foto: Nicolae Dărămuș
Vrând-nevrând nu sunt original: „simt enorm şi văd monstruos”. Ce? Că România nu mai este a mea. Ba mai mult, că ea nu mai prea există.
Ţineţi minte, cei mai tomnatici, cum începea manualul de limba latină a anilor ’60 prin „In patria nostra multae silvae sunt, que bestiis abundant”? Iată că astăzi pădurile s-au împuţinat, fiarele lor deopotrivă, iar „patria nostra” a rămas cam fără patrimoniu natural şi resurse, bestiile adevărate fiind intra muros şi mereu la cârmă. Suntem – cum ar zice Václav Havel – în plină primejdie, oroare şi catastrofă. Or, de aici mi se naşte întrebarea: ce fel de oameni au fost cei care – asumându-şi după 1989 statutul de elite intelectuale – nu au văzut la timp, ca o Casandră, primejdia, oroarea şi catastrofa? Mă tem că nu au fost intelectuali, ci numai nişte notorii erudiţi.
Dacă nu o dată, fie direct, fie prin misive şi prin texte din presă, am încercat să atenţionez „farurile” poporului asupra unei priorităţi acceptate de toţi liderii naţiunilor care contează – sănătatea mediului – asta a fost întrucât sunt încredinţat că unde viaţă „nu e, nimic nu e”. Nici chiar elite: filosofi, scriitori şi… oameni de afaceri. Pentru a pricepe asta, măcar primele două categorii ar fi trebuit să nu mai confunde buna intenţie cu bunăvoinţa, făcând şi deosebirea între „viziunea vizuinii” şi viziune. Erori în care s-au aflat îndelung şi călătorii de la clasa întâi a Titanicului în scufundare. Dacă elitelor de pe Titanic le lipsea informaţia despre stricăciunea vasului pe care benchetuiau, pretinsele elite româneşti nu au nici o scuză pentru întoarcerea feţei de la tragica evoluţie a mediului, fiind în mare măsură responsabile de somnul şi eternul „după ploaie chepeneag” al României.
Din nefericire, notoriii erudiţi aflaţi în spaţiul public – curtând flatant puterea politică de dreapta, ignorantă şi agresivă – au fost mereu dominaţi de propriul ego hipertrofiat într- atât încât vanitatea lor îmbrăca până şi haina modestiei opace. Obsedaţi de „literatura personală”, de „proza memorialistică şi epistolară” şi terorizaţi de gândul că încă nu şi-au scris „toate cărţile” (inclusiv cele de bucate, cele despre extaz, „de ce iubim femeile” şi jurnalele „intime”), că nu au dat „totul”, aceşti „bărbăţei de elită” s-au mulţumit cu exclamaţii sporadice de revizori oficiali ai civismului şi, condamnând în gura mare comunismul, au fost bucuroşi că în „capitalismul de cumetrie” au putut, graţie atributului, să îşi vadă obsesiile tipărite în tiraje rentabile. Preferând aşadar mai degrabă să se arate decât să arate, preferând cunoştinţele şi savantlâcul, adevăratei cunoaşteri.
Ei sunt “humanitrăistarii”: câţiva prosperi scriitori promovaţi mercantil de editura Humanitas. Inşi cu o memorie excelentă, cultivaţi şi ridicaţi prin obstinat şi pasionat studiu propriu, însă netrăiţi, dobândind din cauza succesului – fapt şocant şi nesperat pentru ei, cei dinainte de ’89 – un comportament de parvenit, marcat de suficienţă şi de lipsa generozităţii. Cel care, adăugat comportamentului grobian al adevăraţilor parveniţi din topurile de miliardari, a grevat şi grevează încă România.
Îmbătaţi de gloria de a fi în centrul atenţiei, ei au ignorat faptul că la rostirile şi scrierile lor se uită dezorientaţii bine intenţionaţi, cei care nu s-au năruit spre tabloide, spre manelele lui Guţă şi poşetele Columbencei şi, complăcându-se în rolul de învăţători, şi-au condus mulţimile de fani spre căldurica unor „vizuini” placide, unde nu există nimic din ceea ce, de acolo, nu se vede.
Faptul că la această oră 20 de şcoli din Franţa poartă numele lui Yann Arthus Bertrand, autorul filmului-avertizare Home, şi fondatorul organizaţiei ecologice Goodplanet, spune multe despre ora exactă a adevăratelor naţiuni, luminate de conştiinţe generoase şi mereu atente. Iarăşi Franţa asta nesuferită, iarăşi Parisul! – ar putea exclama un patriot. Da… Eterna noastră „soeur aînée”, unde nu degeaba un bun tâmplar, absolvent al Şcolii de Arte Frumoase din foarte “Micul Paris”, a devenit Brâncuşi… Loc în care, pripăşindu-se, şi alţi mioritici s-au pomenit Cioran, Ionesco, Eliade.
Trebuie să mărturisesc: am recidivat în presă la adresa „humanitrăistarilor” numai după recidivele lor. Căci dacă notoriii erudiţi s-ar abţine în public de la „superioare” consideraţii la adresa „elitelor ecologice” – cum, ironic, îi numesc ei pe conştienţii „pro natura” – la adresa ecologiei şi vieţii sălbatice, ar fi bine. Şi fiecare dintre ei, tăcând măcar, „filosof ar rămâne”. Însă, deşi pare- se că domniile lor au văzut Lucrarea Celui de Sus, natura, cam numai de pe trotuare şi poteci păltinişene măturate, nu se pot stăpâni. Trebuie să se manifeste, uzând cu orice prilej de percepţia colectivistă asupra elitei întrupate de propriile lor persoane, întrucât, trebuie să o spun: atât, de pildă, la Gura Humorului unde locuiesc acum, cât şi în Clujul natal unde mă întorc adesea, condiţia inconturnabilă care te înalţă din postura de provincial, este să citeşti Pleşu, Patapievici şi Liiceanu şi să le frecventezi conferinţele. Îi citeşti, ai respirat cu ei aerul aceleiaşi săli?…Te-ai scos. Că eşti profesor, vidanjor, medic, mezelar, informatician sau piţipoancă, devii şi tu oleacă de elită şi, însuşindu-ţi părerile eruditului preferat, poţi emite şi tu eronate opinii avizate. Că „…doar a zis şi Pleşu”.
Tocmai fiindcă „boierii minţii” şi-au expus în mod repetat dispreţul faţă de îngrijorările „pro natura” şi drama ecologică a Terrei – unii desfiinţând-o vehement cu argumente liberale, economice, „moderne”, umaniste, adică strict antropocentriste – am socotit că, totuşi, cazuistica lor merită atenţie. Fiindcă prin atitudinea lor au contribuit substanţial la distrugerea „vizuinii” naţionale. A ţărişoarei adică. Despre nocivitatea acestei optici de pitic a cuvântat sintetic şi un orientat ales, Shimon Perez: „Trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri nu istoria trecutului, ci istoria viitorului.”
ONU avertizează că în anul 2030, dacă societatea va evolua în aceleaşi sens şi ritmuri de consumism acerb şi o rată a natalităţii de 6.000.000 de nou-născuţi pe lună , populaţia Terrei se va hrăni preponderent cu insecte; populaţia umană, fireşte, ceilalţi fraţi întru Domnul fiind demult făcuţi cârnaţi, de la colibri şi sardele, la turmele de gnu ale Africii.
Cum comunismul a murit, iar în România a fost şi condamnat cu ajutorul pomenitelor elite care l-au înfierat cu intelectuală mânie, este limpede că spre clătitele cu greieri şi furnici ale anului 2030 ne va conduce capitalismul triumfător. În frunte cu adepţii săi arghirofili: erudiţii de dreapta şi plutocraţii de succes.
Cei care se vor trezi la timp cu siguranţă vor purcede neîntârziat la „condamnarea capitalismului”. Condiţie în care capitaliştii mai rămân singura problemă.
Probabil că Terra va sfârşi cândva înghiţită de vreo stea, dacă nu cumva, până atunci, un asteroid gigantic o va scuti vremelnic de actualele forme de viaţă. Nu cred însă că sub aceste ipoteze este de acceptat ca viaţa să fie prigonită şi urâţită de contemporani sub nici un pretext. Că faptul se întâmplă aici sau aiurea, răul este tot rău. De aceea nu pot privi cu detaşare de „boier al minţii” la cei care sunt îngrijoraţi de soarta semenilor mei, a celor asemănători şi – n-am să obosesc să o tot rostesc! – a celor oarecum diferiţi, îmbrăcaţi în blănuri, pene solzi, chitină şi frunze. Îngrijoraţi printre care mă număr. Şi nădăjduiesc să nu îmi fie luată drept dovadă de vanitate ipoteza că, prin unii oameni, Dumnezeu lucrează. După cum şi diavolul încearcă pesemne.
foto: Nicolae Dărămuș
Jurnalul Naţional, 23 martie 2013
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments