nicuecoarta

În 1956 apărea la Editura Gallimard romanul „Rădăcinile cerului” ( „Les Racines du Ciel”), cel care avea să îi aducă lui Romain Gary premiul Goncourt. Critica avea să-l considere drept întâiul roman ecologic, el urmând să genereze încă o mostră de artă angajată: filmul având același titlu, cu Juliette Gréco, Errol Flynn şi Trevor Howard, în regia lui John Houston. Păreau să fie zorii unei treziri de conştiinţă, iar mijloacele artei o promiteau.
În 1980, în prefaţa celei de-a doua ediţii a cărţii, autorul, aflat la 66 de ani, făcea o inventariere a câştigurilor morale ale acestui interval. Implicit, a efectelor de masă ale operei sale. Îşi amintea cum, chiar în 1956, la o reuniune, într-un grup de 20 de jurnalişti notorii, cineva a pronunţat cuvântul „ecologie” şi doar patru dintre aceştia îi cunoscuseră sensul.
Trecuseră așadar 24 de ani şi scontata trezire a lumii la conştiinţa binelui planetar nu se produsese. „Timpurile nu s-au schimbat deloc de la publicarea acestei cărţi: se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele. Pătrunderea conştiinţei ecologice se loveşte de ceea ce aş numi inumanitatea umanului”, scria Gary în prefaţă, ştiind bine că răul care putea ucide Terra era lăcomia. Morel, apărătorul elefanţilor din roman, şi Africa Ecuatorială Franceză, locul întâmplărilor acestuia, erau simboluri: primul – conștiința și atitudinea “pro natura”, a doua – generozitatea și frumuseţea Terrei. Faţă de ambele, lăcomia omului – generând goană bani, resurse și hiperconsumism – putea avea efecte devastatoare, distrugând planeta sub pretextul progresului şi dezvoltării.
Romain Gary n-ar fi fost el, dacă n-ar fi adăugat: „Pe întreg Pământul, forţele se organizează şi un tineret hotărât este în fruntea acestei lupte. El nu cunoaşte numele lui Morel, pionierul acestei lupte şi eroul romanului meu. Dar asta nu are importanţă. Inima nu are nevoie de un alt nume. Oamenii au dat întotdeauna ce a fost mai bun din ei pentru a păstra vieţii o anumită frumuseţe. O frumuseţe naturală.” Cuvinte contrastând cu întregul prefeţei, asemenea unei uși deschise timidei şanse ca omul să devină.
Ceva mai târziu, la 2 decembrie 1980, un glonţ din propriul revolver elibera de greutatea sa pământeană pe marea conştiinţă a Pământului care a fost Romain Gary. Lăsase uşa deschisă, așteptând concretizarea gestului său.
De când a apărut „Rădăcinile cerului” au trecut aproape 60 de ani și am pășit într-un nou veac. Cuvintele lui Romain Gary mă priveau și pe mine fiindcă, la anii mei de atunci, făceam parte din tineretul în care îşi pusese el nădejdea și în care, inconştientă şi mută, îşi avea nădejdea Terra. Astăzi cuvântul „ecologie” e cunoscut, prea cunoscut. Se află pe buzele tuturor – ceea ce înseamnă, totuși, o șansă! – dar în conştiinţele și purtarea a încă prea puţini. Lăcomia şi-a luat uriaşul tain şi din generaţia mea care, aflată acum la „maturitate”, este mai hotărâtă decât oricând să pășească pe același drum banal și periculos. Din rândurile generației mele s-au ridicat noii noii plutocrați: actualii întreprinzători și războinici de succes. Nu spunea tot Gary, în L’homme à la colombe, că „rien ne réussit comme le succès”? Este secolul al XXI-lea şi „se continuă a se dispune la fel de uşor de popoare, în numele drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele”; asta însemnând că cei puțini și puternici dispun discreționar de natura întreagă, acest dar divin făcut popoarelor de pe Arca: popoare de oameni , de arbori, de animale știute ori neștiute.
Războaiele prezentului exportă „democraţie” numai acolo unde pământul pluteşte pe mări de petrol, unde e încă acoperit cu păduri seculare, cu mări doldora de pești, parcurs de turme de sălbăticiuni sau poartă în măruntaie filoane de aur ; într-un cuvânt, acolo unde există „resurse” bune de exploatat. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Și nu ucid cu mintea mea tainele ce le-ntâlnesc” scria poetul filozof Lucian Blaga. Câți au înțeles până în ziua de azi și mesajul lui, atât de disperat și resemnat?
De ceva vreme, după model occidental, apare în România o carte stranie despre cei care, chipurile, au reuşit în viaţă. Se cheamă Top 300 şi mie îmi pare un catalog al deşertăciunii. Covârşitor, oamenii generaţiei mele – acel, cândva, „tineret” – zâmbesc din pagini: niște chipuri vioaie și satisfăcute, dar lipsite de viață și de bucurie. Catalogul îi ierarhizează strict în funcție de dimensiunea contului bancar. Dincolo de acesta se află însă aceiași markerii ai progresului şi dezvoltării: acumularea de ciclopice proprietăți private și resurse, discreționarul spolierii acestora și ştiutele îndemnuri la hiperconsumism, la care ei sunt primii. Adică „inumanitatea umanului”. „Și eu strivesc corola de minuni a lumii, transformând-o în bani!”- ar trebui sa fie sloganul lor.
Nu demult a apărut o carte al cărei fir roșu pare să fie tocmai sloganul de mai înainte. Ea se intituleaza Confesiunile unui asasin economic, iar autorul, John Perkins, se căieşte public pentru greşeala de a-şi fi dedicat existenţa unui ţel criminal: distrugerea vieţii şi îngrădirea libertăţii pe Terra. O făcuse de dragul banilor, împreună cu o sumedenie de „omologi” conaționali, având calificarea de ″asasin economic″. Slujise zeci de ani înghiţirea teritoriilor „subdezvoltate” de către noul imperiu corporatist, sub pretextele mincinoase ale progresului, dezvoltării, civilizaţiei şi prosperităţii omeneşti. Succesul acestui mecanism nemilos fusese mereu asigurat de consimţământul naţiunilor-țintă care, deși aflate în deplină libertate de alegere, acceptau – prin deciziile propriilor lideri politici – subjugarea și aservirea fără precedent a teritoriilor, implicit a resurselor și formelor de viaţă ale țărilor lor, interesului plutocrat. Faptul generând în toate acele locuri sărăcie şi moarte, ambele fiind consecințe ale sărăciei și morții spirituale ale acelor lideri și popoare.
Deși, ca mărturisire, este falsă și tardiva – întrucât librăriile abundă în cărți ce dezvăluie cu pertinență cruzimea sistemului – cartea lui Perkins are meritul de a arata cît de simplă fusese misiunea acestuia și cat de cert succesul, prin felul in care conștiința omului – fie el poporean, fie politician – este pervertita de către ceea ce aș numi „sistemul mondial de şcolarizare”. Trebuind să convingă liderii „ lumii a treia” că ţările cu pricina au urgentă nevoie de progres și dezvoltare, el, delegatul guvernamental, se întîlnea peste tot numai cu politicieni gata convinși de acest ″adevar″. Căci, în toate aceste minți alfabetizate, progresul și dezvoltarea nu aveau nimic în comun cu spiritul, ele însemnînd doar şosele, tunele şi canale de circulaţie, reţele feroviare, autostrăzi, metrouri, zone rezidențiale, aeroporturi și centrale termonucleare etc. Altcumva spus, însemând mega-construcţii: artefacte fără o reală motivaţie economică , nedorite de popor, neamortizabile și inadecvate specificului loco-regional, având însă dramatice efecte pe termen lung asupra mediului. Întrucât trebuie bine înţeles că fiecare construcţie însemna reducerea suprafeţelor naturale aparţinând fie pădurilor, fie arabilului fertil, fie apelor, la aceasta adăugându-se tulburarea ecologică complexă, începând cu poluarea sonoră şi terminând cu riscul celei chimice și radioactive.
Dar ce are sistemul mondial de şcolarizare, mai înainte pomenit, cu toate acestea? – ar putea întreba un cetățean atent. Răspunsul tranșant l-a dat în 1996 Jacques Yves Cousteau : „Din nefericire universităţile – care reflectă moralitatea pieţei – nu produc cetăţeni buni, ele inoculându-le permanent simţul competiţiei feroce axate exclusiv pe succes, avere, bani şi iar bani. Tinerii sunt împinşi cu capul înainte în capcana socială a mentalităţii imediatului.” Or, o mărturiseşte şi John Perkins: ″graţie″ acestor convingeri toxice, majoritatea liderilor politici astfel instruiţi, sincer fermecaţi de chipul mortificat al dezvoltării şi progresului, îşi sacrificau cu bună credinţă interesul naţional, de dragul unui viitor viitor nul, condamnat de apropiatului eşec ecologic al Terrei.
Ar fi însă o mare greseală ca dascălii – oricare ar fi nivelul instituției de învățământ – să fie blamați pentru această situație, fiindcă și ei, deopotrivă, sunt victimele aceluiași sistem de școlarizare, dominat de mentalitatea concurenței și a lui ″a avea″ , în dauna întrajutorării și a lui ″a fi″. Sistemul primei paradigme a născut astfel cu adevarat un nedorit om nou , al cărui trai pe asfalt, între betoane și dinaintea ecranelor l-au transformat pe zi ce trece intr-un izolat de natură, pe care numai vicisitudinile trăite nemijlocit îl mai pot trezi: ″Orice om care a cunoscut foamea, frica sau munca forțată începe să înțeleagă că ocrotirea naturii îl interesează în mod direct″ – scria Romain Gary în amintitul roman. E lesne de înțeles că foamea, frica și munca forțată sunt mai ușor de suportat și de învins în condițiile unei naturi vii, generoase, decât într-un deșert. Pentru a întelege toate astea, trebuie oare ca omul sa o pațească?…
Omul vechi, cel pentru care experiențialul în natură coincidea cu viața sa cotidiană, el respectând legile divine și fiind el însuși respectat, a devenit ″stăpânul naturii″, impunându-și vremelnicele sale reguli cu ajutorul mașinilor. Și, deși periodic, natura i-a tot arătat eroarea drumului – fiind de ajuns un val tsunami sau o erupție vulcanică spre a-i anula într-o clipă ″progresul și civilizația″ – până acum nu pare sa fi învățat mare lucru.
Și totuși, în ciuda sistemului mondial educațional blamat de J.Y Cousteau, funcționând eronat-impecabil, spiritul frăției cu natura – într-un cuvânt, ecologia – pătrundea în conștiința a tot mai numeroși oameni. Rezervatul optimism al lui Romain Gary își găsea confirmarea. Acel ″tineret hotărat″ a existat așadar în generația mea, întrucât din ea s-au desprins oamenii care au imbinat experiențialul naturii cu talentul artistic și generozitatea comunicării adevărului spre cei mulți. Ei găsind și calea sădirii noii învățături.
Pe cei mai aprigi apărători ai naturii sistemul îi numește ecoteroriști, definiția dată de FBI fenomenului fiind fără echivoc: „Uzul sau amenințarea cu violența în formă criminală împotriva unor oameni sau proprietăți, făcute de un grup cu orientare ecologică, având motivații politic-ecologice , mizând și pe o audiență dincolo de țintă , adesea de natură simbolică”. Că FBI denunță violența împotriva unor oameni și că justiția o pedepsește, înțeleg. Iată însă cum până și a distruge mijloacele distrugerii naturii devine o crimă, dacă ele sunt în proprietatea cuiva din sistem. Proprietatea, ca noțiune, surclasând viața, ca adevăr.
“Parasistemul” educațional ″pro natura″ s-a dezvoltat însă spontan pe căi nebănuite, grație artiștilor implicați, oameni pașnici și obstinați, care au înțeles că fără a trece prin inimă învățătura nu atinge conștiința, spre a adăuga cunoștințelor cunoaștere și spre a înlocui izolarea omului prin frăția cu semenii săi acoperiți de blănuri, solzi, frunze, chitină, adăpostiți în casa comună, Terra.
Prin arta lor, acești învățători au arătat publicului – direct sau uzând de mijloacele modernității: presă scrisă, televiziune, internet – că adevărații ecoteroriști sunt cu totul alții, rareori văzuți: ascunși îndărătul ușilor capitonate, în birouri luxoase, purtând manșete albe, strivind cu acte-n regulă ″corola de minuni a lumii″, avantajați de legi menite propriului interes. Practicanții artei angajate, simțind compasiune pentru semenii omului, cei diferiți doar la chip, au scris cărți, au realizat filme, au compus muzică sugestivă, au vorbit mulțimilor despre lăcomie și despre prețul acesteia: suferința și agonia Terrei.
Arta angajată așadar, pusă în slujba noii spiritualități – putând fi definită ca ″ eco-artă″ – a găsit drumul spre oameni, vorbind inimii lor. Cuprinzând artele plastice, filmul, fotografia, literatura și muzica, eco-arta este cea care ar trebui urgent adăugată, în școlile de toate nivelele – adaptată firește vârstelor – fadelor și didacticelor manuale de ecologie. Ultimele, adresându-se strict rațiunii și memoriei, împuind capul tânărului cu noțiuni și concentrații de noxe, sunt departe de a stârni în el revolta și compasiunea pentru suferința necuvântătoarelor sau oroarea de a fi stricată ireversibil acea ″frumusețe naturală ″ invocată de Romain Gary, valoroasă prin ea însăși. Cum departe sunt aceste manuale și de a trezi în tânăr angoasa riscului: frica pentru propria soartă sau frica generoasă pentru destinul urmașilor: oameni și necuvântătoare.
De aceea, viitoarele programe școlare vor trebui să cuprindă studiul operei artiștilor eco-angajați – oameni de film, scriitori, fotografi, pictori – rostirea lui Voltaire ″Frumosul este la fel de folositor ca și utilul″ găsindu-și o plenară aplicație asupra sursei de inspirație: Marea Lucrare Divină.
Până la urmă este nevoie de voință și decizie politică spre a nu lăsa la mâna hazardului descoperirea de către tineri și, în general, de către public a adevărului că unde viață nu e, nimic nu e. Cuvintele atribuite sefului de trib indianul Seattle, rostite aproape acum aproape două veacuri, rezumă totul: „Dacă ar dispărea toate animalele, va muri omul în marea singurătate a spiritului. Ceea ce se întâmplă mereu animalelor, se va întâmpla curând şi oamenilor. Toate lucrurile au o legătură între ele. Ceea ce loveşte Pământul, loveşte în fiii Pământului. (…) Chiar şi omul nu se poate sustrage de la soarta comună tuturor.”

Nicolae R. Dărămuș

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

2 Comments

Leave a Comment