Vreme de peste o lună am lipsit din urbe. Am lipsit și de la întâlnirea nocturnă cu Cuțulina & fii. Când le-am descoperit culcușul era în preajma Bobotezei și chiar era ger. Se apropia miezul nopții și parcul era pustiu. Chioșcurile cu dulciuri și vin fiert, asaltate de sărbători, dormeau cu oboloanele trase când , de sub podina unuia , s-a iscat un mârâit amenințător. Era clar: călcasem la ceas neobișnuit ”teritoriul”. Cu glas moale, grav, am prins să vorbesc ”santinelei” și din strâmtoarea scândurilor mi-a venit la mână o cățea plăpândă. Albă, cu piciorușe scurte, purtându-și mameloanele grele la un deget deasupra pospaiului nins. Nepregătit pentru o astfel de întâlnire, nu i-am putut oferi decât o mângiere. Dar toate au un început.
Noapte de noapte, când forfota parcului înceta, mergeam la întâlnirea cu Cuțulina. Mândră, cu coada-n vânt, după câteva zile mi-a scos la vedere și pruncii, părând a mă-ntreba:” Ei?… Ce zici?… Ai mai văzut vreodată asemenea minune?” Și minune era: dintr-o cățelușă cât pumnul, veniseră pe lume cinci ghemotoace zdravene ce creșteau ca din apă. Au fost cinci, apoi patru, apoi doi, apoi numai unul. De la paznicul parcului aveam să aflu că, pe rând, cățeii își găsiseră stăpâni.
Întors dintr-o călătorie, în prima seară am mers ață la Cuțulina. Cu o porție bună de slănină proaspătă. Am chemat-o, am fluierat, i-am vorbit. Nimic. Am încercat iar. Tăcere… Am lovit cu bocancul în podină și mârâitul s-a iscat. Dar… parcă glasul era altul. Mai aspru și mai spăimos. Am încercat iar cu vorba bună și, ajutat de bucățile de slănină, norocul s-a înduplecat. Auzul însă nu mă înșelase: acolo nu mai locuia Cuțulina. O cățelușă înaltă, negricioasă și înspicată cu alb, a venit spre mine. Și ea alăpta. I-am întins bunătatea, dar n-a îndrăznit. Am lăsat-o să cadă, iar ea a înhățat-o ca pe furate și, îndepărtându-se temătoare, a înfulecat-o din mers. A luat apoi altă îmbucătură, alta și alta, cu același aer furișat, retrăgându-se de fiecare dată… Totuși, pentru prima noastră întîlnire, era bine. Și i-am zis tot Cuțulina. După două zile mi-a arătat și ea pruncii.

34. ESTI TOT.1
foto: Nicolae Dărămuș

Doi la număr. Albi, pătați cu negru și tare dolofani.
Acum e destul să fluier ușurel și de sub podină se aud scâncete de bucurie. Mototol e mai puturos și mai scump la vedere. Cred că el e copilul ascultător.

34. ESTI TOT.2
foto: Nicolae Dărămuș

Primul care se arată este Ariniș. Așa l-am botezat pe îndrăzneț: după numele parcului aflat pe malul Moldovei.

34 ESTI TOT.3
foto: Nicolae Dărămuș

Uneori se întâmplă ca mama să-l mai și certe, că-i tare neastâmpărat. Atunci îl latră scurt de parcă i-ar spune ”Ești tot taică-tu!”, iar el se mâhnește vreme de o clipă. Apoi îi trece. Că lumea-i mare și cea care-l tot cheamă – surioara primăvară – are și ea numai vreo trei săptămâni…

34. ESTI TOT.4
foto: Nicolae Dărămuș

31 martie 2016