Înserarea mă găsise cocoțat într-un pin. Așteptasem în poiană mistreții, poate vreun căprior… Dar cum ”nu-n toată ziua-i duminică”, nicio sălbăticiune nu-și croise potecă prin luminiș. Noaptea era aproape și, pe când mă pregăteam să cobor, două urechi lungi, trăgând o spinare cenușie, au prins sa zdupăie moale prin peria ierbii. Iepurilă… El era…

42. IEPURILA SI.1
foto: Nicolae Dărărmuș

Dar ce voinic!… Vorba lui Topârceanu : ” Fără veste, văd că-mi sare/ Un șoldan cât un vițel”.

Se oprea ici și colo, mai ciugulea cate-o bunătate numai de el știută, țopăia iar. Tot mai aproape de ascunzătoare din cetini. Și, ce-mi veni?… Ia să-l strig pe nume… Să văd ce face. Și ”Iepurilăăă!” a răsunat tare, urmat de ecou.

42. IEPURILA SI.2
foto: Nicolae Dărărmuș

Brusc, s-a-ntors spre copac, ciulindu-și urechile. A ascultat nemișcat câteva clipe, apoi și-a văzut de treabă. ”Iepurilăăă” – a răsunat iar. O nouă privire spre copac, scurtă de data asta și o nouă liniștire. La al treilea apel însă, nu s-a mai deranjat… Ii era clar: există copaci vorbitori.

28 aprilie 2016

This post is also available in: Romanian

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment