1. APEL., la gasire
foto: Nicolae Dărămuș

Am auzit că ar fi contrar legii să afirmi în public – iar să scrii, şi mai abitir – că poporul tău e prost. O astfel de alegaţie scandalizează instantaneu, scoate din bârloguri patrioţii de paradă şi dă oricărui „român verde” prilejul să ridice un deget acuzator spre duşmanul poporului. Acesta e motivul pentru care, în discursul public, atributul cu pricina este înlocuit prin altele două, absolut inocente: „sărac” şi „needucat”, ele evoluând într-un tandem intercondiţionat: „suntem prea săraci, de acea suntem needucaţi”.
Oferind un orizont de speranţă, tandemul aruncă instantaneu vina pe alţii care, stăpânindu-ne pe „noi, românii”, fie nu ne-au educat, fie ne-au pervertit („turcindu-ne”, de pildă), fie, jefuindu-ne şi aducându-ne în sapă de lemn, ne-au făcut să nu ne mai ardă de educaţie, îngrijoraţi nevoie mare de ziua de mâine şi de ce punem copiilor pe masă.
Bun, mi-am zis, dacă educaţia nu ţine de lumina funciară a unui neam, atunci cum se face că alte neamuri sunt, totuşi, mai educate? Cum se face că nu au fost ele obidite, asuprite, pervertite şi îngrijorate de ce pun copiilor pe masă, într-atât încât să uite să se spele, să fie ordonate, paroliste, punctuale, demne, unele necunoscând, practic, corupţia. Şi cum de nu am fost „noi, românii” cei care i-am asuprit pe alţii, făcându-i să nu le mai stea capul la fineţuri ca tăiatul unghiilor, vorbirea cuviincioasă, spălarea pe dinţi sau protejarea naturii. Aşadar, dacă mereu altcineva trebuie să facă educaţia unui individ sau a unei naţiuni, era firesc să îmi pun întrebarea despre cine o fi fost întâiul educat.
Întâiul educat al lumii sau măcar cel al unui ţinut oarecare, locuit astăzi de oameni educaţi. Căci cineva trebuie să fi fost. Un individ, fără îndoială, tare bogat, de îndată ce îi ardea de propria educaţie.
Judecata asta m-a dus iute la impas, fiindcă mereu cineva, un necunoscut fără chip, se băga în faţă, educându-l pe presupusul meu întâi educat. Acest băgăreţ devenea instantaneu educatul dinaintea întâiului meu educat, iar drumul până la adevăratul întâi educat mi se arăta, dacă nu nesfârşit, măcar lung până la Dumnezeu. Din încurcătură m-a scos însă căţeluşa Apel.
„Este un câine slab cum n-am mai văzut pe strada X, mi-a spus soţia. Speriat ca de bombe, se ascunde sub maşini, târând lanţul după el. Mârâie dacă te apropii şi o tuleşte sub altă maşină. Blană pe schelet, nu altceva… Cred că a evadat de la cineva care l-a ţinut legat şi l-a bătut, fără mâncare şi apă, zile la rând.”
De îndată am plecat într-acolo şi l-am zărit. A fost însă de ajuns să mă aplec, spre a-i auzi mârâitul, iar tentativa de a-i prinde lanţul l-a aruncat schelălăind sub altă maşină. Era clar: lanţul, deşi lanţ, era al lui. Nu am dezarmat, căci eram înarmat cu şase cremvurşti. I-am aruncat unul, altul, dar căderea bunătăţilor pe lângă el l-a îngrozit şi mai şi. A urmat o altă goană, lungă, cu tânguieli ascuţite, până undeva spre colţul străzii. Iar îmi era limpede: slăbănogul era învăţat cu pietrele zburătoare, mai mult decât cu cremvurştii zburători. Cum aveam treabă, mi-am propus să revin ceva mai târziu şi, dacă îl voi regăsi, să reiau cu răbdare tentativa apropierii. Dacă nu, cum i-o fi norocul… Dar norocul nu era orb.
Am să trec peste îndelungata diplomaţie prin care i-am câştigat încrederea, ea meritând alte multe pagini. Mi-am scos maşina din garaj şi l-am închis acolo, abia atunci observând că Apel – cum îl botezasem şi cum i-a rămas numele – era de fapt o căţeluşă, cu puţin trecută de un an. Însetată peste măsură, a băut fără oprire un litru de apă, apoi s-a pus pe mâncat. Hulpavă, era în stare să înfulece atât cât îi ofeream şi de câte ori îi dădeam. Când deschideam uşa o găseam pitită într-un colţ, însă tot mai încrezătoare şi bucuroasă. Spre seară i-am găsit excrementele: depuse cu grijă, lângă grătarul canalizării. Mi-am spus că o fi fost o întâmplare, dar a doua zi Apel s-a uşurat în acelaşi loc şi la fel a făcut-o şi în zilele următoare. Era de ajuns un „bobârnac” cu vârful unui băţ şi produsul dispărea printre gratii, vreme în care Apel avea o uitătură jenată şi uşor vinovată.
Îi puneam mâncarea într-un vas din plastic, destul de scund şi stabil. Greu când era umplut, blidul se uşura cu iuţeală sub limba harnică, începând să „umble” pe pardoseală. Cu botul cufundat, nevrând să lase nici un rest, Apel urma şi ea traiectoria bezmetică a străchinii smucite sub fiecare lins, până când interiorul acesteia strălucea curat. Apucătură de sărac flămând.
Într-una dintre dăţi însă, neastâmpărata cratiţă a ajuns la colţul gurii de canal, muindu-şi discret fundul în urmele de urină. Brusc, Apel şi-a scos capul din ea şi, apucând-o ferm cu gura de o margine, a salvat-o. Şi-a aşezat-o departe, temeinic, pe ciment uscat şi, ca de obicei, mi-a făcut-o lună.
Aşa se face că am descoperit cum stă chestiunea cu întâiul educat. Cu adevărat, drumul până la el nu era nesfârşit. Era, cum am mai spus-o, doar lung. Până la Dumnezeu.

Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment