COLUMB CEL MILOS 1m
foto: Nicolae Dărămuș
(Poveste pentru „ecologiștii-caviar”, dar nu numai)
Într-o dimineaţă, Columb, după un profund somn odihnitor, aruncându-şi privirea pe fereastră, a simţit un chef nemaipomenit de nou. Avea casa chiar pe plajă, în vecinătatea unui golf în care lenevea de săptămâni, de luni sau, poate, de ani de zile, corabia sa. O făcuse demult, pe când încă visa la primul său brici şi săpun de ras. Era o corabie bună, solidă, lucrată cu credinţă, nădejde şi cu lemn din belşug.
Cum spuneam, în dimineaţa aceea, deschizând fereastra, orizontul i-a vorbit într-un fel aparte… Nu a mai catadicsit nici să se încalţe. Şi-a luat la repezeală un burduf cu apă şi a alergat pe punte. Grăbit, a ridicat ancora, a lăsat velele, toate, şi s-a înfipt la timonă, privind numai înainte. Avea vânt bun, tot mai bun. Nu şi-a mai întors defel capul spre uscat. Nu a mai ştiut nici de amintirea acestuia. Doar zâmbea, cu ochii lipiţi de zarea unde Soarele săruta Marea, coborând mereu şi nereuşind decât o atingere timidă şi tremurătoare a valurilor ei albastre.
Vântul nu slăbea şi Columb surâdea încrezător că va ajunge la împreunarea nesigură de foc şi apă. Plutea iute şi lin, iar etrava nu făcea mai mult zgomot decât ar fi stârnit tăişul unui stilet, sfâşiind complice spatele unei rochii de mătase. Înainta Columb, sfâşiind, complice cu gândul, timpul.
Pătruns de binele său abia a simţit lovitura perfidă a stâncii de sub unde. De aceea nu a luat-o în seamă. Şi-a amintit de ea târziu, când a văzut babordul înclinându-se şi vela triunghiulară a focului îmbibată cu apă. „Hmm… ceva nu e bine, îşi spuse. Să mă fi lovit cu adevărat vârful unei stânci, atunci când, sub picioarele mele, corabia a tremurat scurt? Parcă n-aş crede… Doar în drumul meu nu există stânci. E o călătorie prea importantă. Pentru mine. Pentru noi toţi. Şi mai cu seamă pentru cei care vor urma.”
Corabia se înclina amarnic însă. Cârma luase aer, ridicându-se ca un steag deznădăjduit, iar vela focului se jilăvise. „Trebuie să fie vreo spărtură în cocă. Asta e…” – mormăi ca pentru sine şi, pentru prima oară, Columb a uitat de orizont. Şi, lăsând din mâini inutila timonă, a coborât în cală. Beznă!… Ba nu. În tribord era o spărtură luminoasă prin care apa izbucnea cu muget, bolborosind furioasă. S-a repezit într-acolo şi, panicat, a astupat gaura cu mâinile amândouă. Apa s-a oprit şi, uşurat, a oftat, scrutând bezna. În câteva clipe ochii i s-au învăţat cu întunericul şi a văzut: sute de şobolani disperaţi înotau orbecăind încoace şi-ncolo. Nenumăraţi însă horcăiau, cu plămânii plini de apă sau pluteau cu burţile umflate. Fiinţele mureau lângă el.
S-au observat unii pe alţii cam deodată. „Iată-ne salvatorul!” – păreau să strige ochii sălbăticiunilor şi Columb le-a înţeles de îndată mesajul. Sau, cel puţin, aşa a crezut şi a prins să culeagă şobolanii înspăimântaţi. Îi băga în sân, îi îndesa în buzunare, îi înghesuia în poalele cămăşii şi alerga cu ei sus pe punte, la aer şi lumină. Cobora şi urca iar şi iar, însă jos se năşteau alte sute de lighioane înfricoşate. De acum spărtura nu mai avea lumină. Apa crescuse şi şuvoiul clocotea neînfrânt în adâncul calei. Columb însă nu avea decât un gând: vieţuitoarele trebuiau salvate. Gâfâia, coborând şi urcând scara lunecoasă, încărcat cu trupuri tremurătoare, asemenea unui uriaş ciorchine cenuşiu.
Un ţipăt de pescăruş l-a oprit. Pe orizont Soarele se îneca. Şi-a plecat ochii apoi şi a înţeles: calmă şi caldă, Marea spăla puntea cu vălurele de o palmă, placide, furând, unul câte unul, şobolanii salvaţi. Jur-împrejur, o mulţime de şobolani pluteau fără suflare, cu ghearele chircite şi buzele vinete. Prova nu se mai vedea. Din vela focului se mai zărea un colţ, iar catargul răsărea direct din luciu, ca un uriaş corn de inorog, tot mai aplecat pentru luptă. Pentru luptă?… Care luptă? Timona scărţâia liberă, clătinându-se, parcă dând din cap a mirare, mişcată de lopata cârmei în care se juca vântul. Încă era vânt bun. La ce bun?
Soarele murise fără scăpare, sorbit de buzele albastre ale Mării, în vreme ce un aşternut purpuriu de nori se grăbea să ascundă idila.
Apa creştea. Îi ajunsese la genunchi, la cingătoare. Ghemurile cenuşii prinseră atunci să sară în unde, bezmetice, părăsindu-l şi descoperindu-i trupul plin de zgârieturi subţiri, înveşmântat în şuviţe de sânge: urme de gheare şi de dinţi mărunţi, făcute din frică, suportate cu dragoste.
„Da – îşi spuse atunci Columb – trebuia să ajung departe… Să ţin cursul neabătut spre apus şi atunci Soarele nu mi-ar fi murit. Ar fi sărutat şi acum Marea ca un neiniţiat. Mi-ar fi fost de ajuns câteva lighioane, strâns legate în sfori, cu care să astup spărtura. Câteva jertfe doar, şi ar fi fost bine pentru toţi. Acum e târziu. Dar mai ştii?…”
Şi Columb se aruncă într-un înot încă viguros spre zarea aprinsă.

COLUMB CEL MILOS 2m
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

1 Comment

    • Tiberius Marco

      Citesc cu mare plăcere tot ce apare sub semnătura neintrecutului povestitor Nicolae Dărămuș

Leave a Comment