Începutul fusese toamna. Era o zi fără vânt, când din fagul bătrân s-a desprins o frunză. Gălbui-roşcată, a plutit lin culcându-se nu departe de trunchiul celui care o născuse şi pe care îl hrănise. Ploi mucede i-au înfrânt culorile, i-au muiat nervurile, pregătind-o pentru întoarcerea-n pământ. Frigul, înstăpânit devreme, a uscat însă locul, iar ninsorile, aşezând mereu omături noi, au troienit frunza, cufundând-o în beznă rece. Dar au păstrat-o întreagă.
Într-un târziu a venit soarele. Puţin câte puţin acoperişul zăpezii s-a subţiat, până când lumina caldă a străbătut pojghiţa de gheaţă. Timid. A fost destul pentru ca seminţele noii vieţi să îi simtă chemarea. Un fir de iarbă a ţâşnit din glie, un altul i s-a alăturat. Ceva însă le zădărnicea drumul. Era ea, frunza, încă apăsată de ultima nea. Împreună, firele verzi şi-au proptit creştetul în povara jilavă şi au învins-o. Asemenea unor suliţe blânde i-au străbătut trupul şi, ieşind la lumină, au prins gustul înălţimii. O vreme au crescut aşa, unite în strâmtoarea fără viață, până când zăpada s-a topit cu totul. Uşoară şi uscată de acum, frunza nu s-a mai opus zborului. A rămas în voia noilor seve, ridicându-se pentru a doua oară de la pământ. O şansă unică în lumea frunzelor.
El a ajuns acolo din întâmplare. I-a plăcut adăpostul ce-l ferea de ploaie şi a înţeles că în acel loc îşi putea întinde capcanele pentru zburătoare. Şi s-a făcut stăpân. Aşa l-am descoperit eu pe Gaudí. Îşi aruncase înşelătoarele punţi de mătase şi oţel în jurul fragilei arhitecturi vegetale şi aştepta. Nu pe mine… Eu am fost doar norocos.

Gaudi1
foto: Nicolae Dărămuș

Pe Gaudí, dilatând timpul între liniile sinuosului său univers, l-am mai văzut acolo încă două zile la rând. Apoi a dat o ploaie năpraznică, s-a trezit vântul şi o grindină rece s-a abătut peste păduri. Iar în locul ştiut nu-am mai găsit nimic.

8 mai 2016

This post is also available in: Romanian

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment