IDIOTI PROTEJATI2
foto: Nicolae Dărămuș
Dascălul meu, excelentul şi regretatul anatomist şi chirurg Tiberiu Ciobanu, avea obiceiul ca în timpul disecţiilor se prezinte studenţilor, în funcţie de organul sau aparatul studiat, diverse manopere chirurgicale ce aveau să îşi dovedească utilitatea în practica medicală de mai apoi.
Ţin minte cum, ajungând la traseul arterei uterine, doctorul Ciobanu ne-a arătat pe cadavru manopera urgentă a clampării acesteia, în cazul temutei rupturi de uter la gravida în travaliu. Ca de obicei, îşi însoţea demonstraţia cu descrierea gravă a fiecărei etape, rostind apăsat cuvintele, cu patetism dozat, în funcţie de ipoteticul dramatism al cazului: „Parturienta este pe masă, tensiunea arterială scade vertiginos, sunteţi singuri!… Singuri la Cucuieţii din Deal!”– clasica localitate inexistentă, menită fie eroicei afirmări medicale, fie rătăcirii proaspătului absolvent pe drumul alcoolismului şi preacurviei rurale, se ştie, cea mai periculoasă. „Nu alergaţi după un doctor! Dimpotrivă: vă amintiţi dintr-o dată că sunteţi doctor… Luaţi o pensă chirurgicală, dreaptă. O închideţi. Tuşaţi. Când aţi ajuns cu degetele în fundul de sac vaginal lateral, strecuraţi pensa pe lângă ele, străpungeţi cu ea fundul de sac, o deschideţi, o împingeţi înainte şi prindeţi în ea tot ce e acolo. Cu siguranţă, printre altele, veţi clampa şi artera uterină. Important este să opriţi hemoragia. Celelalte stricăciuni cauzate de manoperă – nervi, ureter ciupit – se vor repara ulterior, operator. Dar! – şi glasul dascălului urca ameninţător ca o sabie – Să nu faceţi niciodată această manevră, dacă nu aţi mai făcut-o înainte măcar o dată”.
Trebuie să recunosc: vreme de peste douăzeci de ani, Dumnezeu m-a ferit de o astfel de situaţie şi, cred eu, intenţia Atotputernicului a fost aceea de a le feri de rău mai cu seamă pe gravide. În ciuda acestei indulgente realităţi, mi-am amintit nu o dată sfatul doctorului Ciobanu, graţie nenumăratelor mele contacte cu oficialii din domeniul protecţiei mediului, faptul dovedind şi strânsa legătură dintre medicina umană şi medicina Terrei, precum şi flagrantul eşec al amândurora: acela de a vindeca omul şi Pământul de boala omului.
Motivându-mi, prin viu grai sau în scris, lipsa atitudinii de reală protecţie a mediului atunci când un idiot cu bani strica natura – o pădure, un curs de apă, un habitat sălbatic –, invariabilul răspuns al oficialilor fusese: „Păi nu este zonă protejată”. Altcumva spus, dacă tot un oficial, anterior, nu legalizase sau abolise unui ţinut statutul de „arie protejată”, el nu trebuia apărat şi acolo se putea întâmpla orice: investiţii, poluare, vânătoare; aberaţia privind deopotrivă speciile de necuvântătoare, unele fiind „protejate”, altele nu.
Era prin 1976 când am descoperit într-o librărie cartea Pescuit pe ape de munte, scrisă de Paul Decei. Acesteia i-a urmat – printre altele, ale aceluiaşi silvicultor de excepţie, îndrăgostit până la sacrificiu de natură –, cea intitulată Lacuri de munte, drumeţie şi pescuit. Titlul acesteia din urmă este mai aproape de realitatea ambelor scriituri, fiindcă pescuitul păstrăvilor şi lipanilor este doar pretextul unor peregrinări cumpătate: ele sunt ghiduri montane. Din paginile lor, autorul întinde drumeţului, pescar sau nu, o generoasă mână de cunoscător al Carpaţilor. Drumuri, drumeaguri, poteci, piscuri şi căldări, izvoare, pâraie, râuri, lacuri, adăposturi alpine şi cabane modeste, toate îşi găsesc loc între coperţi. Informaţii precise, atât de trebuincioase celui pornit pe jos spre sihăstrii, hărţi, schiţe batimetrice şi fotografii stau mărturie despre cum a fost, iar acum, despre ce s-a distrus şi a pierdut România, sub lideri ignoranţi, în douăzeci de ani de libertate isterică.
În cărţile pomenite, la „cuprins”, însemnasem cu câte o liniuţă râurile şi lacurile lângă care mi-am ridicat cortul. Nu puţine, după cum nu puţine rămăseseră în aşteptare. Nu atât generozitatea pescărească a acestor ape mi-a rămas în minte – fără îndoială, astăzi, una de neînchipuit – cât curăţenia, liniştea, solitudinea şi întregul vieţii sălbăticiilor în care pătrundeau doar cei cuviincioşi. Cei pentru care muntele era fiinţă cu duh, nu doar un neînsufleţit teren cu „oportunităţi” – bun de construit drumuri şi hoteluri, de exersat şoferia fără reguli, de hăulit şi ascultat manele, de făcut grătare, beţii straşnice şi vetre de foc pline cu gunoaie; cei pentru care râurile înspumate scăpate de giganticele acumulări hidroelectrice – şi erau multe! – însemnau fluide cărări dumnezeieşti, menite traiului semenilor cu solzi.
De câtva timp, ici şi colo, pe râurile din cărţile lui Paul Decei, nişte idioţi bogaţi îşi construiesc hidrocentrale private. În văile declarate cândva „fond rezervat de interes republican, destinat reproducerii păstrăvului”, apa este confiscată de conducte gigantice şi albiile rămân seci. Fiind de „sorginte comunistă”, protecţia vieţii trebuia şi ea abolită. Doar e capitalism.
IDIOTI PROTEJATI1
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment