DOI SALBATICI 1
foto: Nicolae Dărămuș
O postată de păşune, acoperind molcom piciorul muntelui, râdea soarelui roşiatic, scânteind cu argint din virgule de nea rămase lângă muşuroaie. Tocmai pe acolo, peste catifeaua resemnată a ierburilor ieşite din iarnă, urma să trecem spre o rarişte cu brazi groşi, dedesubtul cărora se vedeau omături vechi. Era dimineaţă şi urcam „la cocoşi” în Retezat.
Mergeam grăbiţi, ca unii puşi pe o treabă gravă, asemenea unei misiuni secrete. Atunci l-am zărit. L-am zărit înainte ca el să ne vadă. Aşa îmi place să cred, deşi s-ar fi putut ca el să ne fi simţit primul şi, paşnic şi sigur pe el, să ne fi ignorat: noi, deşi trei la număr, fiind mai puţin interesanţi decât muşuroiul cu care îşi făcuse de lucru.
Era un urs mare. În blana lui grea, ca o hlamidă castanie, răsăritul trimitea săgeţi de lumină. Valuri aurii şi nestatornice se trezeau în ea, după cum brâncile, scuturându-i trupul – când încordate, când adiind cu vârfurile ghearelor – scormoneau pământul. Ne-am uitat unii la alţii în tăcere. Amestecam bucurie şi teamă. Ne-am continuat totuşi mersul, devenit dintr-o dată mai prudent, ca şi cum, din acel moment pasul mai reţinut, silenţios, ar fi ajutat la ceva. Şi am simţit că, dincolo de frica noastră, aveam şi nemărturisita dorinţă de a nu îl tulbura.
Ne despărţiseră cel mult cincizeci de paşi când l-am observat, iar distanţa scădea văzând cu ochii. Într-un târziu a ridicat capul, privindu-ne în nesfârşitul câtorva clipe. A fost destul pentru ca, fără o vorbă, toţi ca unul să schiţăm o schimbare de direcţie; puţin, atât cât să îi dăm de înţeles că mergeam la cu totul altă treabă. Şi mesajul trupurilor noastre a fost acceptat de îndată, fiindcă pustnicul şi-a adulmecat iar, preocupat, săpătura.
Nu mai aveam mult până când, ajungând în dreptul lui, poteca avea să se depărteze treptat. Îndrăzneala noastră s-a dovedit însă prea mare. Brusc, abia atunci părând surprins, ursul a săltat capul, lămurindu-se iute asupra obrăzniciei bipezilor. Şi, la fel de hotărât, cu o smucitură scurtă, făcută parcă din tot trupul, s-a întors spre munte. A prins să meargă paralel cu grupul, aruncându-ne câte o uitătură din când în când. Cei treizeci de paşi dintre noi puteau să nu însemne mare lucru, dacă fiara ar fi fost fiară.
Mergeam la deal, noi şi el. Şi, deşi păşeam tare, umbletul lui, aparent molcom, era cu adevărat întins şi mult mai spornic. Distanţa creştea. Iar privirile sale, ca un reproş, erau tot mai rare. De la o vreme nu s-a mai întors. L-am văzut legănându-şi greabănul pe sub brazii cioturoşi din rarişte, ocolind conurile de zăpadă îngheţată din jurul trunchiurilor. Ieşit în cumpăna apelor, între pereţii păduroşi ce mărgineau muchia, şi-a scris urmele rotunde în omătul ei, anevoie subţiat de soare doar la ceasul dimineţii. Şi, pe când am crezut că a uitat de noi, s-a oprit. Şi-a întors capul spre cele trei mogâldeţe negre, privindu-le îndelung de data asta. Am stat. Primiserăm o necuvântată lecţie. Acasă la el fiind, făcuse el ceea ce trebuia să facem noi: s-a retras. Din locurile lui, spre alte locuri, tot ale sale. Vremelnic încă ale sale, fiindcă undeva departe, în „sfatul ţării”, nişte ignoranţi aleşi democratic hotărau „retrocedarea pădurilor”. Iar alţi ignoranţi – cu statut de alegători – le cereau acestora şi dreptul de proprietate asupra sălbăticiunilor, contra viitoarelor voturi. Toţi strigându-şi acest „drept” sub pretextul că „proprietatea e sfântă”. Ei urmând să o „civilizeze” apoi prin drumuri, pensiuni, pârtii de schi , viloaie, ATV-uri, jeep-uri atotbiruitoare şi arme. Adică să o violeze şi, totodată, să o facă pe „sfântă” cât mai rentabilă.
În urmă cu un secol şi jumătate, un om sălbatic pe nume Seattle, căpetenie amerindiană, se străduia să explice altui „civilizator” nesătul – preşedintele de atunci al SUA, Franklin Pierce, care venise cu bani sau armată să obţină teritoriul pe care trăia tribul – că posesia pădurilor şi a sălbăticiunilor de către om este un fapt cu totul nefiresc, unul împotriva lucrării lui Dumnezeu, Natura.
Numind pământul „mama noastră”, sălbaticul afirma că nu poate vinde teritoriul, tocmai fiindcă el este fiul acelui pământ, cum tot copiii acestuia sunt bizonul şi căprioara. Or, care fiu poate fi posesorul mamei sale spre a o putea vinde ori înstrăina? Sălbaticul din prerie era stăpân doar pe sine, lucru enorm şi prea destul spre a nu dori măriri şi posesii pământene. Simţea că Dumnezeu – acelaşi pentru toţi – se află înăuntrul lucrurilor, însufleţite sau nu, şi ştia că omul, deopotrivă, împărtăşeşte cu acestea, cu „râul, ramul”, ursul sau păstrăvul, o soartă comună.

DOI SALBATICI 2
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment