GRADINUTAm
foto: Nicolae Dărămuș
Ca suprafaţă, nu e cine ştie ce. Şi ţin minte cum la început mă uitasem cu scepticism la răsadurile de roşii pe care soţia le plantase în perimetrul acelui ar de săpătură, cu o seriozitate pe care anemicele tulpini nu păreau să o merite. Dar tot eu mi-am spus până la urmă că fiinţele nevolnice au trebuinţă de mai multă îngrijire. Drept care, cam secetă fiind, am descoperit fântâna cu roată din curte. Pofta îmi venise însă „mâncând”. Cândva, tare demult şi acum mi se trezea iar.
Casa este a unor buni prieteni din Cluj, profesori pensionari, care numai vara vin în Bucovina. Este o casă solidă, bătrânească şi, împreună cu grădina, mult mai mare decât „grădinuţa”, este moştenirea doamnei, de la părinţii stinşi de ceva timp. Nelucrată, grădina devenise teatrul unei lupte „sălbatice”, unde, metru cu metru, atotbiruitorul hrean câştiga terenul, în dauna alianţei dintre ierburi şi fluturi. Cum însă gazdele ne ştiau aplecarea spre păduri şi verdeaţă, într-o zi ne-au făcut invitaţia de a „pune în pământ” – ce vorbă întreagă! Şi am pus.
Aşa s-au redeşteptat în mine vechi bucurii, nu pe de-a-ntregul conştientizate la vremea prunciei petrecute la bunicii din Sebeşel, pe Valea Sebeşului, acolo unde iute dam fuga, după trebuinţe, ba în Lunca din Sus, ba pe Pârloaje, ba în zăvoi, venind acasă cu ardei graşi, cu roşii cât pumnul lui Lazăr Antonescu, zidarul satului, cu cucuruz de fiert, ori toamna, cu struguri şi piersici pufoase şi amărui. Caisele, perele şi cireşele le aveam în curte. Zorii erau întâmpinaţi sonor de glasul sapelor bătute „la buză” de tata – aşa-i spuneam bunicului – şi sunetul de clopot oţelos se ridica muzical spre cer ca dintr-o biserică personală, prin care Pământul da de ştire Înaltului despre rost şi cuviinţă.
Redescopeream acum, după mulţi ani, cum rezuma Romain Gary, „gingăşii esenţiale”, căci zilele acelea bătrâne avuseseră un ritm bine aşezat, hotărât dinainte. Ceva din starea lor se coborâse – sau urcase? – în mine, abrupt, odată cu primul hârleţ înfipt în ţelina viitoarei grădinuţe. Pământul trebuia „întors” şi, deşi lungi de numai vreo zece metri, brazdele noi, contrastând cu verdeaţa, dobândiseră ceva din puterea nesfârşitului ogor negru care, chemând sămânţa, îi promitea viaţă.
Răsadurile mi-au părut însă tare firave. Pleoştite de căldură, palide, îşi iţiseră la început creştetul în văzduhul lor de o palmă, cerşind fără nădejde ploaia. Fântâna – cu roată din lemn, cu spiţe descheiate – părea să cerşească şi ea o atingere. I-am ascultat zvonul învierii atunci când, zburând spre adâncime, găleata trezea vibraţii în trupul ei bătrân, şi scârţâitul osiei groase unse cu smoală, când lanţul o cuprindea cuminte, ridicând apa. La început învârteam uşor, apoi, dintr-o dată, în braţ simţeam povara: semn de găleată plină. Palma se rotea larg pe lemnul ospitalier şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc în acele clipe la bătrânii fântânii, ale căror mâini aspre îmblânziseră conturul aceloraşi spiţe, zeci de ani la rând.
Fir cu fir, am udat răsadurile dimineaţa şi seara. Tulpinile a vreo sută cincizeci de roşii aşteptau apa, alături de cuiburile cu fasole, nu departe de stratul cu ceapă, de cel cu salată. Nici dovleceii şi nici castraveţii nu îmi păreau mai răbdători şi primele lor frunze, ovale, asemenea unor mărunte şi îngemănate palme de copil, mi-au retrezit o veche mirare: nu semănau defel cu frunzele lobate ce urmau să copleşească vrejii, ascunzând fructul în jungla lor aspră.
Am udat la rădăcină – „nu pe frunze, că se mănează!” sunase sfatul unor păţiţi – şi dialogul mut cu plantele însetate anula orice prezent desfăşurat dincolo de palma de glie unde, în jurul tijei, apa, ca o lumină, întuneca ţărâna. Îmi închipuiam că planta se bucură şi rostul meu dobândea o concreteţe primordială. Eram legaţi. Iar eu, graţie ei, eram conectat pământului şi Pământului.
Aş putea scrie acum despre îngrijorări şi necazuri fireşti, căci „mana” nu ne-a ocolit grădinuţa, despre invazia buruienilor şi despre sapă; despre redescoperirea vechii reţete unde piatra vânătă şi varul făceau casă bună, prilej cu care mi-am amintit gesturile bunicului, atunci când, din aceleaşi componente, prepara mari cantităţi de „farbă” destinată viilor. Şi nu s-ar cuveni să trec peste sarcinile de araci făcuţi cu umblet mult, din secure, căutând locurile unde pădurarii curăţaseră lăstărişurile, găsind acolo, gata doborâte, tulpinile trebuincioase.
Geamul mesei la care scriu dă spre grădinuţa de care mă despart nu mai mult de o sută de paşi. Dacă lucrurile vor merge ca în anul trecut, peste vreo lună mă voi cufunda în codrul tulpinilor ce îmi vor trece de umăr. Şi, aplecându-mă, nu voi şti pe care dintre poverile lor roşii să le duc acasă pentru cină. Ca să nu mai vorbesc de febrila căutare, pe sub vreji, a castraveţilor. Răcoroşi şi, la prima atingere, uşor aspri.
GRADNUTA1m
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

5 Comments

    • Tiberius Marco

      Sunt oarecum surprins că nimeni nu are ceva de comentat la un așa articol scris cu suflet și dăruire. De fiecare dată când citesc ceva scris de Nicolae Dărămuș sunt uimit de ce cum poate scrie despre temiri ce ,nu oricum ci cu mare talent. Îl invidiez pur și simplu.

      • Nicolae Dărămuș

        Domnule Tiberius Marco, tocmai mi-am recapitulat postarile si am descoperit mesajele dumneavoastra.
        Va multumesc pentru aprecieri.
        Sunt bucuros de cospiritualitatea in care va aflati. Nu e deloc putin lucru sa fiti cu inima „acolo”, in aceste vremuri ale asfaltului, masinilor, vietuirii in „virtual”, cand , pentru cei mai multi oameni, ceea ce nu se vede nici nu exista; neexistand nici contemplarea si bucuriile lumii salbatice, nici suferintele acesteia, pricinuite de om. De unde si indiferenta.
        Fiecare imagine si fiecare cuvant din inima conteaza. Asa cum conteaza si cele scrise de dumneavoastra.

        • Nicolae R Daramus

          din nefericire tot mai putini sunt cei care, ajutati de un trecut propriu experiential, vor duce dorul vietii adevarate, al feluritelor sale forme. Pentru a trezi aceasta simtire in cei care vin – simtire cu siguranta aflata in stare latenta – traitorii unor stari au datoria de a povesti si ilustra convingator aceasta lume, inca existenta si oarecum „paralela”.

    • Alex

      minunat… Imi permit sa comentez aici si pt vaca este vaca..In sfarsit cineva care vede acelasi lucru ca si mine si care -l spune..
      O sa va mai citesc.

Leave a Comment