foto: Nicolae Dărămuș
De curând mi-a parvenit scrisoarea unui prieten. Iat-o:
„M-am întors acum 10 zile din Şureanu. M-am întors cu o mare dezamăgire şi sunt în continuare stors de puteri după această experienţă. Mă uit din când în când la vechile fotografii din Godeanu şi simt instantaneu un influx de energie; doar uitându-mă la ele! Asta pentru că Şureanu este un munte chinuit. Chinuit cum nu credeam că se poate: brăzdat de drumuri, defrişat sălbatic, se construiesc cabane pe unde nu te aştepţi (în fapt, blocuri din beton cu 3 etaje). Au ajuns să taie până şi brazii rari din golul alpin; anul ăsta au făcut-o. Lângă cioatele rămase se vedea rumeguşul proaspăt. Îl întrebasem pe un cioban de acolo: «Măi omule, dar ăştia când se opresc? Că văd că nu iartă nimic», la care el, zâmbind amar: «Ce să ierte, nu vezi că au ajuns până aici sus, la stână?»
Am întâlnit nişte muncitori forestieri, veniţi taman din Maramureş. I-am întrebat: «Dar trebuia să veniţi până aici să tăiaţi pădurea?» «Păi acolo la noi nu mai avem ce tăia» – mi-a răspuns unul dintre ei. Atunci mi-am adus aminte cum, trecând pe lângă masivul Ţibleş (l-am parcurs prin vest şi nord), muntele era gol. Nu mai avea păduri. Cum de în Godeanu, în Parâng sau în Siriu se taie rărit, iar aici «la ras»? Cred că ţine de conştiinţa omului. Oricum legea nu mai are nici o putere. Aşa că, să nu ne mirăm prea tare că suntem unde suntem…
Încă două exemple: un coleg educat, cu bun-simţ în general, tocmai s-a hotărât «să dea şcoala pentru motor». «De ce?» – l-am întrebat curios ( fiindcă este din satul C., de unde mă trag şi eu, iar acolo muntele Siriu este vedetă; o vedetă ce emană o irezistibilă atracţie pentru localnici). Era aşa cum bănuiam: el, considerându-se localnic, vrea să ajungă la Lacul Vulturilor, aflat în acel munte. Şi o va face «pe motor».
Întorcându-mă din Şureanu, am decis să parcurg «Transalpina». Au betonat muntele… Dacă tot au comis-o, mi-am dorit acum să văd şi eu despre ce e vorba. Realizare tehnică impresionantă. Economic? Inutil. Ecologic? Dezastru. Eram cu un prieten. Am ajuns la Rânca pe înserat şi fiind obosiţi am decis să renunţăm la cort şi să căutăm cazare. Nu am luat în calcul că lumea tocmai era în «minivacanţa de Sfânta Mărie». Drept urmare, cele peste 500 de pensiuni erau pline până la refuz de oamenii dornici «să scape de betoane, să evadeze în natură». Dar cum? Pe fâşia de asfalt «Transalpina» se înghesuiau sute şi sute de oameni, în trening şi adidaşi, cu pălăriuţe pe cap, plimbându-se agale, cu mâinile la spate, printre sute de maşini, claxoane şi eşapamente. Dacă mai făceai zece paşi, ieşeai pe păşunea alpină, la 1700 de metri. Mai făceai o sută şi deja nu mai vedeai nici asfalt, nici case, nici maşini, ci doar munte, căldări şi piscuri…O privelişte cu adevărat măreaţă. Era uşor să îţi închipui că ai ajuns acolo cu rucsacul şi că eşti singur. Şi totuşi acele sute, poate, mii de oameni, nici în ruptul capului nu ar fi ieşit de pe asfalt şi dintre eşapamente. Cumplită dezrădăcinare! Înfiorătoare condiţionare! Copiii din ziua de azi se nasc între betoane şi cresc înconjuraţi de plastic. Asta cred ei că le este originea şi adevărata lor natură. Aceştia sunt oamenii… adormiţi.”
foto: Nicolae Dărămuș
foto: Nicolae Dărămuș
Printre altele, acestui prieten i-am răspuns:
“Dragul meu, mai e ceva: cultul asfaltului îi reţine pe cei mai mulţi strict pe asfalt sau pe lângă el. Şi bine că îi reţine acolo! Asta este, deocamdată, şansa naturii. Şansa molidului, şansa ursului, şansa omului. A omului-urs. Însă, pe zi ce trece, tehnica devine accesibilă oricui – cum scria că «trebuie» să se întâmple, lacomul ignorant André Citroën, dornic să îşi vândă peste tot maşinile şi maşinăriile.
Şi, pe măsură ce ego-tehnolatrii şi asfaltofilii vor achiziţiona maşini şi maşinării – întrucât cândva vor fi spre vânzare liberă şi maşinării de umblat pe stânci, pentru orice nevolnic – aceştia vor părăsi asfaltul. Căci asaltul de astăzi asupra Naturii – cel al dezvoltatorilor, al motocicliştilor, al ATV-iştilor şi off-roaderilor – este doar unul dintre chipurile sfârşitului.
Când va veni vremea aceea, ursul şi omul-urs nu vor mai avea unde se mai ascunde spre a găsi liniştea… Deocamdată ursul şi omul-urs se retrag din faţa acestei metastaze a prostiei, care este ego-tehnolatria. Se retrag fiindcă au încă unde o face.
Din când în când ursul, asaltat în sihăstriile sale ultime de către comodul om tehnofil, ripostează. Atunci, ziarele şi televiziunile urlă despre un urs ucigaş şi despre victima sa, un nevinovat „iubitor de natură”. Când şi discretul om-urs va fi asaltat în aceleaşi ultime bastioane vii şi verzi, va riposta şi el pesemne, iar ziarele şi televiziunile vor urla despre un ecoterorist care, prin violenţă, apără Natura. Apărându-se şi apărându-i pe inocenţii care încă nu ştiu.
Prompt, «corul sistemului» – civic, jurnalistic şi juridic – îl va declara nebun şi îl va izola sau închide în vreo puşcărie de maximă siguranţă.
Cifra de afaceri a companiei Bechtel sau, de pildă, a uzinei de automobile, maşinării şi echipamente sportive «Tzi -Tro-Eng» – firmă transnaţională, cu mână de lucru chinezească, fireşte – va creşte şi, în scurtă vreme, alt urs ucigaş, alt ecoterorist…”
foto: Nicolae Dărămuș
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/
Recent Comments