Era a doua iarnă de când ne întâlneam… Ne întâlneam e un fel de-a zice, fiindcă la început, de îndată ce vreunul mă simțea , pufnea și turma își pornea iureșul, cotropind troienele și desișurile. Uscate de ger, frunzarele vuiau neputincioase, destrămate de goana trupurilor viguroase, în vreme ce pământul frământat de copite le răspundea resemnat și stins. Tot mai stins.
Așa a fost până în seara aceea. Atunci, prima care m-a simțit a fost ea. N-a pufnit, ci, ridicând botul pe vânt, a rămas înțepenită, să se lămurescă.
PFmistret
foto: Nicolae Dărămuș
Îmbrăcat în manșonul zăpezii abia scurmate, râtul îi părea un uriaș nasture negricios, cercuit cu alb, pus pe strecurat vântul. Dar câte înștiințări folositoare nu rămâneau în sita lui?… A făcut câțiva pași spre mine și, dintr-o dată, m-a zărit. S-a uitat îndelung la silueta nemișcată, vag scrisă-n verdele molizilor, și a mai scurtat din distanță. Părea să-mi zică ”Aha!… Tot tu erai?… Atunci e-n regulă…Fă-ți treaba…” Și mi-am făcut-o. Încet, am ridicat aparatul la ochi. Eram sigur că nu se va speria.
După câteva săptămâni i-am găsit iar familia. De data asta vântul ținuse cu mine și turma scurma netulburată. Am pășit până-n lizieră, încet, bucuros că neaua-mi amuțea umbletul. Un vier tânăr m-a zărit și… duși au fost. Mai puțin ea. A pornit spre mine hotărâtă și, oprindu-se la câțiva pași, mi-a zâmbit. Mie, cel puțin, așa mi s-a părut…
PFmistret1
foto: Nicolae Dărămuș

This post is also available in: Romanian

Nicolae R. Dărămuș

Leave a Comment