ELE

ÎNTÂLNIREA VIEȚII… UNA DINTRE ELE

Sunt sălbăticiuni a căror discreție m-a făcut să cred că nu le voi întâlni vreodată… Sau că le voi întâlni doar când mă aștept mai puțin. Nicidecum când le caut cu aparatul pregătit. Că îndemânările foto pot ucide bucuria e o realitate pe care am simțit-o însă de multă vreme. Cândva omul era bucuros de întâlnirea ființelor codrene și povestea oricui îl asculta despre ele, într-o înfiorată tihnă. Cea care a născut sintagma ”la gura sobei”. Ferice de cei care știu… Pentru cei mai pretențioși, trăirea era ambientată de flăcările unui șemineu și o pipă cam stinsă în mâna ale cărei gesturi dirijau concertul de vorbe. Nu existau imagini și nici clișeul că ”o imagine face cît o mie de cuvinte”. Căci nu face… Nu are cum. De aceea, după ce aparatul foto mi-a devenit tovarăș, cu greu m-am dezvățat de regretul unei ”scene ratate”; o scenă care nu era deloc ratată, ci vie cât se poate, cum viu mi se depozita în memorie întregul: un loc, un peisaj, personaje, sunete, mirosuri, lumini, emoții; adică cele pe care numai cuvântul le poate zugrăvi. După ce am redescoperit starea, m-am liniștit: ce era al meu era pus deoparte. Și numai de mine – nicidecum de tehnică – depindea să păstrez, spre a o împărtăși, bucuria. Căci îmi rămânea povestea.
Fusese o zi toridă și plecaserăm târziu spre păduri. Pășeam cam în doru’ lelii, fiindcă nu departe, în coastă, o măruntă cireadă își scutura abitir clopotele trăpând spre stăpânii veniți cu apă. Nădejde de surprize foto nu prea era și de aceea întâlnirea cu macii, dirijând un concert multicolor, mi-a părut un mulțumitor cadou.


foto: Nicolae Dărămuș

Înaintam printre pășuni cosite, năzuind spre pădure când, ochiul unei miriști ne-a tras cu ochiul. Înconjurată de codru, chema printr-o portiță. Și au fost de ajuns câțiva pași în lumină fiindcă acolo, atentă la vreo măruntă pradă, înțepenise ea: Ea, în persoană: pisica sălbatică!


foto: Nicolae Dărămuș

Tânără, înaltă, grațioasă. Felină în tot… Departe de aerul suratelor de apartament, alintate și bine hrănite, la care de îndată mi-a zburat gândul. Contrastul pe care hărnicia traiului îl imprimase siluetei era izbitor.
Surprins peste măsură, am declanșat o dată, de două ori, de trei ori…; uitând că am un zoom bunicel cu care i-aș fi furat în detaliu irisul și mustățile. Așa-i câteodată… Abia la al treilea click s-a întors fără convingere, fixând cu ochi uimiți pe cei doi spectatori țepeni-smirnă. Nu m-am putut abține și am întrebat-o moale: ”Dar tu ce faci aici?…” Cred că nu mi-a înțeles întrebarea, fiindcă, arătându-mi coada inelată, a săltat lung spre frunzare.
Din mijlocul miriștii, un căprior ne privise … L-am observat târziu, căci vedeta fusese altcineva. Iar el, pesemne supărat pentru asemenea preferință, s-a hotărât să zboare. Și trebuie să recunosc: demonstrația a fost convingătoare.


foto: Nicolae Dărămuș

URECHEA ȘI OCHII PRUNCULUI

URECHEA ȘI OCHII PRUNCULUI

Era trecut de nouă seara când soția mi-a arătat-o… Un punct închis la culoare, pierdut în verdele pajiștii. Să tot fi fost până acolo vreo 4-500 de pași. De fapt, în lipsa binoclului, nici n-am fost sigur că e vulpe…


foto: Nicolae Dărămuș

Oricum, proba urechii muzicale trebuia făcută. Căci vulpea aude chițcăitul unui șoarece de la peste 300 de metri. Așa zic cărțile și nu o dată am probat adevărul. Drept care, țuguindu-mi buzele, am dat glas… O dată, de două ori… Poate e prea încet – mi-am zis și, pe când să trimit în văzduh ascuțitul țipăt de șoarece speriat, silueta din zare a prins să crească. Și am conchis șoptind: ”Vine ață la noi… Numai să n-o slăbesc”. Venea, biata, în fuga mare, cu nădejdea flămândului și eu chițcăiam de mi se uscau buzele…
Privind prin obiectiv, am deslușit atunci chipul puiului… Și, brusc, m-am simțit vinovat pentru păcăleală…


foto: Nicolae Dărămuș

Lumina – fotografii știu de ce – mă obliga la timpi de expunere lungi, imaginile speranței în galop fiindu-mi mișcate. Așa cum se cuvine unui document.
Când a ajuns la cel mult 10 pași, urechea i-a spus adevărul. Știam și asta: că atunci când vulpea e aproape, e bine să taci, căci simte făcătura.
Pruncul vulpii, deși abia înțărcat, învățase așadar bine lecția. Dacă de la mamă sau din veghea divină, nu pot ști…


foto: Nicolae Dărămuș

S-a oprit neîncrezător, cercetând cu ochi limpezi și mirați siluetele nemișcate: două cioate înalte , dinspre care acum, în locul chițcăitului ademenitor, se auzea doar clickul stins al obturatorului.


foto: Nicolae Dărămuș

SOLIA LUI

SOLIA LUI

Poienile, ca niște uriașe buzunare de catifea, îmblânzeau dogoarea. Din când în când, un pui de vânt străbătea lărgimile, împletind căldura zilei cu fuioarele răcoroase furișate din păduri. O invizibilă mână cu mângâieri calme… Înserarea prindea putere topind culorile și doar calicele unor flori albe păreau să amâne ”stingerea”. Alungate în umbrare de vipia lui iulie, acolo aveau să iasă căprioarele… Poate…
Pășeam fără grabă, în binecunoscuta stare ce nu lasă loc dezamăgirii, fiindcă imaginația e totul: va fi și-o altă înserare. Iar fotografii am mai făcut… Nu-i lesne să te pui în starea nădejdii, dar se poate. Și ea e cheia bunelor întâlniri de tot felul când, tocmai fiindcă nu pretinzi, primești.
Cu atât mai mult, atunci când l-am zărit la întoarcere în poiana prin care tocmai trecusem, n-am fost surprins. Răsărise ca din pământ, în mijlocul lămpașelor albe. Și a stat. Nu mult: doar cât să-și trimită solia.


foto: Nicolae Dărămuș

GÂNDURI IEPUREȘTI

GÂNDURI IEPUREȘTI

Sub aerul nemișcat al serii, ierburile prinseră să tremure ca stăpânite de copilul vântului. Timid, indecis și tăcut, oprindu-se ici și colo, nevăzutul prunc străbătea desișul verde, cu mine pe urme… Până când printre lujeri s-a ițit o ureche… Apoi alta, și misterul a prins chip… S-a oprit cercetător, numai ochi…


foto: Nicolae Dărămuș

Am stat și eu. Ne despărțeau șapte ori opt pași, când l-am ochit prin obiectiv. Și, în liniștea asurzitoare, obturatorul a dat glas. Sec și tehnic. Deloc de acolo… Dar el n-a plecat, iar rafala aparatului nu i-a trezit neliniști iepurești. Drept care, aproape identice, imaginile s-au legat…Multe. Și eu m-am pomenit ghicindu-i gândurile:

”Specia asta nu prea vede,
Deși grozavă se crede:
Prin ierbi caută în van,
Folosindu-se de-ochean.
Stau în flori și n-am probleme,
Nu-s bântuit de dileme…
De nu mișc și dacă tac,
Mă va confunda cu-n… mac.”


foto: Nicolae Dărămuș

URSUL GĂINAR… PRECUM POLITICIENII

URSUL GĂINAR… PRECUM POLITICIENII

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

O știre de presă  năucitoare : în cursul acestei săptămâni, într-o singură localitate din județul Harghita, ursul a prădat  101 animale domestice: 12 iepuri, 29 pui de găină și 60 găini adulte.

În această situție, Karda Róbert, primarul localității Sândominic și editor de site-uri – cam chat –  i-a solicitat –  prin intermediul paginii de socializare  – președintelui consiliului județean ca o delegație a primarilor din județ să facă o vizită de protest la București,  pentru a atrage atenția asupra a acestei ”situații intolerabile”. Drept care,  președintele C.J.  Borboly Csaba scrie ministrului Mediului:

„Dacă strigătul de ajutor al oamenilor de la Dănești, Mugeni sau Băile Tușnad cu privire la daunele și atacurile pe care le provoacă aproape zilnic urșii, nu este auzit la București, iar aceste carnivore mari nu sunt relocate sau extrase, atunci ne vedem obligați să mergem la București, deoarece această situație este intolerabilă! Viața oamenilor nu este unealtă politică și nici obiectul vreunui joc al nepăsării!
Pe această cale fac apel la ministrul mediului Grațiela Gavrilescu de a emite autorizația de recoltare în cazul urșilor care atacă oameni. Bucureștiul să nu mai fie nepăsător, să nu se tragă de timp, în vreme ce în județul Harghita oamenii se află în pericol.
Nu lupt împotriva urșilor, ci pentru liniștea locuitorilor din județul Harghita și pentru siguranța lor personală. Sunt dator față de locuitorii județului de a face tot ce îmi stă în putință pentru a pune capăt acestei situații. Deoarece azi omul este în pericol, nu ursul! Toate atacurile trebuie aduse la cunoștința opiniei publice și trebuie raportate și trebuie să vorbim despre acest lucru până când se va lua o decizie la București. Să nu lăsăm ca situația să degenereze, asemenea tragicelor incendii de la clubul Colectiv sau Circul de Stat, să prevenim decesele cauzate de atacurile de urs! Așadar, solicit intervenția de urgență a doamnei ministru Gavrilescu și emiterea cotei de recoltare”.

Așadar, domnul Borboly Csaba  vrea ”cotă de recoltare”… Nicidecum  o anchetă și  eventuala împușcare a unui urs nărăvit…La găini… Sau la om…Fapt, până la această oră,  neîntâmplat undeva în lume. Iar eu n-aș crede ca ursul, ca specie, să aibă ceva cu harghitenii…

Sintagma ”urșii care atacă oameni” fiindu-i  generată acestui președinte de C.J. de nefericita întâmplare în care un a fost rănit de urs, după ce a sărit cu bâta să-și apere turma… Minte, nu glumă!

Nu trebuie uitat, așadar,  că lui Arpad Sarkany, patronul firmei de vînătoare Abies Hunting,  îi crapă buza după vânătorii de urși veniți din străinătate…

Concluzie: dacă urșii flămânzi ”recoltează” găini, vânătorii lui Sarkany trebuie ”să recolteze” urși.


foto: Nicolae Dărămuș

DARUL SERII

DARUL SERII

Ierburile îmi ajungeau la piept. Sub ele – drept sursă a puterilor verzi –  pământul mustea. Înaintam  anevoie și  mlaștina îmi sugea cu guri de vid cizmele, în vreme ce pașii trimiteau în văzduh  zvonul unor săruturi reci, ample, și grele, născute din poftele apei. Da… În liniștea clipelor eram un intrus zgomotos…

Pesemne că ea dormea în răcoarea desișului, căci mi-a sărit de aprope. Am ridicat ”pușca” la ochi și snopul pixelilor a ajuns-o din urmă tocmai când plutea pe valul clorofilei.


foto: Nicolae Dărămuș

Apoi nu i-am mai zărit decât urechile. Darul  îmi era însă de ajuns.

Iar seara, recunoscătoare pentru măruntele pretenții, a mai ridicat spre mine o floare.


foto: Nicolae Dărămuș

SPAIMA BĂLȚII?… GRAȚIA VĂZDUHULUI?…

SPAIMA BĂLȚII?… GRAȚIA VĂZDUHULUI?…

Spaima Bălții era în marginea stufului. Se mișca imperceptibil, cu gâtul drept, asemenea unei fragile lumânări în capătul căreia pândea moartea…


foto: Nicolae Dărămuș

Când cu un ochi, când cu celălalt, înclinând ”periscopul”, scruta adâncimea. În transparența ei, neștiutoare, mișunau prăzi… Și nimic nu părea să tulbure tăcutul ceremonial. Dar, ca fulgerul moartea a zvâcnit și, odată cu clickul aparatului – oleacă întârziat – un pescuț mărunt și-a găsit lunecuș prin menghina ciocului.


foto: Nicolae Dărămuș

Apoi, spaima albă și-a reluat plutirea. Când am ajuns aproape – sigur prea aproape… – spaima bălții și-a deschis aripile.


foto: Nicolae Dărămuș

Și Grația Văzduhului s-a întrupat sub ochii mei, în fâlfâiri ce purtau un trup imponderabil spre cer…


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

Și am rămas acolo, ascultând liniștea. Liniștea… Fiindcă murmurul stufului uscat, tălăzuit de vânt, asta grăiește.

DACĂ TĂCEA, OFFROADER RĂMÂNEA!

DACĂ TĂCEA, OFFROADER RĂMÂNEA!

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

Prietenul meu, Ovidiu Pop, un iubitor al drumeției ”la picior” și al ciclismului, deopotrivă iubitor al drumurilor lumii și naturii – așa cum Dumnezeu a lăsat natura lumii – a avut bunăvoința de a distribui în pagina sa de feisbucluc foto-eseul meu intitulat ”Cai putere de prostie”. El face parte din volumul ”Inocenții marii terori”, ale cărui texte sunt găzduite de site-ul Wildlife România. În eseu psihanalizam inocentele tenebre ale ”mansardei” celor care asupresc spațiile sălbatice cu mașinile lor 4×4 și cu motocicletele de cross, explicând și că locul acestora este în poligoane și pe șosele, nicidecum acolo unde e casa sălbăticiunilor, a arborilor și spațiul liniștii contemplative.
De îndată însă, în pagina prietenului meu, s-a iscat ironic nevoie mare domnul Radu Rusu, comentând :” De acum, toată lumea cu timbre, și la macrameuri și goblenuri!” I-am căutat ”profilul feibuclucaș” și imaginea sa lângă două gipane cocoțate pe stâncile unui munte mi-a spus totul.


foto: facebook.com

Drept care sunt nevoit să îi explic și să explic și altora care n-au priceput…
Așadar, mai sunt ceva posibilități de trai fain, dar pentru cei talentați și dăruiți de Dumnezeu cu har. Căci numai talent nu sunt volanul și accelerația!… E posibil deci să cânți la un instrument, să pictezi, să compui muzică, să scrii literatură, găsiți o soție online pe site , să faci drumeție la picior , ciclism, schi de fond, să faci fotografie, să cultivi grădina – cu dăruire! – să fii un artist-cofetar, să fii un minunat dascăl, să fii om cu vocație pe miri ce domeniu. Ba chiar vidanjor bun!… ”Artist” în ce faci…Om onorabil și generos în pasiunea sa care, în aceste cazuri nu e pasiune , ci iubire. Starea asta bună depinde de imaginație și de educație: de ceea ce se cheamă ”imaginația educată”.
Firește că nu toți au avut parte de așa ceva, căci ființarea pomenită se naște în casele ”cu Dumnezeu” unde, iubirea ființând, oamenii toți – părinți și prunci – trăiesc în ”Eu sunt cel ce sunt” și nu țin să fie ”cineva”, să dovedească ceva cuiva. Abia așa, trăind în adevărata performanță generată de talent, evitând ”vitejiile” de doi bani și competițiile nerostului, evitând dorința – în acest caz – de a învinge (prin puterea unui motor) muntele, oamenii sunt în permanent vii. Nu numai vioi și ”cineva”, când au un ”motor tare” sub buci.… A învinge ce, pe cine, cu ce rost?… Imaginația educată este cea care, prin implinirea talentului, evită și dorința de a arăta lumii ieftina ispravă, săvârșită printr-o cumpărătură pe cât de banală pe atât de scumpă.
Ei, și ce e de făcut când oamenii n-au primit ”imaginația educată” din casa părintească? – ar putea întreba cineva. Nimic mai simplu: lucrăm cu ei prin cuvânt. Este ceea ce fac acum (și am făcut și pe pagina pietenului meu Ovidiu Pop). Că nicio oaie nu e pierdută, decât dacă e lăsată-n plata ei…
Iată așadar că, în afară de off-road și motocross, mai sunt ceva posibilități de adevărată performanță, pe lângă timbre și macrameuri și goblenuri. Posibilități menite bărbaților adevărați.


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

DIMINEAȚA DUMINICII

DIMINEAȚA DUMINICII

(acum câteva ceasuri)


foto: Nicolae Dărămuș

”Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă”- grăise Eminescu. Doar că ”Melancolie” nu se potrivea ceasului dimineții, când soarele învinge iute. Și padina cu cerbi s-a aprins… Doi dintre ei, ceva mai vârstnici, s-au topit după culme.


foto: Nicolae Dărămuș

Al treilea, tânăr și curios – ca mai toți tinerii – s-a oprit, îmbrăcat în aur. Pesemne că nici lui nu-I venea la îndemână să renunțe la jocul dumnezeiesc al cerului… Nu era nicio grabă și nicio primejdie. Doar era duminică…


foto: Nicolae Dărămuș


foto: Nicolae Dărămuș

SPAIMA SPAIMELOR… PĂDURII

SPAIMA SPAIMELOR… PĂDURII

Desișurile s-au răzvrătit sonor, ca străbătute de furtună și, sprinten, ropotul copitelor a năvălit spre mine. Când m-a observat, a schimbat direcția, lăsându-mi frântura unei clipe spre a ridica aparatul la ochi. Și năluca dusă a fost, trezind din somn alte frunzare. Era cu coarnele-n puf, căprior de mai…


foto: Nicolae Dărămuș (site Essay Writing Service )

În urma lui, pâș-pâș, a ieșit în poiană spaima spaimelor pădurii: un cățel de-o șchioapă. Molcom și senin ca o zi de vară… Habar n-avea de nimic… Sau dimpotrivă: știa totul și tocmai de aceea era liniștit. Nu făcuse nimănui vreun rău.


foto: Nicolae Dărămuș

Alegerea

Alegerea


foto: Nicolae Dărămuș

Ridicând receptorul, doar atât am auzit: „Veniţi domn’doctor! Unul dintre lupi a sărit gardul. Nu cred să-l mai prindeţi…”
M-am încălţat în grabă, în urechi cu glasul paznicului, gâtuit de emoţie, copleşit de neprevăzutul situaţiei. Nu dăduse bună ziua, nu întrebase nimic şi nu aşteptase vreun răspuns – semn de pripeală – deşi eu, calm, apucasem să-i spun, sec şi impenetrabil: „Vin”. Şi apoi … n-ar fi avut vreun rost să adaug la panica lui ceva din neliniştea ce mă cuprinsese ca un val rece, de neputinţă. Aşadar – îmi spuneam – un sfârşit lamentabil pentru toate strădaniile acestui an. Lupii mei alegeau libertatea… Era început de februarie. Asta era…Chemarea irepresibilă a neamului îşi trimisese solia şi spre ei, pentru întâia oară, arătându-mi că neastâmpărul acelor zile în strâmtoarea ţarcului nu fuseseră doar o toană. Că libertatea ar fi venit cu foame, frig şi alergătură n-ar fi avut prea mare însemnătate. Dar ea avea să aducă lupilor mei moartea. Moartea în chinul muşcăturii crâncene a unei capcane ori, la capătul unor zile de durere, cu o mână de alice în măruntaie, aruncate în pripă de puşca vreunui nepriceput. Apoi, mai era otrava… Rezervați dinaintea străinilor, dar netemători de om ca fraţii lor sălbatici, aşa aveau să sfârşească lupii mei. Am zăpadă proaspătă – îmi spuneam, şi le iau urma…
Ningea vântuit şi maşina se târa abia printre nămeţii drumului, iar eu mă vedeam în zilele următoare căutându-i pe obcină, ţinând în mâini găleata galbenă cu carne. Binecunoscuta lor găleată galbenă. Aşa voi face… Sau să-i las?… Ce le-o fi scris. E alegerea lor, dreptul lor…Nu mai aveam mult.
Dinaintea mea lunca Humorului, troienită sub viscol, strălucea în amorţire. Nici o mişcare. A fugit prin spatele curţii. Acolo nu e gard şi pârâul Varvatei îl scoate-n pădure din câteva salturi – mi-am spus iar… Nu mai e bănuială, sunt sigur. Las maşina şi fug. Fug… Dar nu mult, fiindcă Rolf e acolo, înconjurat de alb şi libertate. Drept, nemişcat, ca-n faţa unei mari cumpene. Aşa cred, aşa îmi place să cred…
Ninge liniştit și, dintr-o dată, chemarea pădurii de dincolo îmi pare neputincioasă dinaintea glasului meu: „Rolf!…Băiatu’ tatii!”…
Ninge liniştit cu adevărat şi prin urzeala de fluturi albi un lup aleargă spre mine. Un galop nebun, neauzit şi prelung ca un zbor. Dintr-un nor de argint, un lup cu ochii galbeni pluteşte la nesfârşit, tot mai aproape… Imponderabil şi neabătut, pe firul privirilor întâlnite… Şi cad acolo în puful zăpezii sub îmbrăţişarea lui tandră, troienit de fericire. Am ochii umezi şi mâna pipăie într-un buzunar o inutilă cheie.


foto: Nicolae Dărămuș

Viaţa medicală, 18 iunie 2003 – vol. Dregătoria cârtițelor, ed. Eco-Logic, 2005

RUGĂCIUNEA

RUGĂCIUNEA

Acum, secretul meu nu mai e secret. Cu ani în urmă l-am spus celor din casă, apoi unor prieteni. Nu-l puteam tăinui, fiindcă e de mare folos oricui. Atunci – ar putea întreba pe bună dreptate un ”căutător” – de ce l-ai ascuns atâta timp? … Adevărul e că nu l-am ascuns, ci doar am uitat de starea aceea. Cum de s-a întâmplat, poate înțelege oricine, de îndată ce-l voi deconspira povestind. Iar practicarea ”rețetei” e cheia multor reușite. Totul e să izbutești întoarcerea.
Pentru unii va fi o întoarcere ușoară și la îndemână. Una pe un drum știut, până-ntr-un loc cunoscut și senin. Pentru alții va fi o grea încercare, ca la explorarea oricărui ținut necunoscut. Ea însă merită făcută cu toată credința, fiindcă abia așa va ajunge fiecare în locul pomenit: locul său. Dar, să nu mă mai lungesc…
Eram la bunici. La bunicii care m-au crescut, de la șapte luni la șapte ani. Nu e joc de cuvinte. Așa mi-a început viața și a fost viață! Nici mai apoi n-am plecat de acolo decât pentru școlile celelalte și, pe măsură ce anii mi s-au strâns, simt că n-am plecat de acolo vreodată. N-am așternut pe hârtie decât rar din amintirile acelei vârste tinere, de teamă că, prin nepriceperea condeiului, le voi strica. Dar nu ăsta e subiectul, deși , într-un fel, chiar ăsta e.
Nu știu câți ani putusem avea – tare puțini, oricum – când începusem să mă rog la Dumnezeu pentru sănătatea și viața bunicilor. O făceam în genunchi, șoptind seară de seară, privind spre răsărit – cum îmi spusese mama (că așa le spuneam lor : mama și tata) – și, încredințat că voi fi auzit, îi ceream Tatălui ca bunicii mei să trăiască o mie de ani. Așa mi-a venit mie. O mie. Nu mă rugam ca eu să trăiesc atâta. Faptul se înțelegea: ce rost ar mai fi avut ei fără mine? Fără mine, așa cum eram: prunc. Eram fericit la bunici… Și nu eram deloc dispus să dau vrabia din mână pentru cine știe ce ciori. Nici nu știam de ele. Ani în șir așa m-am rugat și zilnic Dumnezeu ținea cont.
Totul a mers strună până-ntr-o seară când – bine știu clipa – am văzut ceva în icoana aflată deasupra patului: o icoană mare, cu botezul Domnului. Îmi începusem rugăciunea, când ochii mi-au lunecat spre fotografiile mici, vârâte cu marginea în strâmtoarea dintre ramă și sticlă. Ca la țară… Era acolo și o imagine cu părinții mei: tineri, ținându-mă în brațe. Iar eu, mic. Mic de tot… Și brusc, cu strângere de inimă, am înțeles: părinții mei, când veneau pe la noi, erau cam la fel… Eu însă nu mai eram același… Mut de uimire am simțit că, totuși, ceream prea mult Atotputernicului. Și, din acea seară, i-am redus din sarcină. L-am rugat ca bunicii să-mi trăiască doar o sută de ani. Apoi, mărinimos – că Dumnezeu avea de unde!- i-am cadorisit în rugăciune și pe părinți, tot cu un secol. Și așa am ținut-o cu rugăciunea până târziu. Iar Cel de Sus mi-a auzit-o. Mi-au trăit bunicii îndelung, iar părinții m-au însoțit – fiecare după puterile lui – până când când, eu trecând de șaizeci de ani, ei au apropiat secolul. Cred că rugăciunea de copil e tare.
Pe când am trecut de 30 de ani – dacă țin bine minte…- am început să am încredere în mine. Numai în mine. Mare încredere!… Iar rugăciunea mea – dubitând asupra posibilității – începuse să însemne ”dorințe de mai bine”. Și a fost și bine, adesea. Au fost ”multe și bune”, mulțumesc Celui de Sus! Iar cele care n-au fost, s-au arătat tot bune: învățăturii. De aceea cred că, de la o vreme, mi-am amintit de rugăciunea veche și, grație ei, în ruga de azi retrăiesc încrederea. Nu mai am ”dorințe de mai bine”, căci sunt bine. Voiesc doar puterea de a ține drumul ”frăției” celor din Marea Lucrare.
Mi se întâmplă să plonjez în stare și când, umblând prin păduri, caut sălbăticiuni. Cred că pe ele le caut, deși s-ar putea doar să năzuiesc la frăția pomenită. Caz în care, tocmai fiindcă ele sunt mereu acolo, dau peste ele… Sau știu eu?… Poate că ele dau de mine, calea fiind unică. Așa a fost și-n urmă cu câteva luni, într-o amiază de octombrie.
Fusese o dimineață fără glas de cerbi. Ba să nu mint… Se ridicaseră din codri vreo două mugete, abia după răsărit. Mugete lenevite, așa cum sunt ele pe sfârșitul boncăluitului. Ceasurile se scurseseră blânde și-n căldura vlăguită urmăriserăm prin obiectiv doar câțiva fluturi. Păreau să caute vara prin frunze, întârziații nefiind altceva decât amintirea ei. ”Eu aș mai încerca… Știi cum e… Când cerbii tac, trebuie căutați” – i-am spus soției. Ea scăpase de bocanci și, desculță, se așezase-n potecă la odihnă.
Am pășit la deal, privind cerul, așa cum e când privești cerul… Fiindcă umbletul prin păduri nu e caznă de scotocitor înverșunat, ai cărui ochi ”scanează” totul. Nu… Nicidecum. E liniște. E bucurie și cerul are rostul lui… De aceea, când m-am simțit privit, eram aproape. Am dus aparatul la ochi și-am ”tras”, ca să fiu sigur.


foto: Nicolae Dărămuș

Ieșit în potecă, vițelul mă privea demult. Ciuta păștea liniștită printre molizi, semn că toate-s la locul lor, cum la locul său era și silueta din potecă. Fără fereală, am înaintat spre prunc… O fotografie, trei-patru pași , iar o fotografie, alți pași, până când junele abia mi-a mai încăput în cadru. Scutura din când în când capul, pocnindu-și moale urechile, semn de nelămurire. Dar, câtă vreme mama – cea care le știe pe toate – își vedea de treabă, știa și el că-i bine.


foto: Nicolae Dărămuș

Într-un târziu, când vântul m-a trădat, ciuta a ridicat capul și, din doi pași mari, a fost lângă copil. Am redus focala, ca să-ncapă…Ne-am privit, timpul a stat și click-ul aparatului a furat clipa.


foto: Nicolae Dărămuș

Hotărând, mama și-a condus apoi odrasla spre adăposturi și pașii lor, frângând uscături, au adăugat ochilor un adevăr sonor tot mai stins.
Am coborât grăbit spre tovarășa mea, dornic să-i arăt povestea. M-a ascultat cu aerul că știa ceva… Apoi mi-a arătat ea o imagine: mă fotografiase umblând în lumină. Și, chiar eram în ”lumină”.


foto: Anca Dărămuș

Privind-o, cuvintele lui Leonard Cohen îmi vin în minte ”Nu am unde pleca, fiindcă totul este al meu”. Și mă duc cu gândul la rugăciunea mea de prunc.


foto: Nicolae Dărămuș

ÎNTRE IUBIRE ȘI FRICĂ

ÎNTRE IUBIRE ȘI FRICĂ

Toți învățătorii spun că iubirea și frica sunt stările între care oscilează oamenii. Un autor – Gerald G. Jampolsky – chiar rostea definiția în titlul unei cărți mici:”Iubirea înseamnă  renunțarea la frică”. O carte mică întrucât titlul spune tot. E drept însă că, pentru a renunța la frică – cea generată de închipuieli, de gândurile ”omenești” – trebuie să trăiești iubirea ; ceea ce, înaintea a tot, e  o liniște bucuroasă; sau invers: o bucurie liniștită. Ciudat…și nu prea, asemenea conchideri  mi s-au conturat de fiecare dată – și au fost vreo trei – când am ascultat glasul lupilor.


foto: Nicolae Dărămuș (site – milf dating)

Da… Cine a auzit glasul lupilor trăiește liniștea. O bucurie ușor înfiorată de privilegiu. Iar el se simte parte din întregul Lucrării. Cine doar își închipuie glasul lupului trăiește frica. Un gând  doar… el stând confortabil în fotoliu. Cred că ”iubirea înseamnă renunțarea la frică”. Mi-am amintit de toate astea acum, când zăpezile au fost învinse de soare și când urletul lupilor nu se mai aude.


foto: Nicolae Dărămuș

Uciderea în masă a urșilor în județul Bacău: o practică ilegală și curentă, încurajată de oficiali și de etnografi

Uciderea în masă a urșilor în județul Bacău: o practică ilegală și curentă, încurajată de oficiali și de etnografi

“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

În Cotidianul din 23 iulie 2004 publicam textul de mai jos, despre obiceiul popular al ”cetelor de urși” din zona Comăneștilor de Bacău. Am republicat textul  în revista Academia Cațavencu, ilustrat ca acum. Sesizările mele de atunci au fost adresate Parchetului General  (incriminat fiind un deputat) și  cabinetului primului ministru,  Adrian Năstase. Fără vreun răspuns. Era explicabil: promotorul fărădelegilor un deputat al partidului de guvernământ. Am refăcut demersurile scrise de îndată după alegerile legislative din 2004 și instalarea guvernului Tăriceanu, în decembrie. Tot cu rezultat nul.

În scurt timp am mers și la Palatul Cotroceni, unde am avut o convorbire cu doamna Renate Weber, propunându-i informarea președintelui Traian Băsescu asupra situației tragice pe care promovarea legilor liberale avea să o aducă privitor la ecosistemul forestier carpatin. Un material extins depus la Președinție mi-a însoțit demersul. Decursul jafului în anii care au urmat până în ziua de azi – pe lemn și faună – i-a confirmat  conținutul. 

Revin de data asta, despre continuarea uciderii în masă a urșilor în județul Bacău, de dragul unei tradiții imbecile. În continuare oficialii tac, închid ochii la sursele ilegale care procură blănurile ”cetelor”, la prelucrarea  acestora (tot ilegală). Mai mult chiar: extazul  imbecil al jurnaliștilor (chiar și al „oamenilor de bine” de la National Geographic ) confirmă otrava ignoranței fesiviste aproape de nivel național… 

De la câțiva purtători de urși în 2004,  numărul acestora a ajuns în 2016 la multe zeci în fiecare ceată din satele județului Bacău.  Iar fala locală e cu atât mai mare cu cât numărul ”urșilor” e mai mare… Concurența își spune cuvântul…

https://www.youtube.com/watch?v=waZND8wANjg

Hidoșenia acestui spectacol grobian  este greu de descris. Cât despre  valoarea pierderilor privind o specie ”integral protejată”,  biodiversitatea, dreptul la viață al sălbăticiunilor,  într-o Românie care se vrea civilizată,  ce să mai spun?… 

…………………………………………………………………………………………………….

Sicilia de pe Trotuş

Omul care-mi spusese „Aici e ca-n Sicilia, dom’le” nu fusese niciodată în Sicilia. Văzuse pesemne filme care-i inspiraseră comparaţia şi, cu glas schimbat, adăugase: „Dar mafioţii noştri-s mai omenoşi, că, orişicât, nu uită de unde-au plecat…”. Rostise explicaţia cu un ton anume, moale, amestecând neputinţă, veneraţie, invidie, amintind de felul în care vorbeşti despre un popă fără har, lacom, în parohia căruia, prin voia Celui de Sus, te afli. Era taximetrist pe o Dacia hărtănită şi, atunci când l-am întrebat dacă au baroni locali, m-a pus rapid la punct cu simbioza specială dintre pragmatismul locuitorilor şi demnitatea acestora: „Ehe, nu-l cunoaşteţi pe dom’ Cămară… Maare domn, dom’ Cămară!… E drept că, dacă te duci la dânsul cu o problemă şi-l nimereşti în zi proastă, stresat – că are multe pe cap – i se năzare din te miri ce. Zici ceva de i se pare lui şi sare la tine. Te batjocoreşte, te suduie şi, când se ambalează, nu se rabdă. Deh… Te ia la pumni, la pălmi. Îţi cară picioare-n fund până te dă afară. Dar e bine să nu pleci. După ce se răcoreşte, se potoleşte şi-i pare rău. Vine la tine, te ia binişor, te bagă-n casă, te omeneşte ca lumea, îţi bagă şi-n traistă. Nu pleci de la dânsul fără ceva. Nu pleci cu mâna goală, îţi dă şi bani. Maare domn, dom’ Cămară. Are şi elicopter!”.

La adresa dorită, am coborât într-o uliţă noroioasă, dinaintea unei case scunde. Ca din pământ, stăpâna – o femeie trecută de cincizeci de ani – cu privire iscoditoare, m-a întâmpinat închizând poarta în urma sa, semn că dincolo n-aveam ce căuta. Telefonic, o prevenisem asupra vizitei şi din amabilitatea acelei convorbiri nu mai rămăsese nimic. „Aţi venit degeaba, că n-aveţi ce filma… Nu mai avem urşii. Nu mai avem nici unul. I-am vândut pe toţi şi ne-am luat Matiz”. Fotografiile, făcute cu câteva săptămâni în urmă în grajdul casei, înfăţişau douăzeci şi cinci de blănuri de urs brun, unele mai vechi, altele noi, abia argăsite, întinse ca hainele la uscat pe poliţe improvizate, pe grinzi, alături de unelte aflate în neorân-duială şi pânze groase de păianjen.


foto: Nicolae Dărămuș

Am îngăimat perplex şi înţelegător: „Aşa-i, se descurcă omul cum poate… Şi cine a cumpărat blănurile?” „Nu ştiu prea bine”, a continuat gospodina. „Bărbatu’meu s-a ocupat de afacere. Multe blănuri a luat domnu’ deputat. E profesor, dar le are cu etnografia”. Vorbeam despre blănuri de urşi braconaţi…

Am plecat de acolo la Muzeul Etnografic al târgului. Întâlnirea cu exponatele putea să degenereze într-o luptă corp la corp, dacă m-aş fi încăpăţânat să fotografiez în „camera interzisă”. „Fotografiaţi orice, dar nu aici – suna îndemnul muzeografilor. E taxă pentru fotografiere, o plătiţi, dar aici nu fotografiaţi fără aprobarea domnului deputat!”. Mă supusesem, fiind pe teren străin, dar exponatul e unul de neuitat: într-un tablou „foto-color”, de aproape un metru lăţime, domnul deputat, înconjurat de vreo cinsprezece „ursari”. De o „ceată de ursari”, cum li se zice în zonă. Toţi sunt îmbrăcaţi în piei naturale, provenind, se pare, de la urşi mari. Deasupra capetelor purătorilor se află craniile, naturalizate hidos, în rânjete fioroase de ipsos vopsit.


foto: Nicolae Dărămuș / ceată de ursari

De la muzeografi am aflat că domnul deputat este un mare animator al obiceiurilor de Crăciun şi de Anul Nou. „A încurajat formarea cetelor de ursari cu piei originale, dar nu cu imitaţii de blană, ca prin alte părţi.


foto: Nicolae Dărămuș

A urat de Sărbători la Poliţie, la Parchet, la Primărie, la Prefectură. Fotografia e de atunci.” – îmi explicase cu mândrie gazda. Pentru mine, era clar că nici una dintre „autorităţi” nu-l întrebase nimic.

Pe deputat îl cheamă Vasile Miron1 şi a fost profesor de matematică înainte de a fi ursar la PSD. Nu ştiu dacă e una şi aceeaşi persoană cu deputatul care le dă bani de Matiz gospodarilor care-şi vând urşii din bătătură, dar se poate afla. Va fi greu, că-n PSD sunt mulţi ursari, majoritatea cu puşcă.

Mă aflam la Comăneşti de Bacău, judeţul lui Mitrea, Seche, Hrebe, în Moldova „urmaşilor urma-şilor” lui Ştefan cel Mare, în anul 2004, an al negocierii acquis-ului european de mediu, în vederea aderării – fără urşi! – a României la UE. Detaliul de loc l-ar putea interesa pe vreunul dintre subordonaţii domnului procuror general, Ilie Botoş.

Cotidianul, 23 iulie 2004

Poveste de râs

Poveste de râs

Când i-am descoperit bârlogul era toamnă și fruzele arborilor, abia pălite de frig, îmbrăcau încă steiul.


foto: Nicolae Dărămuș

De data asta însă zăpada era stăpână… Și, semn că alegerea fusese înțeleaptă, intrarea grotei lui rămăsese uscată, neatinsă de viscol. Îmi alesesem bine pândele și, ba de ici, ba de colo, am văzut clar totul…


foto: Nicolae Dărămuș

Când a ieșit în lumină a stat câteva clipe, ca năucit de strălucirea albului și, cu un salt lung, s-a pomenit în troianul de sub stâncă… Cam adânc pentru un aristocrat ca el!… Surprins de baia pufoasă, a pășit larg spre neaua subțire, scuturându-și tălpile pe rând, ca de te miri ce spurcăciune, și s-a-întins cât era de lung… Și era!… S-a tras spre vale pe labele dinfață și, frecându-și burta de covorul rece, a lăsat picioarele să-l urmeze blege, neputincioase, ca abia legate de trup. S-a ghemuit apoi, arcuindu-și spinarea spre bolta de cetină și a căscat îndelung… Buzele s-au retras o clipă, dezvelindu-i caninii lungi și menghina carnasierelor: scurt, dar perfect ferăstrău. S-a așezat pe coadă, ”cățelește” și, asemenea mai micilor surate din neamul său, a prins să se spele. Își umezea labele dinainte pe rând – părând mereu nemulțumit de rezultat – le trecea peste bot, peste pleoapele lăsate, peste frunte și urechi, o dată, de două ori,… de nenumărate ori, până când, după semne doar de el știute, lucrarea fu perfectă… Și totuși, câteva ajustări, ca mânuind un piaptăn nevăzut, mai fuseseră trebuincioase…
A pornit apoi spre piciorul stâncăriei, pășind cu băgare de seamă, alegând pas cu pas cărarea. Rotunde, precum niște imaculate flori cu petale împuținate, urmele și-au scris mersul șerpuit, treaptă după treaptă. Jos a ezitat: grămădit de vânt, omătul i-ar fi ajuns la bărbie…Trunchiul unui brad doborât de stihii i-a venit însă în întâmpinare. Și am înțeles: ca stăpân al locurilor, cunoștea bine puntea. O folosise pesemne de atâtea ori spre a ajunge la buza înaltelor faleze sub care umblau caprele negre…


foto: Nicolae Dărămuș

Dar unde-i fiara? – ar putea să întrebe cineva pe bună dreptate, citind povestea…Acestuia i-aș răspunde: fiara nu-i… Nu am fotografiat-o. I-am găsit numai povestea, scrisă limpede, cu alb pe alb. Nu o știe nici măcar soția, care mă fotografia de zor pe când îi deslușeam ”secretele”. Acum o află și ea: deodată cu dumneavoastră. Și pare o poveste de râs…


foto: Anca Dărămuș

Fără să strângă, așteptând iarna

Fără să strângă, așteptând iarna

Ca străbătută de o enigmatică linie, soarta culmii părea împărțită. Creștetul ei, păstrând în noiembrie lumina harnicei clorofile, râdea cerului prin covorul verde; cămară vremelnică pentru rumegătoarele chemate acolo. La început l-am zărit pe el: un tânăr imberb, îndrăgostit de oricine…


foto: Nicolae Dărămuș

Indiferentă la avansurile lui, mama stăruia însă lângă prunc, învățându-l tainele ierburilor.


foto: Nicolae Dărămuș

 


foto: Nicolae Dărămuș

Pe abruptul dinspre râu, la doar câteva zeci de pași, haina verii era învinsă… Galben-cenușie, din ea rămăsese doar o resemnată amintire a Soarelui. Să fi fost de vină vânturile reci, asuprind valea în firească alianță cu goana râului?… Cine știe?…

Acolo, alte surate – părând libere de tentații și îndatoriri – se lăsaseră în voia ochilor…
Ceea ce, trebuie să recunosc, în acele clipe mi se întâmplase și mie. Am văzut-o pe una dintre ele pășind molcom spre buza hăului… Parcă văd că se va opri numai bine – mi-am spus: profilată pe spuma volburii din abis, vegheată de culorile toamnei. Cum norocul trebuie ajutat, câțiva pași puteam face și eu, spre a mă așeza potrivit… I-am făcut și a fost de ajuns.


foto: Nicolae Dărămuș

 

Pădurea la Crăciun

Pădurea la Crăciun

În seara asta-am să te iau cu mine,
Să vezi cum ninge peste munți, de Sus.
Pădurii să-nțelegi cât i-e de bine.
În noaptea-n care s-a născut Iisus.

Sălbăticiuni aleargă pe cărări,
Spre Steaua din izvoare și se-nchină,
În coarne poartă cerbii lumânări
Și lupii cântă lin și fără vină…

Covoare de argint să vezi cum cresc,
Pe culmi și râuri, când le țese gerul,
Cum plaiul nostru parcă nu-i …lumesc,
Când peste el se uită tandru Cerul.

Simțind uimit minunile de jos,
Tu să te bucuri că exiști, tăcut,
În noaptea-n care s-a născut Hristos,
Copilul cel dorit și cel durut.

În seara asta-am să te iau cu mine,
Să vezi cum ninge peste munți, de Sus,
Pădurii să-nțelegi cât i-e de bine,
În noaptea-n care ne-a venit Iisus.


foto: Nicolae Dărămuș

 

„Zâmbiți, vă rog!”, sau despre răbdarea încrederii

„Zâmbiți, vă rog!”, sau despre răbdarea încrederii

Când m-am trezit, vuietul râului m-a pătruns încet, așa cum se topise de cu seară. Eram acolo…
Doamne, de câte ori nu mi se întâmplase asta?… Să adorm pe mal de ape repezi, cuprins în tunetul vreunei cascade ori purtat – da, purtat… – pe susurul undelor, spre a reveni la viață senin, odată cu zorii. Mereu e așa… Izbucnind de la câțiva pași, zbuciumul sonor înseamnă liniște și, mai ales, liniștire; străbătând viața, un fluid unic – întrupat sonor – își impune adevărul, gândurile se limpezesc și auzul rămâne ultima poartă spre lume. O vreme, închiși sau nu, ochii văd în altă dimensiune, până când somnul mă duce-n ea. E clipa în care auzul auzul moare și, odată cu el, dispar toate. Iar dimineata, nu știu… Nici astăzi – când deja ”am o vârstă” – nu sunt sigur asupra întâietății veștilor. Uneori – strecurată prin pânza cortului – o ceață străvezie străbate pleoapele, prin aburul destrămat făcându-și loc sunetele, alteori urechea se hărnicește spre a porni timpul, ochii deschizându-se leneși. E timpul incert când gândul leagă nădejdea nouă de amintirea zilei trecute…
Pe când noaptea înghițise creasta, din buza ei ne studiaseră două grațioase siluete întunecate. Trebuiau doar căutate, căci ziua prindea putere, prin valuri de ploaie; ploaie măruntă, țârâind moale pe frunzele întârziate.
După un ceas de urcuș, în pale de vânt iernatic se împletiră primii fulgi. Grei și uzi, dizolvând melancolia toamnei. Un plus altitudinal de doua sute de metri, cel mult, fusese de ajuns spre a ne întâlni cu iarna. Și, odată cu ea, cu caprele negre. Înoptaseră pe locul din ajun, dar ninsoarea părea să le trimită spre vreo coastă ferită.

66-zambiti-va-rog-1
foto: Anca Dărămuș

Ninsoarea sau… mogâldețele ce se apropiau de ele prin urzeala albă… Căci ne văzuseră. Și s-au tot dus. Așa am crezut, dar pesemne că ne și simțiseră… Gândurile. Drept care, odată cu potolirea văzduhului, le-am regăsit într-o pășune cu ierburi înalte și arse, unde încâlcitura arbuștilor părea să ascundă felurite bunătăți căprești.

66-zambiti-va-rog-2
foto: Nicolae Dărămuș

66-zambiti-va-rog-3
foto: Nicolae Dărămuș

Restul e floare la ureche… Pas cu pas, răbdarea încrederii – binecunoscuta! – ne-a dus în apropierea generoasei cămări alpine.

66-zambiti-va-rog-4
foto: Nicolae Dărămuș

Și nu ne-am mai săturat apăsând declanșatorul, căci zâmbetul caprelor negre e irezistibil.

66-zambiti-va-rog-5
foto: Nicolae Dărămuș

Raiul și iadul din Alpi (2)

Raiul și iadul din Alpi (2)

Astăzi omul a dobândit o asemenea putere asupra lumii materiale încât într-un viitor apropiat va distruge cele mai minunate forme de viață animală și vegetală, cu excepția celor pe care le va conserva în grădini și în parcurile zoologice – Charles Darwin, 1871

Cu amintirea blândelor rumegătoare  de sub Mont Blanc, am urcat în masivul Bargy. Sunt doar câteva zile de atunci…

65-raiul-si-iadul-2-1
foto: Nicolae Dărămuș

Cunoscător al ținutului încă din tinerețe, un prieten mă asigurase că, deși ”turistic”, acest munte e străbătut doar de drumeții iubitori. Mă prevenise însă că și aici numeroasele capre ibex sunt ”tolerante”:  ”On peut s’approcher à dix metres d’eux”” (”Te poți apropia la zece metri de ele”) – dar că acum, toamnă fiind, s-ar putea să nu întâlnim oameni. Adăugând entuziast că într-una dintre ascensiunile sale a văzut un ”gypaète barbu” – un zăgan adică. Ce șansă! – am exclamat… și am uitat de ea; ibexul bătrân – simbolul  asprimilor alpine  – rămânând în continare pe soclu. Pe cel din piatră l-am găsit la locul lui, zugrăvit pe cer. O gigantică mână înfrigurată părea să-i fi albit contururile, purtând peste vârfuri un penel muiat în ger. Distant, el totuși chema și promitea… Mai urma să-i găsim statuile mișcătoare.

Străbăteam pădurea de molizi. De jos brâul ei păruse îngust, dar până la zdrențuirea lui în   războiul cu pășunea piscului drumeagul se dovedi lung și pieptiș. Într-o cotitură  odihnea un automobil 4X4, spre care coborau doi tineri. Erau îmbrăcați vânătorește, unul purtând carabină cu lunetă, iar celălalt un rucsac greu. În preajma mașinii am ajuns deodată. Făcându-le semn spre aparatul foto, i-am întrebat dacă văzuseră ibecși. Cel cu arma îmi zâmbi cu compasiune: ” Nu prea sunt… Doar câțiva,… puțini” . Și mi-a explicat că majoritatea  ibecșilor au fost împușcați fiindcă  erau bolnavi”. De ce boală suferiseră nu știa. La întrebarea dacă vânase ceva de cu dimineața, tot el mi-a răspuns afirmativ. Doborâse o capră neagră, tânără, ce se afla în rucsacul tovarășului. I-am lăsat să-și vadă de treburi și gândurile m-au năpădit… Nimerisem și aici – ca de atâtea ori, de parcă le căutam…- în locul nepotrivit și dădusem peste oameni asemenea. Dar parcă realitatea ține cont de inimă?… Și o vagă bănuială m-a-ncercat: cu vreun an în urmă citisem în presa franceză despre masacrul ibecșilor dintr-un masiv. Nu-i reținusem numele… Fusese o afacere vânătorească grasă, cu iz politic și populist. Am continuat să urcăm însă cu  nădejde… Doar n-om fi nimerit noi chiar acolo! Că parcă regiunea era alta. Că nu scria de Haute Savoie… Are și autoamăgirea rostul ei. Dar mai știi?…

Când s-a deschis ochilor, golul alpin s-a arătat cu adevărat gol. Ici și colo câteva grămezi de căcăreze vechi, semn că trecuseră pe acolo, cândva, și ciopoarele de ibecși. Dar, să nu mint: locul nu era chiar gol. Atotputernicul beton armat izbucnea din ierburi, liber întreprinzătorul – proprietar al pășunii totodată – urmând să-și ridice o pensiune sau o stână ”după standarde europene”.

65-raiul-si-iadul2-2
foto: Nicolae Dărămuș

Așadar cașcavalurile franțuzești nu dădeau semne de astenie. Mă simțeam aproape ca acasă.

Milostivindu-se de drumeți, silueta unui țap tânăr s-a ivit într-un târziu pe cleanțuri: bănuitoare statuie,  abia ițindu-se din soclul auster.

65-raiul-si-iadul2-4
foto: Nicolae Dărămuș

Ceva mai încolo  a apărut și o capră. Iar  obiectivul de 500 de mm n-a putut face mult; și am furat un elegant contur contre-jour.

65-raiul-si-iadul2-3
foto: Anca Dărămuș

Un vânt iernatic tăia printre creste, era seară și la sfârșit de octombrie noaptea cade iute. Trebuia coborât. Și totuși, parcă jurnaliștii aceia cu masacrul despre Haute Savoie scriseseră…

Pe masivul Aravis,  vecinul nins, apusul pusese peceți roșiatice. Deasupra văii, un vultur rotea în cercuri largi, spiralând spre miazănoapte.

65-raiul-si-iadul2-5
foto: Anca Dărămuș

Nu mai văzusem vreodată asemenea pasăre. Câteva clipe creștetul gălbui s-a luminat sub raze și coada, asemeni unui romb rotunjit, a definit minunea: viu, vulturul bărbos se răstignise pe cer, ca o răsplată adusă speranței

65-raiul-si-iadul2-6
foto: Anca Dărămuș

(va urma).

Liga Eliberării Căpițelor

Liga Eliberării Căpițelor

Motto: Nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă.

 

liga-eliberarii-1
Foto: Anca Dărămuș

Au trecut ani buni de când – în cursul unei călătorii ”în vest” –  am văzut pe dealuri primele căpițe sufocate în polietilenă: uriașe sfere albe, asemenea unor excremente expulzate  din eșapamentul  unui OZN fără control… Doamne! – mi-am zis – ăștia au ”plasticat” fânul!… Adio miros de fân cosit!… Nu peste mulți kilometri aveam să trec pe lângă fânațele unde iarba era recoltată. Da! Recoltată cu mașinării, nicidecum cosită. Și mi-am zis iar: adio cântec al coasei bătute și-al cutei pe tăiș!… Adio, șuier oțelit prin roua ierbii!

liga-eliberarii-4
Foto: Nicolae Dărămuș

Privisem cu compasiune spre oamenii care, cotropiți de zgomot,  doar ”produceau”. Cedând ușor presiunii vremilor, ei uitaseră adevăratele rugăciuni ale rostului, ridicate la cer fără știință din mâinile care fac. Poate că nici nu le știuseră. Ce zile de neuitat îmi fuseseră cele petrecute ”la fân”,  în verile al căror șir părea nesfârșit! Dar tot eu mi-am spus : la noi nu vor ajunge astea!… Mai este până când…

liga-eliberarii-2
Foto: Nicolae Dărămuș

Îl observasem atunci, din goana automobilului, pe individul din cabina mașinăriei: cel care recolta și ”plastica” fânul.  Nu se deosebea cu nimic de cel pe care îl văzusem în scaunul  unei lăcuste motorizate  ce recolta molizii, de cel care turna betonul unui supermarket sau de cel care,  cocoțat într-o cușcă tehnică pe roți, asfalta un drum de munte. Toți apăsau pe câteva butoane și trăgeau de două-trei manete. Niște roboți transpirați, purtând căști antifonice,  împachetați în uniforme portocalii, ușor unsuroase.

În fiecare dintre ei văzusem doar  insul ”condamnat la locul de muncă”, nicidecum pe omul care lucrează. Diferența dintre muncă și lucru mi se arătase de îndată, în uriașa ei stridență. Pesemne că sintagma ”muncă silnică” aici își are rădăcinile: în lipsa bucuriei.  Căci n-am auzit ca cineva să fie condamnat de vreun tribunal la ”lucru silnic”.  Iar explicația e simplă: cel care lucrează și-a descoperit ”darul”, ascultând de glasul Celui de Sus: așa trăiesc pictorul, brutarul,  pantofarul,  cântărețul, tâmplarul,  grădinarul… Așa trăiesc creatorii: fie ei artiști în sensul consacrat, fie ”artiști” în tot ce fac cu mâinile.

liga-eliberarii-3
Foto: Nicolae Dărămuș

Așa ființase până nu demult – în România și aiurea – mai ales  ”omul de la țară”: cel care, de dimineața până la căderea nopții, pe rând, era ”artist” în toate:  crescător de vite – câteva doar, puțin peste necesarul gospodăriei sale – agricultor, cosaș, tâmplar, zidar, mezelar, brutar și cofetar, iar în lungile seri de iarnă  – când dumnezeirea se pogora în case și prin colinde – era… țesătoare. Și omul mai era, da… era cântăreț. Am trăit acolo și știu! Omul – nu oricare, firește! – își cânta. Din gură, când lucrul mâinilor îngăduia  – la războiul de țesut faptul întâmplându-se – sau din fluier, în ceasul de hodină. Iar cei care-l auzeau se bucurau de darul lui.

Mi-i închipui pe roboții mașinăriilor pomenite, la sfârșit de săptămână, evadați din modernele lor închisori. Unii – cei total resemnați – zăcând la televizor cu berea-n mână, odihnindu-se: adică intoxicându-se cu știri, sau zapând pe canalele de sport, unde afaceriștii competițiilor  își dau duhul, îngropând sub mormane de bani adevărata performanță.

Alți roboți evadați,  ca să-și încarce bateriile, pleacă  ”la iarbă verde”, dornici să umble desculți, să simtă umbra unui arbore, să respire mirosul de fân cosit. Spre a ajunge  în astfel de locuri parcurg  în automobil drumuri lungi; tot mai lungi de la o luna la alta, tot mai lungi de la un an la altul. Natura se retrage mereu din calea lor, împuținată: framântată de șenile, mușcată de cupele  excavatoarelor, dezbrăcată de verdeață sub ferăstraie mecanice, apăsată  de betoane, ciopârțită de drumuri, ”utilizată” și cotropită de producători. Totul fiindcă  ei,  roboții condamnați la ”muncă silnică”, își fac datoria la locul de muncă, neștiind să facă altceva.

Dar să nu uit de unde am plecat: până una alta, cu un briceag, eu am eliberat câteva căpițe. Pe furiș, noaptea. Doamne, ce bucurie pe capul fânului!… Se credea cosit!… Socotesc așadar că Liga Eliberării Căpițelor  poate deveni realitate. E o simplă chestiune de crez și răbdare. Cum pot deveni și alte năzuințe ale celor care simt frăția. N-am să ostenesc s-o spun: frăția cu ”râul, ramul”, cu bursucul, cu furnica, ba chiar și cu omul. Eu am o vorbă: nu sunt primul și nici singurul, doar că pe ceilalți nu-i cunosc încă. E mult de lucru…

liga-eliberarii-5
Foto: Anca Dărămuș

17 octombrie 2016

Iedul, codrul și-un plăvan cu bași ”house” dintr-un gipan

Iedul, codrul și-un plăvan cu bași ”house” dintr-un gipan

Tocmai îmi așezasem ”pânda”: scaunelul și aparatul pe monopod, când pe coasta însorită au apărut ”mama și pruncul”.

62. IEDUL, CODRUL.1
foto: Nicolae Dărămuș

Ultimul, ca toți copiii, a prins să țopâie până la câțiva metri de mine, părând a se război cu căpușele…

62. IEDUL, CODRUL.2
foto: Nicolae Dărămuș

Când, pe nepusă masă în liniștea ”sonoră” , m-a lovit în ceafă duduiala unor bași ”house”. Se prăvălea dinspre vârf. Iedul a ridicat capul, ceva mai surprins decat mine… cred…

62. IEDUL,CODRUL3
foto: Nicolae Dărămuș

Și dus a fost.
Am ieșit în pajiște grăbit – fără aparat, mea culpa! – să-l văd pe ”vinovat”. Ditr-un gipan cu ușile deschise răzbătea muzica. M-o fi zărit omul?… Căci pornisem hotărât la deal… Se va fi săturat tocmai atunci de ”adrenalina decibelilor”?… Greu de spus.
Cert este ca portierele s-au închis și, cu motorul ambalat vitejește, bolidul s-a topit în pădurea de peste culme.

31 iulie 2016

Pești fără noroc și nenorociți

Pești fără noroc și nenorociți

Povestea asta, întâmplată  în urmă cu câteva zile, nu are fotografie fiindcă, martor și părtaș fiindu-i, nu aveam la mine aparatul foto. Iar faptul a fost bun, întrucât fotografiind personajul aș fi dat răului un chip concret, restrângându-i aria.

Treceam pe mal, pe când pescarul își strângea calabalâcul. Din apă scosese un juvelnic în care  săltau amarnic peștii. Nu mai mari de-o palmă – scobari și mrene – să tot fi fost vreo douăzeci. I-a grămădit cu juvelnic cu tot într-un rucsac jegos, a cărui pânză subțire, dintr-o dată,  prinse viață sub zbaterea morții. ” Omule, dacă i-ai prins, de ce nu-i omori? – l-am întrebat – Că bunul simț și legea așa zic”. S-a uitat lung la mine…:”Da’ cum să-i omor?… Ăștia rezistă până acasă…”  ”Să-i omori, ca să nu se chinuie”- i-am explicat nădăjduitor, continuând: ” Iar acasă ce faci cu ei?… Le razi solzii și-i tai de vii?… ”Lasă-mă, dom’le-n pace… Păi îs numa’ pești!… Ce vrei?…”

Nu m-am răbdat : „Dumitale ți-ar place să-ți tragă cineva o pungă de plastic pe cap, să te sufoci lent și, pe când să-ti dai duhul, să înceapă să te jupoaie?” ”Dom’le vrei scandal?”- se oțărî insul, apropiindu-se amenințător. ”Nu… Nu vreau scandal… Dar, când te va ajunge un rău mare – că te va ajunge, te asigur! – să-ți amintești de ce-am zis acum… De peștii ăștia și de mine…” Rostirea ultimă, pe un ton profetic,  l-a-nmuiat și  s-a îndepărtat bombănind. A nu știu câta oară purtam dialogul, cam același, pe mal de ape.

Așa se face că povestea asta nu are fotografie. Locul cu pricina însă, are cu siguranță destule povești asemănătoare. Unele vechi și neștiute, altele mereu noi… Totul e să privești ”cu alți ochi”. Ce?… Peisajul aceluiași râu moldav, unde în amiază pescarii se bucură de tihnă.

61, PESTI FARA NOROC.1
foto: Nicolae Dărămuș

Iată-l pe burtosul acela puturos…

61. PESTI FARA NOROC.2
foto: Nicolae Dărămuș

Este exact în locul cu pricina… ”Doamne, de i s-ar agăța cârligul!” – îmi zic, căci cunosc bine fundul apei… Sunt acolo bolovani și răgălii, numai bune de rupt strunele… Și faptul s-a întâmplat. Burtosul are însă slugă…

61. PESTI FARA NOROC.3
foto: Nicolae Dărămuș

Aceasta intră în apă, bagă mâna până la umăr și scociorăște în adânc, umezindu-și tricoul…

61. PESTI FARA NOROC.4
foto: Nicolae Dărămuș

La nevoie,  s-ar uda până-n gât. Va primi la plecare câțiva pescuți fără noroc. De la alt nenorocit.

26 iulie 2016

Ca melcul, după vulpe

Ca melcul, după vulpe

O junglă de ierburi înalte, păstrând  urme de rouă, mi-ar fi ascuns  silueta dacă aș fi străbătut-o târându-mă ca un infanterist. Dincolo de ele însă, poiana fusese cosită, iar vulpița tocmai sub otava nouă își găsise prada: un șoricel ori vreo cârtiță.

60. CA MELCUL.2
foto: Nicolae Dărămuș

Cum orice drum începe cu un prim pas, merita încercat: lumina, contrastul roșcatei aprins în verdele postății erau prea îmbietoare… Numai să nu plece, câtă vreme voi înainta cu capu-n iarbă – mi-am spus.  Și, nerbăbdător, am început ”asaltul”. Gâfâind grăbit și îngrijorat, câștigam metru cu metru, când…mut, avertizându-mă că ”graba strică treaba”, un melcișor mi-a tăiat calea.

60. CA MELCUL.1
foto: Nicolae Dărămuș

Pornise pesemne de cu dimineață în cursa spre corolele florilor și fără îndoială că, spre seară,  avea să o câștige. Merita privit… Iar vulpița putea aștepta, măcar cât să-mi trag eu sufletul… Sfatul lui a fost bun și vulpița a așteptat. Pe tihnă, nimeni n-a deranjat pe nimeni.

60. CA MELCUL.3
foto: Nicolae Dărămuș

22 iulie 2016

Săritorul cu prăjina

Săritorul cu prăjina

Își frânse zborul pe o măciulie trecută, ale cărei daruri păreau să-i fi înșelat așteptările.

59. SARITORUL.1
foto: Nicolae Dărămuș

N-a zăbovit și s-a agățat de tija vecină. Ea a tremurat ușor, înfiorată de atâta atenție. Ce și-o fi spus?… ”Uite!… Nici n-am apucat să dau în floare, ca am deja pețitor!…”

59. SARITORUL.2
foto: Nicolae Dărămuș

Răbduriu, el a prins să urce  – simțise el ceva… – spre bobocii minusculi din vârful spicului. Se înălța imponderabil, cu pași mărunți și lenți, până când, dintr-o dată, povara de… fluture și-a spus cuvântul. Spicul s-a arcuit, asemenea unei prăjini sub săritor, dar lui nu-i mai păsa. Ajunsese la dulceață.

59. SARITORUL.3
foto: Nicolae Dărămuș

18 iulie 2016

Când nu ai mâini, dar ai cap…

Când nu ai mâini, dar ai cap…

”Uite șarpele!… Hai repede, că pleacă!”-  mi-a strigat soția, privind spre piciorul podului. Am alergat însă fără convingere. Iuțeala cu care șerpii se topesc în desișuri e știută. Așa a fost, dar ce cadou grăitor ne lăsase!… Și ce dovadă de inteligență! Iar explicația era simplă: cine să cunoască mai bine forța de frecare decât  târâtoarele? Spre a se primeni, șarpele își împletise trupul cu ochiurile de sârmă ale unui gabion.

58. CAND NU AI MAINI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Agățându-și solzii  ici și colo în rețeaua metalică,  pielea veche îi rămăsese prizonieră, iar mulajul capului, cu fălcile larg deschise – printre care tocmai evadase fostul proprietar – se ridica amenințător, gata de atac…

58. CAND NU AI MAINI.2
foto: Nicolae Dărămuș
15 iulie 2016

Chemarea cerului trece prin pământ

Chemarea cerului trece prin pământ

De zile întregi simțeau ispita vântului. Mai copt, dintre frați se desprinsese la început doar unul.

56. CHEMAREA PAMANTULUI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Vecinul i se agățase însă de mânecă și  o vreme cei doi au tremurat înlănțuiți sub boare…  Drum de întoarcere nu mai era și zborul a învins. Cel rămas părea deja convins,  dar acum alt fricos se opunea eliberării lui.

65. CHEMAREA PAMANTULUI.2
foto: Nicolae Dărămuș

S-a zbătut și el hotărât, nerăbdător să urce la cer și a reușit, lăsând în urmă o altă îndoială  înfrântă. Și tot așa… Era chemarea pământului.

56. CHEMAREA PAMANTULUI.3
foto: Nicolae Dărămuș

10 iulie 2016

Repetabila poveste

Repetabila poveste

56. REPETABILA POVESTE
foto: Nicolae Dărămuș

Crescuseră în același ocol, liberi, și mâncaseră din aceeași mână… Veniseră însă pe lume în locuri diferite și pesemne că memoria milenară a speciei le grăia din când în când, nelămurit și strident,  despre frăția lor întâmplătoare. Căci așa se știau: frați.

Când se întâlneau, ca toți copiii înconjurați de flori și miresme, joaca le era stăpân. Unul era mai prudent. Celălalt  era mai îndrăzneț, iar apucăturile sale sugerau uneori inocența ”de fiară” a strămoșilor  săi îndepărtați. Dacă n-ar fi fost orfan, cu siguranță mama  l-ar fi învățat multe. Printre altele, discreția, și că viețuirea pașnică alături de ciute, de căprioare, ba chiar și alături de vaci, oi și oameni, este singura cale. ”Calea”, adică: pădurea si poienile  fiind îndestulătoare pentru toți.

Un om n-a înțeles asta și i-a alungat mama, ambalând asupra ei un  tractor forestier.  Fusese o ursoaică tânără, mică și sperioasă, la prima ei fătare. Cu o mamă experimentată nu i-ar fi mers.

El și surioara lui, două ghemotoace de blană cât pălăria hribului, au rămas scâncind în iarbă, iar omul i-a dus  – jucării vii  – ”la copii, să se bucure”.  Un alt om i-a luat de acolo și s-a străduit  să-i  crească în gospodăria sa, cum a știut el mai bine. Doar că binele omului rareori e bine durabil și binele tuturor. Dar asta e o altă poveste. Până una-alta, mereu aceeași…

8 iulie 2016

Acvi

Acvi

Când am fotografiat-o, trecuseră trei săptămâni de la întâmplare, iar imaginea sugerează doar o pasăre de pradă căreia-i este cald, surprinsă de măiestria fotografului…

55. ACVI.1
foto: Nicolae Dărămuș

În urmă mulți ani, mă aflam pe terasa unei case de vacanță. Ne invitaseră niște prieteni, mândri de noua lor proprietate amenajată ”cu tot confortu’ ” – ceea ce pentru mine, acolo, la margini de codru,  era prea mult… Râul sclipea ici și colo la poalele dealului, alăturat drumeagului de pământ, de care-l despărțeau molcome fânețe. Deasupra lor, o perche de acvile țipătoare rotea în senin, dându-și stridentele și neînțelesele lor semnale sonore. Prietenii se-nvârteau în jurul grătarelor fumegânde, încurcați de zelul musafirilor, când am auzit împușcătura. M-am întors spre vale. Pe cer, o singură acvilă scăpăta spre păduri. Mică, tot mai mică… Într-un fânaț, țopăind neputincioasă prin ierburi, am zărit-o pe cealaltă. Tot atunci am observat și omul cu pușca. Coborâse dintr-o căruță, precipitându-se spre pradă.

Nu știu când am ajuns lângă el. L-am recunoscut și m-a recunoscut: ”Vai!… Chiar dumneavoastră erați?!”… Ghinion!… Ca de atâtea ori, mă aflam în locul potrivit. Nepotrivit pentru alții. I-am luat arma, gata să i-o fac țăndări de leuca ”faetonului”, dar m-am stăpânit. Fără să-l întreb, s-a scuzat prostește: ”Am crezut că-i o cioară…”. Era paznicul de vânătoare.

Așa ajuns Acvi în familia noastră. Sângerată-n plămâni și cu-n picior rupt de alice. O cutie mare de carton  i-a devenit casă și, cu răbdare și nădejde, am făcut fiecare ce-am putut.

55. ACVI.2
foto: Nicolae Dărămuș

Ea a făcut însă mai mult: suferind, mi-a acceptat nepriceperea și neîndemânarea. Cine și-ar fi închipuit că sub înfățișarea aceea marțială se află atâta delicatețe?… Că grozăvia de cioc nu lovește, nu sfâșie și nu taie?… Că ghearele, precum niște mărunte pumnale,  nu străpung?…

Au urmat adăparea cu seringa și îndopatul. Ucenicia din casa bunicilor, când  – cu ochii cât cepele și pătruns de o nesfârșită milă tăcută – asistam la îndoparea gâștelor, și-a spus cuvântul. Ficatul de vită, tăiat în bucăți trebuia adânc împins în gâtlej și, odată cu scuturarea capului și unduirea gâtului, bucătura ajungea la destinație. Dar câte altele nu s-au cerut făcute și răbdate?… Au trecut… Cum a trecut și timpul. Si am ieșit la zbor.

În amiaza caniculară am  fotografiat-o  din toate pozițiile… Fără vreo măiestrie aparte, am dobândit atunci portretul unei acvile țipătoare, copleșite de căldură. Dintre amintiri se desprinde însă, mai clară decât orice fotografie – lucram pe film, fără ”autofocus” –  cea a fiului meu alergând, ținând sfoara unui adevărat zmeu viu.

55. ACVI.3
foto: Nicolae Dărămuș

Fuseseră încercări și odihne, până când, prinzând văzduh sub aripi, Acvi s-a smucit, sfoara s-a rupt și dusă a fost.

6 iulie 2016

A fi acolo

A fi acolo

Adevărate santinele ale liniștii, răsărind ici și colo, hribii ne încurcaseră mersul. Ranițele atârnau greu, când valul unui muget ne-a învăluit. Abia atunci mi-am amintit de aparatul foto: eram ” la cerbi”… Un trosnet de uscături luate-n copite mi-a ridicat privirea și peste lujerii zmeurișului am prins plutirea unei perechi de coarne.Alte uscături frânte au dat glas tot mai stins și liniștea s-a-nchegat. Hribii făceau iar cu ochiul, dar ce mai conta acum?

Ca tras cu ața am pornit spre el. Peste cușmele de mușchi pașii-mi erau muți, iar vântul prieten. Trăgeam nădejde că pe culme, în afara vederii, craiul își oprise iureșul… De la o vreme,  urmele lui, mușcând negru în pătura de verdeață, mi-au arătat drumul. Apoi, printre molizi, l-am zărit.

54. A FI ACOLO.1
foto: Nicolae Dărămuș

Mai sonore decât pașii, mi-am simțit inima și răsuflarea, până când el mi-a auzit ”clic”-ul. S-a uitat într-o parte, apoi în alta și m-a zărit.

54. A FI ACOLO.2
foto: Nicolae Dărămuș

Iar până când s-a dumirit, a mai auzit un ”clic”.

54. A FI ACOLO.3
foto: Nicolae Dărămuș

La căderea nopții, urma știutul ceremonial: privirea imaginilor pe ecran,  sub veghea acelorași santinele …

54. A FI ACOLO.4
foto: Nicolae Dărămuș

54. A FI ACOLO.5
foto: Nicolae Dărămuș

29 iunie 2016

Coada timpului și cei fără timp

Coada timpului și cei fără timp

Am tras pe dreapta de îndată ce i-am depășit și, bucuros de ”vedenie”,  am coborât pe când însoțitorul meu bombănea : ”Până când ne vor mai încurca ăștia pe șosele?… ”

53. COADA TIMPULUI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Cei trei însă aveau timp… Ba mai mult: ei erau ”coada timpului”. Mergeau încet, discret și pe margine, părând că vor să treacă neobservați.

53. COADA TIMPULUI.2
foto: Nicolae Dărămuș

Din urma lor, gonind și  lăsându-i mereu în urmă , veneau în nesfârșit șir semnele timpurilor. Purtând cu ele pe alți nefericiți lipsiți de timp, cu siguranță la fel de bombănitori…

53. COADA TIMPULUI.3
foto: Nicolae Dărămuș

26 iunie 1016

Libertatea celor fragili

Libertatea celor fragili

Îl văzusem încercând florile. Și, pe măsură ce eu scurtam dinstanța, el o  refăcea… Zborul nu-i totuna cu mersul pe jos… Mai ales când pășești grijuliu, să nu strici pajiștea. Ajuns pe gard s-a oprit. Părea să mă aștepte…; ceea ce s-a și-ntâmplat. Nu a zăbovit mult, destul însă cât să-i pot fura culorile.

52. LIBERTATEA CELOR FRAGILI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Și, pe când îmi pregăteam alt unghi de poză, cadrul mi-a rămas pustiu. Am vrut să trec după el, spre alte flori, dar sârma ghimpată mi-a  zădărnicit voia. Nu o observasem.

52. LIBERTATEA CELOR FRAGILI.2
foto: Nicolae Dărămuș

Privind apoi imaginile, am înțeles mai bine lecția fluturelui. Nici el nu o observase…

23 iunie 2016

Când Dumnezeu îți aude gândul

Când Dumnezeu îți aude gândul

Sunt nevoit să rog a fi crezut pe cuvânt. Unul ca Jung m-ar crede, însă  mi-ar vorbi despre sincronicitate. Cum eu prefer altă explicație, am să povestesc doar cum a fost. Adică, adevărul gol-goluț.

Tocmai renunțasem la pescuit. Prinsesem câțiva cleni la linguriță, îi fotografiasem și râul îi înghițise la loc. Aha!… Așadar, pescuiești!… Adică necăjești peștii!… – ar putea spune un ecologist radical. Da… Recunosc și cred că păcatul aflat în stingere-mi va fi iertat. Numai cine a greșit în vreun fel știe ce greu este să renunți la vicii. Una peste alta, față de braconierul în pantaloni scurți care eram în pruncie,  scos de bunica – Dumnezeu s-o odihnească ! – numai odată cu noaptea, cu infinite rugăminți,  din te miri ce bulboană unde înghețam fiindcă  tocmai atunci trăgea amarnic peștele,  progresul este simțitor. Așadar, cu lanseta strânsă pășeam de-a lungul malului,  când mi-am zis: ”Ce-ar fi să-mi iasă-n cale un «coada rândunicii»?!” Iulie  putea să se milostivească de fotograf… Și l-am văzut de îndată, dansând deasupra albiei. Traversa  râul spre mine, săltând prin văzduh, mereu gata s-atingă undele. Mi s-a părut că visez… Clișeul e uzat, știu, dar altul mai bun n-am. Oricum, sună mai bine decât ”am rămas perplex”… Mi-am scos aparatul. Grăbit și sceptic… Cine știe unde-și va topi zborul colorat?… Doar sa ajungă teafăr  dincoace…  Și a ajuns.

51. CAND DUMNEZEU.1
foto: Nicolae Dărămuș

A poposit pe primul lujer verde, exact în fața mea. La un pas. Fără îndoială, ostenit, căci râul fusese lat, nu glumă. Mai rămânea strădania mea recunoscătoare.  S-a mutat mereu de pe o  tijă pe alta, de pe o piatră pe alta. Blând, generos…

51. CAND DUMNEZEU.2
foto: Nicolae Dărămuș

Abia când a plecat, după neștiute minute ferice, mi-am simțit spinarea și mi-am văzut genunchii: roșii, păstrând urmele prundului.

22 iunie 2016

Când golul alpin devine gol

Când golul alpin devine gol

Fericirea serii începuse cu gustul durabil al unei căni de ceai. O datoram unui vechi prieten. Bătrâna colibă răsărită-n cale, jocul flăcărilor, ceaunul în care fierbeau lujerii de zmeură și poveștile noastre – unele ruginite, dar vii –  nu puteau avea alt nume.

50. CAND GOLUL.1
foto: Nicolae Dărămuș

Iar dimineața, punând peceți de soare pe vârfuri în vreme ce-n strâmtoarea văii stăpâneau umbra și bruma, ne-a îndemnat pașii spre creastă. Acolo ne-a întâmpinat un țap negru: tânăr, trăpând către noi, curios și încrezător ca orice ființă pură.

50. CAND GOLUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Ajunși pe culme i-am văzut și cioporul… Mic.

POZA 3,DE FAPT copy
foto: Nicolae Dărămuș

O binecuvântată amintire din raiul caprelor negre care fusese până nu demult Retezatul.

Ceva mai sus am întâlnit și cu urmele omului: întinse postăți de jneapăn incendiate de  ciobani.

50. CAND GOLUL3
foto: Nicolae Dărămuș

50. CAND GOLUL.4
foto: Nicolae Dărămuș

Trecuseră numai cinci ani de la ”retrocedarea” Retezatului spre urmașii vechilor proprietari. Defrișările abuzive și absolut legale începuseră sub ochii bunului meu prieten, cel care păstorise muntele pomenit, apărându-i viața – din ape, din păduri și pajiști  alpine – cu prețul zbuciumului și sănătății. Guido Toniutti era silvicultor cu vocație… Cum rămăsese și după pensionare, când îi spusesem: ” Ai păstrat Retezatul pentru hoții de azi… Cei cu acte-n regulă”. ”Nu , Nicule!… L-am păstrat ca să fie!”- mi-a răspuns.

În seara aceea însă, de pe vârf, Guido a privit îndelung depărtările, iar când ne-am întors la colibă mi-a zis:” Aici nu cred că voi mai urca vreodată”.

50. CAND GOLUL.5
foto: Nicolae Dărămuș

În urmă cu o zi, undeva pe malul Râului Mare, trecuserăm pe lângă vagoanele-dormitor ale unor drujbiști. Mizerabile, ca și nevoiașii dinăuntrul lor. Noile împroprietărite, nepoatele grofului Kendeffy – aflate la Budapesta și Londra  – scoseseră la licitație parcele din Parcul Național, lemnul ajungând la fabricile austriacului Schweighofer.

Când după doi ani am propus prietenului meu să urcăm iar, mi-a spus cu amărăciune că-n ”căldarea noastră” nu mai sunt capre. Vânătorii străini, aduși cu elicopterul de firme cinegetice românești – căci ”timpul înseamnă bani”  – le culeseseră în anul următor una câte una.

16 iunie 2016

Fiara

Fiara

Am zărit-o prelingându-se peste grâul cât degetul… Binoclul mi-a lămurit apoi intențiile fiarei. Departe de orice așezare omenească, sălbăticiunea vâna. Dar ce camuflaj!… Ipotetica victimă se afla cu siguranță undeva pe direcția mea, mișunând neștiutoare printre glii. Eu n-aveam cum o vedea, fiind măruntă pesemne, pe măsura prădătorului. Ochii acestuia însă, hulpavi și necruțători , spuneau totul… Numai șoarece să nu fii!

49. Fiara.1
foto: Nicolae Dărămuș

Când m-a observat și-a luat însă gândul de la pradă. Stăpână pe situație până atunci, fiara se simțise amenințată: un atotputernic și binecunoscut intrus îi luase în stăpânire teritoriul. ”Poate că va trece și nu mă va observa” – părea să-și spună. Am pășit ”indiferent” pe lângă ea, apăsând din când în când declanșatorul…

49. Fiara.2
foto: Nicolae Dărămuș

Mi-a răbdat trecerea făcându-se ”una cu pământul”, apoi, bucuroasă că-mi înșelase simțurile, și-a continuat pânda.

11 iunie 2016

Dăruind, vei dobândi

Dăruind, vei dobândi

Sunt întâmplări care-și cer rostirea doar în gând, prin cuvinte pe săturate, așa cum , aparent, se învălmășesc în emoțiile pure; când de fapt nu sunt învălmășiri, ci tăceri limpezi și tari, născute din ordinea celestă. Pe buze ajung puține cuvinte, iar pe hârtie și mai puține; încercarea – fără îndoială prezumțioasă – parcă sărăcind istoria. Presupunând că ai și niște imagini, dacă totuși voiești să împărtășești cuiva bucuria, ce-i de făcut?… Tot să taci?… Căci o imagine n-are cum ”face cât o mie de cuvinte”. Iar mia de cuvinte poate fi prea mult pentru grăbitul de azi… Rămâne riscul tentativei de a-i povesti celui care n-are timp, despre cum e să fii. Să uiți cine ești prin ce ai, și să fii. Acolo. Spre a-ți putea spune în tot momentul ”trăiesc”, iar la urmă, ” am trăit”. E o stare a cărei deprindere se cere începută devreme, contemplarea naturii fiindu-i cheie. Se poate încerca și la o vârstă mai înaintată, reușita ființării reclamând însă voință.

Așteptând răsăritul, pajiștea alpină unduia mohorâtă. Înfrigurată, ciuboțica cucului, ițindu-și lămpașele firave ici și colo, pândea și ea lumina, când peste amorțeala întinderii de sub cer a răsunat cântul lui. Nu-l mai auzisem, iar acum știu: e de neuitat. Cum la fel îi e și dansul.
L-am deslușit ușor: un punct negru și mișcător care, pe firul sonor, îmi furase privirea. Binoclul m-a oprit la adăpostul unui promontoriu. Acolo îmi era locul: discret și departe, la multe sute de pași. Ceremonia singur, convins și anonim, în spinarea muntelui. ”Golul alpin”, flancat larg de păduri, își stingea vigoarea doar pe orizont. Fără el, ar fi fost cu adevărat gol: sumbru și copleșitor. Așa însă, era învins. Trebuia să ajung mai aproape… Când iubești nu tulburi și reușești. Zis și făcut.
La țăcănitul primei ”rafale” a ridicat capul, ascultand…

48. DARUIND VEI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Atunci abia am auzit vântul. S-a liniștit și, înfoiat, a prins să bată locul cu pași mărunți , făcând plecăciuni zării.

48. DARUIND VEI.2
foto: Nicolae Dărămuș

Iar când aceasta și-a ținut promisiunea și Soarele a lovit vârfurile, a făcut primul salt. A bătut aerul cu aripile, asemenea unui dirijor gătit în frac și înălțat pe vârfuri, stârnind în orchestra vieții triumful.

48. DARUIND VEI.3
foto: Nicolae Dărămuș

A pășit apoi spre buza povârnișului și, ca pus la marginea lumii, și-a trimis iarăși chemarea spre lumină. O dată, de două ori,… de atâtea ori!… Pentru el destinul n-avea secrete. Și l-am lăsat așa cum l-am găsit: cântând.

48. DARUIND VEI.4
foto: Nicolae Dărămuș

48. DARUIND VEI.5
foto: Nicolae Dărămuș

După acel mijloc de mai, eu n-am mai urcat în munte. Prietenul care mă însoțise a mai fost la el și l-a urmărit prin binoclu. O lună încheiată cocoșelul de mesteacăn a oficiat între piscuri, dimineață de dimineață, încrezător și singur. Își făcea lucrarea fără așteptări, fără dezamăgiri. Era. În toamnă, tot acolo l-am găsit cântând, după plecarea turmelor. Și tot singur. În primăvara următoare și-a strigat iubirea mai devreme, la sfârșit de aprilie, înconjurat de aceeași solitudine unde-i răspundea vântul. Până într-o zi când, ca născută de cer, o găinușă și-a frânt zborul la câțiva pași de el. Așa a început povestea… Mai sunt și-n ziua de azi chemări ce se aud ”peste mări și țări”.
Îmi e greu sa cred că cocoșul de mesteacăn i-a citit pe ”învățători” – pe Lao Zi sau pe Erich Fromm, de pildă – spre a afla de la ei că ”iubirea este un act de disciplină” și că, spre a reuși, trebuie ” sa voiești un singur lucru”. El l-a voit și l-a dăruit fără preget. Și, în cele din urmă, l-a dobândit.

20 mai 2016

Doar privind Cerul vezi clar… efemerul

Doar privind Cerul vezi clar… efemerul

Când am coborât la pârâu m-au cuprins în dansul lor: o dezlănțuire a vieții de nerefuzat: pe cât  de discretă, pe atât de tulburătoare. Crezusem că sunt singur. Îmi auzisem doar pașii până atunci, într-o liniște deplină. Prelingându-se molcom  peste mărunte praguri de mâl, apa tăcea, ca și pădurea vecină, fără vânt.  Ele erau însă peste tot în jur, cu miile… Filamente de energie pură, eterice, risipind și împletidu-și frenezia de o zi. Să prind în ”memoria pixelilor” vreuna, ar fi prea de tot! – mi-am spus… Poate în ”modul manual” – fotografii știu de ce – și, cu degetele pe ”inelul de clar”  al obiectivului , am încercat. Slabă nădejde: ceea ce ochiul liber vedea, se topea pe fondul cetinilor.

M-am lăsat la pământ: cerul urma să-mi fie ajutor și martor… Întotdeauna când privești Cerul vezi clar… Așa a fost și atunci. Anonima balerină si-a iscat răstignirea pe văzduh  și clipa serii mi-a fost întreagă.

47. Doar privind...1
foto: Nicolae Dărămuș

Am căutat dansul și a doua zi, pe soare. După anii mișunați pe pământ și sub ape, dansatoarele născute peste noapte sorbeau prin aripi lumina, părând uimite de propriul zbor.

47. Doar privind..2
foto: Nicolae Dărămuș

16 mai 2016

Gaudí

Gaudí

Începutul fusese toamna. Era o zi fără vânt, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Gălbui-roşcată, a plutit lin culcându-se nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea-n pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Dar au păstrat-o întreagă.
Într-un târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat, până când lumina caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea fără viață, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor.
El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut adăpostul ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine… Eu am fost doar norocos.

Gaudi1
foto: Nicolae Dărămuș

Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu-am mai găsit nimic.

8 mai 2016

Să respiri lângă bătrânii arbori

Să respiri lângă bătrânii arbori

Piciorul mi se hărnicise pe frână de îndată ce l-am zărit. Mașinile localnicilor însă treceau gonind pe lângă el, semn că stăpânii lor erau obișnuiți cu minunea.

45. SA RESPIRI.1
foto: Nicolae Dărărmuș

Privit de la distanță, atrăgea prin vigoarea blândă. Lângă trunchi fiind, dimensiunile stejarului îmi purtaseră gândul la mărturia lui tăcută.

45. SA RESPIRI.2
foto: Anca Dărărmuș

Zadarnic zăngănit de armuri în ropot de copite și uitate clopote de biserici păreau că străbat până la mine. Așa mi se întâmplă mereu când respir lângă arborii bătrâni: contemplu deșertăciunea strecurată perfid pe lângă rostul credinței și, fără echivoc, greșeala alegerilor omenești strigă aspru prin coajă.
Deșertăciunea mi se arată și mai abitir atunci când respir lângă un bătrân copac ucis.

45. SA RESPIRI.3
foto: Anca Dărărmuș

Știut până mai ieri, înțepenit în rădăcinile timpului, la fiecare trecere prin preajmă chemându-mi pașii asemenea unui altar de închinare, cadavrul vegetal își păstrează vigoarea chiar și ciopârțit. Iar resemnarea lui nu e decât dovada neobositei înfrângeri a omului.

3 mai 2016

La așa cocoșel, așa ouă…

La așa cocoșel, așa ouă…

În Duminica Învierii, de cu dimineață, bunicii mă luau de mână ca să vedem ”pe unde s-o fi ouat cucul”. Umblam toți trei cu băgare de seamă, pândind înfiorați, ca înaintea unei nemaivăzute întâmplări… Deși, ce-i drept, cam știam eu locurile hoțomanului: lăsa un ou-două între lalelele din curte, două-trei printre frunzele de salată, altele printre păpădii. Eram contrariat fiindcă nu-l observam niciodată seara, când își făcea culcușurile, dar treceam ușor peste nedumerire… Treaba mea erau ouăle roșii, așezate-n cuiburi de fân.

43. LA ASA COCOSEL1
foto: Nicolae Dărărmuș

Le culegeam și eram fericit. De ouă multicolore, de iepuraș aducător de cadouri n-aveam habar. Îndeajuns cadou îmi era vârsta.

Nu demult, totuși, am găsit explicația ouălor muiate-n curcubeu. A fost de ajuns să arunc ochii dincolo de gardul unei gospodării bucovinene. Cucurigând subțire și fălos nevoie-mare, stăpânul haremului trona între iubitele sale, toate mult mai voinice decât el, îmbrăcate însă în culori modeste.

43. LA ASA COCOSEL2
foto: Nicolae Dărărmuș

Firește că și ele cotcodăceau smerite… Se vedea clar: erau bucuroase că le blagoslovise destinul cu așa o mândrețe de cocoșel. Ce mai, încoace-n-colo?!… Eram martorul armoniei. Când el a prins să se scuture, am dus iute aparatul la ochi. Și…

43. LA ASA COCOSEL3
foto: Nicolae Dărărmuș

Abia atunci am înțeles minunea: ouăle de Paști bucovinene nu puteau fi decât rodul iubirilor din acea ogradă…

43. LA ASA COCOSEL4
foto: Nicolae Dărărmuș

1 mai 2016

Iepurilă și copacul vorbitor

Iepurilă și copacul vorbitor

Înserarea mă găsise cocoțat într-un pin. Așteptasem în poiană mistreții, poate vreun căprior… Dar cum ”nu-n toată ziua-i duminică”, nicio sălbăticiune nu-și croise potecă prin luminiș. Noaptea era aproape și, pe când mă pregăteam să cobor, două urechi lungi, trăgând o spinare cenușie, au prins sa zdupăie moale prin peria ierbii. Iepurilă… El era…

42. IEPURILA SI.1
foto: Nicolae Dărărmuș

Dar ce voinic!… Vorba lui Topârceanu : ” Fără veste, văd că-mi sare/ Un șoldan cât un vițel”.

Se oprea ici și colo, mai ciugulea cate-o bunătate numai de el știută, țopăia iar. Tot mai aproape de ascunzătoare din cetini. Și, ce-mi veni?… Ia să-l strig pe nume… Să văd ce face. Și ”Iepurilăăă!” a răsunat tare, urmat de ecou.

42. IEPURILA SI.2
foto: Nicolae Dărărmuș

Brusc, s-a-ntors spre copac, ciulindu-și urechile. A ascultat nemișcat câteva clipe, apoi și-a văzut de treabă. ”Iepurilăăă” – a răsunat iar. O nouă privire spre copac, scurtă de data asta și o nouă liniștire. La al treilea apel însă, nu s-a mai deranjat… Ii era clar: există copaci vorbitori.

28 aprilie 2016

Mama și pruncul

Mama și pruncul

Aparatul foto îmi adusese imaginea aproape, reducând cadrul. Mama și pruncul erau acolo, bucuroși de ”clipa de acum”.

Lumea lor, cât oglinda unui lac carpatin, cât a unui șuvoi de munte cu păstrăvi (altă lume!…), alergând cristalin spre lumea noastră, a ” asfaltofililor” și ”asfaltofagilor”  urbani și urbanizați pană-n vârful unghiilor, mi se arăta în toată bucuria ei.

MAMA SI PRUNCUL 2
foto: Nicolae Dărărmuș

Era colo, în îngustimea cadrului, o fărâmă din ”corola de minuni a lumii”… Cea tot mai strâmtorată de lacomii fărădemăsurii: de cei care, în aceeași imagine, ar vedea un ”trofeu medaliabil” , niște molizi – adică metri cubi de lemn – și oglinda unui lac numai bun de transformat în kilowați.

27 aprilie 2016

Via privire a morții

Via privire a morții

Când am observat-o în buza pârâului, am pornit ca tras cu ața spre ea. Privirea ei, ca un reproș trimis cerului, m-a țintuit însă, oprindu-mi pașii în șuvoi. De fapt ea nici nu mai era altceva decât via privire a morții.

41. VIA PRIVIRE.1
foto: Anca Dărămuș

Învigându-i vigoarea, m-am apropiat însă și am pus mâna… I-am simțit capul greu, și îndelung am trăit senzația că sălbăticiunea se abandonează ostenită palmelor mele, ca la găsirea unui așteptat adăpost.

41. VIA PRIVIRE.2
foto: Anca Dărămuș

În dimineața aceea, furișat, pe acolo mai trecuse un om… Dacă ochii li s-ar fi întâlnit, fie și pentru o clipă, degetul lui n-ar mai fi apăsat trăgaciul…

25 aprilie 2016

De Sfântul Gheorghe, la cocoși.

De Sfântul Gheorghe, la cocoși.

Dimineţile noastre „la cocoşi” începeau cu un ceremonial monoton în căsuţa de la munte. Flacăra pusă-n opaiț, mâna pe soba sleită, hainele reci, cizmele amorţite şi o îmbucătură luată-n pripă făcând parte invariabil din el: palide obligaţii trupeşti.
Faţă de ele, aşezarea aparatelor în rucsac, a briceagului la centură şi a lanternelor în buzunare căpătau dimensiunile unor gesturi de profesioniști ai aventurii, poate chiar ai riscului: pădurea va fi neagră, întunericul deplin, liniştea strivitoare, nu se ştie…

4O DE SFANTUL GHEORGHE.1
foto: Nicolae Dărămuș

Lipsa unei arme de foc, absolut firească în singurătăţi, venea cu farmecul ei contradictoriu: fericirea are uneori nevoie de incertitudini „periculoase”…
O oboseală seacă se afla în gesturi, fiindcă nopţile ne erau aproape „albe”, ucise de nerăbdare. Dar osteneala va trece…. Vom sui alegându-ne mersul printre arborii doborâți de zăpezi, ne vom așeza la rădăcina altora, vom aștepta cu simțuri treze glasul cocoșului de munte. Totul era să ședem în ” locul bun”: acolo unde pasărea urma să coboare din bradul unde ațipise. Chestiune de inspirație… Uneori ”locul bun” era ceva mai departe, îndeajuns spre a nu-l ajunge bătaia blitzului… Atunci ascultam și priveam. Și rămâneam bucuroși că ”am fost și-n anu’ ăsta la cocoși”. Un desen schițat din amintiri e și el ceva…

40. DE SFANTUL GHEORGHE.2

Odată cu lumina coboram la Bradu Bătrân. El era – cum e și acum – patriarhul brazilor din Suhard. Il fotografiam, ne făceam selfie-uri langă el, ca lângă un părinte încă viu…

40. DE SFANTUL GHEORGHE.3
foto: Nicolae Dărămuș

Îi socotisem anii la peste 300, cel puțin. Alăturați lui, ceilalți brazi – fii ai săi , nepoți si strănepoți – mulți de grosimea unui bărbat în putere, păreau firavi. Un necunoscut, demult trecut la cele veșnice, îi încrustase cândva în coaja tânără o cruce. Veacurile au adâncit semnul care – îmi place să cred – l-a scăpat până azi de secure.

40. DE SFANTUL GHEORGHE.4
foto: Nicolae Dărămuș

Zăboveam o vreme în jurul arborelui, pătrunși de tânărul fior al contemplării timpului, apoi ne îndreptam spre căsuță. Aspru și geros la urcare, sub lumina răsăritului aerul ne întâmpina prietenos. Cum cald ne era și gândul la cafeaua de acasă.
În 23 aprilie, de ziua Sfântului Gheorghe, așa era de fiecare dată…

40. DE SFANTUL GHEORGHE.5
foto: Nicolae Dărămuș

23 aprilie 2016

Viața ce aci palpită

Viața ce aci palpită

Reveneala pământului le e părinte. Ridicându-și tulpinile  lângă pâraie ori pe margini înșelătoare de mlaștină, cohortele lor – ca niște pui de Soare – străjuiesc trecătorile.

39. VIATA CE ACI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Jos, la umbra lor e răcoare și urmele de cerb izvorăsc apă limpede, în vreme ce-n galbenul corolelor e forfotă neostoită. Toată lumea stingherește pe toată lumea, dar nimeni nu se supără, căci Marele Pictor a risipit daruri dulci pentru toți. Câte unul, totuși, preferă singurătatea.

39. VIATA CE ACI.2
foto: Nicolae Dărămuș

39. VIATA CE ACI.3
foto: Nicolae Dărămuș

E sfârșit de iulie și aerul cald e presărat cu aripi și zumzet: dans lacom de culori și zvonuri neastâmpărate. Rar, câte-o frunză bătrână își amăgește căderea zăbovind în fire de păianjen, semn că zilele blânde vor osteni curând.

39. VIATA CE ACI.4
foto: Nicolae Dărămuș

Până una-alta însă, profitând de neatenția generală, în amiaza mare unii își fac de cap în văzul nimănui.

39. VIATA CE ACI.5
foto: Nicolae Dărămuș

Din fericire ”Viața ce aci palpită/ E lipsită/ De confort occidental”.

16 aprilie 2016

Domnișoara și dragonul

Domnișoara și dragonul

În zbor, poposind apoi pe frunze ori pe vreo fragilă tijă vegetală, observarea libelulelor îmi stârnește o contemplare ușor tensionată. Oricum, cu totul alta decât înseninarea trăită la vederea fluturilor, a lucrului albinelor, deopotrivă diferită de prudența simțită în preajma altor ființe cu trup de chitină și aripi de spumă.

38. DOMNISOARA SI.1
foto: Anca Dărămuș

Învățat cu ele, totuși, de fiecare dată când – ajutat de obiectiv – plonjez în intimitatea alcătuirii lor, vraja funcționează de parcă atunci am descoperit făptura.

38. DOMNISOARA SI.2
foto: Anca Dărămuș

În scurtele clipe de odihnă, arhitectura trupurilor lor e o dumnezeiască demonstrație de imaterial. E energie pură; ea, libelula, părând a fi schițată de vârful baghetei Marelui Dirijor, într-una dintre numeroasele sale stări de inspirație.

38. DOMNISOARA SI.3
foto: Nicolae Dărămuș

38. DOMNISOARA SI.4
foto: Anca Dărămuș

38. DOMNISOARA SI.5
foto: Anca Dărămuș

Poate tocmai de aceea entomologii au rezistat ispitei de a le clasifica fad, bazându-se numai pe ce se vede – cum fac îndeobște respectabilii oameni de știință.
Dimpotrivă, subordinele libelulelor , două la număr – damselfly și dragonfly – și-au extras botezul numai din ce se simte; din magnetismul tensionat de care pomeneam. Damselfly – libelulele ”domnișoare” – cele cu trup ca firul și aripi lipite în repaus, par a ușura dintr-o dată orice obiect atins, dând viață discreției celor cu adevărat siguri. Dragonfly – libelulele ”dragon” – cu corp ceva mai real și cu aripi așezate orizontal în răstimpul odihnei, par a asupri fără vrere văzduhul, stăpânind fără ezitare și locul tihnei.

38.DOMNISOARA SI.6
foto: Anca Dărămuș

Da, există cercetători care cred. Ei ” nu strivesc corola de minuni a lumii” și ”nu ucid/ cu mintea tainele ce le-ntâlnesc”…” în flori, în ochi, pe buze”…

12 aprilie 2016

 

Cei vii și cei vioi

Cei vii și cei vioi

Chipurile pasagerilor, făcându-și selfie-uri, trăind sau mimând degajarea ”de vacanță”, pălăvrăgind zglobiu, fumând sau sorbindu-și băuturile răcoritoare, mă trimiseseră la pupa feribotului. Zbuciumul mării sub lucrul motoarelor ce vibrau surd în trupul navei îmi trezise un admirativ ”fior tehnic” pe care îmbinarea meșteșugită a structurilor metalice – masive si, deopotrivă, grațioase – mi-l întreținea. Un țipăt ascuțit și tânguit mi-a ridicat privirea.

CEI VII SI CEI.2
foto: Nicolae Dărămuș

Îl știam. I-au urmat altele asemenea și, ca născuți de cer, zeci de pescăruși și-au înfipt aripile în văzduhul volburii.

CEI VII SI CEI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Zgomotul cătrănit al mașinariei a pălit dintr-o dată și zborul s-a așezat ca o mângâiere peste rana înspumată. Într-un târziu, unul câte unul, cerul și-a luat înapoi copiii, sub tălpi am simțit din nou truda elicelor și glasurile vioaie de pe punte au prins putere. Viața tocmai ne făcuse o vizită.

11 Aprilie 2016

BUCURIE ÎMPĂRTĂȘITĂ

BUCURIE ÎMPĂRTĂȘITĂ

Noaptea fusese geroasă, iar dimineața mă găsise așteptând vulpea. Era ceasul fumuriu la care, în alte zile, o văzusem de departe trecând pe-acolo spre pădure. Acum, în sfârșit, mă aflam în drumul ei, pitit între tufișuri desfrunzite. Promițând căldură, lumina creștea alene peste valea încremenită, în adâncimea căreia ghiceam șerpuirea pârâului. Șușoteala undelor răzbătea inegal prin copcile rare, conturate moale ici și colo în povara zăpezii. Izbăvindu-se în codru, șiraguri de urme mărunte se încrucișau peste albie, așa cum rămân mereu după umbletul sălbăticiunilor în nopțile aspre. Iar zarea, îndelung sângerie, îngălbenea de la o clipă la alta, semn că măcar Soarele îmi va răsplăti răbdarea; să simți pe față blândețea răsăritului e curată binecuvântare. Mai că-ți vine să închizi ochii…
Dar tufanul a tresărit scurt sub zvon de aripi. M-am întors și mi-am descoperit tovarășul: un mugurar; bulgăr de puf trandafiriu, înfoiat a frig.

36. BUCURIA IMPARTASITA.1
foto: Nicolae Dărămuș

Și m-am pomenit zâmbind bosumflatului pe când prima rază i s-a înfipt în piept. Rămurișul din jur s-a aprins și el, iar eu am uitat de ger. Bucuria împărtășită nu e vorbă goală… Lumina era pentru toți.

36. BUCURIA IMPARTASITA.2
foto: Nicolae Dărămuș

7 aprilie 2016

Mari iubiri de ființe mici

Mari iubiri de ființe mici

Din bătrâni se știe că ”dacă anu-i bun, la-nceputul lui mai e prima coasă”. Acolo unde poienile sunt iertate totuși, sfârșitul lui mai vine cu explozia de culoare a verii. E vremea la care, în blândă tovărășie, florile sălbatice arată cerului că frumusețea fără mândrie e adevăr. Și că generozitatea fără răsplată e viață. Din corole se ridică miresme uitate, zumzetul albinelor dă ființă tihnei, iar spre seară țârâitul greierilor cheamă la somn. În amieze însă, cântecul staccato al lăcustelor poate îndemna ochiul spre zbor la firul ierbii. Atunci, lentila unui obiectiv, pieptănând indiscret pajiștile, poate reduce lumea la o lume: lumea lor. Fragilă, ignorată, cu rosturi neschimbate de milenii.

35. MARI IUBIRI LA.1
foto: Nicolae Dărămuș

În desișul verde viața forfotește abitir, cu nesațul – ultimativ parcă – generat de nesiguranța clipei, de efemerul care, și-n această dimensiune, rămâne eternul stăpân.

35. MARI IUBIRI LA.2
foto: Nicolae Dărămuș

Aflate la cheremul tainei, întâlnirile nu înseamnă hazard. În iatacurile clorofilei perechile cântă și călătoresc împreună, săltând peste curcubeu. Dar pericolul pândește mereu familia întemeiată pe vânt. E destul să-ți lunece privirea spre o altă floare și ai pierdut.

35. MARI IUBIRI LA.3
foto: Nicolae Dărămuș

35. MARI IUBIRI LA.4
foto: Nicolae Dărămuș

Se zice că în spatele oricărui bărbat de succes se află o femeie puternică. Cine știe?… Așa o fi la oameni… La lăcuste realitatea e alta: în spatele oricărei femele puternice se află un mascul încăpățânat și vigilent. Și, la nevoie, violent.

35. MARI IUBIRI LA.5
foto: Nicolae Dărămuș

6 aprilie 2016

Ești tot taică-tu!

Ești tot taică-tu!

Vreme de peste o lună am lipsit din urbe. Am lipsit și de la întâlnirea nocturnă cu Cuțulina & fii. Când le-am descoperit culcușul era în preajma Bobotezei și chiar era ger. Se apropia miezul nopții și parcul era pustiu. Chioșcurile cu dulciuri și vin fiert, asaltate de sărbători, dormeau cu oboloanele trase când , de sub podina unuia , s-a iscat un mârâit amenințător. Era clar: călcasem la ceas neobișnuit ”teritoriul”. Cu glas moale, grav, am prins să vorbesc ”santinelei” și din strâmtoarea scândurilor mi-a venit la mână o cățea plăpândă. Albă, cu piciorușe scurte, purtându-și mameloanele grele la un deget deasupra pospaiului nins. Nepregătit pentru o astfel de întâlnire, nu i-am putut oferi decât o mângiere. Dar toate au un început.
Noapte de noapte, când forfota parcului înceta, mergeam la întâlnirea cu Cuțulina. Mândră, cu coada-n vânt, după câteva zile mi-a scos la vedere și pruncii, părând a mă-ntreba:” Ei?… Ce zici?… Ai mai văzut vreodată asemenea minune?” Și minune era: dintr-o cățelușă cât pumnul, veniseră pe lume cinci ghemotoace zdravene ce creșteau ca din apă. Au fost cinci, apoi patru, apoi doi, apoi numai unul. De la paznicul parcului aveam să aflu că, pe rând, cățeii își găsiseră stăpâni.
Întors dintr-o călătorie, în prima seară am mers ață la Cuțulina. Cu o porție bună de slănină proaspătă. Am chemat-o, am fluierat, i-am vorbit. Nimic. Am încercat iar. Tăcere… Am lovit cu bocancul în podină și mârâitul s-a iscat. Dar… parcă glasul era altul. Mai aspru și mai spăimos. Am încercat iar cu vorba bună și, ajutat de bucățile de slănină, norocul s-a înduplecat. Auzul însă nu mă înșelase: acolo nu mai locuia Cuțulina. O cățelușă înaltă, negricioasă și înspicată cu alb, a venit spre mine. Și ea alăpta. I-am întins bunătatea, dar n-a îndrăznit. Am lăsat-o să cadă, iar ea a înhățat-o ca pe furate și, îndepărtându-se temătoare, a înfulecat-o din mers. A luat apoi altă îmbucătură, alta și alta, cu același aer furișat, retrăgându-se de fiecare dată… Totuși, pentru prima noastră întîlnire, era bine. Și i-am zis tot Cuțulina. După două zile mi-a arătat și ea pruncii.

34. ESTI TOT.1
foto: Nicolae Dărămuș

Doi la număr. Albi, pătați cu negru și tare dolofani.
Acum e destul să fluier ușurel și de sub podină se aud scâncete de bucurie. Mototol e mai puturos și mai scump la vedere. Cred că el e copilul ascultător.

34. ESTI TOT.2
foto: Nicolae Dărămuș

Primul care se arată este Ariniș. Așa l-am botezat pe îndrăzneț: după numele parcului aflat pe malul Moldovei.

34 ESTI TOT.3
foto: Nicolae Dărămuș

Uneori se întâmplă ca mama să-l mai și certe, că-i tare neastâmpărat. Atunci îl latră scurt de parcă i-ar spune ”Ești tot taică-tu!”, iar el se mâhnește vreme de o clipă. Apoi îi trece. Că lumea-i mare și cea care-l tot cheamă – surioara primăvară – are și ea numai vreo trei săptămâni…

34. ESTI TOT.4
foto: Nicolae Dărămuș

31 martie 2016

Capre negre pe pârtie?…

Capre negre pe pârtie?…

La vederea lor, nu m-am putut abține și l-am sunat : ”Dragule, n-ai să mă crezi!… Știu că e cald în țară… Iar aici e zăpadă de peste-un metru… Suntem pe pârtie, dar, ghici cu cine schiem? Cu cine crezi că ne-am întâlnit aici?” Tăcere… Totuși, prietenul își încercă norocul: ” Cu careva de-ai noștri? Aflu că sunt ceva români pe-acolo. Am nimerit?… ” Nici vorbă! Hai, mai încearcă”. O nouă tăcere și amicul se dădu bătut: ” N-am cum ghici… Zi-mi tu, cu cine schiați?” ”Cu caprele negre! Trec peste urmele schiurilor, la vreo 50-60 de metri de noi. ”.

33. CAPRE NEGRE PE.1
foto: Anca Dărămuș

” Nu se poate!… Capre negre pe pârtie? Formidabil!” Și, fără să-mi mai lase loc de vorbă, omul – mare iubitor de natură – se lansă într-o tiradă ditirambică despre ” franțujii ăștia”, care ”nu degeaba au ajuns unde-au ajuns”, care ”știu ce fac, dom’le, ca de-aia le merge bine”, că ” uite, până și pe pârtii au capre negre!” O vreme l-am lăsat să se descarce, dar când a început să o amestece pe Brigitte Bardot cu generalul de Gaulle, l-am oprit, că ajungea la Teroare și ghilotină… ”Prietene, hoo!… Că altu-i subiectul: caprele… Te-ai minunat că-s pe pârtie ”. ” Da!… Și nu-i fain?” ” O fi fain pentru… fotografi – am lămurit – dar mă-ntreb dacă ele-s de aceeași părere” ”Adică?..” ”Eu nu cred că ele-s pe pârtie, ci e taman invers: pârtia-i «pe ele», pe pășunile lor… Unde să plece, bietele, dacă instalațiile sunt peste tot?” ”Da…Asta cam așa-i”- l-am auzit.

33. CAPRE NEGRE PE.2
foto: Anca Dărămuș

În urmă cu doi ani, când nădăjduiam să văd în Alpii Iulieni ai Sloveniei primul meu ibex, norocul mi-l scosese în cale înjumătățindu-mi bucuria. Silueta primului meu ibex – o femelă cam slăbuță, de fapt – se profila pe cer cotropită de stâlpii și cablurile de oțel ale ”telescaunului”.

33. CAPRE NEGRE PE.3
foto: Anca Dărămuș

29 martie 2016

Curiosul

Curiosul

Trecuseră câteva săptămâni de când văzusem o căprioară ieșind din desișul de rogoz. Aflat în mijlocul poienii, el ocupase rotund un loc ”moale”, unde sub pasul apăsat mustea apa. Zăbovisem atunci peste un ceas în preajma postății ca peria , dar nu o văzusem intrând. Își va fi făcut acolo culcuș de zi, mi-am zis, găsind că cetatea de ierburi înalte îi putuse fi o alegere înțeleaptă. Era un adăpost în care niciun dușman n-ar fi putut pătrunde fără ca ieburile foșnitoare să-i trădeze mersul, chiar și furișat. Cât despre a o prinde – fie că ar fi îndrăznit la asta un vulpoi mai răsărit, fie vreun câine de pripas – oricare s-ar fi lăsat păgubaș , fuga devenindu-i nespornică în zidul de verdeață peste care căprioara ar fi zburat.
Mă aflam iar în poiana știută, nu departe de insula de rogoz, când două mogâldețe roșiatice se ițiră la marginea ei. Binoclul m-a lămurit: erau doi iezi.

31. CURIOSUL1
foto: Nicolae Dărămuș

Așadar căprioara fătase acolo și, atunci când o văzusem eu, pesemne că fusese ceasul alăptării. La adăpostul pădurii am grăbit spre ei și, aplecat cât se poate , răbduriu, pas cu pas, am înaintat. Ajuns la ierburi, m-am ridicat pe nesimțite, cu aparatul la ochi: o ”cioată” înaltă, răsărită ca prin minune acolo . ”Pruncii” însă nu-mi aveau grija: unul păștea, iar altul își făcea de joacă, țopăind și alergând de colo-colo. Din când în când flămândul îi răspundea, scurt, văzându-și însă de prânz. Prinși cu hârjoneala, nu-mi vor sesiza mersul, mi-am spus. Și am pășit înainte ca melcul. Mergea… Chiar mergea…
Scurtasem bine distanța, când jucăușul m-a observat. Am înțepenit, iar el s-a uitat lung, părând a-și uita zburdălnicia. Dar ”cioata” care eram l-a liniștit. Nu! Nu uitase de joacă… Am pornit iar, dar de data asta mișcarea – le fel de stăpânită și tăcută ca și până atunci – n-a mai scăpat ochiului ”observatorului”. Era limpede: deși îmi păruse absorbit de bucuria salturilor, noutatea apărută în peisaj îi rămăsese în memorie. Se juca, dar se juca atent. Dar nu și prudent. Ca orice copil! Și, curios tot ca un copil, a început să înainteze spre mine. Din când în când se oprea studiindu-mă nelămurit, înclina capul ”cățelește” scuturând urechile – semn de neliniște – dar nu se putea abține. Trebuia sa vadă ”ce-i”. Merita văzut…

31. CURIOSUL2
foto: Nicolae Dărămuș

31. CURIOSUL3
foto: Nicolae Dărămuș

Suflând dinspre el, vântul nu m-a trădat însă. Deși ne despărțeau doar câțiva pași, s-a liniștit cu adevărat și, arătându-mi codița, s-a îndepărtat. Era pace…

31. CURIOSUL4
foto: Nicolae Dărămuș

28 martie 2016

Singur  și  sigur

Singur și sigur

Stânele coborâseră de două săptămâni și golul alpin era gol… Fără oameni, fară oi și, mai ales, fără câinii ciobănești – adesea doar niște nefericiți mereu flamânzi, pe măsura stăpânilor.
Din umbrarele văii se ridica spre noi un aer aspru, ce lovea plămânii ca un cuțit de gheață, încărcat cu prospețimea geroasă a brumei. Sus, dincolo de ferăstraiele molizilor, soarele pusese peceți purpurii pe vârfuri, trezindu-le la întâlnirea cu un cer ca vioreaua; cer de frig încă… Acolo, la ceasul acela somnoros, puteam găsi cerbii. Dar, ca și-n alte iubiri, bucurie durabilă ne era nădejdea. Știam că, de îndată ce cortina cetinilor se va sparge, lăsând loc petecelor de zare, doar câțiva pași ne vor despărți de marea de lumină a culmii. Ochii vor alerga peste întinderi și, dintr-o dată, respirația va căpăta nesațul privirii. E zborul fără trufie dăruit pamântenilor.
La ieșirea în soare însă, ne-a întâmpinat un adevărat pâmântean zburător: unul căruia, pe bună dreptate, în basme îi cresc aripi. Dar, cum basmul zilei era abia la început, mugurii aripilor încă nu-i încolțiseră…

31. SINGUR SI SIGUR.1
foto: Nicolae Dărămuș

Nechezând, alerga bucuros de întregul dimineții și, brusc, am simțit că-n locul acela eram doar musafiri.
Când ne-a observat, a trăpat spre noi. S-a oprit, a pornit iar. Sigur pe el, pășea încordat, semeț și vag amenințător, gata să dea piept cu oricine. Am rămas pe loc, supuși, și doar obiectivele au îndrăznit să-i calce regatul.

31. SINGUR SI SIGUR2
foto: Nicolae Dărămuș

24 martie 2016

Ca între frați

Ca între frați

Locurile unde pădurea a fost darnică cu mine se îmbracă de la o vreme într-o adevărată mistică. Sunt poieni pieptănate și largi, încrucișări de cărări tenebroase, luminișuri mărunte unde la un ceas anume păienjenișul ramurilor stârnește enigmatice jocuri de culori și umbre, doborâturi de vânt presărate cu rădăcini răzvrătite, asemenea unor mâini descărnate implorând cerul.
Grație amintirilor merg la ele ca la pomul lăudat. Iar așteptarea sălbăticiunilor se molipsește de fiorul acelui decor, unde nădejdea ia chipul certitudinii: aici nu se poate să nu-mi apară!… Și imaginația lucrează: printre fagii de colo ar putea trece un cerb… Îndărătul tufanilor de stejar parcă văd că vor prinde să scurme mistreții… Numai să nu mă trădeze vântul! Ochii scrutează fără încetare jur-împrejur și sub asaltul închipuirilor timpul trece. Înserarea șterge contururile, zămislind înșelătoare siluete ce-mi hărnicesc inima, apoi răcoarea pătrunde și renunțarea la pândă vine cu inevitabilul argument: data viitoare, cu siguranță!…
Mă lăsasem furat de imagini vechi și în după amiaza aceea. Când au apărut, hârjonindu-se din mers, umbra pădurii se întindea grăbită peste poiană. Erau doi căpriori abia trecuți de-un an.

30. CA INTRE FRATI.1
foto: Nicolae Dărămuș

30. CA INTRE FRATI.2
foto: Nicolae Dărămuș

Cornițele moi și catifelate, asemenea unor lungi degete de mănușă, le erau însă numai jucării. Iar bucuria lor că descoperiseră întrecerea nu era de colo. Alergau și ”frânau” brusc. Treceau apoi încordați unul pe lângă altul, parcă măsurându-și podoabele, își dădeau ocol mergând în buiestru, plecau capetele amenințător încrucișându-și ”armele”, gata de atac…

30. CA INTRE FRATI.3
foto: Nicolae Dărămuș

30. CA INTRE FRATI4
foto: Nicolae Dărămuș

Dar atacul nu se întâmpla. Și neobosiți , o luau mereu de la capăt. Un prelung dans războinic al atingerilor delicate. Ca între frați.

22 martie 2016

Pe urma vânătorului

Pe urma vânătorului

O observasem din șosea, iar iureșul automobilelor nu părea să-i deranjeze prânzul. Știam însă că oprirea mașinii în dreptul ei ar fi alungat-o în pădure și, cum părea prea ocupată cu înfulecatul, n-am voit să-i stric bucuria. Totuși lumina era bună și-n verdele fără cusur al pajiștii blana roșcatei contrasta ispititor. Am oprit după prima curbă. Ochisem din mers și soluția: un trup de arboret, prelungindu-se-n poiană ca o pană, avea să-mi adăpostească furișarea.
Printre ramurile molizilor am văzut-o iar. Liniștită, părea să-și fi încheiat masa.

29. IN URMA VANATORULUI1
foto: Nicolae Dărămuș

Cum focala mică nu-mi oferea detalii, din lizieră am chemat-o chițcăind. Nădăjduiam că nu va rezista. Care vulpe refuză un șoricel la desert?… S-a uitat în direcția mea, dar nu s-a mișcat. Mare mirare! Am încercat iar, dar tot degeaba. Abia atunci am privit-o atent.

29. IN URMA VANATORULUI2
foto: Nicolae Dărămuș

Sesizasem ”defectul”, însă furat de tertipurile cinegetice, nu-l judecasem: linia spatelui cumetrei se frângea nefiresc îndărătul umerilor. Aveam dinaintea ochilor o vulpe cam… scurta, care își cunoștea puterile. Și o bănuială mi-a-ncolțit. M-am mișcat încât să mă vadă, iar ea, în loc s-o zbughească spre codru, a prins să se târască anevoie. Pășea numai cu dinaintea, în vreme ce trupul, chircit și neputincios, trăgea după el povara labelor dinapoi și a cozii. Pe sfârșitul iernii din urmă, focul unui vânător nepriceput i se oprise în spinare…
Urmaseră anotimpurile soarelui și cu tot chinul se descurcase: aici o gâză, dincolo o broască, ba și câte-un fruct sălbatic îi fuseseră hrana. Din când în când și cadavrul altei sălbăticiuni, că pădurea are morțile ei, neștiute. Da… Vara mai era cum era. Apropiata iarnă avea să-i fie însă cea de pe urmă.

29. IN URMA VANATORULUI3
foto: Nicolae Dărămuș

20 martie 2016

Idilă celestă

Idilă celestă

Culcat la o palmă deasupra lor, am vrut să-i mângâi. Chiar îmi băgasem mâna în apă…

28. IDILA1
foto: Cristian Grecu

Un gest anapoda, caci aș fi tulburat idila. M-am ridicat. Iatacul fluid unde îndrăgostiții păreau să ignore orice pericol, îmi arăta însă  – a câta oară? – inocența vieții.

28. IDILA2
foto: Cristian Grecu

Și candoarea ce transformă  gesturile hulpave în crimă; fiindcă în octombrie, în aceste locuri pure, odată cu păstrăvii, ostiile  nesătuilor ucid iubirea.

Ea pătrunsese cu totul sub glie, așezându-și icrele în culcușul nisipos, iar el își aștepta rândul.

28. IDILA3
foto: Nicolae Dărămuș

L-am văzut mai apoi retrăgându-se. Liniștit. Așa părea. Își împlinise rostul. Dar, până atunci, nu-i fusese ușor… Pe creștet, urmele unor șiraguri de dinți ca acul, rod al luptelor sale de cuceritor, îi dovedeau tăria.

28. IDILA 4
foto: Nicolae Dărămuș

O clipă aripioara dorsală a luat aer și undele stârnite au trădat… apa. Am descoperit-o cu uimire.

28. IDILA 5
foto: Nicolae Dărămuș

Până atunci îmi păruse că totul se întâmplă într-un petec de cer.

17 martie 2016

 

Libelula sau…  clipa de acum

Libelula sau…  clipa de acum

Sunt mulți ani de când am fotografiat prima libelulă și știu cât de bucuros am fost. Am privit uimit detaliile alcătuirii  ei dumezeiești – mărind imaginea pe ecran – și, deși le cunoșteam,  văzute de  atâtea ori în fotografiile ”consacraților”, totuși,  ”libelula mea”  a devenit  personaj.

27. LIBELULA1
foto: Nicolae Dărămuș

Mi se întâmplă  uneori  să o caut în arhiva de pixeli si emoția bună a acelei întâmplări e vie precum era vietatea. Și cum, grație și ei, mă simțisem eu atunci.

Am citit mai apoi ceea ce știința cunoaște despre despre libelule. Despre cât trăiesc, despre cum își împart timpul vieții – care, în zbor, este tare scurt! – despre îndelungata lor viață subacvatică, despre marile lor călătorii, unele transoceanice… Am  aflat cum ”se iubesc”, ce mănâncă…

27. LIBELULA 3
foto: Anca Dărămuș

27. LIBELULA.2
foto: Nicolae Dărămuș

Despre zborul lor însă n-a trebuit să citesc nimic și nu cred că vreun tratat științific l-ar putea descrie. Căci aici e cheia zborului oricui: în clipa de acum.

16 februarie 2016

Câteva clipe sunt de ajuns…

Câteva clipe sunt de ajuns…

Pășisem neauzit până-n lizieră, iar la vederea lui – șezând ”cățelește” cu capul plecat între brânci – am crezut că doarme.

26. CATEVA CLIPE1
foto: Nicolae Dărămuș

Fusese un aprilie grăbit, cu ploi scurte și amiezi caniculare, iar el, cu ochii închiși, învăluit în aerul indulgent al serii, dăduse chip viu liniștii. Ocazie rară! – mi-am spus – pipăindu-mi aparatul. Dar el a tresărit. Și-a-nălțat capul și, străbătută de-un fior, blana a vălurit în răspăr, rotunjindu-i silueta. A cercetat înainte, alert și, ca arse de fierbințeala unei plite, tălpile au săltat, gata să-l izbăvească în cotloanele de sub cetini. Dar a-nțepenit așa, sprijinit pe văzduh. O clipă, două, trei… Iar eu apucasem să-l prind în vizor…

26. CATEVA CLIPE2
foto: Nicolae Dărămuș
26. CATEVA CLIPE3
foto: Nicolae Dărămuș
26. CATEVA CLIPE4
foto: Nicolae Dărămuș

Voia să se lămurească: nările îi duseseră vestea, dar ochii căutau încă. Brusc, s-a-ntors și m-a țintuit. Am coborât aparatul și privirile ni s-au întâlnit. A stat și am stat… Nu mult. Însă destul ca eu să nu uit.

13 martie 2016

Ritmul tihnei

Ritmul tihnei

Păstrăvii nu păreau interesați de mincinoasele mele oferte. Era cald și după alergătura dimineții prin albie, când lunecând pe creștetul bolovanilor, când escaladând versanții acolo unde apa întrecea cizmele, iarba măruntă a malului îmi făcuse semn. Lungit pe spate, priveam fuga norilor prin culoarul mărginit de cetini și simțeam somnul: râul, șușotind potolit și soarele blajin se înțelegeau de minune. Din toropeala incertă m-a scos un zgomot știut: nu putea fi decât un cal, pornit la păscut. Se apropia spornic dinspre creștet. I-am deslușit de îndată și răsuflarea, îmbrăcând amplu zvonul stins al ierbii rupte. Vag incomodat de ”invadarea spațiului”, m-am ridicat să-l văd. Brodisem oarecum, dar nu era un cal, ci trei. Nu-mi aveau grija. Dacă aș fi dormit dus, ar fi trecut pe lângă mine. Așezați alături, cu capetele plecate, pășeau deodată, respirau deodată, prindeau cu gura deodată: linii de coame, mișcări și sunete bătând ritmul tihnei.

25. RITMULTIHNEI
foto: Nicolae Dărămuș

4 martie 2016

O binevoitoare prudență

O binevoitoare prudență

Coboram grăbit, privind printre coroanele pinilor marea. Vălurind larg,  întinderea fluidă trimitea nădejdi azurii prin aerul amiezii, prizonier al cetinilor încremenite sub vipie. Pășeam neatent, chemat de răcoarea undelor, când am auzit: ”Ai văzut lângă ce-ai călcat?”. Un amestec de calm și frică fusese în glasul soției. M-am întors și, la un metru îndărătul meu, am văzut-o:

24. OBINEVOITOAREPRUDENTA
foto: Nicolae Dărămuș

temuta viperă cu corn. Așezată-n ”S”, gata de apărare: elegant șirag de romburi de culoarea cafelei, revărsat peste ierburile arse . În urmă cu o clipă, între piciorul meu – ca desculț, în sandalele de plajă – și ”fiară” nu fuseseră mai mult de 10 centimetri. Purtam cu mine o ”săpunieră” – aparat foto mic, de buzunar . Am îngenunchiat și, lent, am apropiat obiectivul  de ”nasul cârn”. Când  mai puțin de-o palmă ne despărțea, ”S”-ul și-a  strâns ușor  curburile  – semn de avertizare – iar eu am înțeles. Nu trebuia să-mi forțez norocul… Am declanșat o dată, de două ori și m-am ridicat. M-a înțeles și ea și, întinzând gâtul spre  tufișuri, s-a strecurat la umbra lor zgârcită.

3 martie 2016

Bipezi patrioți pe ”motoare”

Bipezi patrioți pe ”motoare”

În golul alpin am ieșit de cu dimineață. Un covor de merișoare însângeraseră povârnișurile până pe culme: binevenită invitație la un desert sănătos și tihnit… Bucuroși de bunătăți culegeam cu nasu-n pământ, nemaiavând ochi pentru altceva; gravă eroare, fiindcă nu departe se aflau niște prea discreți comeseni: doi cocoși de mesteacăn, locuitori rari în Carpați; iar acolo nu mă așteptam să-i găsesc nicidecum. I-am observat târziu și săgetarea lor abia mi-a lăsat vreme să duc aparatul la ochi.

23. BIPEZI.1
foto: Nicolae Dărămuș

Dar am fost norocos: profilată pe cer, etalându-și zborul colorat, pasărea din imagine nu amintește însă de silueta „clasică“ a cocoșului de mesteacăn: cavalerul oficiind pe sol în veșmânt negru, cu penele din marginea cozii asemenea unei perfecte lire de întuneric, de sub care țâșnește evantaiul altora, drepte, de culoarea zăpezii.

23. BIPEZI.2
foto: Nicolae Dărămuș

În padina de peste cumpăna apelor, o ciută păştea. Crescând năvalnic, un zgomot cătrănit – ajuns şi la urechile mele – a făcut-o să privească spre culme: drumeagul ciobănesc era colbuit sub roţile unui ATV cu care doi prostani vioi – el tomnatic, ea jună, aveam să văd – pângăreau liniştea şi muntele. Purtau căști și erau echipaţi în „ţoale-rossignioale”. Fluturând patriotic, un drapel tricolor jegos îi însoțea.

23. BIPEZI.3
foto: Nicolae Dărămuș

Ciuta a luat-o la goană spre codru, iar eu am fotografiat ostentativ tupeistul echipaj, în vreme ce se apropia. La doi paşi, simțindu-și amenințată ”intimitatea”, masculul a frânat agresiv: facilă demonstraţie de virilitate… în pedale. „Unde mergeţi ?”- a reuşit să îngaime. „Ia… pe-aici…” i-am răspuns, cu glas pe măsura uităturii. A tăcut încurcat și, accelerând scurt, a şters-o.

23. BIPEZI4
foto: Anca Dărămuș

În urma lor am păşit ca-ntr-un pustiu. Dacă soseau ceva mai devreme, adio cocoşi de mesteacăn în zbor!… De jos răzbătea vaierul drujbelor şi un du-te-vino de camioane începuse pe drumurile forestiere. Iar pe când am ajuns la lizieră, prin binoclu am urmărit cursele de „motoare” ce-şi începuseră iureşul pe culme. Soarele pusese stăpânire pe întinderi, iar eu mi-am amintit de un puşcăriaş condamnat pe viaţă, pentru viaţă: Ted Kaczynski – Unabomber.

29 februarie 2016

Ultimul zbor

Ultimul zbor

Când aștepți cântecul cocoșului de munte, trezirea codrului e mereu aceeași. Ține o jumătate de ceas, nu mai mult. E răstimpul în care trăiești liniștea. O simți de îndată ce ți-ai oprit pașii și, stingând lanterna, te-ai așezat la rădăcina vreunui molid. Întărită de întuneric, liniștea cere omului tăcere și dă putere auzului, simțul nopții. Pândești întâiul ciripit, întrebându-te dacă țârâitul timid, ca un scâncet, înşurubându-se curajos în văzduh prin infinite triluri, este al privighetorii, apoi te cuprind alte glasuri înaripate chemând lumina: huhurezi, mierle, cinteze… Şi pe când coloanele molizilor prind contururi fumurii, printre imnurile ridicate din cetini străbate și cântul lui, izbucnind în cascade scurte, ca dintr-un preaplin greu stăpânit; un cânt discret însă, pe măsura sobrului său veşmânt. Cere ucenicie deslușirea lui… Apoi, în lumina timidă, se bucură și ochii. Urmează emoţia apropierii cu aparatul pregătit. E spectacolul vieții, pe o scenă îndeobște ascunsă și fără spectatori: dans încordat și ”plutit”, semețind evantaiul cozii, zboruri aspre și scurte la firul ierbii, salturi pe loc, răzvrătiri de aripi tari. Și înțelegi atunci vigoarea liniștii.
Canoanele știute își urmaseră cursul în dimineța aceea și eram bucuroși. Soarele pusese peceți de aur pe vârfuri, când am prins să urcăm spre culme. Mergeam primul. Ici și colo, la rădăcina brazilor bătrâni, găseam grămezi de găinaț: semn că-n desetul lor se odihniseră, ațipind cu simțuri treze, cocoși și gotci.

22.ULTIMUL ZBOR1
foto: Nicolae Dărămuș

Mergeam agale și la-ntâmplare, scrutând cetinile și de aceea era gata să-l calc.

22. ULTIMUL ZBOR2
foto: Nicolae Dărămuș

Era un cocoș bătrân. Cuprins de înțepenirea morții, sta culcat pe-o parte, cu ciocul întredeschis, iar picioarele, încălțate cu ”vârzobi” de iarnă, i se-ntinseseră într-un ultim spasm sub coada strânsă.

22.ULTIMUL ZBOR3
foto: Nicolae Dărămuș

Încrucișate pe piept, aripile întregeau resemnarea clipei. Soția și fiul meu urcau povestind. Am ridicat cocoșul și i-am privit: uimirea nu avea nevoie de alt nume.
Am cercetat apoi pasărea.

22.ULTIMJUL ZBOR4
foto: Anca Dărămuș

Nicio pană zburlită, nicio vătămare la vedere… Și totuși, la baza ”bărbii”, o pată roșie însemna pielea. Am ferit penele: o rană mică, părând urma unor dinți mărunți se afla acolo. Să fi fost oare nevăstuica cea care îndrăznise la așa o pradă? Sau jderul?… Greu de spus. Pădurea pune taină pe dramele nopții. Se va fi avântat în zbor cocoșul, cu dușmanul aninat de gât, va fi trecut prin cetini orbește, lovindu-se și lovindu-l, până când a scăpat? Putea fi și așa… Dușmanul se va fi prăbușit amarnic printre crengi, înspăimântat de vijelioasa călătorie, în vreme ce cocoșul își va fi urmat zborul spre vale, presărând în aer bobițe rubinii. Jos, tot mai jos, până când, secând izvorul sângelui, i-au secat și puterile. Ajuns în patul de ierburi, s-a culcat pe aripa dreaptă, așteptând roua dimineții.

23 februarie 2016

Un croitoraș se legăna

Un croitoraș se legăna

Ierburile poienii se ridicau până la subțiori. Viguroase și dese ca peria, opuneau pasului grozava lor încâlcitură, pricinuită de vânt și ploi. Vremea rea abia se încheiase, iar el părea să sărbătorească faptul. Sta cocoțat în spicul unei tije înalte, legânându-se în boare. Ce senzație!… Încovoiată adânc sub greutatea lui – ca nu era o măruntă buburuză, ci ditamai gândacul! – indulgenta plantă îi devenise coardă de ”bungee-jumping”. Nu va rezista mult aninat așa – mi-am spus, socotind că efortul piciorușelor nu era de colo… Și l-am fotografiat.

21. UN CROITORAS SE LEGANA
foto: Nicolae Dărămuș

Când după două ceasuri am trecut prin același loc, el era tot acolo. De atunci îmi place să cred că și gândacii – croitorașii înaintea celorlalți! – au bucurii omenești.

19 februarie 2016

Curiosul

Curiosul

Nu cred să ne fi despărțit mai mult de 10 pași când l-am observat. Până atunci mersesem totuși fără zgomot, rod al învățului meu cu singurătățile carpatine, unde discreția e legea dintâi; acolo adesea-mi părea că, deși sunt singur, însemn ”prea mulți”. M-am oprit scurt, înaintând de data asta ca melcul. Știam că vibrațiile solului vorbesc într-un fel aparte neamului său. Lungit în nisipul drumeagului, nu departe de  stâncăriile ce vegheau râul, el aduna nemișcat căldura  soarelui de august; în prag de toamnă nopțile muntelui sunt reci.

20. CURIOSUL1
foto: Nicolae Dărămuș

Eram față-n față când, tresărind, a ridicat capul… Dormise copleșit de bine. Nemișcare… Un dialog al fricii și încrederii, arbitrat de simțuri și simțiri… Ultimele îmi spuneau că, panicat la vederea mea, avea să țâșnească precum săgeata spre adăpostul junglei de brusturi. M-am lăsat lent spre pământ, ghemuindu-mă, până când degetele au atins țărâna. De acolo, l-am țintit  cu obiectivul, rabatând  ecranul: aveam perspectiva șoarecelui ce-și privește dușmanul. ”Dușmanul” rămăsese însă pe loc. ”Mă mir că nu  fuge… ” – i-am spus soției. ”Dimpotrivă!… Vine spre tine… E curios, bietul…” m-a informat ea, filmând întreaga scenă. Așa era…

20. CURIOSUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Înțepând ritmic aerul cu limba înfurcită, șarpele se apropia legănându-și capul. Degetul meu se hărnicea pe declanșator, în vreme ce ”monstrul”  îmi ocupa tot mai mult cadrul. Până când, delicat, mi-a gustat lentila. S-a strecurat pe sub aparat, frecându-mi ușor dosul degetelor: o atingere vag aspră și caldă; ”rece ca șarpele” nu se adeverea. Dar nici el nu fusese ca alți șerpi… Mi-am ridicat mâna și curiosul s-a strecurat printre călcâiele mele spre zăvoi.

19 februarie 2016

Prinși

Prinși

Starea de  contemplare – proprie omului vechi, dar atât de uitată de cel modern – se trezește-n ultimul atunci  când  privește o fotografie ”de natură”. Supraviețuind între asfalt și betoane, imaginea vieții sălbatice – pe hârtie sau mai adesea virtuală – îi poate constitui  un ”drog” la îndemână. Arbori bătrâni, largi peisaje înverzite, munți cu creștetul în nori, cascade limpezi și amețitoare al căror tunet parcă răzbate  prin ecranul ordinatorului, ori animale ”drăguțe” – maternitatea acestora  făcând parte din  rețeta succesului fotografic – toate stârnesc o emoție bună. Iar omul e relaxat tocmai findcă ”ele există” și poate cândva le va vedea și el ”pe viu”. Cândva într-un concediu, cândva ”la pensie”… Toate sunt acolo, așeptâdu-l.

Fără a le ști povestea, uneori fotografiile pot înșela. Decupând frumosul natural din realități triste, ele induc privitorului aceeași liniște, coborând în inima sa ”raiul” unui loc, deși lucrurile stau cu totul altfel. Sunt situațiile  în care clișeul ”o fotografie face cât o mie de cuvinte” eșuează.
Când soția mi-a arătat-o, eram la volan: ”Uite căprioara!… Cu doi pui… ” Am oprit.

19. PRINSI1
foto: Anca Dărămuș

Până mi-am scos aparatul foto, tovarășa mea  – care-l are mereu pregătit –  ”trăsese”  câteva cadre. Cu ele aveam să rămânem, fiindcă în locul acela căprioara nu mai era ”acasă”.

19. PRINSI2
foto: Anca Dărămuș

Știind că oprirea unui automobil nu putea însemna ceva bun, căprioara se retrăsese.

Trecusem ”Transrarăul”, o mostră de agresiune a habitatelor sălbatice, depășită – ca dimensiuni, ilegalitate, inutilitate, imbecilitate ”progresist- civilizatorie” și costuri publice – numai de ”Transalpina”. Într-o curbă strânsă, închizând din trei părți o oază cu ierburi bune, se afla delicata mamă. Dacă i-aș fi asaltat familia tăindu-i calea prin  îngustul istm verde ce o lega de codri, iezii ar fi sfârșit poate sub roțile  automobilelor al căror iureș cătrănit îi înconjura. Fără să trăiască acolo, omul devenise stăpân pe locul unde, discrete și fără pretenții de stăpân, până nu demult trăiau doar necuvântătoarele.

14 februarie 2016

 

Ce face ăla?

Ce face ăla?

Mă prinsese amiaza în grădină… O amiază de toamnă, păstrând în aer ceva din astenia verii, promițând și răcoare prin molcome fuioare de vânt, presărate cu fluturi.

18 CE FACE ALA1
foto: Nicolae Dărămuș

Eram aplecat asupra unuia și potriveam cadrul, când un grup pe școlari – să tot fi fost la 8-9 ani – s-a oprit lângă gardul scund. ” Ce face ăla?” – a întrebat unul dintre ei. ”Ei și tu!… Nu vezi?… Fotografiază fluturi…”- i-a raspuns altul, râzând. Și au râs cu toții, ca de un ciudat. Cu totul altceva ar fi fost dacă fluturele ar fi fost virtual, pe ecranul tabletei cu „milioane de culori”. Așa însă, colorat numai cum a dat Domnul…

18. CE FACE ALA2
foto: Nicolae Dărămuș

14 februarie 2016

Ca-n fabulă

Ca-n fabulă

”Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,/ Se plimba o coțofană/ Când în sus și când în jos”- zice George Topârceanu. Cine nu-i cunoaște versurile?…

17. CA-N FABULA1
foto: Nicolae Dărămuș

Mi le-am amintit când am văzut țarca mișunând pe lângă vierul acela imens. Grăsanul se scărpina temeinic, frecându-se de gard, mai-mai să-l doboare. Acum, după întâmplare, cred că neastâmpărata i-a înțeles necazul: ”musafirii” nedoriți din blană. Drept care, nu mi-a lăsat vreme pentru rememorări literare, pregătindu-și „atelierul”. Avea treabă… Poate că, în limba firelor, chiar îi fusese cerut ajutorul.
Când am dus aparatul la ochi, pasărea decolase, iar la a doua declanșare era confortabil instalată pe spinarea patrupedului, ciugulindu-l. Toată lumea părea mulțumită, drept care plimbarea a durat câteva minute, ” când în sus și când în jos”.

17. CA-N FABULA2
foto: Nicolae Dărămuș

Gardul devenise inutil…

13 februarie 2016

Verde curat

Verde curat

E destul să te așezi în iarbă și să privești. Nu… Nu să șezi scrutând zarea, furat de gânduri. Nicidecum! Așa n-ai făcut nimic și degeba ai ieșit ”la iarbă verde”. Așează-ți capul între flori și vezi. Da, vezi!… Acolo, în jungla de sub genunchii tăi, e viață. Și încă ce viață!

16. CAMUFLAT, DAR CURAT1
foto: Nicolae Dărămuș

Era la o palmă de nasul meu. L-am deslușit târziu, căci se mișca lent și părea născut de tijele verzi : un adevărat fiul al clorofilei… Nu se sinchisise însă de prezența mea și își vede de treabă.

16. CAMUFLAT, DAR CURAT2
foto: Nicolae Dărămuș

Căci tocmai își făcuse treaba: o bobiță cât gămălia, ce avea să intre în pământ la prima rouă, lăsând fruzele nepătate.
Dar nici el nu se putea lăsa oricum, după folosirea ”toaletei”. Și-a curbat abdomenul, încet-încet, până când, lucrând harnic cu piciorușele din față, ba chiar și cu mandibulele, s-a simțit curat.

16. CAMUFLAT, DAR CURAT3
foto: Nicolae Dărămuș

Părând mulțumit de ispravă, s-a cocoțat apoi pe-o floare.

12 februarie 2016

Impresie, sturzul de iarnă

Impresie, sturzul de iarnă

Părăsite de zăpezi, pădurile încă dormeau sub lumina rece a iernii. Niciun foșnet, nicio zbatere de crengi nu tulburau cuprinsul. Însetate de căldură, rămurișurile străluceau în amiază, strângând Soarele cu nesaț, privirea rătăcindu-se în explozia de umbre argintate. O pală de vânt, dezechilibrându-l, l-a trădat pe înfriguratul pitit în hățiș. Fusese doar o fâlfâire de aripi, scurtă. Și, deși tabloul ”înghețase” la loc, de data asta prinsese o nouă viață, primind un titlu potrivit și știut: ”Impresie, sturzul de iarnă”.

15. STURZ DE IARNA3
foto: Nicolae Dărămuș

7 februarie 2016

Vaierul singurătăților

Vaierul singurătăților

Țipătul ciocănitorii negre, un vaier ascuțit prelungit în ecouri stranii, aduce singurătăților alpine un plus de singurătate. La scurt timp după ce-l auzeam, vedeam și pasărea. Zbura iute, ”zigzagând” printre molizi, iar toaca măruntă a ciocului, scormonind în trupul vreunui arbore beteag, răzbătea de îndată prin liniștea abia închegată, trădându-i truda.
De năluca-n frac negru, purtând tichie aprinsă pe creștet, nu reușisem însă niciodată să mă apropii. Înaintam spre ea, dar pe când mă așteptam să-i deslușesc silueta printre cetini, brusc, ropotul lemnos părea iscat în toți arborii din jur. Ochii-mi fugeau de la un molid la altul, ”pieptănand” lacom rămurișurile, doar-doar… Și, fără excepție – semn că fusesem văzut – zborul cu sonorități aspre, pierzând pasărea în alte întunecimi verzi, mă provoca iar.
Era spre amiază când zărit-o în lumina unui parchet vechi, agățată-n creștetul unui trunchi ciung. I-am furat grăbit imaginea de la peste o suta de pași și bine am făcut.

14.VAIERUL SINGURAT1
foto: Nicolae Dărămuș

A ”căzut” spre pământ și, ras cu peria zmeurișurilor, s-a topit departe, între rădăcinile unei buturugi putrede. Binoclul mi-a arătat-o: ne privea țintă. Ca de obicei, nu-mi oferea vreo șansă… ”Urcă încet spre vârful tăieturii, dar fără fereli”- i-am spus atunci soției. S-ar putea să nu-și ia privirea de la tine. Daca rămân aici, va uita de mine…”. Și a uitat.
Pășind răbduriu, ”ca stând pe loc”, m-am cocoțat într-un târziu pe cioata vecină ei. Când am declanșat prima oară, încă se uita la tovarășa mea aflată departe.

14.VAIERUL SINGURAT2
foto: Nicolae Dărămuș

Liniștită, a asaltat în sfârșit buturuga. Priveam prin obiectiv, doar de la câțiva pași, lucrul păsării: bunătățile ascunse-n lemn cereau osârdie, nu glumă! Ce risipă de energie!- mi-am spus în prima clipă… Și câtă tărie dovedea ciocul acela drept și subțire! Ca să nu mai vorbesc de amarnicele zdruncinături ale capului… Trudnica nu părea să-mi împărtășească însă nici nevoia de compasiune, nici cea de admirație. Își câștiga traiul străduindu-se în fiece clipă și bucurându-se de ea. Nu-i era lene, nu se gândea că ”nu-i rentabil”. Trăia.
Zgomotul înfundat al obturatorului, tutuși, nu-i scăpa. De unde venea el, rămânea o enigmă… Se oprea din când în când, asculta și pornea iar.

14.VAIERUL SINGURAT3
foto: Nicolae Dărămuș

Dintr-o dată însă, când pesemne putregaiul își isprăvise darurile, câmpul imaginii mi s-a pustiit și vaierul singurătăților a răsunat dinspre vale.

6 februarie 2016

Vestitorii Învierii

Vestitorii Învierii

13. VESTITORII1
foto: Nicolae Dărămuș
Până nu demult, undeva pe valea Bistriței Aurii am avut o căsuță din lemn, acoperită cu draniță. Crezusem că ea va deveni ”loc de creație”, unde lipsa curentului electric, a apei la robinet, împreună cu mugetul cerbilor auzit din cameră și, din când în când, cu câte-un păstrăv furat râului, vor face totul, mie nerămânându-mi decât să scriu despre toate aceste surse. N-a fost să fie așa…
Râul, cândva colcăind de lipani și păstrăvi, asemenea unui cristal neastâmpărat, șlefuit în schimbătoare fețe de lumină, a devenit pubela satelor din amonte. În locul păstrăvilor, spre undița mea se ridicau din unde pempărși maronii, pufoaice ostenite și pet-uri felurite. Malurile, de veacuri întărite de rădăcinile sălciilor și arinilor, au fost defrișate și o firmă civilizatoare le-a zidit în gabioane de piatră, ale căror sârme, asemenea unor gheare rele, prindeau jegurile gospodăriilor riverane, spre a le expune privirii. Drujbele și TAF-urile au luat cu asalt codrii, remorcile „cu răcoanță” gemeau pe drumuri, grăbind încărcate spre Rădăuții lui Schweighofer cherestegiul, iar trosnetele armelor de vânătoare s-au adăugat și ele corului morții libere, adus pe vale de progresul și civilizația occidentală.
De Paști urcam totuși acolo, vreme de câteva zile fiind liniște. O dată, în Dimineața Învierii, în ramurile unui plopșor firav aflat dinaintea ferestrei și-a oprit zborul o pereche de forfecuțe.

13. VESTITORII INVIERII3
foto: Nicolae Dărămuș

13. VESTITORII INVIERII2
foto: Nicolae Dărămuș

Au zăbovit în preajma căsuței vreo trei ceasuri, privind curios la cei doi locatari care le dădeau ocol, apropiindu-se la câțiva pași doar. Nu era încotro: prea erau fotogenici acei „papagali carpatini” – el roșu, ea verzuie – inevitabil botezați așa când le-am studiat chipul pe ecran. Au plecat în jurul amiezii și duși au fost pentru întregul an.
Așa a început prietenia cu Solii Împărătești. An după an, oricând cădeau Paștile – în aprilie, în mai, în zile cu soț sau fără, cu soare sau mohorâte – în Dimineața Învierii perechea de forfecuțe apărea la fereastră. La fel de îngăduitoare, binecuvântând timpul acelorași trei ceasuri. Apoi plecau, pesemne să ducă vestea și altora…
3 februarie 2016

Pripas

Pripas

Când l-am întâlnit, era binişor după ora prânzului. De la casieră aveam să aflu că fusese părăsit la ușa magazinului de cu noapte. L-am observat abia când era să-l calc. Am păşit peste el, larg, dezechilibrându-mă, fiindcă mișuna netulburat printre picioarele cumpărătorilor ce forfoteau la intrare, ticsind portbagajele automobilelor, ca-n ajun de Sfântul Nicolae. N-aveam nici eu nevoie de el tocmai acum… Plus argumentul suprem: era prea mic; cam cât un caltaboş scurt. Mai mult: toţi semenii lui – pe care îi îngrijisem pe rând, având căsuţă personală nu departe de intrarea în scară – îmi fuseseră otrăviţi.
Ieșind din prăvălie l-am zărit iar. L-am ignorant, zâmbind la vederea codiţei cât un degetar, optimist semeţită. Acum încep să cred că de la acel zâmbet mi s-a tras… Careva tot îl va lua până deseară – mi-am liniştit eu conştiinţa – şi am păşit hotărât înainte. După vreo zece pași însă, mama – nonagenară, gata oricând de-o plimbare cu mine – m-a atenţionat: “Vezi că te urmărește!…” M-am întors puţin, cât să-l prind în coada ochiului şi, atent să nu stabilesc vreo cât de mică legătură vizuală – ştiam că-mi putea fi fatal! – am grăbit mersul. “Se ţine de tine…Fuge!… E la picioarele tale!” – am fost iar informat. Am coborât privirea și m-am oprit. S-a oprit şi el lângă bocanc și, brusc liniştit, s-a culcat. Ce mai?… Umblam cu câinele “la picior”. Dar n-am cedat: ce-o fi, o fi!…Am plecat şi mai grăbit, trecând peste ruşine: nu-mi mai trebuia câine și pace! Am intrat în scară, am prins să urc treptele, câte două odată, convins că, deşi cu uşa larg deschisă, pragul înalt îşi va spune cuvântul. M-am oprit la etaj şi o clipă mi-a fost de ajuns ca să-i văd neabătuta caznă: urcase două trepte. Se opintea la a treia care îi ajungea la subţiori şi, fiindcă puterile îl cam lăsau, a prins să scheaune de ţi se rupea inima. Ţipa ca bătut, dar nu se lăsa. Picioruşele dindărăt lunecau în gol, în vreme ce din botul întins spre măruntul lui văzduh, ieşea vaietul reproşului. S-a răsturnat pe spate, mârâind, s-a răsucit anevoie, repezindu-se și mai înverșunat la dușmanul de ciment. O nouă încercare, alte strigăte şi altă cădere. Era clar că mă sfădea. Am coborât și am păşit peste el, încercându-i fidelitatea: dacă vine după mine, şansele-mi vor fi nule… Şi a venit. În curte, ostenit de atâta strădanie, a slăbit mersul. A fost destul ca una dintre mâţele uriaşe ale vecinei să vadă în el prada: un şoarece ceva mai mare… Şi m-am pomenit cu el în palmă.

12. PRIPAS.1
foto: Nicolae Dărămuș

L-am cazat iniţial într-o găletuşă rămasă de la smântână. Săturat cu lapte cald, a adormit buştean. Lui i se sfârşiseră grijile… Noaptea a trecut aşa cum bănuiam: plâns de foame cam la 2-3 ore, urmat de “alăptare”, schimbarea aşternutului ud şi iaraşi somn. Iar dimineaţa, cu năsucul umed – semn de câinească prosperitate – a urmat explorarea casei şi joaca cu coada.

12. PRIPAS.3
foto: Nicolae Dărămuș

Și am conchis: Moș Nicolae, chiar făcea cadouri…

12. PRIPAS.2
foto: Nicolae Dărămuș

5 februarie 2016

Capra ibex cu trei iezi

Capra ibex cu trei iezi

Ceasuri întregi urcaserăm prin căldură. Era sfârșit de august, dar lângă cer, în umbrare peste care soarele trecea cu zgârcenie doar în amiază, zăpezi vechi si grele acopereau grohotișurile, hotărâte să predea ștafeta primilor fulgi. Un frig viu se ridica din ele, ca dintr-o răsuflare întremătoare a Pământului, întremându-ne și speranța: vom găsi ibecșii. Aflându-mi intenția, cabanierul se mulțumise să-mi spună laconic: ”Da, există… Dar trebuie să aveți noroc”. „Am”, îi răspunsesem și am râs amândoi; fiecare însă de altceva.

Mă întâmpinaseră cu o curiozitate limpede, de cum m-am ridicat in picioare. Umblasem până atunci cu prudență, mai mult pe brânci, mereu pitit îndărătul jnepenilor, convins că, fiind un intrus în celestul lor regat, sălbăticiunile o vor lua la goană când mă vor vedea. Judecasem însă numai cu minte de om… Pe o stâncă s-a ridicat un ied.

11.CAPRA IBEX CU 3.1
foto: Nicolae Dărămuș

Mama și un frățior i s-au alăturat de îndată.

11.CAPRA IBEX CU 3.2
foto: Nicolae Dărămuș

Am lăsat la o parte orice fereală și am înaintat: trebuia să răspund cinstit încrederii.

11.CAPRA IBEX CU 3.3
foto: Anca Dărămuș

Pe când am ridicat aparatul la ochi, povestea îmi scosese în cale toate personajele: capra ibex cu trei iezi, iar privirea lui Dumnezeu se întâlnea cu a mea înăuntrul unei lentile.

11.CAPRA IBEX CU 3.4
foto: Nicolae Dărămuș

2 februarie 2016

Lumea lui, lumea noastră

Lumea lui, lumea noastră

LUMEA LUI
foto: Nicolae Dărămuș

Capcana strălucea răcoros, asemenea întregului hățiș de ierburi pe care dimineața, complice cu roua și Soarele, mi le așternuse la picioare. Umblam alegând locul, atent să nu stric efemerele arhitecturi fluide, ce îmbrăcau în argint formele vieții.
El sta nemișcat, numai ochi pesemne, așteptând clipa primelor zumzete, însemnând tot atâtea prilejuri de pradă. N-am voit sa-i stric lucrătura și nici să-l tulbur… M-am aplecat, plonjând cu obiectivul în lumea lui. Abia atunci am văzut minunea… Se putea ca și el să fi înțepenit tot de uimire: sute de lacrimi perfecte, oglindind cerul si pămîntul, adevărate universuri miniaturale, se născuseră în mrejele ucigașe. Am declanșat o dată, de două ori…de zeci ce ori. Nu mă mai săturam. Controlam imaginile, eram bucuros și totuși mai voiam altele, ca să fiu sigur.
Văzându-le, un bun prieten m-a întrebat: ” Ai observat că roua s-a prins aproape numai pe firele circulare ale pânzei?” Observasem, însă nu m-am întrebat de ce. „Ei bine – a continuat el – minunea se datorează faptului că numai aceste fire sunt lipicioase… Cele radiare, nu. De aceea, atunci când aleargă, păianjenul pășește strict pe drumurile drepte, pe spițele rețelei, spre a nu cădea în propria capcană”.
Explicația lui m-a umplut de o nouă admirație pentru Marea Lucrare : câtă coordonare, câtă precizie putea avea ființa asta, spre a-și stăpâni cele opt picioare, în scurtimea goanei sale de prădător perfect!… Peste puțin timp, un biolog m-a informat mai precis. Prietenul meu se înșela. Toate firele sunt lipicioase, doar că picioarele vânătorului sunt ”unse” cu o secreție antiaderentă.
Oricare ar fi adevărul, cu bocancii, cu roțile, cu șenilele, cu betonul, cu asfaltul sau cu…pliciul, revoltător de lesne strivim „corola de minuni a lumii”.

28 ianuarie 2016

Zborul nevăstuicii

Zborul nevăstuicii

Din stiva de lemne se scursese ca o undă de cafea, dar intrase-n pământ ca apa. Într-un târziu am zărit-o iar, prelingându-se din grămada unor bolovani. A stat, cumpănind parcă părăsirea adăpostului și, mlădiindu-se ras cu ierburile, a făcut calea-ntoarsă, înfigându-se hotărâtă printre vreascuri, spre a le explora labiritul. Îmi închipuiam acolo cotloane înguste, întunecoase și întortocheate, presărate cu ieșiri înfundate și strâmtori, tot atâtea capcane puse dinaintea neastâmpăratei ființe.

3.ZBORUL NEV1
foto: Nicolae Dărămuș
Mă înșelam… Două-trei clipe, cel mult, dacă dura traversarea “cetății” – semn că alegerea drumului-i era floare la urche – și chipul cu ochi ca afinele înrourate mă studia, cu îndrăzneala celui sigur pe puterile sale. Aparatul își făcea treaba la grabă, căci actrița dispărea mereu în culise, spre a ieși de îndată într-un nou balcon, în altul, în altul…

3.ZBORUL NEV2
foto: Nicolae Dărămuș
Cu adevărat labirintul n-avea taine pentru ea, iar eu trebuia să-i ghicesc alegerile. Mă hărniceam apăsând declanșatorul cu disperarea celui care știe că va rata și… Ce-mi putea dori mai mult?…
În frântura secundei, nebănuit, zborul unei săgeți vii mi-a rămas agățat pe ecran. Spre bucuria mea de atunci și a dumneavoastră, de acum.

3.ZBORUL NEV3
foto: Nicolae Dărămuș

28 ianuarie 2016

Când sună telefonul

Când sună telefonul

Păreau să fie un el și o ea, frați, socotind după alură, purtări și anotimp. Pe creștetul lui se ițeau, ca două cucuie rebele acoperite de blană, viitoarele cornițe cât degetarul. Ieșiseră din codru depărtișor, în diagonala poienii. N-avea rost să încerc apropierea, fiindcă terenul deschis, fără vreo tufă cât de mică ce mi-ar fi slujit drept adăpost, m-ar fi trădat.
Am rămas îndărătul molidului și binoclul mi-a oferit detaliile spectacolului; căci, privită de aproape, o căprioară care paște chiar e ”un spectacol”. Boticul delicat, chemat și mânat de tainice semne și semnale – pornite din ierburi, din calicele florilor, din ”amintirile” părinților – plutea ras cu pajiștea, părând mereu a face mofturi, spre a ciupi de ici, de colo, pe alese și cu o nesfârșită sfială, frunze cât unghia, vârfuri de tulpini fragede, câte-o floare translucidă; alcătuiri vegetale pe măsura fragilei făpturi, tot ele întrupând pentru ochiul omenesc – mereu grăbit și învățat să vadă la grămadă – doar iarbă.
Plonjat în clipă, abia când silueta tinerelului mi-a ocupat cu totul lentilele, am înțeles cât e de aproape. Ca și alteori, puterea intenției – nu e vorbă goală! – lucrase. Am ridicat aparatul la ochi și, pe când să declanșez, telefonul din buzunar a prins să cânte. Cum tocmai pășea, căpriorul a rămas cu piciorul în aer, privindu-mă: blândă statuie a grației uimite.

2.CAND SUNA TELEFONUL1
foto: Nicolae Dărămuș
Așa ceva nu mai auzise… Aparatul țăcănea stins, în vreme ce, asemenea sălbăticiunii, timpul meu se oprise. Așa e întotdeauna înăuntrul vrăjii: câștigi secunde de viață, în vreme ce pentru mulți alții Pământul se rotește.
Telefonul a tăcut, căpriorul a pășit ajungându-și din urmă surata, iar timpul și-a reluat curgerea.

2.CAND SUNA TELEFONUL2
foto: Nicolae Dărămuș

28 ianuarie 2016

Un alt fel de sensibilitate și multe… ghilimele

Un alt fel de sensibilitate și multe… ghilimele

Despre  carnagiile nevolnicilor vânători de la Balc cine n-a auzit?… Și cine n-a simțit, fie și numai o clipă, revolta că “în ziua de azi e posibil așa ceva”; o revoltă pe cât de firească,  pe atât de efemeră, fiindcă omul, asaltat de treburi și de știrile cotidiene – unde exploziile criminale și trupurile omenești sfârtecate umplu ecranele – a învățat să-și vâre capul în nisip la prima boare neplăcută. Cu atât mai mult, faptele de la Balc – unde  sunt asasinate ”numai niște biete dobitoace”, nu ”prețioase vieți omenești” – pot fi ignorate; mai cu seamă că gloanțele sunt slobozite de ”importanții” invitați ai celui ”mai iubit om de afaceri român”; un fost tenismen și nimic mai mult.

Cum aflasem de unde, contra cost, fostul tenismen își procură o parte dintre victime, am mers la Șinteu – un sat amărât din Bihor – spre a vedea țarcurile cu sălbăticiuni de vânzare ale baronului austriac Christian von Friedel, care a găsit acolo pământ ”pe nimic” și slugi: sărace, ieftine și discrete. Găsind apoi în fostul tenismen un bun client: bogat, scump și lăudăros. Adică, asemenea austriacului, tot o slugă: a banului.

La Șinteu, blânde şi încrezătoare, sălbăticiunile menite puştii vin la garduri,  ştiind că apropierea omului înseamnă mâncare.  Ele însă tânjesc după altceva… Că omul înseamnă mai cu seamă prostie şi gloanţe vor afla cât de iute, după transportul la locul execuției. Şi întotdeauna vor afla prea târziu.

Am vrut să fur un prim-plan cu ochii căpriorului. Nu mi-a reuşit de la început: de fiecare dată când mă aplecam la gard, „fiara“ scotea capul printre gratii şi, îndelung, își lipea nasul de nasul meu. Iar eu uitam de aparatul foto… O dată, de două ori… Era prea de tot. Abia a treia oară mi-am amintit. Și mi-am făcut un „selfie”, ca tot e boală generală.  M-am îndepartat apoi și i-am prins ochii. Într-unul  mă oglindesc.
1.UN ALT FEL DE1
foto: Nicolae Dărămuș

Cunoscând sensibilitatea olfactivă a speciei, din ziua aceea sunt foarte mândru de mirosul meu. Uneori însă îmi place să cred că la mijloc a fost cu totul alt fel de sensibilitate.

1.UN ALT FEL DE2
foto: Nicolae Dărămuș

28 ianuarie 2016

Atracție

Atracție

Când l-am zărit, tocmai răsărise-n marginea pădurii… Să tot fi fost până la el vreo 300 de pași. Prea departe pentru bătaia teleobiectivului meu. Căci, trebuie spus: pentru o fotografie bună, până la vedeta necuvântătoare e bine să nu fie mai mult de o aruncătură de băț. Dar norocul venea să mă ajute. Între el și mine, mai aproape de el decât de mine, se ridica tufișul unui făget ceva mai înalt decât omul. Mă voi trage în dreptul lui – mi-am spus – și, astfel mascat de frunzișuri, voi înainta prudent spre râvnita mea ”pradă”… Zis și făcut. Un pas, doi, trei…alții… Mergea.
Scădeam distanța metru cu metru, foșnetul ierburilor abia atinse părându-mi strident. Altcândva nu l-aș fi sesizat… Priveam în jos, atent pe unde calc, nu cumva ca vreun vreasc uscat să-mi trădeze mersul. Secunde lungi, îndoiala și nădejdea, împreunate… Și, ca întotdeauna, lumea, cu toate ale sale, uitată, dispărută: doar el și eu. Tot mai aproape. O mișcare-n peisaj mi-a ridicat totuși privirea: în tufa spre care năzuiam să m-ascund, se ițise un chip cu ochi de întuneric luminos și cornițe sprintene.
ATRACTIE1
foto: Nicolae Dărămuș

Dumnezeu îi dăduse lui gândul bun și-l mânase spre mine. Ne-am văzut, ne-am plăcut, iar el mi-a pozat ca la fotograf.
Apoi, ieșit în lumină, a făcut câteva salturi și s-a oprit. În plin soare, calm, trăindu-și fără mândrie grația  – stare a naturii  ființelor – s-a uitat la mine îndelung. Soarele îi aprinsese blana. Era altul…

ATRACTIE2
foto: Nicolae Dărămuș
ATRACTIE3
foto: Nicolae Dărămuș

A brăhnit scurt odată apăsarea declanșatorului – certându-mă pentru insistență – și s-a topit în codru.

ATRACTIE4
foto: Nicolae Dărămuș

26 ianuarie 2016

Când omul învinge.

Când omul învinge.

În urmă cu vreo 30 de ani, pornind cu trenul din Cluj spre Botoșani, spre a merge ”la post„ în Darabanii de pe malul Prutului, Someșul Mare m-a întâmpinat cu puzderia gunoaielor agățate-n vegetația malurilor. Domneau pungile ”de-un leu” rupte, cele care, după îndelungată folosință își găseau mormântul călător în albia râului. Alături de zdrențe și de te miri ce obiecte de prin case – de la dormeze cu arcuri răzvrătite prin pânza somierei, la cauciucuri de mașină – deșeurile Ilvelor ajungeau la Năsăud, ale acestuia la Salva, ale Salvei la Beclean și tot așa…
Parcursesem de multe ori drumul în acei ani și imaginea râului asuprit de om îmi rămăsese-n memorie ca un ghimpe. Mai văzusem pe ici pe colo câte-un mal de apă astfel ”ornat”, dar Someșul Mare îmi părea un ”campion”. Unul al îngăduinței, dar și al puterii de renaștere, căci zăvoaiele lui, ca niște mărunte jungle, precum și prelungi porțiuni de mal fuseseră totuși ferite de ”deșeurile progresului”; iar patul albiei, sădit cu pietre și mâl, rămăsese pe seama păstrăvilor, mrenelor și clenilor, ca mai demult. Da… Nu puteau poci oamenii, cât putea râul să lupte. Pentru sănătatea lui și a lor.
Am revăzut Someșul Mare și după 1989. Treptat, de la o saptămână la alta, știutul chip al râului mi s-a arătat însă idilic față de cel pe care locuitorii satelor riverane, i-l stâlceau și mai fără milă. ”Deșeurile progresului” invadaseră metru cu metru malurile, cotropind totul. Râul era învins.
CAND OMUL1
foto: Nicolae Dărămuș
Cu un prieten – operator de film – am mers acolo. Trebuia să arătăm lumii… Ce? …Ceea ce făcea. A filmat înfiorat. Așa ceva nu mai văzuse. ”Înconjurat” fiind, l-am fotografiat. ”Înconjurat” și eu, n-am mai simțit însă asupra mea, ca alteori pe mal de ape, ”mâna Celui de Sus”. Mă apăsa numai ”mâna omului”.
CAND OMUL2
foto: Nicolae Dărămuș

25 ianuarie 2016

Un răspuns liniștitor

Un răspuns liniștitor

UN RASPUNS LINISTITORm
foto: Nicolae Dărămuș
Umbletul prin păduri mi-a deslușit adevărul unei inevitabile și aparent fatale constatări ce muncește – cel puțin de la o vârstă – mintea celor mai mulți. Rostită sau nu, dar mereu adresată ca un reproș Celui de Sus, descoperirea că „viața-i scurtă” devine – culmea, la anii pretinsei maturități! – motorul unei neostoite alergături, pentru „a ne trăi viața”, mai fiecare om nutrind convingerea că moartea este opusul vieții.
Un molid bătrân doborât de drujbă și uitat în codru ar fi putut sa mă-ntristeze, generându-mi judecăți omenești, “practice” nevoie mare: “Uite, l-au tăiat degeaba… Nici măcar nu s-au ostenit să-l folosească la foc. Un om sărman s-ar fi încălzit o săptămâmă cu lemnul lui!”
În ziua aceea însă, molidul resemnat pe covorul de frunze al toamnei mi-a vorbit… Din trunchiul său se ițea, vibrând într-un nemișcat și vesel neastâmpăr, un popor de ciuperci tinere, una și una. Zâmbeau cerului și, cu puțin noroc, pământeanului trecător, fie el căprior, veveriță sau om. Da… Până atunci mă înșelasem. Moartea era doar opusul nașterii. ”Dușmancele” se îmbrățișaseră strâns în trunchiul doborât, dar viața, ca un imn, era pretutindeni.

21 ianuarie 2016

Curcubeul de duminică

Curcubeul de duminică

CURCUBEUL1
foto: Nicolae Dărămuș
O descoperiserăm spre seară, când culorile peisajului se sting. Prin curcubeul trupului înviorase verdele unui lujer de zmeur, nu departe de cărare. Ploua mărunt și, în lumina tot mai zgârcită, ne-am aplecat grăbiți când unul , când altul spre ea, asuprind-o cu obiectivul “macro” de la doar câțiva centimetri; ba chiar obrăznicindu-ne din când în când și cu blitzul. În scurtă vreme însă, sătulă de sâcâiala acestor paparazzi fără de măsură , s-a retras în iatacul ei de frunze, iar noi am plecat nemulțumiți: pe ecran, imaginile nu se ridicau la înălțimea penelului cu care mâna divină îi impodobise veșmântul. Acasă, vizionând “prada”, am propus soției: “Mâine e duminică… Avem vreme… Dacă-i soare, hai să mergem în pădure, să căutam omida”.
Zis și făcut…
CURCUBEUL2
foto: Nicolae Dărămuș
Ne-am întâlnit prietena în tufa vecină, ceea ce la omizi înseamnă un fel de ”străinătate”. De data asta fotografiile au fost multe, iar culorile vii. Și, parcă înțelegându-și rolul, recitalul dăruitei făpturi a fost pe măsura strădaniei noastre. S-a tupilat, și-a ițit căpșorul ici și colo, s-a contorsionat în fel și chip, părând să aibă o preferință secretă pentru forma semnului de întrebare.
Când un prieten a văzut imaginile, remarca lui uimită n-a privit însă frumusețea măruntului curcubeu pământean: “Sunteți nebuni! Cum?… V-ați pierdut duminica vrând să găsiți aceeași omidă într-o pădure?… Și să înțeleg că ați și găsit-o?“

CURCUBEUL3
foto: Nicolae Dărămuș

19 ianuarie 2016

Atenție!…Omul!

Atenție!…Omul!

Poteca era bătută de amar de ani. Se închega doar înainte de-a ieși-n poiană, din împletirea altor firișoare umblate ce urcau versantul. În lutul ei, după ploi, îi găseam urmele mari cât o bască, degajând blândețe din forma lor rotundă, tivită cu gropițe înșiruite precum mărgelele: amintirea trecerii unor degete bondoace. Vârful ghearelor curbate, împungând pământul la nici două degete mai în față, nu-mi ducea însă gândul decât la ceea ce erau: niște unelte folositoare.
Trecerea sub cer îi era scurtă. Prea scurtă pentru o fotografie bună. Îi vedeam silueta masivă oprită la adăpostul cetinilor, unde, minute-n șir părea să-și facă curaj, pășind în dreapta și-n stânga, uitându-se în toate părțile. Știam însă că nu curajul îi lipsea lui, ci doar prudența-i era dascăl. Abia când liniștea era deplină, netulburată nici măcar de ciripit de păsări, ieșea hotărât, învolburându-se asemenea unui înalt val cafeniu, spre desișul de zmeură.
ATENTIE! OMUL1
foto: Nicolae Dărămuș
Sosisem devreme. De la furca pâraielor trăsesem anevoie pe clină o buturugă putredă. I-am așezat-o în drum, la ieșirea dintre molizi. Cu siguranță, mi-am spus, când o va vedea – căci sălbăticiunile țin minte detaliile locului – fie o va ocoli, fie se va opri să cerceteze noutatea. Și atunci, aparatul meu va trage o ”rafală”.
Nu m-am înșelat… Ajuns în preajma cioatei, și-a ferit o clipă capul, ca de miros străin, apoi, ca tras cu ața, și-a ridicat nasul spre putregai. Umerii i s-au aplecat ușor și, cu gâtul întins, a înțepenit adulmecând. Nările descoperiseră exact locul de unde, cu mâna stângă, ținusem strâns povara lemnului. Privirea îi trăda însă neliniștea: acolo fusese omul. S-a tras într-o parte și, dintr-o dată, a țâșnit grăbit prin strâmtoarea luminii.
ATENTIE! OMUL!2
foto: Nicolae Dărămuș

17 ianuarie 2016

POVESTE DE IARNĂ

POVESTE DE IARNĂ

Era a doua iarnă de când ne întâlneam… Ne întâlneam e un fel de-a zice, fiindcă la început, de îndată ce vreunul mă simțea , pufnea și turma își pornea iureșul, cotropind troienele și desișurile. Uscate de ger, frunzarele vuiau neputincioase, destrămate de goana trupurilor viguroase, în vreme ce pământul frământat de copite le răspundea resemnat și stins. Tot mai stins.
Așa a fost până în seara aceea. Atunci, prima care m-a simțit a fost ea. N-a pufnit, ci, ridicând botul pe vânt, a rămas înțepenită, să se lămurescă.
PFmistret
foto: Nicolae Dărămuș
Îmbrăcat în manșonul zăpezii abia scurmate, râtul îi părea un uriaș nasture negricios, cercuit cu alb, pus pe strecurat vântul. Dar câte înștiințări folositoare nu rămâneau în sita lui?… A făcut câțiva pași spre mine și, dintr-o dată, m-a zărit. S-a uitat îndelung la silueta nemișcată, vag scrisă-n verdele molizilor, și a mai scurtat din distanță. Părea să-mi zică ”Aha!… Tot tu erai?… Atunci e-n regulă…Fă-ți treaba…” Și mi-am făcut-o. Încet, am ridicat aparatul la ochi. Eram sigur că nu se va speria.
După câteva săptămâni i-am găsit iar familia. De data asta vântul ținuse cu mine și turma scurma netulburată. Am pășit până-n lizieră, încet, bucuros că neaua-mi amuțea umbletul. Un vier tânăr m-a zărit și… duși au fost. Mai puțin ea. A pornit spre mine hotărâtă și, oprindu-se la câțiva pași, mi-a zâmbit. Mie, cel puțin, așa mi s-a părut…
PFmistret1
foto: Nicolae Dărămuș

Reţeta unei nevroze

Reţeta unei nevroze

RETETA UNEI NEVROZE1
foto: Nicolae Dărămuș
Nu. Nu posed reţeta vindecării vreunei maladii, ci pe cea a producerii. Aplicaţia ei mi-a luat câţiva ani, însă cu obstinaţie am reuşit. În urma acestui nedorit succes, şi mai mulţi ani mi-au trebuit spre a mă ameliora cât de cât, deşi pusee tot mai am. Recunosc însă că, spre deosebire de perioada acută a bolii, simptomele nu mai constau în blesteme sau înjurături şi nici măcar în revoltă sau uimire, ele reducându-se acum, cel mult, la un zâmbet. Nu este încă unul vesel, dar nici nu pot avea pretenţii, întrucât nu sunt destul de bătrân pentru a dobândi vigoarea necesară învingerii bolii. Cei care au trecut înaintea mea prin această cumpănă de sănătate mă asigură însă că abia din această fază, când, practic, am înţeles că nu mai este nici o speranţă, şansele mele de vindecare cresc vertiginos, senectutea urmând să îmi asigure o sănătate de fier, în condiţiile unei imunităţi totale.
Totul a pornit de la îngrijorarea pentru soarta semenilor mei îmbrăcaţi – da, am mai spus-o! – în blănuri, pene, solzi, frunze, chitină sau diafane membrane, aflaţi la adăpostul cerului, pădurilor, apelor şi pământului. Îmi place formularea, o găsesc sugestivă şi, iată, o tot folosesc. Îngrijorarea asta m-a făcut să acord o mare încredere semenilor bipezi, mai cu seamă celor a căror poziţie, public asumată, putea aduce un plus de consideraţie primilor. Fireşte că odată cu trecerea anilor naivitatea mea s-a mai tocit, dar insuficient, întrucât chiar şi astăzi, când am trecut binişor de jumătatea unui veac, simt că îşi mai face de cap.
Demult însă, înainte de a începe să scriu pe la gazete, alcătuirea unui “front ecologic” jurnalistic mi s-a părut un fapt absolut necesar şi, deopotrivă, foarte posibil, generozitatea actului constituind în mintea mea un argument îndeajuns de clar spre a nu mai necesita lămuriri şi pledoarii, cel puţin dinaintea unor oameni liberi şi destupaţi la minte.
Consecinţa acestei convingeri a fost un lung şi neobosit periplu personal pe la uşi importante, îndărătul cărora se aflau lideri de presă vizibili, bântuiţi în apariţiile televizate şi în editorialele semnate, de ceea ce credeam a fi neacceptarea funciară a răului, oricare ar fi fost faţa acestuia. Faptul că frontul eco- jurnalistic nu se produsese spontan, e drept, îmi trezea totuşi şi unele bănuieli angoasante pe seama VIP-urilor noastre gazetăreşti. În ciuda acestui fior, preferasem să îmi alimentez iluzia naşterii “mişcării”, punând lipsa ei de până atunci în seama tinereţii fruntaşilor din presă, în seama unui precar bagaj personal de experienţă, rod al aceleiaşi vârste, precum şi a unor lecturi individuale care, întâmplător, ocoliseră subiectul. Toate astea, îmi spuneam eu, îi împiedicaseră să înţeleagă, reordonându-şi priorităţile, că dacă un mediu natural sănătos “nu e, nimic nu e” şi că secolul în care urma să intrăm va fi ecologic “sau nu va fi deloc”. Nu puteam crede că “după ploaie chepeneag” şi “mintea românului cea de pe urmă” pot fi şi în cazul acestor conştiinţe mereu treze ale naţiunii, tipare insurmontabile şi găseam în presiunea “tranziţiei”, cu nenumăratele sale probleme şi dileme, scuza şi singura cauză a monotoniei dezbaterilor, a rotaţiei pe la microfoane a aceloraşi anoşti invitaţi, majoritatea politicieni, cu toţii foarte departe de dramele care apăsau necuvântătoarele, pădurile şi apele nemaiapărate de nimeni în ţara abia scăpată de comunism; departe şi de adevăratele drame omeneşti.
Îmi părea cât se poate de normal ca în grilele programelor de televiziune, precum şi în ziare, să existe un spaţiu permanent dedicat temelor de mediu şi, implicit, educaţiei ecologice. Un spaţiu zilnic, după modelul celor dedicate sportului – în care fotbalul este “sportul-preşedinte” (nu “ sportul-rege”, căci este ales de votul mulţimilor şi nu “născut”) – sau buletinului meteo. Nu găseam că formatul era important. O “eco-tabletă” pe micul ecran al televiziunii publice sau în vreun ziar de mare tiraj mi se păreau prea suficiente spre a picura cu blândeţe în urechile compatrioţilor frăţia cu cei pe care încă nu îi observaseră, deşi se aflau fie la vedere – păduri, câmpuri înverzite şi râuri – fie, mai discreţi, trăiau la adăpostul acestora. Ca şi oamenii, de altfel.
Nu mă aşteptam, fireşte, ca printr-o “eco-tabletă” vesperală să reduc la tăcere trioul Guţă-Mutu-Columbeanu(Numele unui interpret de manele, al unui fotbalist si al unui personaj monden cu viaţă privată indiscretă şi agitată.) şi nici corul dirijat de aceştia pe stadionul naţional. Însă, cum cei trei ignorau subiectul şi cum nu părea interesat de ecologie nici chiar Florin Piersic, cel care vorbeşte mai iute decât gândeşte, sarcina apărării naturii rămânea în seama oamenilor din presă, gata să cadă la datorie – pe teren sau, epuizaţi peste tastaturi, camere de filmat şi microfoane – conştienţi de misia lor patriotic-planetară, fără a aştepta aplauze.
Ei bine, de la chestiunea cu aplauzele mi s-a tras boala. Iar primele sale simptome mi-au apărut când am păşit în Casa Scânteii, crezând că mă aflu în Casa Presei Libere; o vizită ce avea să îmi arate fără dubii că, în România de după 1989, nu lipsea libertatea ci oamenii liberi.
Confuzia mea era oarecum firească, întrucât cele mai aprige voci si condeie de presă tocmai de acolo îşi trimiteau spre ţară mesajul de revoltă şi speranţă. Ca provincial ce mă aflam, fusesem şi eu lovit de solia acestor spirite neliniştite şi, cum la anii aceia, ca la aproape orice tânăr, urechea îmi era ceva mai aproape de inimă, mi-am spus că drama mediului nu îi putea lăsa indiferenţi pe aceşti adevăraţi cerberi de la porţile binelui, pentru care “noblesse oblige” nu părea nici pe departe o vorbă goală.
Era prea evidentă, îmi spuneam, prăpastia în care dispărea de la o zi la alta patrimoniul natural al României, sub presiunea democraticelor toxice ale libertăţii: “sfânta proprietate” – inclusiv cea pe marile ecosisteme vitale – “resurse”, “oportunităţi”, “profit”, “economie de piaţă”, “liber întreprinzător”, “prosperitate” etc. Şi, cum Casa Presei Libere adăpostea importante “organe de presă”, m- am pomenit că îi iau la pas nesfârşitele holuri întunecate, în căutarea luminii.
Trebuia să îi întâlnesc pe corifeii mass-media şi să le vorbesc pe scurt despre mediu şi ecologie. Cu siguranţă că de la primele mele cuvinte aceştia vor vibra, vor înţelege urgenţa şi se vor pune pe treabă, doar şi ei – ca şi mine, nu? – respirau aer, beau apă, se delectau cu trilul păsărilor, tălăzuirea codrilor şi cu celelalte daruri naturale cu care Cel de Sus pricopsise patria.
Prudent, mi-am precedat însă tentativele de întâlnire prin epistole timbrate ori telefoane. Nu voiam ca eu, un necunoscut, să apar ca musca-n lapte cu ecologia mea dinaintea acestor luptători ocupaţi. Făceam însă o greşeală capitală: plicul, purtând pe el ştampila provinciei, oferea din start o şansă precară conţinutului. Iar o secretară bună ştie ce are de făcut. Pubela atât aştepta.
Nici telefoanele nu mi-au netezit cine ştie ce calea, întrucât la întrebările „De unde telefonaţi?“ şi “Ce lucraţi?” nu puteam minţi. Dacă răspundeam „De la Gura Humorului“ – unde locuiesc de mulţi ani – glasul interlocutorului dobândea o plictisită înălţime. Îmi era clar că provincialii din capitală nu îi prea înghiţeau pe cei din provincia provinciei. M-am răzgândit atunci: oraşul meu de baştină, Clujul – capitală de provincie fiind şi, pe lângă asta, în inima Ardealului – îmi putea aduce poate un avantaj. Pe plic sau dinaintea celui aflat “la capătul firului”. Nu mi-a mers: Ardealul era preţuit pentru pălincă, pentru “lupta cu ungurii”, dar nu pentru idei.
Fireşte că aş fi putut să mă dau mare şi să spun că sunt din Caracal şi că sunt şomer fără studii, dar nu am făcut-o: am avut întotdeauna conştiinţa a ceea ce sunt, cât sunt şi ce îmi pot permite. Motiv pentru care, chiar şi atunci când mă laud, o fac cu măsură, spre a nu stârni invidii. Răspundeam aşadar sincer – regretând cumplitul adevăr – că sunt din Cluj, că sunt numai medic specialist şi de aici totul se ducea pe râpă.
Mi-a trecut atunci prin cap să declar – uzând de o caligrafie căznită de mână neînvăţată cu pixul – că mă frământ, obsedat de violarea propriei surori. Important era să ajung la corifeul de presă. Eram sigur că mai apoi îl voi aduce eu cumva şi la subiectul adevăratei mele obsesii. Dar, am spus-o, nu pot minţi: nu am soră. Din acelaşi motiv, deşi îmi puteam netezi calea spre succesul mass- media prezentându-mă ca fiind homosexual, nu am uzat nici de această naturală intrare, cât se poate de corectă politic şi democratică.
Nu-mi mai rămânea aşadar decât să plec spre capitală şi să bat direct la porţile „turnurilor de fildeş“, bucurându-mă că măcar câteva dintre ele se înălţau tot pe vechiul lor postament, construite din piatra rezistentă a unui edificiu consacrat.
Sunt nevoit să cer a fi crezut pe cuvânt: nu mi-a scăpat niciunul. Vreau să zic, niciunul dintre „grei“ şi dintre notoriii cu pretenţii. Lista mea cuprinde vreo 20 de “nume mari”. Din presa scrisă şi televiziune. Simpla înşiruire a acestora nu ar fi interesantă, iar mulţimea ciocnirilor mele cu zidurile dinăuntrul Casei Scânteii, deşi presărată cu detalii picante şi grăitoare, mi-ar lua prea multe pagini. Totuşi, câteva întâmplări merită atenţie.
De pildă, un ins cunoscut şi mărunţel, etanşeizat într-o eternă vestă de piele neagră – om convins că luptă “ singur împotriva tuturor”, cum îşi intitula o carte – m-a refuzat asigurându-mă că “la capitolul mediu, România încă stă bine, nu sunt probleme, e prea devreme să ne îngrijorăm”. S-a arătat însă foarte interesat de fotografiile mele cu sălbăticiuni: “Îmi daţi şi mie câteva?…Sper că nu îmi luaţi bani pe ele”. I-am dat şi nu i-am luat. A doua zi, imaginea unui urs orna prima pagina a ziarului său obişnuit cu “evenimentul” şi cu găinile care nasc pui vii. Bineînţeles, fără specificarea autorului. L-am diagnosticat instantaneu, iar peste puţin timp chiar el şi-a confirmat “suferinţa” printr-un alt volum. Titlul acestuia vorbea despre lumea văzută de el: “un român rupt în fund”.
Am mai spus-o: tinereţea păcătuieşte prin lipsa imunităţii. La baza acestei tare stă fără îndoială un defect din naştere al unora dintre aspiranţii la statutul de om matur: apropierea ochilor şi urechilor de inimă. Cu timpul, deşi pomenitele organe îşi mai pierd din capacităţi, la omul vârstnic ele câştigă într-un fel ciudat: ochii încep să vadă mai departe, urechile devin sensibile chiar şi la şoapte – dacă acestea rostesc adevărul – iar inima înţelege că este doar un biet muncitor calificat şi nu dirijor de zbor. Drept care, apropiindu-se de stomac, învaţă de la el să nu mai mănânce „tot ce zboară”.
În cazul meu, tentativa de a-i „corupe” pe marii jurnalişti ai României anilor ’90 spre a-i uni într-un front ecologic – indiferent de opţiunile lor politice, de patronii de presă şi de alte iubiri personale, secrete sau afişate – a fost rezultatul hibei ereditare mai înainte descrise; aceeaşi care, cu mulţi ani în urmă, îl făcuse şi pe bunicul meu matern să se ascundă prin munţii patriei, la vremea la care pragmaticii înţeleseseră că raţiunea de a trăi este mai importantă decât raţiunea însăşi. Şi, cum patria nu însemna altceva nici pe vremuri şi nici astăzi, nimic nu mă putea împiedica să cred că jurnaliştii de succes aveau să îşi ridice condeiele ascuţite spre a apăra „râul, ramul” din Carpaţi, cotropite de aliotmanul autohton, iscat intra muros. Ignorasem însă faptul că cenuşiul zidurilor Casei Presei Libere se imprimase ireversibil în materia cenuşie a multora dintre destinatarii speranţelor mele.
Dacă primul jurnalist înconjurat de ziduri mi-a refuzat iniţiativa, arătându-mi că într-adevăr vedea lumea ca un „român rupt în fund”, nu m-am descurajat, punând lipsa generozităţii lui în seama micilor sale dimensiuni trupeşti care – spun unii psihologi – cu foarte rare excepţii, adăpostesc şi cugete pe măsură, rezultat al frustrărilor multiple. L-am lăsat să zacă în vestuţa lui de piele neagră printre dosarele istoriei – pe care o studia pasionat şi căreia îi aparţinea de altfel – şi am trecut mai departe, fiindcă o altă uşă aştepta bătaia hotărâtă a degetelor şi inimii mele. Dar… iar dezamăgire! Nici cel care avea să fredoneze, după 11 septembrie 2001, “Cântarea Americii” nu era dispus să se uite atent în ograda ţării, deşi aparţinea generaţiei de jurnalişti care, nu prea demult, strigase din toţi bojocii săi tineri “Cântarea României”. Am înţeles pe loc faptul că „Proprietarul de iluzii”- cum îşi intitulase un simpatic volumaş de proză scurtă apărut înainte de ’89 – nu era el, ci eu care mai puteam nădăjdui că maturul nu şi-a uitat iubirea şi iluziile.
Peste câţiva ani, când America avea să refuze Protocolul de la Kyoto, urma să îmi explic însă totul, punând respingerea cauzei ecologice şi de către acest condeier în seama tradiţionalei încrederi anticipate a românului în americani. Şi l-am iertat. Am apreciat întotdeauna constanţa solidarităţii, chiar dacă aceasta era una între proşti, între bandiţi sau între primii şi ultimii. Cred că văzusem prea multe astfel de filme, însă era pentru prima dată când intram între ei.
Dar, cum „cu o rândunică nu se face primăvară”, nici cei doi jurnalişti abia întâlniţi nu mă făcuseră să cred că erau altceva decât nişte pitici vestiţi, absolut nereprezentativi pentru elitele condeiului. Un motiv în plus spre a fi şi mai hotărât ca următorilor din listă să le spun verde-n faţă ceea ce cred despre activitatea generoasă a clorofilei. Cu acest gând am deschis următoarea uşă, cea dindărătul căreia, într-un ziar şi pe micul ecran, se rosteau unele adevăruri necesare exact sub titlul „Verde-n faţă”. Iniţiativa mea a plăcut şi două texte semnate de mine au ocupat spaţiul tipografic în două numere succesive ale jurnalului. Mai mult chiar: am provocat şi un talk-show la care, alături de mine, a participat – tăcând copios şi vinovat – un viitor ministru al pădurilor, bucovinean cu nume de goangă, pe atunci doar mărunt şef de ocol. Elanul mi-a fost tăiat în scurt timp: partidul aflat îndărătul jurnalului şi antenei, deşi umanist cât se poate, câştigase puterea şi fusese cooptat la guvernare. Trebuia să aştept intrarea lui în opoziţie, spre a putea scrie şi rosti iar verde-n faţă despre pădurile tăiate, pubelele din râuri şi despre deşănţarea vânătorilor de urşi. Din nefericire însă, moartea acestora era mereu la putere şi nu intra în opoziţie odată cu partidul.
Una peste alta, experimentul – căci demersul meu asta devenise – începea să mă amuze. După atâtea încercări nereuşite de a trezi conştiinţa planetar-ecologică în VIP-urile de presă, un rest de luciditate – care rămâne pe undeva şi celui mai neghiob epigon al Cavalerului Tristei Figuri – îmi permitea să văd şi să mă văd tot mai bine. Îmi era clar că o permanentă rubrică de mediu nu era dorită în niciun cotidian.
Mă pomeneam dimineaţa în Gara de Nord. Abia coborât din tren, cu ochii uscaţi de nesomn – nu pot dormi în tren – călcam ca un prunc neînvăţat cu mersul de-a lungul unui peron amorţit ce-mi părea de-a dreptul neospitalier, scos dinaintea mea ca dintr-un tărâm străin. Era peronul ostil, nu eram eu de pe-acolo? Ieşeam din clădire şi abia atunci observam trecătorii. Ei nu erau călători. Ei erau de acolo şi vieţuiau aşa. Ocupaţi, alergând pe trotuare sau încapsulaţi în maşini, fiecare cu treaba lui, fără îndoială una importantă. Doar eu umblam contra curentului, scăldat în masa agitată care, dintr-o dată, mă făcea să înţeleg diferenţa dintre viu şi vioi. Cu gândul la câteva simboluri viguroase – pădurea, apele şi fiarele fiind printre acestea – diferenţa era stridentă. Bine că nu se văd gândurile, îmi spuneam câteodată, jenat de totala mea lipsă de pragmatism, atât de evidentă mie în forfota fluidului stăpânit de telefoane mobile, clacsoane, frâne şi acceleraţii, dar prin care simţem că trec neatins, ca un cuţit uns printr-o apă rece.
Întâlnirile cu oamenii de presă se încadraseră între convingerea lor că “La mediu România încă stă bine, nu e cazul ” şi un argument unic, tras la indigo, la pronunţarea căruia, invariabil, glasurile căpătau o nuanţă sfâşietoare de regret: “ Da, înţeleg ce spuneţi, poate că ar trebui, dar tema asta nu face rating”. Era mai mult decât evident că omul din faţa mea ar fi vrut să mă ajute însă nu putea în condiţiile lipsei “aplauzelor”. Dinaintea atâtor indivizi “bidimensionali” nu îmi mai rămăsese decât să îmi încerc norocul cu cel mai critic glas la adresa lor, un ins mereu încruntat, cu privirea bici si vorba brici, sculptând adevărul pe gustul mulţimilor şi chiar pe cel al adevărului, clamat pe atunci şi de numele ziarului său. El era ultima întruchipare a nădejdii, şefia Clubului Român de Presă, funcţie pentru care părea să fi fost născut, fiind argumentul suprem.
În dimineaţa sortită întâlnirii lui intrasem în holul de la parterul Casei Scânteii, redescoperindu-l: imens, prăfos, respingător. Un ins morocănos, cu pistol, uniformă şi chipiu – hibrid născut din împerecherea unui miliţian beat cu „paza contractuală“ în persoană – mă abordase important: „Dumneavoastră?“ Cerberul avusese în glas siguranţa slugilor cu stăpâni puternici, dar eu fusesem calm, întrucât vizita îmi era pregătită minuţios: o epistolă cu confirmare de primire şi o sumedenie de telefoane la redacţie îmi neteziseră calea spre domnul Popescu.
Prin fir aflasem de la o anume doamnă L. că domnul Popescu nu acordă audienţe, dar să revin, că nu se ştie. Tot ea mă asigurase că „scrisoarea e pe masa dumnealui“. Peste câteva zile un domn P. mă informa că „a fost citită de domnul Popescu, dar nu avem încă un răspuns, reveniţi“. Una peste alta, tot doamna L. mă încurajase în cele din urmă: „Veniţi la Bucureşti şi cumva- cumva tot o să-l prindeţi dacă staţi la capitală două-trei zile. Facem noi să fie bine“.
Am lămurit pe scurt scopul vizitei dinaintea cerberului cu caschetă, însă şi el era informat: „Domnul Popescu nu dă audienţe, degeaba aţi venit“.
Cu greu l-am convins să sune în redacţie, insistând să o caute pe doamna L., rugându-l să îi pomenească numele meu. O făcu în scârbă şi, minune, îmi întinse receptorul, ca unul care a primit dezlegare: „Vorbiţi aici“. Nu, domnul Popescu nu mă putea primi, dar, dacă am bătut sute de kilometri, îmi va asculta păsul chiar doamna L. Am întrebat-o unde să urc, spre a afla însă că nu am acces în „Olimp“: urma să coboare ea să vorbim câteva minute.
Am măsurat holul o jumătate de ceas, am rugat iar cerberul să sune. O făcu, degajând acelaşi aer de hatâr şi îmi comunică: „Vine imediat“. Mă plimbam, când o voce ştiută mă abordă: „Coane, ce faci aici?“. Era un amic, T. G., jurnalist şi coleg de redacţie cu bosul dorit. I-am explicat ce caut şi, binevoitor, omul se adresă paznicului: „Îl iau cu mine sus“. „Nu!“ – sări organul. „Staţi pe loc! Am ordin să nu urce!“ T. zâmbi jenat, eu, albastru: „Lasă-mă“ şi îl eliberai de neprevăzuta corvoadă voluntară. Alt sfert de ceas, alt telefon: doamna L. nu avea timp să coboare. Va trimite pe cineva „să ţină audienţa“. Am crezut ca nu aud bine, dar eram hotărât de data asta să văd până unde merge nesimţirea în numele adevărului.
În hol mai intraseră doi indivizi. Vorbiseră în şoaptă paznicului, apoi se puseseră pe aşteptat. Alte minute leneşe şi, în sfârşit, o fetişcană durdulie coboarî scările. Săltăreaţă şi veselă. Îmi întinse o mână şi se prezentă, adresându-se apoi ultimilor veniţi: „Tot pentru audienţă?“. Oamenii confirmară şi duduia ne făcu semn să o urmăm spre ieşire. Uşile duble ale acesteia delimitau un mărunt spaţiu în care se afla o canapea jegoasă, cu tapiţeria deşelată, pe care părea că îşi fac veacul homleşii din Piaţa Presei Libere. “Ocupaţi loc. În ce problemă?“
Priveam la greţosul imprimeu învins de vreme şi tăceam. Urma să plec fără un cuvânt. Nelămuriţi şi curioşi, de la doi metri, tipii se uitau în gura mea.
Jurnalul Naţional, serial, 7 decembrie 2012 – 12 ianuarie 2013
***
Sunt ani mulţi de când am început eu să scriu despre drama
mediului, în locul lor. Şi, privind înapoi, cred că am făcut bine.

RETETA UNEI NEVROZE2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/