foto: Nicolae Dărămuș
O descoperiserăm spre seară, când culorile peisajului se sting. Prin curcubeul trupului înviorase verdele unui lujer de zmeur, nu departe de cărare. Ploua mărunt și, în lumina tot mai zgârcită, ne-am aplecat grăbiți când unul , când altul spre ea, asuprind-o cu obiectivul “macro” de la doar câțiva centimetri; ba chiar obrăznicindu-ne din când în când și cu blitzul. În scurtă vreme însă, sătulă de sâcâiala acestor paparazzi fără de măsură , s-a retras în iatacul ei de frunze, iar noi am plecat nemulțumiți: pe ecran, imaginile nu se ridicau la înălțimea penelului cu care mâna divină îi impodobise veșmântul. Acasă, vizionând “prada”, am propus soției: “Mâine e duminică… Avem vreme… Dacă-i soare, hai să mergem în pădure, să căutam omida”.
Zis și făcut…
foto: Nicolae Dărămuș
Ne-am întâlnit prietena în tufa vecină, ceea ce la omizi înseamnă un fel de ”străinătate”. De data asta fotografiile au fost multe, iar culorile vii. Și, parcă înțelegându-și rolul, recitalul dăruitei făpturi a fost pe măsura strădaniei noastre. S-a tupilat, și-a ițit căpșorul ici și colo, s-a contorsionat în fel și chip, părând să aibă o preferință secretă pentru forma semnului de întrebare.
Când un prieten a văzut imaginile, remarca lui uimită n-a privit însă frumusețea măruntului curcubeu pământean: “Sunteți nebuni! Cum?… V-ați pierdut duminica vrând să găsiți aceeași omidă într-o pădure?… Și să înțeleg că ați și găsit-o?“
foto: Nicolae Dărămuș
19 ianuarie 2016
Recent Comments