“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afectează în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”.
Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama

De curând societatea civilă românească a fost informată despre ” Proiectul de OM pentru aprobarea derogărilor în cazul speciilor urs, lup și pisică sălbatică”, publicat pe site-ul MMAP, in 21 septembrie 2016, spre dezbatere publică.
Practic este vorba despre un fapt cronic și, deopotrivă, revoltător, care se întamplă an după an în Parlament. Faptul durează de când câteva specii de sălbăticiuni (declarate dept ”carnivore” de către oamenii de știință și ”stricătoare” de către ignoranți) au devenit, grație legislației europene, ”specii strict protejate”, adică animale a căror vânare este complet interzisă.

Ce se întâmplă este simplu și barbar: se legiferează derogări de la lege, rezultând acte normative prin care împușcarea a sute de exemplare din speciile ”strict protejate” este permisă.

Motivația oficială – dovedind că ”banii n-au miros” și că oamenii de știință (de la ICAS) și ignoranții (din Parlament) sunt pe-o mână – este cea a pagubelor, a potențialului de periculozitate asupra comunităților omenești precum și – culmea prostiei !- a faptului că habitatul natural nu mai suportă (din cauza restrângerii sale, prin invazia antropică ”civilizatoare”) numărul și densitatea indivizilor speciilor vizate . Iată cum ”mintea cocoșului” judecă în sfatul țării: dacă pădurile României se restrâng prin defrișări, trebuie uciși și locuitorii de drept ai acestora, în loc de a fi oprit – prin legi și pază – exact primul fenomen.

Motivația reală a legiferării atentatului la biodiversitatea carpatină este însă veche, banală și atotputernică : interesul firmelor particulare de vânătoare pentru uciderea contra cost – neaoș spus, pe valută – a ursului brun. Și, cum Irod a tăiat toți pruncii ca să-l taie și pe Iisus, tot așa și legislativul țării ( susținut mai cu seamă de ignoranții de știință de la ICAS-ul brașovean), ascunde sutele de urși meniți vânării, într-o masă de lupi și pisici sălbatice , vezi bine și aceste specii fiind (după creierașele acelorași inși) atît supranumerice, cât și periculoase.

ECOTERORISMUL2
foto: Nicolae Dărămuș

Ce prevede legislația europeană – adoptată și de România – în cazul amintitelor ”specii integral protejate”?; în cazul ursului brun, de pildă , pentru care interesul cinegetic este mare… Prevede că uciderea prin împușcare se poate aproba , prin derogare de la lege, doar în cazul unor indivizi bine identificați care, în mod repetat, sistematic, au afectat viața comunităților locale (așezări omenești stabile și turme).

”Principiul” după care însă acționează atât aleșii neamului, cât și acoliții lor – cercetătorii ICAS-ului brașovean – este cel al reducerii ”presiunii” acestor specii asupra comunităților omenești, prin scăderea – cu sutele de exemplare – a numărului de urși, lupi și pisici sălbatice. Este ca și cum, spre a reduce riscul crimelor și al șterpelirii portofelelor, poliția ar împușca , la grămadă, toți oamenii dintr-o piață, cu speranța că printre cei trimiși în lumea drepților se află și câțiva potențiali criminali și hoți de buzunare.

Și acum, câteva realități ”românești” necesar a fi cunoscute și recunoscute:

1. Recensămintele oficiale ale ursului brun – anume spre a se favoriza vânătoarea comercială – susțin cifre umflate ( între 6000 și 7000 de exemplare). Cele peste 500 de exemplare adulte programate a fi ucise vânătorește prin derogare reprezintă însă cel puțin o pătrime din numărul real al urșilor adulți – și apți de reproducere! – din România, care număr nu trece de 2000.

2. Exagerarea – prin mediatizarea panicată – a pagubelor și a frecvenței conflictelor dintre om și urs, precum și a celor dintre posesorii de turme și urs este o altă realitate anapoda. Dintotdeauna în Carpați aceste conflicte – absolute ocazionale – au fost prezente, iar șansa României de a mai avea în fauna sa ursul brun se cere a fi conservată printr-un sistem de asigurări și despăgubiri financiare, dublate de metode locale moderne (active, tehnice) menite îndepărtării potențialilor prădători .

3. Confictele dintre om și urs sunt generate de prezența și presiunea antropică tot mai mare asupra habitatului natural ursin. Nu se întâlnesc ciobanii cu urșii în centrul Bucureștiului…

4. Hrănirea cronică a urșilor în ”punctele de observație” este una dintre cele mai nocive practici antiecologice. Combătută drastic, de către adevarații oameni de știință, peste tot în lumea cu adevarat civilizată , ea este argumentată de către ignoranții de știință de la ICAS-ul brașovean, prin termenul de ”hrănire de abatere”: o năzărire cu iz miorițic. Chipurile, spre a se abate atenția și pofta urșilor de la turme, ei sunt hrăniți de către om, cu cereale, granule ”concentrate” , precum și cu diverse resturi din industria alimentară, de la pâine și melasă, la pește alterat, carne și…ciocolată.

foto3
foto: Nicolae Dărămuș

5. Această hrană de origine antropică , fiind – de regulă – mai gustoasă decât cea naturală , precum și extrem de ușor de găsit și consumat, produce o adevărată dependență (”drogare”) a urșilor, aceștia migrând de pe întinse suprafețe montane spre punctele de hrănire ( puncte de observație și , de fapt, deopotrivă, de vânătoare, prevăzute cu adaposturi omenești confortabile ).

6. De remarcat faptul că zisa ”hrănire de abatere” nu se face în locurile izolate, unde umblă și se adăpostesc urșii, ci strict dinaintea observatoarelor de vânătoare pomenite precedent, acestea fiind în majoritatea covârșitoare a cazurilor ”la drum auto” (drum forestier), adică amplasate la relativ joasă altitudine și fiind extrem de accesibile. Căci vânătorul – mai cu seamă cel occidental – nu este învățat cu mersul pe jos…

7. Zona acestor puncte de hrănire (observație și împușcare) constituie locul unde urșii se intersecteaza frecvent cu oamenii (muncitori forestieri, turiști) , precum și cu vitele mari, lăsate la tradiționalul păscut liber și nesupravegheat, în pășunile din marginea drumurilor de pădure și pe pâraie.

8. O dovadă flagrantă a interesului strict vânătoresc al conținutului derogării propuse o constituie intervalele în care ursul brun poate fi vânat: toamna (octombrie-decembrie) , adică atunci când turmele sunt coborâte din munte și primăvara (martie-mai), când turmele nu sunt încă urcate în munte. În aceste interval nu e cum sa fie identificați eventualii urși carnivori, pentru simplul fapt că prada lor – oile, vacile – lipsește din habitat.

BANII 1
foto: Nicolae Dărămuș

9. În contextul mai înainte subliniat, este firesc ca, deși an de an se dau aceste derogări de la lege, privitoare la speciile strict protejate – a se citi ”privitoare la urs” – și deși în fiecare an cad sub glonț sute de urși bruni în întregul lanț carpatic, în anul următor atât pagubele în șeptel cât și accidentele soldate cu victime omenești rămân la același nivel: o dovadă că ucigandu-se ”la grămadă” urșii, presupușii ”vinovați” rareori se află printre cei omorâți.

10. La falsa imagine a densității și numărului uriaș de urși în Carpați ( în ochii necunoscătorilor) contribuie aglomerarea acestora în anumite zone naturale cu fructificație bogată: afinișuri și zmeurișuri întinse, straturi de ghindă și jir, sau chiar la vedere, în livezile de meri, peri și pruni, ori la pubelele orașelor perimontane. Cum spuneam, acestora adăugându-li-se amintitele puncte de hrănire/observație/împușcare. Este vorba de un adevărat spectacol – care mediatizat impresionează – fără ca lumea să înțeleagă că urșii din aceste locuri sunt “migrați” de pe foarte întinse teritorii “golite de urși” (cum se întâmplă și in Alaska , Kodiak, Columbia Britanică sau Kamceatka, atunci când în răurile Pacificului intră somonul). Aglomerările cu pricina nefiind așadar semnificative statistic pentru realitatea densităților de urși din Carpați.

11. Drumurile forestiere și tăierile haotice de pădure, ultimele produse prin licitarea și raderea ( în cursul iernii) a unor parcele de pădure aflate în locurile cu bârloage sau ( vara) în locurile frecventate de urși , produc neliniștea habitatelor ursine, știut fiind faptul ca specia iubește sihăstriile și locurile inaccesibile. Reproducerea, hrănirea, sarcina și odihna speciei sunt astfel grav tulburate de drujbe, de TAF-uri de camioanele cu remorcă, precum și de muncitorii forestieri.

12. Culegerea la scară industriala a fructelor de pădure (de către întreprinzătorii pauperi, de către angajații firmelor de profil, de către Regia Națională Romsilva) produce o puternică sărăcire a habitatului ursin, exact în hrana naturală a acestei specii.

12. Prezența stânilor și a turmelor (în urma “privatizării” terenurilor) în pajiștile alpine dar și prin păduri constituie un alt factor de conflict, de presiune și neliniște. Este factorul care, inevitabil fiind, se cere a fi contracarat prin metodele moderne: sisteme de asigurare si despăgubire, garduri electrice, precum și pază activă (câini ciobănești în număr moderat, arme de foc nonletale – cu gloanțe de cauciuc), alte mijloace zgomotoase.

13. Uciderea cu arma (prin vânătoarea comercială)  a exemplarelor viguroase ( căutate ca trofeu, mai ales în condițiile plății paușal/exemplar, indiferent de dimensiune) produce o selecție negativă în genitorii speciei. Ceea ce va conduce în viitor, pe lângă scăzământul numeric al urșilor din Carpați, și la un scăzământ calitativ biologic. Este foarte posibil, dacă lucrurile vor evolua anapoda, ca urșii carpatini să ajungă în scurtă vreme la dimensiunea și numărul celor din Pirinei…urși ceva mai mari decât un berbec…

INCURABILA PROSTIE
foto: Nicolae Dărămuș

14. Autostrăzile – fragmentând Carpații – sunt un alt factor care, impiedicând deplasarea urșilor dintr-un masiv într-altul, va contribui la reducerea șanselor de întâlnire, reproducere și hrănire. Podurile care – uneori și rar – traversează autostrăzile sunt doar niște iluzii, praf în ochii ecologiștilor, ele nefiind folosite decât eventual si întâmplător de către fauna de mici dimensiuni. Cu totul altceva ar fi parcurgerea zonelor alpine de către tuneluri lungi, fapt care se arată deocamdată costisitor și, deci , de evitat.

15. În condițiile în care societatea civilă, biologii,cercetătorii silvici și parlamentarii nu vor înțelege realitățile mai înainte expuse, tratând cu generozitate biodiversitatea carpatină – pentru care ursul brun reprezintă un adevărat ”barometru” – ursul brun din Carpați va păși în anii următori pe calea extincției, asemenea urșilor din întreaga Europă de vest.

Situațiile enumerate mai sus au fost cele care – mânate de aceleași interese cinegetice și economice – s-au întamplat și perpetuat în intreaga Europă de vest, în secolele XIX și XX, conducând la extincția acestei specii.

foto1
foto: Nicolae Dărămuș

Subliniez: binecuvântarea de a mai avea în fauna țării (grație ”rămânerii în urmă” a României)
ursul brun (și pe celelalte carnivore mari – lupul, râsul) se cere a fi prețuită, menținută si respectată prin asumarea conflictelor, a pagubelor si prin găsirea și aplicarea tuturor metodelor moderne și eficiente. Unele au fost mai sus enumerate.

Uciderea ursului brun ” la grămadă”  și “cu program” este dovada unui grav primitivism mental.

Toate acestea ar trebui arătate și susținute nu numai de către adevărata societate civilă iubitoare de viață și de țară, cât și de către – de pildă – cercetătorii ICAS-ului brașovean și cei ai Universității Transilvania din același oraș… Ii pomenesc pe aceștia întrucât ei au monopolizat de zeci de ani ”opinia științifică” și autoritatea privitoare la tema acestei dezbateri. Cu de la cine putere si cu ce autoritate, nu am înțeles…Și, mai ales, nu se știe….

DOI SALBATICI 2
foto: Nicolae Dărămuș

Nicolae R. Dărămuș

This post is also available in: Romanian

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment