Patriotismul planetar

Patriotismul planetar

PATRIOTISMUL PLANETAR3
foto: Nicolae Dărămuș
Dacă Vitoria Lipan, eroina din Baltagul, ar fi abandonat demersul său justiţiar, cu siguranţă că ipoteticii moştenitori ai criminalilor Bogza şi Cuţui, deposedaţi de turme, printr-un la fel de ipotetic rapt comunist, ar veni astăzi şi – scoţând din dosul icoanelor un act prăfuit, „cumpărat” de la vreun notar al vremii – ar revendica prin restitutio in integrum averile confiscate. Această „intelectuală analfabetă”, cum o numea Alexandru Paleologu, a ţinut loc de societate civilă şi de „instituţii abilitate” – poliţie, parchet, judecătorie şi … gâde – într-un ţinut lipsit tradiţional de autoritate publică. Ne place sau nu, Mioriţa şi Baltagul, dincolo de statutul de capodopere literare, sunt oglinzile fidele ale unei stări de fapt care, „acum şi aici”, a îmbrăcat doar forme noi, mărturie stând strada, presa şi dosarele din instanţe.
Cert este că baltagul a fost de-a lungul timpului făuritorul mult prea uzitat al unor averi, lui adăugându-i-se, după caz, semnătura unor dregători, voievozi, prelaţi sau obscuri notari, ale căror „acte doveditoare” dobândesc acum în ochii unor „personalităţi” politice – dar nu numai – adevărate calităţi metafizice. E drept că unealta cu pricina a îmbrăcat şi forme mai rafinate, fostul ministru de finanţe Argetoianu pomenind în memoriile sale despre „fondul de rulment al corupţiei”, pe care industriaşii Malaxa şi Auschnitt l-ar fi avut în permanenţă pregătit.
Apelul frecvent al politicienilor la exemple istorice, la acte îngălbenite, bune doar de arhivele muzeelor şi la „modele”, nu este decât dovada lipsei lor de cultură, de imaginaţie, dovada puturoşeniei cerebrale şi, până la urmă, a lipsei de inteligenţă.
Discursurile politice cu limbaj de bodegă electorală şi agitarea facilă – fără analiză critică, lucidă – a „Arcadiei” României interbelice sau a altor timpuri de voinicie (cineva îmi scria, revoltat şi amărât, că „în Moldova totul e din vremea lui Ştefan”) sunt nepotrivite şi costisitoare. Iar pretenţia că acele modele trebuie reînviate cu orice preţ, echivalează cu îmbrăcarea în armură grea, de oţel, a unui luptător modern din forţa de intervenţie rapidă.
Când astfel de opţiuni legislative şi executive se răsfrâng direct şi dramatic în chiar calitatea vieţii dintr-un teritoriu sau o ţară, ele trebuie deconspirate explicit. Că România evoluează prosteşte între extreme de mentalitate colectivă este evident şi păgubos. De la economia centralizată şi proprietatea în comun, expresii ale etatizării abuzive, s-a sărit la clamarea necondiţionată a virtuţilor economiei de piaţă, a proprietăţii private – care e „sfântă” – şi la blamarea statului, ca instituţie necesară în chiar acele domenii care garantează supravieţuirea decentă a fiinţei individuale şi a celei naţionale. Calea de mijloc nu a existat.
Mediul natural, cel de care depinde la propriu supravieţuirea, a suferit din plin efectele nedorite ale ultimei gândiri extreme. Întrucât, chiar cu riscul de a fi catalogat drept criptocomunist şi „nostalgic”, afirm răspicat: la originea „bolii” mediului – alterarea ecosistemului carpatin fiind în prim-plan – s-a aflat şi se află libertatea necondiţionată, însemnând „acum şi aici” lipsa oricăror reguli şi criterii. În aceste condiţii, economia de piaţă a fost substituită cu un sistem al pieţei discreţionar unde principiul a fost „care pe care”. Iar proprietatea privată, tributară opticii „cu ce-i al meu fac ce vreau eu”, a favorizat aplicaţiile abuzive, economice sau de altă natură şi asupra patrimoniului natural viu. Nimic mai grav şi mai lipsit de generozitate decât punerea acestui uriaş tezaur de viaţă la cheremul unor conştiinţe pitice.
PATRIOTISMUL PLANETAR2
foto: Nicolae Dărămuș
În februarie 2006, locuitori dintr-un sat dobrogean jucau fotbal cu lişiţe şi raţe sălbatice vii, înţepenite de ger pe un iaz îngheţat. În martie 2006, câţiva proprietari de pădure din Negrileasa, din „mirifica Bucovină”, se distrau aruncând cu petarde în bârlogul unei ursoaice, până când aceasta a ieşit cu puii subsuoară, fugind înfricoşată spre alt loc, unde va găsi alţi proprietari. Exemplele inevitabilei Românii reale sunt cu miile, versurile lui Nicolae Labiş – bun cunoscător al spiritului rural – scutind de orice comentariu: „Lemn roş de tisă, lemn însângerat/ Cu lacrimi roşii, plânse de răşină/ Tisele-n codri s-au împuţinat/ Şi totuşi eu te curm din rădăcină.”.
Vreme de 15 ani presa şi politicienii s-au ferit de a diagnostica sincer originea maladiei ecosistemului forestier carpatin, mulţumindu-se cu inventarierea comodă a simptomelor: despăduriri, viituri, inundaţii, alunecări de teren, scăderea numerică a speciilor prin vânătoare. A recunoaşte, într-al 12-lea ceas, faptul că economia de piaţă şi dreptul de proprietate se pot exercita în România reală doar asupra terenurilor agricole şi imobilelor, excluzând din aplicaţia restitutio in integrum ecosistemele importante – forestier carpatin, deltaic, luciuri de apă sălbatică – ar fi o necesară dovadă de responsabilitate şi patriotism. Patriotism care, în aceste condiţii, nu ar fi deloc o vorbă goală. Mai mult: la ceasul prezent al umanităţii, când clima Terrei dă semne de oboseală, inventarea noţiunii de „patriotism planetar”, cel de care depinde şi supavieţuirea omului, pare să fie o chestiune iminentă.
PATRIOTISMUL PLANETAR1
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Jurnalul Naţional, 8 august 2010

Idiotul universal

Idiotul universal

IDIOTUL UNIVERSAL1
foto: Nicolae Dărămuș
Recent, pe un post de televiziune „documentarist”, am urmărit un film intitulat „Royal Navy”. Menit să ilustreze virtuţile militare ale unui corp de elită al armatei australiene, pelicula a avut asupra mea un efect contrar. Vrând să demonstreze transformarea acelor tineri din „oameni obişnuiţi” în soldaţi universali, adică „devenirea”, aceasta a ilustrat ştiinţa antrenorilor militari de a imbeciliza acele fiinţe cu chip de om, rezultând – graţie şi unei foarte precare gene individuale, atent selectate – nişte ucigaşi perfecţi, robotizaţi aproape, dacă ţara – în speţă, regina Angliei – le-o cere.
Diferenţa dintre un patriot autentic şi oricare dintre umanoizii peliculei, generată de cum gândeau şi acţionau ultimii, era stridentă. Iar aerul de mândrie ce îmbrăca declaraţiile militarilor dovedea că şi la antipozi „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul” şi că în prezent „nebunul reginei” nu mai rosteşte adevăruri, ci, avantajat de tehnică, el este doar rău. Mai rău decât cel din ospiciu ori cel de pe stradă.
Neputând urmări soarta tuturor celor zece soldaţi din eşantion, de la plecarea din „civilie”, până la absolvirea cursului, scenaristul alesese pe unul dintre ei, ceva mai tomnatic, spre a arăta că niciodată nu e prea târziu ca să ajungi „cineva”; să te imbecilizezi adică, dacă ai un mentor pe măsură. Antrenamentele fizice, cu intensităţi şi durate extreme, nu suportau nici excepţii, nici comentarii. Şi, ca orice antrenament militar cu pretenţii, decerebrau prin umilire. Sute de ore de înot în ocean, cu echipament greu asupra lor, scufundări în apnee sau cu mască, trageri, exerciţii genistice „la rece” şi pedepse aspre pentru nerealizarea baremurilor se succedau într-un ritm infernal, în care privarea de somn constituia, deopotrivă, metodă de creştere a rezistenţei fizice şi de tocire a judecăţii. Din când în când – aşa prevedea scenariul – omul dinăuntrul umanoidului avea cuvântul. La început, în mod vădit, el încerca să redevină ceea ce fusese. Vorbea despre cei dragi de acasă, despre oboseală şi tentaţia renunţării, despre umilinţele la care era supus. Dar, pe măsură ce timpul trecea, omul ieşea la iveală tot mai puţin dinăuntrul umanoidului. Dorul de casă pălea şi armele păreau să îi fi înlocuit întregul ambient afectiv: părinţii, fraţii, iubita uitată.
Şi, cum finis coronat opus, recunoaşterea consacrării nu putea veni decât în urma unei aplicaţii genistice „pe viu”. „Nimic nu este mai plăcut decât să legi cabluri la explozibilul care va arunca în aer zona… Dar, cui nu i-ar plăcea aşa ceva?!” – declara grav, sigur pe el şi zâmbitor, unul dintre absolvenţi, iar pe chip i se citea convingerea că merită invidia lumii.
IDIOTUL2
foto: Nicolae Dărămuș
În planul secund al cadrului se afla „zona”: o plajă îngustă, şerpuind între apele albastre ale Pacificului şi o lizieră verde din care, legănându-se pe zare, siluetele unor palmieri melancolici făceau umbră nisipului. Era peisajul-clişeu al ilustratelor trimise din ţinuturi exotice, menit să stârnească visarea. El trebuia aruncat în aer. Zis şi făcut. Apoi, diplomele cazone, felicitările superiorilor şi o masă festivă copleşită de alcool.
Întâmplător, în aceeaşi zi am revăzut filmul „Şapte ani în Tibet”, în regia lui Jean Jacques Annaud. De „zona” aruncată în aer mi-am amintit atunci când adolescentul Dalai Lama îl roagă pe noul său prieten european, Heinrich Harrer – interpretat de Brad Pitt – să construiască pentru supuşii săi un cinematograf. În cursul săpăturilor pentru amfiteatrul sălii, numeroşii voluntari tibetani s-au confruntat însă cu o uriaşă problemă: terenul ales era sălaşul a mii de râme. Sapele, cazmalele, le puteau ucide, drept care lucrările s-au oprit. A urmat sfatul înţelepţilor şi lucrul s-a făcut cu mare luare aminte. Uneltele erau mânuite cu delicateţe, solul afânat trebuia greblat cu degetele, iar locuitoarele pământului, luate cu grijă, erau puse în boluri de lut şi mutate în alt loc prielnic vieţii.
Nici chiar nevoia de cultură – cea mai mare, mai reală şi mai acută nevoie a omului civilizat – nu dăduse tibetanilor dreptul de a „arunca în aer zona”.
IDIOTUL3

Jurnalul Naţional, 9 mai 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Ţine-ţi gura, măcar acum, Jamie Oliver!

Ţine-ţi gura, măcar acum, Jamie Oliver!

TINE-TI GURA2
foto: Nicolae Dărămuș

Probabil că îi voi dezamăgi pe mulţi: nu sunt fan Jamie Oliver.
Cu orice risc, trebuie să îmi recunosc handicapul: nu reuşesc să privesc „performanţele” acestui bucătar din unghiul unui gurmand şi nici al celui care, lipsit de imaginaţie, vrea să îşi îmbogăţească neapărat paleta de reţete culinare cu sturlubaticele improvizaţii ale acestui simpăticuţ şi tupeist guraliv, care, cu părul vâlvoi, ştergându-şi la repezeală degetele de bluginşi, subliniază că ceapa se pune la foc înaintea ardeiului, apăsând cuvintele de parcă în joc e soarta omenirii; ca apoi să se spele pe mâini direct cu sucul de lămâie pe care îl serveşte oaspeţilor peste somon. Pesemne că unele reminiscenţe ale medicului care am fost mă fac să contorizez involuntar nenumăratele vicii de igienă ale flăcăului, fapt ce nu se întâmplă şi la maeştrii bucătari, mult mai pricepuţi şi, tocmai de aceea, mult mai discreţi.
Am fost tentat să scriu despre Jamie mai demult, atunci când declara unui ziar că se va duce la vânătoare de crocodili, undeva în America de Sud sau în Africa. Scopul călătoriei sale cinegetice – subliniat cu mândră voioşie dinaintea presei – era aprovizionarea congelatoarelor proprii cu carne de crocodil sălbatic, din care el urma să compună nişte feluri de mâncare pe cât de sofisticate, pe atât de scumpe. Nu îi trebuia lui Jamie carnea crocodililor de fermă, rezultată din sacrificarea acestora pentru piele. Nu! Jamie voia crocodil sălbatic, hrănit natural, crocodil de la mama lui, natura şi – zic eu – nu cred că l-ar fi deranjat nici dacă printre exemplarele doborâte s-ar fi aflat chiar unul îngrăşat cu carne de om. Fireşte, de om indigen, cât mai negru.
Tot în acel articol el mărturisea că e prieten cu un tânăr bucătar român. Acesta, la rândul său, îşi clama competenţele în prepararea cu meşteşug a labei de urs, de unde am dedus faptul că, înaintea altor subţirimi spirituale, pe cei doi i-a apropiat dragostea pentru banii scoşi, prin propriile restaurante, din gătirea şi vânzarea cărnii sălbăticiunilor exotice sau aflate în extincţie care, se ştie, fac deliciul snobilor bogaţi.
Luat cu treburi mai interesante am uitat de Jamie până în zilele trecute când, tot din presă, am aflat că bucătăraşul cel viteaz a lansat pe Twitter mesajul: „E timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” Mulţumindu-se până acum să îşi dea cu presupusul asupra problemelor globale ale pătrunjelului, coriandrului şi untului cu mărar, dintr-o dată glasul lui Jamie s-a ridicat cu mult peste aburul bucătăriei, condamnând golanii care de o săptămână terorizau Londra. Cum de nu a făcut-o mai devreme? Răspunsul e simplu: în primele patru zile ale revoltei periferizaţilor din Marea Britanie, el, personal, nu avusese nici o pagubă. Când însă restaurantul său din Birmingham’s Bullring – având 270 de locuri şi două stele Michelin – a fost vandalizat, brusc s-a trezit cetăţeanul din bucătarul Oli care, pe lângă îndemnul amintit, constata: „E timpul să ne recuperăm ţara din mâinile lor”; nădăjduind pesemne că, odată cu ţara, îşi va recupera şi el restaurantul din mâna flămânzilor ajunşi infractori.
Ţintind de data asta infractorii cu manşete albe, înainte ca Jamie Oliver să le rostească, cele două îndemnuri mi-au venit în minte nu o dată în ultimii douăzeci de ani, de când asist la vandalizarea pădurilor carpatine. Văduvite de arbori – prin gigantice firme străine conduse de cozi de topor româneşti cu diplome de silvicultor – şi jefuite de sălbăticiuni cu trofee râvnite de plutocraţii lumii, pădurile şi locuitorii lor mor discret, fără să strige la infractorii bogaţi care la ucid. Da, „e timpul să acţionăm dur împotriva acestor idioţi!” şi „să ne recuperăm ţara din mâinile lor”!
În vreme ce în Somalia foametea îşi arăta irepresibil colţii, ONU declara cu îngrijorare că, la această oră, o treime din hrana produsă pe plan mondial se aruncă la gunoi. Foarte probabil că faptul se întâmplă la fel în toată „lumea civilizată”, fie că pubela cu bunătăţi se află la Paris, Washington sau la Londra, deşi 500.000 de copii somalezi sunt în pragul morţii prin înfometare.
În Somalia însă deşertul şi foametea nu au survenit întâmplător.
Înainte de cel de al doilea război mondial, Somalia încă era în mare parte acoperită cu păduri. Stăpânită pe rând în secolul trecut de englezi, francezi şi italieni, ţara a fost spoliată de resurse – inclusiv de cele ale ecosistemului forestier – de către toţi stăpânii săi vremelnici. Astăzi pădurile ocupă abia ceva peste 1% din teritoriul ţării transformate astfel într-un mormânt arid, dar independent. De aici, ca şi din alte locuri ale Terrei, unde – în numele globalizării şi al democraţiei – resursele sunt jefuite de infractori onorabili, ecorefugiaţii pleacă. Cei mai mulţi, firesc, călătoresc spre azurul capitalelor fostelor imperii coloniale: Paris, Madrid, Bruxelles, Roma, Londra… Sunt oraşe în care o treime din mâncare se aruncă la gunoi, unde o vor găsi ei.
„Este clar că în societatea noastră există lucruri foarte greşite”, declara îngrijorat de violenţele stradale premierul britanic David Cameron, lăsând a se înţelege că toleranţa sistemului a fost prea mare faţă de infractorii săraci. Fără îndoială că vandalizatorii şi hoţii trebuie pedepsiţi legal. Să fie toleranţa singura greşeală şi represiunea singura soluţie? Mă îndoiesc. Fiindcă revolta de acum a periferizaţilor din Marea Britanie, precum şi ce a celor din Parisul anului 2005 nu sunt decât semne locale ale viitoarei răscoale globale din satul planetar, împotriva bogaţilor fără de măsură ai lumii.
TINE-TI GURA1
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 21 august 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Mare vânător, mare drujbist

Mare vânător, mare drujbist

Aşa cum merg lucrurile, nu m-ar mira ca într-o bună zi să citesc în presă despre cel mai mare drujbist al lumii. Foarte probabil că individul va fi arătat publicului pozând glorios lângă un copac bătrân, retezat şi gros cât înălţimea „sportivului”, care ţine în mână o foarte modernă drujbă. Astăzi, când performanţa nu mai prea are de a face cu morala, cu talentul şi abilităţile omului, când banii impun „performerul” şi, deopotrivă, ciudăţenia „recordului”, ipoteza celui mai mare drujbist al lumii nu îmi pare deloc absurdă.
Premergător, „specialiştii” silvici plătiţi vor umbla prin pădurile lumii, spre a găsi arborele-gigant, îl vor măsura, nota pe GPS şi îl vor raporta superiorilor. Contra cost şi în condiţii de maximă siguranţă şi confort, firma organizatoare va transporta până la poalele copacului pe bogătaşul care îi va oferi cel mai bun preţ iar acesta, înarmat cu un fierăstrău mecanic de ultimă generaţie, va doborî colosul verde, după un formal instructaj de protecţie a muncii.
Va urma tăierea unei felii circulare din arbore – cât mai spre baza acestuia, unde grosimea este maximă – şi atârnarea acesteia pe peretele vilei individului sau pe cel expoziţional. Medaliile nu vor întârzia. Tot contra cost, reporterii şi fotografii vor roi admirativ în jurul insului care va simţi, în sfârşit, că este „deosebit”. Apoi, în interviuri, va vorbi despre riscurile la care s-a expus în sălbăticie, căci oricând ar fi putut fi strivit de căderea tulpinii şi va declara că este gata să doboare – la figurat şi la propriu – un nou record. Bineînţeles, la o altă specie vegetală. Va vorbi cu emfază despre faptul că drujba sa de campion nu se înjoseşte cu fagi, mesteceni, sălcii, meri şi pruni – care sunt pe toate drumurile, fiind accesibili drujbiştilor de rând –, el căutând numai specii rare, aflate pe cale de dispariţie în ţinuturi exotice.
Între timp, „specialiştii” vor fi fost luat deja drumul codrilor, spre a descoperi un nou matusalem verde, demn de moarte sub mâna călăului de elită. Faptul că, de la o vreme, arborii-record vor fi tot mai subţiri şi mai rari nu va conta. Întotdeauna un trunchi va fi mai gros decât majoritatea celorlalţi, chiar dacă, cu timpul, el nu va întrece dimensiunea omului sau a piciorului său. „Cel mai mare ” – arbore mort, drujbist, campion – va exista şi va fi scos în lumina reflectoarelor, deşi el va fi tot mai mic.
Dovada incontestabilă că exact aşa merg treburile o fac vânătoarea comercială actuală, „performanţa” şi exponentul viu al acesteia: „marele vânător”.
MARE VANATOR1
foto: Nicolae Dărămuș
Exact după canoanele descrise, la această oră mai mult decât oricând în istorie, îmbogăţitul – dornic de a fi diferit de gloata banalilor din Top Forbes 500 – plăteşte şi este purtat în faţa victimei pe care o ucide cu o armă tare şi, obligatoriu, scumpă. Între el şi munteanul din vechime care – din necesitate şi cu frica-n sân – prin zăpadă sau tină, lua urma vierului sau a ursului, trăgând asupra lor cu flinta „capsieră” ce scuipa plumbii imprecis şi riscant, diferenţa de performanţă este uriaşă. După cum tot uriaşă este şi diferenţa dintre arivistul cu armă şi braconierul ţăran de azi, cel care îşi face puşca în beci, „la pilă” şi vânează, mânat de primitivă patimă şi nevoi spre a aduce – la o casă pauperă, de cele mai multe ori – un mistreţ din care nu iroseşte nici copitele.
În ambele situaţii, plebeul sărac este bărbat faţă de mondenul plutocrat care ucide purtat pe braţe, se laudă în gura mare şi „merge mai departe”, spre un cont bancar şi mai şi, ce-i asigură cumpărarea unui trofeu cinegetic şi mai şi. Elefantul, leul, leopardul, puma, jaguarul, antilopele şi bivolul Africii, ursul alb, ursul grizzly şi cerbul sunt printre speciile mereu râvnite şi ucise de el care, de departe, dispreţuieşte iepurele şi vânarea acestuia. El „practică” strict la „vânat mare” şi o spune răspicat, ca să se ştie cu ce fiare are el de a face şi, mai ales, spre a informa publicul despre virilitatea sa. Aceasta rezultând şi din enumerarea armelor posedate, toate „de firmă”, având calibre foarte mari.
Instalatorul meu este vânător. Are o singură puşcă, veche, cu ţevi „lisse”, juxtapuse. Mai mult o ţine în dulap, sub lacăt. Iese rar, la iepuri, „că dintr-ăştia-s destui”. O face de vreo două-trei ori pe an. Fără armă l-am întâlnit însă adesea, hălăduind prin păduri şi pe margini de râu. Ascultând, văzând. Îi râd ochii atunci când îmi povesteşte despre culorile frunzişurilor ori despre vietăţile ce i-au ieşit în cale. Împarte sălbăticiunile în două categorii, pe criterii personale, estetice şi de vanitate, în care gingăşia, măreţia şi vigoarea făpturilor primează. De aceea vânează iepuri, dar n-ar slobozi glonţul, Doamne fereşte, într-un cerb, o căprioară, un urs sau în cocoşul de munte. „Cum să omori aşa ceva?! Îi păcat de neiertat! Şi apoi, ce să faci cu ele? Le strici degeaba!” sunt argumentele sale.
MARE VANATOR2
foto: Nicolae Dărămuș
Ascultându-l, înţelegi lesne că diferenţa dintre cei doi vânători nu o fac doar banii.

Jurnalul Naţional, 1 ianuarie 2012

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Iubind un Dumnezeu zgârcit

Iubind un Dumnezeu zgârcit

Nu mă voi hazarda în cele ce urmează să repovestesc cu pretenţie de farmec vreuna dintre istoriile „pro natura” cu care scriitorul-pilot Antoine de Saint-Exupéry a zburat până la noi, prin volumul Pământ al oamenilor – un zbor al cuvântului, mai sigur, mai durabil şi mai nepoluant decât al oricărui avion. Cred însă că dacă ar trăi şi astăzi, firea sa generoasă l-ar îndemna să îşi boteze cartea mai degrabă Pământ al vieţii, premisele acestei supoziţii aflându-se explicit sau printre rânduri, peste tot în opera sa.
Pildele din capitolul dedicat deşertului, marcat de amintirea zborurilor peste teritoriile locuite de mauri, nesupuşii mândri ai Africii de nord-vest, sunt de o actualitate certă, fiindcă Saint Ex nu a putut trece pe lângă lecţia despre dărnicia naturii, pe care – tocmai prin lipsă – pustiul şi fiii acestuia, i-au servit-o. În fapt şi ultimă instanţă, o lecţie despre Dumnezeul dinăuntrul lucrurilor. Care, atunci când, generos, ia chipuri familiare, nu mai este observat de către cei mai mulţi dintre noi.
„La Cap Juby, la Cisneros, la Port-Etienne, puii de mauri nu cer bani, ci, cu câte-o cutie goală de conserve în mână, cerşesc apă: ‘Dă puţină apă, dă… ‘ ‘Dacă eşti cuminte!’“ sună mărturia scriitorului despre un dialog straniu. De neînchipuit pentru un european, târguiala asta, amintind o duioasă condiţionare parentală niciodată respectată – „Dacă eşti cuminte”- atinge cititorul ca lama unui brici. Aşa era acolo şi, mai ales, aşa este peste tot unde natura, îmbătrânită sau moartă, nu mai permite nimănui nici copilărie şi nici copilării. Asemenea pipernicitelor plante ale deşertului, unele părând fără vârstă, înţepenite în aşteptarea ploilor şi lignificate prea devreme, şi copiii mauri îşi reduceau visul la singurul lucru fără de care, nemaifiind viaţă, nu mai putea fi nimic. Mi-i închipuiam serioşi, alergând în urma acelor străini care, având apă pe săturate, aveau totul şi care le păreau cu siguranţă ca sosiţi dintr-un rai pământean, tangibil, în vreme ce raiul promis lor şi părinţilor, populat şi el cu râuri, arbori şi păsări cântătoare, le era rezervat doar celor virtuoşi şi numai după moarte.
IUBIND UN DUMNEZEU 2
foto: Nicolae Dărămuș
Mulţi dintre fiii deşertului, ucişi de boli sau de duşmani, piereau înainte de a vedea vreo oază. Alţii, trăind întreaga viaţă pe mişcătoarele cărări ale nisipurilor, îmbătrâneau fără să cunoască umbra unui copac. Cât despre râuri, sunt aproape sigur că, lipsind cu desăvârşire printre dune şi, la acea vreme, în lipsa oricăror figurări grafice sugestive, ele alcătuiau în imaginarul raiului individual tablouri pe cât de numeroase şi diferite între ele, pe atât de diferite de realitatea oricărui râu. Nu era de mirare aşadar că, purtaţi de Saint Ex în avionul său până în Senegal, câţiva fii ai deşertului au izbucnit în plâns „de bucuria de a fi descoperit arbori”.
Pe trei dintre aceştia, un camarad al scriitorului i-a purtat apoi într-un salt aerian până în Savoia Franţei, ţinut dăruit peste măsură. Acolo i-a aşezat pe fiii deşertului „înaintea unei cascade puternice, un fel de columnă împletită”. Au gustat apa aceea şi „era dulce”, numai bună de băut. Neobişnuitul spectacolului pe care, până atunci, îl atribuiseră doar raiului, i-a înmărmurit: înţepeniţi pe mal, oamenii nisipurilor nu se mai dădeau duşi, cerând mereu călăuzei lor alte ceasuri de adăstare: „Trebuie aşteptat”, explicaseră ei europeanului care nu înţelegea. „Aşteptat ce?” – a întrebat acesta. „Sfârşitul”, au răspuns maurii. „Voiau să aştepte ora când Dumnezeu ar fi obosit de sminteala sa. El se căieşte iute, e zgârcit”, citise mai apoi Saint-Exupery în gândul nomazilor înspăimântaţi de nesăbuita risipă.
Întâmplarea mă întărise în convingerea că raiurile oamenilor sunt diferite, ca şi zeii şi ca vieţile lor. În vreme ce raiul celor care nu au pe pământ este populat cu lucruri necesare şi mereu finite, raiul celor avuţi ori prea dăruiţi în trai e aglomerat cu capricii. Iar Dumnezeul săracilor, întruchipat zilnic doar de cele necesare vieţii, toate părând date cu strângere de inimă, este, în ciuda zgârceniei sale, un Dumnezeu iubit şi respectat.
Creştinul care sunt nu are cum ignora mirarea „sălbaticilor” – a „păgânilor”, cum încă ne place să îi numim pe „ceilalţi”, adesea diferiţi doar prin locul unde au văzut lumina zilei – la vederea mâinii Celui de Sus, întrupată în volbura cascadei. Căci, dacă până atunci ei putuseră – cu oarecare drept? – să se îndoiască de El, de data asta „Dumnezeu se făcea cunoscut: nu i se putea întoarce spatele”. Cu atât mai mult am mereu dinaintea ochilor, la limita obsesiei, chipul râurilor acestei ţări, transformate în pubele curgătoare de către conaţionalii mei drept-credincioşi şi pădurile în al căror trup dumnezeiesc aceiaşi drept-credincioşi şi-au băgat drujbele, TAF-urile şi gaterele. Faptul întâmplându-se deopotrivă acolo unde ele aparţin preacuvioaselor lăcaşe de cult.
IUBIND UN DUMNEZEU 1
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 6 februarie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Prostata omului, duşmanul biodiversităţii

Prostata omului, duşmanul biodiversităţii

Poate că nu ştiţi, dar prostata masculilor speciei homo sapiens este principalul duşman natural al masculilor altor specii. Al rinocerilor din Africa, al tigrilor din Asia şi al ursului brun din Europa, continent în care, după unii geografi, s-ar afla şi România.
Graţie cuminţeniei acestei ascunse glande – singura cu fibre musculare în structură – jetul urinar, ca şi alte jeturi, poate fi aruncat la aproape doi metri. Asta la vârsta adolescenţei, ba chiar şi mai apoi. După vreo 40 de ani însă, bărbaţii constată că vigoarea acestei manifestări fiziologice nu mai este ce a fost odată, dar nu se îngrijorează, amăgindu-se cu spusa psihologilor, că s-ar afla la „anii adevăratei maturităţi şi creativităţi”. Şi, abia când împlinesc o jumătate de secol, încep să îşi pună întrebări panicate despre balistica proprie. Vânătorii sunt primii care observă schimbarea, ei fiind, se ştie, mult mai obişnuiţi cu noţiunile de tir în general. Şi tot ei inventând – despre puşcă – o tragică zicală: „Nu mai merge cum mergea, nu mai trage cum trăgea.” Explicabil: după cincizeci de ani, vederea slăbeşte, mâna mai tremură, puşca e tot mai grea. Cu îngrijorarea pe chip se prezintă la doctor. Ecografia şi tuşeul rectal pun nemilosul diagnostic: adenom de prostată.
PROSTATA OMULUI, DUSMANUL 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Vestea cade ca o ghilotină peste proiecte, peste ambiţii şi conturi bancare, peste economii şi vise; inclusiv peste cele erotice. „Cu siguranţă doctorul ăsta se înşeală”, îşi spun şi pleacă spre consult la un altul, la un altul, dar diagnosticul e implacabil: prostata îşi face de cap. Este momentul crucial în care ea, prostata, ani de zile ignorată, cuminte, modestă, devine un fel de nou membru al familiei sau, la burlaci, un soi de invizibilă nevastă cicălitoare: „Nu mânca piper, nu bea pălincă, nu bea vin! Nu asta, nu asta!…” Este lesne de înţeles că şi alte bucurii, mai puţin inocente, devin interdicţii sau se cer a fi practicate cu o economicoasă prudenţă, fapt care atrage de data asta reproşul adevăratei neveste sau, după caz, al concubinei. Viaţa devine „bun pierdut” şi individul, dintr-o dată, simte că e înfrânt. Nevoia de victorii devine un imperativ terapeutic, asemenea unui drog, spre a dovedi şi spre a-şi dovedi că nu e terminat. Că puşca încă „merge cum mergea”, că mai „trage cum trăgea”. Şi, cum „vânătorii” tineri vin din urmă ameninţându-i prăzile, bărbatului cu adenom de prostată nu-i rămâne decât vânătoarea de vânat scump.
Dacă în tinereţe omul a fost vânător de iepuri şi prepeliţe, devine vânător de vânat mare. Dacă nu a fost deloc vânător, atunci se face şi, fără alte ucenicii, revendică direct împuşcarea fiarelor: rinoceri, elefanţi, bivoli, tigri, urşi. Într-un fel e de înţeles: mâna şi ochiul se şubrezesc şi trimiterea unui glonţ într-un animal cât dulapul, prin lunetă, e mai uşoară decât tirul la sitari. Cât despre preţul vânatului, el nu contează, că o viaţă are omul.
În Africa, până azi, cornul rinocerilor – simbol de virilitate – a fost făcut praf (odată cu rinocerii) de către pasionaţii cu prostata mare, încrezători în virtuţile sale afrodisiace. În Asia, vânzarea oaselor tigrului – alt fals afrodisiac – prin spiţeriile imbecil-tradiţionale chinezeşti, a împuţinat felina până la limita extincţiei. La fel a păţit şi irbisul, magnifica panteră a zăpezilor, care mai subzistă liberă într-un efectiv de vreo treizeci de exemplare monitorizate, dar braconate. Cadavrele acestora, implicit, au devenit trofee.
În Europa de vest, mai peste tot, ursul a dispărut, prigonit de bărbaţii cu prostata în creştere şi cu mintea în regres. Pirineii, de pildă, mai adăpostesc vreo zece exemplare, strict protejate, pe care, ridicol, ibericii le dispută în recensăminte cu „cocoşul galic”, fiindcă urşii, fără să ştie, sunt „comunitari” de când au apărut. Izolaţi, strâmtoraţi de „civilizaţie”, în epoca rutului, urşii Pirineilor sunt constrânşi la consangvinizare. Şi, degenerând, abia dacă sunt ceva mai mari decât berbecii.
Nu cred să mai fie nevoie de vreun argument pentru a conchide: impotenţa masculilor unei specii, omul, produce extincţiile altora. O stranie conexiune pe care psihologii şi biologii viitorului – care viitor? Asta e o altă poveste – o vor putea numi „extincţie încrucişată”…
PROSTATA OMULUI, 2m
foto: Nicolae Dărămuș

Jurnalul Naţional, 31 oct. 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Mâncătorii de tigri

Mâncătorii de tigri

MANCATORII DE TIGRI 1m
foto: Nicolae Dărămuș
În urmă cu douăzeci de ani, citind despre reducerea arealului tigrului, pe o hartă aflată întâmplător la îndemână, făcusem un calcul cu rezultate sugestive şi întristătoare deopotrivă.
La anul 1900 aşadar, pădurile ce adăposteau superba felină se întindeau pe o bandă de uscat lată de vreo două mii de kilometri. Ea urmărea conturul continentului asiatic pornind din extremul orient, de la izvoarele Amurului, trecând peste China, întreaga Asie de sud-est, spre a se opri undeva la vest de India. Aceasta din urmă constituia în întregime „casa” tigrului, habitatul sălbăticiunii fiind limitat spre nord doar de înălţimile Nepalului. Şapte subspecii locuiau în acest teritoriu unitar, începând cu uriaşul tigru siberian şi terminând cu cel mai „mărunt”, tigrul de Sumatra. A opta subspecie, tigrul caspic, vieţuia la începutul secolului al XX-lea pe o foarte lungă fâşie anfractuoasă de continent, ce se întindea din munţii Tian Shan, şerpuind peste Kazahstan, Kirghizstan, Uzbekistan, şi Turkmenistan până pe ţărmul răsăritean al Mării Caspice. Dincolo de ea, magnifica „pisică” putea fi întâlnită începând din nordul Iranului până prin Caucaz, aproape de ţărmul Mării Negre. Întâmplător, scara hărţii mi-a permis ca, însumând ariile enumerate, să obţin aproximativ suprafaţa dolarului, bancnotă pe atunci „universală”.
După nici trecerea unui secol, adică în anul 1990, pădurile tigrului mai vieţuiau, ca şi acesta, doar insular. Răgetul său mai putea fi auzit numai ici-colo şi, pe aceeaşi hartă, pădurile lui puteau fi umbrite pe sărite cu gămălia unui chibrit ori cu cea a unui ac. Puse laolaltă, de data asta suprafeţele abia mai acopereau chipul preşedintelui de pe bancnotă. Omul, dolarul, mâncaseră „casa” tigrului, cu tigru cu tot. Iar trei dintre subspecii – tigrul de Bali, cel caspic şi de Sumatra – stingându-se între 1940 şi 1972, dădeau omului măsura lipsei sale de măsură.
Şi totuşi, nu o dată, filme difuzate pe notabile canale de televiziune poartă un titlu ciudat: „Tigrii mâncători de oameni”. Ciudat, pentru mine cel puţin… Decorul lor este mereu acelaşi, contrastant: luxurianta vegetaţie a junglei, sevele vieţii pulsând paşnic, aparent neînfrânte, în fiecare fibră a acestui popor vegetal, ridicat hulpav spre lumina umedă scursă dintr-un văzduh colorat viu şi nestatornic la trecerea fiecărui ceas. Jos, bipezii. Nenumăraţi. Goliciuni acoperite cu cârpe de un alb învins, ciurde de copii alergând, alţii agăţaţi de zdrenţe ori purtaţi în braţe. Feţe de lut, femei ridate cu ţâţele fleşcăite, stoarse de supt. Agitaţi, povestind onomatopeic despre grozăvia fiarei. Toţi locuind într-un fel de sat, o îngrămădire de cocioabe ridicate în coasta junglei, murdărind – la propriu şi figurat – peisajul. Apoi „autorităţile”: cam aceiaşi ochi şi uitături. Trupurile le sunt însă bine hrănite şi ceva mai îmbrăcate. Lideri şi plebei, eroii filmării pătrunseseră în lăcaşul de milenii al tigrului, apoi în ce mai rămăsese din acest lăcaş, ocupându-l leneş şi revendicativ metru cu metru. Încropiseră acolo un sat şi, oferindu-i-se, îl făcuseră pe tigru mâncător de oameni. Secvenţe „tari”, cu supravieţuitori purtând cicatrici glorioase şi membre amputate, demonstrează norocul celor fără de noroc. Apoi, expediţia cinegetică de pedepsire a sălbăticiunii: adăpostul de pândă ridicat într-un arbore, la 20 de metri deasupra solului, bivolul slab şi resemnat, legat viu drept nadă, focurile de armă, salturile dezordonate ale fiarei sub gloanţele trase neîndemânatic, convulsiile sale agonice.
Chipul uneia mi s-a întipărit în memorie şi pe măsură ce timpul trece înţeleg de ce. După împuşcătură se lăsase într-o parte, alăturându-şi labele cu eleganţă. Ochii i s-au stins, închizându-se domol, ca de somn. Nu cursese sânge, nu dăduse semne de suferinţă. Era un tigru cu mult alb în blană, acesta înecând în strălucirea sa puţinul galben şi dungile tăciunite ale flancurilor. Favoriţii imperiali, trădându-i stirpea aleasă, încadrau o fizionomie împăcată, parcă uşurată de un zâmbet adresat noului drum.
Urmase sărbătoarea. Pe platforma unei camionete hodorogite tigrul ucis călătoreşte în lărgimea unei pieţe. În jur aleargă, agăţându-se din mers de toate protuberanţele tărăboanţei, copii, tineri, bărbaţi şi femei. Cad mereu, se calcă unii pe alţii, se învălmăşesc lovindu-se fără supărare, doar-doar vor reuşi să atingă, fie şi în treacăt, fruntea animalului. Cel care o atinge se linişteşte dintr-o dată şi, cu un gest smerit, duce aceleaşi degete la fruntea sa. Vocea din off explică: băştinaşii primesc astfel din înţelepciunea şi puterea tigrului. Operatorul e parşiv. Ia prim planuri cu cei pentru care tigrul fusese împuşcat: guri ştirbe, gingii vinete cu dinţi galbeni, păr slinos, năclăit, degete cu unghii uriaşe, zâmbete goale. Şi mereu gestul acela grăbit, legând fruntea frumosului mort de fruntea urâtului viu. Câmpul zoomului creşte. În jurul celui ucis se văd zeci, apoi sute, mii de indivizi care se înghesuie, sperând să capete forţă şi lumină. Se filmează de sus şi contrastul e strivitor. Cât cuprinde ochiul, o mare de oameni, pestriţă, agitată, migrând în valuri spre centrul imaginii. De la distanţa asta însă privirea nu mai diluează în viermuiala trupurilor. Ea se concentrează într-un singur punct: trupul tigrului. Liniştit, părând, graţie depărtării, de un alb imaculat, ca un reproş trimis cerului. Un tigru omorât şi în jurul său mii de tuburi digestive, mii de penisuri zglobii, clamându-şi dreptul şi libertatea.
Happy end: în comunitatea scăpată de fiară viaţa îşi reia cursul. În fiecare an sute de copii vor veni pe lume, vor creşte nestingheriţi, după care, maturi, cu noile lor familii, vor înainta spre inima junglei, defrişând şi încropind în adâncul ei alt sat. Apoi alt tigru mâncător de oameni, alt foc de armă şi alte mulţimi aşteptând ca tigrul ucis să le dea minte şi putere.
MANCATORII DE TIGRI 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 13 decembrie 2009

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Moartea vine „nemţeşte”

Moartea vine „nemţeşte”

MOARTEA VINE NEMTESTE 1m
foto: Anca Dărămuș
Erau doi inşi ca vai de capul lor. Păreau tată şi fiu. Îmbrăcaţi cu ce aveau mai rău pe acasă, aşa cum se merge la pădure, coborau din obcină alegând drumul printre fagi. Slab şi ciolănos, între două vârste, părintele trăgea după el o teleguţă scundă, încărcată cu uscături groase cât braţul. Păreau găsite. Dintre ele, la urmă, se iţeau capetele unor lemne lungi şi verzi, tăiate cu securea. Pruncul, netrecut de vreo 10-11 ani, umbla ostenit în urma încărcăturii, purtând pe umăr un topor. Când au ajuns la povârniş, băiatul s-a agăţat de vârful unei bârne şi, proptindu-şi ciubotele în tină, a ţinut o vreme „contră”, spre a nu se prăvăli povara peste înaintaş. I-am ajuns din urmă, i-am salutat şi am trecut înainte. În drum însă m-am oprit, spre a-i aştepta. Voiam să îi fotografiez.
Au apărut în soare în sfârşit: doi bucovineni amărâţi, ca mulţi alţii întâlniţi în umbletul meu codrean; o imagine diferită şi tare departe de spoiala amalgamului atât de drag politicienilor şi jurnaliştilor idilici care amestecă până la saţietate mănăstiri, cioareci, ouă încondeiate, meşteri populari şi Vicoveancă, cu încă pe atâta plictisitoare fală. Departe şi de imaginea jafului „ca-n codru”, adevărată de data asta, însă ilustrată prin nesfârşite şiruri de remorci cu molizi, luând calea străinătăţii.
MOARTEA VINE NEMTESTE 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Oamenii se apropiau anevoios, fiindcă pe roţile metalice ale tărăboanţei noroiul legase un strat gros, împănat cu frunze vechi. S-au oprit şi, cu coada toporului, copilul a prins să cureţe clisa neagră şi lipicioasă, luminând fierul. Tatăl m-a văzut ridicând aparatul la ochi şi, ferm, mi-a strigat că nu vrea fotografie. Îmi aruncase o uitătură urâtă şi l-am înţeles: arătau rău, a sărăcie lucie, cea care multora le induce şi un soi de mândrie duşmănoasă şi ursuză. Gafasem: ori îi fotografiam discret, că aş fi putut, ori deloc. Fusese sfidare în gestul meu şi m-am grăbit să îi şterg urmele. Am intrat in vorbă împăciuitor, dându-i dreptate.
Fiindcă se odihneau, am întrebat apoi de unde sunt. Locuiau în Valea Moldovei, un sat proptit în coasta munţilor Stânişoarei, acolo unde râul, lărgindu-şi lunca spre răsărit, scapă din îmbrăţişarea obcinelor. Un sat sărac în conştiinţa colectivă a regiunii, umbrit de păduri. Am mai vorbit de una, de alta, privind şoseaua apropiată pe care automobilele şi TIR-urile îşi purtau iureşul, zbuciumând frunzele lizierei cu sorbul din urma lor, cel a cărui putere ajungea până la noi. Pesemne că de aceea m-am pomenit întrebându-l pe om ce părere are despre autostrăzi. Dacă sunt utile, dacă ne trebuie, sau nu. „Păi cum să nu ne trebuiască?! Sigur că-s bune!… Să intrăm şi noi în rând cu lumea” a sunat răspunsul fără dubii. Cred că l-a mirat întrebarea şi, recunosc, nu m-am ostenit să-i desluşesc întrebările aflate îndărătul ei. Am zis ceva despre „camioanele astea” şi mi-am văzut de treabă. M-am întors de vreo două ori, privindu-i. Tatăl trăgea, copilul împingea. Încordaţi şi cenuşii s-au făcut tot mai mici, până i-a ascuns cotul drumeagului.
Într-un foarte urmărit show de televiziune, un om cu destul umor şi tupeu în verb, sesizând corect ridicolul oamenilor publici, are frecvente tresăriri civilizatorii, ce-mi amintesc de opinia amărăştenilor mei. Autostrăzile României, puţinătatea lor şi ritmul lent al construirii acestora constituie laitmotivul la care se întoarce mereu, sincer si pe când nici nu te aştepţi. Însă, spre deosebire de săracii care trăgeau la mână teleguţa, el este posesorul unui automobil modern şi, cred, un şofer cumpătat; fapt dedus din criticile sale vehemente la adresa vitezomanilor cu gipane. El însă nu e singurul nemulţumit. Şi cu alte prilejuri televizate, iubirea de autostrăzi şi frustrarea lipsei lor ocupă spaţiile de emisie, iar patosul notoriilor invitaţi – analişti, jurnalişti şi politicieni – cu toţii pledând la unison pentru umplerea ţării cu imense benzi de asfalt, dovedeşte că subiectul li s-a lipit de conştiinţă „ca marca de scrisoare”. Fie că sunt „prima generaţie în pantofi”, fie că sunt vechi orăşeni, şoferi sau pietoni, fără excepţie, oamenii îşi doresc autostrăzi. Motivele, absolut monotone, sunt aceleaşi: stricarea maşinii pe drumurile proaste, iuţeala deplasării şi argumentul suprem: securitatea traficului.
Cu doi ani în urmă intrasem în Germania rulând dinspre nord. Mă întorceam dintr-o Scandinavie vie şi nesfârşită, unde, pe şosele obişnuite, trecusem de Cercul Polar, către ţinuturi unde Dumnezeu era încă acasă: unduiri de păduri închizând orizontul, râuri gigantice şi lacuri în care, vară fiind, cerul nu-şi stinsese astrul defel, născând ziua din zi. Printre ele, drumuri neasfaltate, bine întreţinute, păstrând în lutul lor urma elanilor, renilor, urşilor şi glutonilor.
Era noapte şi ploua. Pe autostrada germană rulam cu viteza impusă de gloata maşinilor de elită prizonierului unui trafic fără limitări de viteză, pe un beton impecabil. Din când în când, zeci de minute, ceasuri, staţionam însă. Elicoptere, echipaje de poliţie, ambulanţe cu girofar şi sirenă, strălucitoare şi hiperdotate, se hărniceau grijulii din toate părţile. În răstimpul celor opt ore de porniri şi opriri am numărat cinci accidente în lanţ şi peste patruzeci de automobile sfărâmate şi însângerate. Totul era fără de cusur: până şi moartea trăia „nemţeşte”.
MOARTEA VINE NEMTESTE 3m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 18 decembrie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Terra, trofeul unor infractori onorabili

Terra, trofeul unor infractori onorabili

TERRA, TROFEUL1
foto: Nicolae Dărămuș
Un prieten din străinătate mi-a trimis un DVD editat de o societate cinegetică privată, menit să facă reclamă vânătorii în ţarcurile câtorva provincii hispanice. Despre vânătoarea din acele filme voi scrie altcândva. Asta nu fiindcă panica din ochii sălbăticiunilor masacrate – cerbi, mistreţi, mufloni şi vulpi – nu ar merita, spre luare aminte, nenumărate pagini, ci fiindcă, mai mult decât chipurile patrupedelor, din acele imagini mi-au vorbit chipurile oamenilor.
Filmele cu pricina ilustrau opulente partide cinegetice cu mult sânge – şi cu foarte mult „sânge albastru”, european. Şi, dacă atunci când le-am văzut nu m-am grăbit să scriu, a fost fiindcă tocmai detaliile acelor tablouri mortale, cu învingători ştiuţi dinainte, îmi paralizaseră dorinţa „dezvăluirii” critice. Reţinerea mea avusese o logică elementară: demersul jurnalistic ar fi fost inutil, fiindcă în viaţa acelui soi de oameni prostia nu era un accident. Ea era viaţa însăşi, în întregul ei, în stilul ei. Iar stilul este omul. Omul, nu numai la vânătoare. Mai ales nu la vânătoare. Mă convinsesem – graţie acelor personaje echipate şi înarmate – despre falsul proverbului cu piatra aruncată de un prost şi cu cei zece deştepţi neputincioşi. Adevărul este exact pe dos: zeci, sute, mii de proşti aruncă „pietrele” şi un deştept, doi, puţini oricum, nu le pot scoate. Proştii cu pricina, pe lângă gloanţe, aruncând şi echivalentele lor ciclopice, mult mai mortale.
Vizionând filmele, faţa vânătorii îmi păruse atât de respingătoare încât titlul iniţial al textului a fost „Hidoasa faţă a vânătorii”. Aş fi greşit: hidoasă nu era faţa vânătorii, ci feţele. Şi nu neapărat numai cele care se vedeau lipite de lunete şi de ţevile carabinelor, ci cele de „dincolo”. Dincolo de obrazurile fine, de mustăţile de muschetar, de maşinile 4×4. Feţele de dincolo de „hotare”. Privite separat, ele mi-ar fi părut diferite. Adunate laolaltă – într-un tablou cinegetic „tradiţional” – ele se asemănau izbitor.
Despre vidul bărbătesc al „marilor vânători” am scris nu o dată. Şi iarăşi am greşit: vidul absoarbe şi poate fi umplut, uneori chiar cu ceva bun. Rectific aşadar: „dincolo” nu e vidul, ci hăul bărbătesc. Iar hăul presupune doar cădere, un permanent şi obligatoriu „mai jos”. Căci, trebuie spus: în materie de abis, aceşti oameni sunt mereu gata de noi performanţe, cele făcute cu puşca printre patrupedele semidomesticite fiind doar vârful aisbergului. Iar colţii, coarnele, blănurile necuvântătoarelor sunt doar mărunte trofee convenţionale, fiindcă adevăratul lor trofeu este altul. Este unul pe care îl omoară zilnic, câte puţin, cu o armă cruntă, mai eficientă decât toate: banul. Iar mortăciunea care le va împodobi panoplia într-o prea târzie zi, nu este alta decât Pământul.
De aceea, voi lăsa acum urâţenia uciderii animalelor în ţarcurile hispanice, întrucât mult mai gravă este „vânătoarea” din „ţarcul” Terra. Acum, înăuntrul acestuia se află prinşi într-o încercuire fără scăpare toţi semenii mei: cei foarte asemănători şi cei aparent diferiţi, înveşmântaţi în blănuri, pene, solzi ori diafane membrane, adăpostiţi de ape, cer şi păduri. Şi nu e greu să observ că „vânătorii” sunt cam aceiaşi. Doar că, în funcţie de „vânat”, recuzita lor mortală este mereu alta.
Prostituata Mina – personaj făurit de Romain Gary – mărturisea că nu putea judeca oamenii după cum se poartă atunci când sunt dezbrăcaţi. Citind, m-am grăbit să judec: avea dreptate femeia. În acele momente „intime” oamenii sunt uneori jalnici – mi-am spus. Mina însă mi-a tăiat elanul, explicând: „fiindcă pentru marile escrocherii ei se îmbracă întotdeauna elegant”. Într-adevăr, pentru ele, ei se îmbracă luxos, înveşmântându-le şi
pe acestea în straie lucitoare: progres, civilizaţie, investiţii, infrastructură, locuri de muncă…
La ceasul prezent, arabilul fertil al Terrei scade anual cu o rată egală cu suprafeţele Belgiei şi Olandei la un loc. Prin investiţii: aeroporturi, drumuri, clădiri. Industriile lemnului reduc pădurile cu echivalentul a două terenuri de fotbal pe secundă. Şi pe unele, şi pe altele – cât vor mai rămâne – încălzirea globală le poate transforma în amintire. Printre marii vânători – mari, faţă de ce şi cine? – rareori am văzut un genial cineast, un mare sculptor, un scriitor generos, un virtuoz al viorii ori vreun pictor vestit. Adică, n-am prea văzut „oameni mari”, deşi acolo sunt numai oameni pentru care doar mărimea contează: a contului, a proprietăţii, a trofeului de vânătoare. Sunt limitaţii fără limite, acei ignoranţi harnici pentru care Pământul este o rentabilă experienţă de nomad. Cei care strivesc mereu „corola de minuni a lumii”, rentabilizând-o, calculând cât pot scoate pe ce a mai rămas din ea.
Cotidian, din adevărul acestor inşi, la public nu ajunge nimic. Trăind pe avioane, pe iahturi, în automobile, birouri şi vile cu gard electrificat, ei nu sunt decât o imagine lucioasă, făcătură dictată vreunei reviste ori post TV, specializate în „chirurgie estetică”.
Vânătorile nu se pot face însă în acele locuri ascunse. De aceea, dincolo de suferinţa sălbăticiunilor, ele au şi un paradoxal merit: arată adevăratul chip al „oamenilor importanţi”, al celor care, deşi măsoară totul, sunt fără de măsură în toate. Iar sângele, curgând gârlă din remorci cu sute de cerbi, mistreţi şi mufloni asasinaţi, nu e decât dovada că acolo unde nu e bun simţ, legile sunt neputincioase. Întâmplător, un astfel de loc este şi România.
TERRA, TROFEUL 2
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 28 februarie 2010

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Costume de camuflaj, elite laşe şi vidanjori

Costume de camuflaj, elite laşe şi vidanjori

COSTUME DE CAMUFLAJ
foto: Nicolae Dărămuș
Bolile copilăriei agresează vremelnic trupul şi, chiar ignorate, de cele mai multe ori se vindecă şi îl întăresc. Dimpotrivă, bolile tinereţii betegesc spiritul şi, dacă sunt neglijate, prind putere şubrezindu-l de la o zi la alta, pentru a doborî în cele din urmă şi trupul. Vânătoarea face parte din ultima categorie de maladii. Trupul nu cade din foc de armă, decât accidental, ci din „apa de foc” ce însoţeşte obligatoriu grelele cutume culinare ale vânătorului. Căci e lucru ştiut: pastrama „cere”. Cât despre căderea spiritului, ea se cheamă decădere. E o poveste lungă, vanitatea şi laşitatea făcând casă bună cu inconştienţa şi cruzimea, într-un mixtum compositum, durabil substitut pentru bărbăţie.
Din vremea vechilor mele pusee vânătoreşti, păstrez printre echipamentele de munte şi două „costume de camuflaj”, fiecare compus din geacă şi nădragi. Unul este gros, de iarnă, altul, subţire şi uşurel, menit verii. Le-am cumpărat cu sacrificii şi pe sub mână, în 1987, din Botoşani, unde mă purtase medicina, de la un magazin cu „articole de pescuit şi vânătoare”. Sărăcuţ ca mai toate prăvăliile timpului, acesta îmi păruse un adevărat pământ al făgăduinţei, iluzie la care mă ajutaseră tinereţea şi lipsa; ambele – o spun acum – lucruri nu tocmai rele.
Confecţionate „pentru export” – cum mă asigurase vânzătorul, spre a le sublinia calitatea – hainele acelea par indestructibile. Făcute din bumbac curat, cu căptuşeli lunecoase, matlasate şi dotate cu fermoare şi nasturi fără moarte, veşmintele, croite cu „spirit de răspundere” în careva întreprindere socialistă, nu vor să cedeze. S-au decolorat, rigiditatea stofei s-a dus demult şi, ca orice obiect folosit cu chef la vârsta porţilor deschise, au dobândit un aer de resemnare, simbolul unei – nădăjduiesc – nu prea târzii sapienţe care a înlocuit arma cu aparatul fotografic, cel ce precedase, de altfel, scurta mea rătăcire sângeroasă.
Abia aşa, cu inofensivul teleobiectiv în mâini, am găsit, în sfârşit, buna cuviinţă în avantajul imprimeului hainelor care, împletind culorile stinse ale toamnei, înşeală ochiul sălbăticiunii. Dimpotrivă, cu arma în palme şi cu degetul pe trăgaci, costumele de camuflaj îmi generaseră chiar de la achiziţie o vagă senzaţie de vină, tratată însă cu indulgenţa patimei: ucigaş, amestecat cu frunzele şi iarba, nu lăsam nici o şansă animalului.
Toate subterfugiile literare despre „competiţia sportivă” dintre vânător şi vânat, argumentând uciderea prin juxtapunerea forţată a instinctelor faunei şi puterea armei de foc – chipurile, egale –, păleau de fiecare dată la îmbrăcarea costumului de camuflaj. Iar comportamentul viitoarelor victime îmi arăta limpede că, atunci când eram aproape, văzul le rămânea singura „armă”, mai mult decât mirosul şi auzul, etern invocatele simţuri ce „nu iartă”. Or, cu glonţul pe ţeavă, costumul de camuflaj ştergea orice măruntă urmă de competiţie fair. Ceea ce nu puteam spune despre fotografie, când mersul mut şi topirea în peisaj mă duceau cu sufletul la gură lângă „trofeul” neştiutor pe care, rămas viu şi nevătămat, îl căutam a doua zi, a treia, iar şi iar.
Economia de piaţă a pătruns în toate şi viaţa a devenit o marfă. Drepturile şi libertăţile biodiversităţii nu şi-au făcut loc în conştiinţe, în vreme ce inumanitatea umanităţii, clamând numai drepturile şi libertăţile omului, le condamnă pe toate celelalte la o moarte rentabilă. Din hobby, vânătoarea a devenit afacere, iar sculele crimei sunt o marcă a contului bancar şi a poziţiei sociale. Armele sunt tot mai sofisticate, iar costumele de camuflaj nu se mai vând pe sub mână, ci se lăfăie pe rafturile magazinelor cinegetice. Pe vremuri, iarna, închise fiind la culoare, ele trădau totuşi vânătorul conturat pe albul zăpezii. Astăzi, producătorii de echipamente cinegetice s-au îngrijit să înlăture şi acest neajuns: au fabricat costumul de camuflaj „alb-murdărit”. Găselniţa a prins şi bărbaţii cu puşcă s-au grăbit să îşi completeze garderoba virilă şi cu această nouă perfidie. Victoriile lor asupra sălbăticiunilor sunt asigurate acum în patru sezoane, iar costumele de camuflaj împrumută fotografiilor vânătoreşti aerul belicos şi obligatoriu victorios al soldaţilor întorşi din războaiele crâncenei păci mondiale.
O subţire satisfacţie mi-o aduc de ceva vreme nişte bărbaţi harnici şi modeşti, absolut la locul lor: gunoierii şi vidanjorii. De când se găsesc pe orice raft, profesioniştii jegului şi-au înlocuit salopetele prin costume cinegetice de camuflaj. Care, în sfârşit, acoperă trupurile unor oameni de treabă, curajoşi cu adevărat, servind unui scop util şi nobil: curăţenia.

Jurnalul Naţional, 11 decembrie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Cancerul Terrei: prostia, oportunitatea şi profitul

Cancerul Terrei: prostia, oportunitatea şi profitul

Motto:
„Un continent îmbătrâneşte repede, de îndată ce sosim noi acolo”
Ernest Hemingway, Green Hills of Africa

„Domnule jurnalist, ce ai cu proprietatea privată? Ok, îţi place pădurea, dar crezi că ar fi mai protejată de stat sau de biserică? Nu înţeleg: vrei să dispară oamenii, ca să te plimbi dumneata liniştit pe poteci? Nu înţeleg tipul ăsta de ecologism. Vei spune că n-am sapienţa necesară. Aşa o fi, nu e mare brânză dacă pierzi un cititor ca mine. Nu te obosi să îmi răspunzi!” Aşa mă sfădea nu demult într-un comentariu cititorul semnat „Escu”, după lectura unui editorial. În text, printre altele, condamnam comportamentul discreţionar al celor care, devenind proprietari pe marile ecosisteme vitale sau pe părţi din acestea, le civilizează hulpav prin diverse investiţii şi, „exploatând oportunităţile”, afectează ireversibil armonia biodiversităţii.
CANCERUL TERREI 1m
foto: Nicolae Dărămuș
În discuţie fusese ecosistemul forestier, în care cei mai mulţi indivizi văd fie pădurea, ca metri cubi de lemn dacă sunt industriaşi, fie „vânatul” dacă sunt vânători, fie „frumuseţea peisajului”, numai bun de a fi asfaltat şi populat cu hoteluri, piste de schi şi cârciumi turistice, dacă sunt hotelieri şi turişti cu automobil.
CANCERUL TERREI 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Tonul, vehemenţa superioară şi pripa comentatorului, absolut patognomonice pentru optica „omul, stăpânul naturii”, conturând o atitudine aproape generală, merită lămuriri pe care nu le poate aduce o disertaţie persuasivă, ci viaţa sau, după caz, moartea. Asta pornind de la obligatoria premisă că omul nu e singur pe Pământ, dar că, dacă nu va înţelege acest fapt dumnezeiesc, respectându-l, chiar va rămâne singur.
Prima dată când am parcurs, pe jos şi cu rucsacul în spate, drumul de la Obârşia Lotrului la Oaşa a fost prin anii ’80. Fuseserăm doi drumeţi. Urcaserăm de la Petroşani în Parâng, „făcuserăm” creasta masivului şi de la lacul Câlcescu am coborât pe firul Lotrului abia născut din oglinda lui. Câinii ciobăneşti de la stâna de sub vârful Roşia ne mâncaseră într-o noapte toate proviziile puse la rece sub streaşina cortului, mai puţin zahărul, biscuiţii şi o conservă de fasole cu cârnăciori care, pe întregul traseu rămas, avea să capete nume cu articol hotărât, precum şi statut de persoană fizică şi de membru al echipei: „Conserva”; dobândind şi dreptul de a fi conservată până la o situaţie limită. Am pus cortul dinjos de podul Ştefanului, în Luncile lui Rusalim unde am petrecut o noapte. Seara prinsesem la linguriţă doi păstrăvi pe care i-am fript pe jar, iar dimineaţa un ceai de zmeur „pe inima goală” ne-a fost de ajuns.
Drumul forestier ce însoţea râul venea de la Novaci, trecând pe sub vârful Urdele. Ceva mai jos, la Obârşia Lotrului el se înfurcea. Un drumeag curgea pe albie, spre răsărit, un altul urca pieptiş spre nord, peste cumpăna apelor. Coborând în cele din urmă pe firul Tărtărăului până la confluenţa acestuia cu Frumoasa, el purta drumeţul la râul care, robindu-i pentru o viaţă pe scriitorii Ionel Pop şi Mihail Sadoveanu, a născut sub pana fiecăruia câte o carte celestă: O palmă de râu şi Valea Frumoasei. Am luat-o spre nord.
O preumblare tihnită pe Frumoasa în amonte, spre izvoarele de sub Cindrel, ne-a arătat – lucru rar! – turme de păstrăvi sorindu-se în linul de sub căşiţele vechi, urme de urs şi de ciute în nisipul malului şi perechi-perechi de acvile ţipătoare, rotindu-se în lărgimi azurii. De la un magazin forestier izolat am cumpărat două pâini care, alăturate rezervelor pomenite – dintre care cea de tinereţe nu era de colo! – ne-au ajuns pentru a străbate pe jos distanţele: Oaşa, Poarta Raiului, vârful Şureanu şi, în cele din urmă, drumeagul care, coborând pe valea Prigoanei, ne-a scos la asfalt. Şi nu îmi pare de prisos să spun că pe întregul drum de pământ, de la Urdele la Obârşia Lotrului, apoi pe Tărtărău şi Frumoasa până la Oaşa, nu am întâlnit pe nimeni.
Nu demult s-a dat în folosinţă „Transalpina”1: „cea mai înaltă şosea montană din ţară”, cum anunţau, cu imbecil entuziasm, jurnaliştii. Este exact parcursul descris mai înainte, doar că acum el e asfaltat. Un prieten mi-a telefonat cu amărăciune: în ultima duminică, pe traseul de la Obârşia Lotrului la Oaşa s-a circulat „bară la bară”. Doar s-a circulat, fiindcă „facilităţile” – hotelurile, restaurantele, terasele încă nu există. Vor apărea însă cu siguranţă.
„Nu înţeleg: vrei să dispară oamenii, ca să te plimbi dumneata liniştit pe poteci?” mă întreba revoltat cititorul. Nu voiam să mă plimb eu singur, ci voiam doar să nu tulbur. Pe nimeni. Nici pe oamenii care, cu un rucsac în spinare, caută în sălbăticii solitudinea şi liniştea, nici pe urşii care, primăvara, scormoneau în muşuroaiele ieşite din zăpezi, păscând sub cer ierburi fragede şi nici sonorele nunţi de cerbi, purtate toamna în golul alpin. Care, abia de acum, populat cu autocare ticsite cu sedentari entuziaşti şi străbătut de maşini „bară la bară”, pline cu turişti la volan şi dezvoltatori, îmi va părea cu adevărat gol.

CANCERUL TERREI 3m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 28 august 2011

[divider style=”divider4″ backtotop=”yes” top_margin=”20″ bottom_margin=”20″]

 

1 Abia după darea în folosinţă a şoselei Transalpina, comisarii Gărzii Naţionale de Mediu au „constatat” că lucrarea nu avusese autorizaţia de mediu care trebuia emisă de Agenţia Naţională de Mediu şi că nu a existat nici un studiu al impactului de mediu, traseul traversând cinci arii naturale protejate! Pentru nerespectarea legii firma executantă, Romstrade SRL, a fost amendată cu 100.000 lei. În aprilie 2013, patronul acestei firme, Nelu Iordache, a fost arestat şi trimis în judecată pentru delapidarea a zeci de milioane de euro din fonduri europene şi ale BNR. În timpul lucrărilor însă nici un comisar al Gărzii Naţionale de Mediu şi nici un inspector al Agenţiei Naţionale de Mediu nu au avut ochi pentru ecoterorismul săvârşit de amintita firmă. Prin aceasta, banii europeni trebuiau să intre în buzunarul ecoteroriştilor purtători de manşete albe (vremelnic şi de cătuşe), precum şi ale protectorilor „orbi” ai acestora, din amintitele autorităţi de mediu; ultimii plătiţi din banul public.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Abilitate, posibilitate şi animale vii

Abilitate, posibilitate şi animale vii

ABILITATE, POSIBILITATE 2m
foto: Nicolae Dărămuș
La câteva zile după valul tsunami din 26 decembrie 2005, am auzit la radio interviul luat unor români abia sosiţi de la Phuket din Thailanda. Fuseseră acolo să îşi „facă” Sărbătorile. Cum atunci se aflaseră chiar în zona plajei, scăpaseră vii ca prin urechile acului. După grai îmi păruseră cam de prin Ardeal, de „acasă” de la mine adică, iar după felul în care se exprimau, păreau a fi nişte precari „cu posibilităţi”. Povesteau nu despre grozăvia pe care o evitaseră întâmplător, ci despre faptul că ei merg adesea în astfel de concedii, dar că „aşa ceva” nu li se mai întâmplase. Ţineau aşadar să sublinieze că erau nişte obişnuiţi ai aeroporturilor, avioanelor, hotelurilor şi plajelor îngrădite, nişte clienţi permanenţi ai locurilor exotice.
Nu am auzit din gura lor nici un cuvânt de compasiune şi nici o frază înfiorată. Nimic. Nici măcar pomenirea vreunei scene sugestive, dacă nu din clipele coşmareşti ale prăbuşirii oceanului peste oameni, măcar din acalmia, poate, şi mai de coşmar, a mortalei linişti de după, căreia îi fuseseră martori. Motivul? Se grăbiseră să nu asiste la ea. Nu dăduseră vreo mână de ajutor muribunzilor, nu scoseseră supravieţuitori de prin ruinele jilave şi nu căraseră morţii extraşi din nămol. Oripilaţi de „spectacol” şi de mirosul cadavrelor, fapt subliniat de „doamna”, îşi strânseseră catrafusele cât mai iute, depărtându-se de locurile ororii şi, ajunşi acasă, declarau că fuseseră mulţumiţi că cineva se ocupase de ei: îi transportase la aeroport şi de acolo, „pachet”, în România. Bineînţeles că nu au scăpat ocazia de a spune că experienţa nu i-a speriat, că a fost doar o întâmplare şi că vor continua să meargă în astfel de vacanţe scumpe – tirade banale, ca, de altfel, toate cele rostite de ei până atunci.
Când vestea dezastrului de la Banda Aceh si Phuket a ocupat pagina întâi a ştirilor, era a doua zi de Crăciun. Ştiu că gândul îmi zburase atunci la seninul fără veşti, dar cu „O ce veste minunată!”, trăit ani la rând în satul Sebeşel, la bunici. Trecuse multă vreme şi întrebarea „Mais où sont les neiges d’antan?” dobândise pentru mine între timp nu numai semnificaţia melancolică a unei vârste de aur, ci, copleşită de realitate, îmi strecurase teama că iernile chiar nu vor mai fi cum au fost: cu nămeţi până la geamuri de Sărbători, cu „gerul Bobotezei” şi cu ninsori de martie.
Ştirea tragediei omeneşti de pe coasta Pacificului mă făcuse să îmi închipui însă efectele unui ipotetic val tsunami întâmplat tocmai în vremea zăpezilor de altădată, când nu erau nici ştiri, nici explozie demografică şi nici turism de masă. O vreme veche, dar nu foarte veche, cel mult cu un secol şi jumătate, poate două, în urmă. Muntele de apă ar fi prins în malaxorul său fluid două-trei ambarcaţiuni de pescari, ar fi măturat eventual puţinele colibe de lângă plajă şi cam atât. Cunoscători din bătrâni ai retragerii apelor, ca semn al prăvălirii lor de mai apoi, localnicii ţărmului ar fi urcat pe o înălţime, aşteptând mai întâi valul, apoi, calmul.
Fără îndoială că, privită individual, tragedia câtorva pescari ar fi însemnat totul, cum totul înseamnă şi moartea unei furnici. La scară planetară însă, fenomenul – cât se poate de normal sub aspect teluric – nu ar fi produs o dramă socială de masă, victimele aflându-se absolut la locul lor. Un loc unde văzuseră lumina zilei, crescuseră şi unde trăiau pescuind ori culegând poame. Un loc propice vieţii, neiertător doar pentru puţine vieţi, şi asta doar atunci când Atlas îşi scutura umerii. Oamenii şi-ar fi îngropat morţii, şi-ar fi ridicat alte colibe din frunze şi traiul lor ar fi continuat sub aceleaşi apusuri de o frumuseţe tragică, filtrate prin ramuri de palmier.
Dacă, totuşi, vreun european ar fi pierit sub un tsunami din vechime, el ar fi fost cu siguranţă un explorator sau un excentric şi curajos excursionist. În ambele cazuri, un pasionat; ins care, pe lângă bani – pe lângă „posibilităţi” adică – ar fi avut mai cu seamă abilităţile psihice, culturale şi fizice ale temerarului, cel pentru care moartea în astfel de locuri şi condiţii înseamnă un acceptabil şi asumat risc. Iar posteritatea ar fi păstrat nu memoria unei tragedii de masă, ci a unei dispariţii individuale apoteotice într-un tsunami.
Zăpezile de altădată devin amintire pe zi ce trece, iar aspiraţia la un Crăciun fără zăpadă înseamnă, tot pe zi ce trece, dovada supremă că omul „cu posibilităţi” face parte din „lumea bună”, permiţându-şi vacanţe exotice. Poate fi el obez „postmcdonaldian”, televizoman convins, ori simplu tub digestiv umflat cu mici şi bere. Chiar dacă nu şi-a cunoscut nici măcar dealurile din jurul satului sau urbei natale, el face turism pe glob deşi, adesea, pus să arate pe un mapamond locul ultimei sale vacanţe are reale dificultăţi. Soseşte mândru de la capătul lumii, descriind cu lux de amănunte „ce mănâncă ăia”, cum a fost hotelul, piscina, plaja îngrădită, aeroportul, preţurile. Eventual arată fotografii prost încadrate, cu el lângă „obiective turistice” consacrate, ilustrate mult mai bine în orice ghid de buzunar. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi diverse alte „carte” şi declaraţii antropocentriste i-au dat până şi celui mai nevolnic biped dreptul ca, plătind, să îşi înlocuiască lipsa de abilitate prin posibilitate. „Omul potrivit la locul potrivit” a rămas o zicală desuetă, fiindcă oriunde în lume numai banul mai este la locul potrivit.
Din când în când Terra se scutură şi câte un val tsunami mătură plajele. În coada ştirilor despre zeci de mii de victime omeneşti – „ turişti din toate colţurile lumii” –, soseşte şi o veste măruntă şi oarecum stranie: nici o sălbăticiune din acele locuri şi nici un animal domestic aflat liber nu au fost surprinse de tsunami.
ABILITATE, POSIBILITATE 1m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 27 februarie 2011

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

Izolaţi pe Terra

Izolaţi pe Terra

În 1956 apărea la Editura Gallimard romanul „Rădăcinile cerului”, „Les Racines du Ciel”, cel care avea să îi aducă lui Romain Gary premiul Goncourt. Critica şi opinia publică aveau să îl considere drept întâiul roman ecologic şi, nu peste multă vreme, tot el avea să genereze o ecranizare de succes, cu Juliette Gréco, Errol Flynn şi Trevor Howard, în regia lui John Houston. Păreau să fie zorii unei treziri de conştiinţă, iar mijloacele – cartea şi filmul – o promiteau.
IZOLATI PE TERRA 1m
foto: Nicolae Dărămuș
În 1980, în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii, autorul, aflat la 66 de ani, făcea o inventariere a câştigurilor morale ale acestei perioade. Implicit, a efectelor „de masă” ale operei sale. Îşi amintea cum, chiar în 1956, la o reuniune, într-un grup de 20 de jurnalişti notorii, cineva a pronunţat cuvântul „ecologie” şi doar patru dintre aceştia îi cunoscuseră sensul.
Trecuseră 24 de ani şi scontata trezire a lumii la conştiinţa binelui planetar şi a măsurii nu se produsese. „Timpurile nu s-au schimbat deloc de la publicarea acestei cărţi: se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele. Pătrunderea conştiinţei ecologice se loveşte de ceea ce aş numi inumanitatea umanului”, scria Gary în prefaţă, ştiind bine că răul care putea ucide Terra era prostia pură. Morel, apărătorul elefanţilor din roman, şi Africa Ecuatorială Franceză, locul întâmplărilor acestuia, nu erau decât simboluri: primul – o conştiinţă şi o atitudine, iar a doua – generozitatea şi frumuseţea Terrei. Faţă de ambele, prostia pură – generând lăcomie, goană după resurse, hiperconsumism şi conturi bancare – putea avea efecte devastatoare, distrugând planeta în numele progresului şi dezvoltării.
Romain Gary n-ar fi fost el dacă, totuşi, n-ar mai fi adăugat: „Pe întreg Pământul, forţele se organizează şi un tineret hotărât este în fruntea acestei lupte. El nu cunoaşte numele lui Morel, pionierul acestei lupte şi eroul romanului meu. Dar asta nu are importanţă. Inima nu are nevoie de un alt nume. Oamenii au dat întotdeauna ce a fost mai bun din ei pentru a păstra vieţii o anumită frumuseţe. O frumuseţe naturală.” Cuvinte contrastând cu întregul prefeţei, cu timpurile, ca o uşă lăsată întredeschisă măruntei şanse ca omul să devină altfel. Omul viitorului, acel „tineret hotărât”.
Ceva mai târziu, la 2 decembrie 1980, un glonţ din propriul revolver elibera de greutatea sa pământeană pe chiar marea conştiinţă a Pământului care a fost Romain Gary. Lăsase uşa deschisă, fără să creadă în utilitatea gestului.
Am 55 de ani când scriu aceste rânduri şi „Rădăcinile cerului” a trecut tocmai de o jumătate de veac. Altcumva spus, la anii mei de atunci făceam parte din tineretul în care îşi pusese nădejdea Romain Gary. Şi în care, inconştientă şi mută, îşi pusese nădejdea Terra. Astăzi cuvântul „ecologie” e cunoscut, prea cunoscut. Se află pe buzele tuturor, dar în conştiinţele a foarte puţini. Prostia pură – cea cu pretenţii aşadar – şi-a luat uriaşul tain şi din generaţia mea, care, aflată acum la „maturitate”, este mai hotărâtă decât oricând doar să-şi vadă de treabă. Din rândurile sale s-au ridicat noii alergători după joburi, noii războinici, noii întreprinzători de succes. Nu spunea tot Gary, în „L’homme à la colombe”, că „rien ne réussit comme le succès”? Este secolul XXI şi „se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele”. Războaiele prezentului exportă „democraţie” numai acolo unde pământul pluteşte pe mări de petrol, ori unde el e încă acoperit cu păduri de vârsta creştinătăţii, numai bune de tăiat, cu un cuvânt, acolo unde există „resurse”.
De ceva vreme, pesemne după model occidental, apare în România o carte stranie despre cei care, chipurile, au reuşit în viaţă. O carte despre „reuşită”. Se cheamă Top 300 şi, mie cel puţin, îmi pare un catalog al deşertăciunii pure. Covârşitor, oamenii generaţiei mele – acel, cândva, „tineret hotărât”, zâmbesc din paginile ce cuprind markerii progresului şi dezvoltării: goana după resurse, proprietăţi, ştiutele îndemnuri la hiperconsumism şi mirajul conturilor bancare. Adică „inumanitatea umanului”.
Prietene Gary, nu există generaţii luminoase, cum nu există un „tineret hotărât”. La 66 de ani, când prindeai între buze ţeava revolverului, erai mai tânăr decât oricare dintre „realizaţii” topului. La fel cum tot mai tânăr decât ei era Jacques-Yves Cousteau la cei 87 de ani când s-a stins. Există aşadar, prietene Romain, doar oameni „tineri”, cu înţelepciuni cuprinse între 7 şi 87 de ani sau mai mulţi. Rari, izolaţi prin spaţii şi timp.
IZOLATI PE TERRA 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 12 septembrie 2009

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/