Când l-am întâlnit, era binişor după ora prânzului. De la casieră aveam să aflu că fusese părăsit la ușa magazinului de cu noapte. L-am observat abia când era să-l calc. Am păşit peste el, larg, dezechilibrându-mă, fiindcă mișuna netulburat printre picioarele cumpărătorilor ce forfoteau la intrare, ticsind portbagajele automobilelor, ca-n ajun de Sfântul Nicolae. N-aveam nici eu nevoie de el tocmai acum… Plus argumentul suprem: era prea mic; cam cât un caltaboş scurt. Mai mult: toţi semenii lui – pe care îi îngrijisem pe rând, având căsuţă personală nu departe de intrarea în scară – îmi fuseseră otrăviţi.
Ieșind din prăvălie l-am zărit iar. L-am ignorant, zâmbind la vederea codiţei cât un degetar, optimist semeţită. Acum încep să cred că de la acel zâmbet mi s-a tras… Careva tot îl va lua până deseară – mi-am liniştit eu conştiinţa – şi am păşit hotărât înainte. După vreo zece pași însă, mama – nonagenară, gata oricând de-o plimbare cu mine – m-a atenţionat: “Vezi că te urmărește!…” M-am întors puţin, cât să-l prind în coada ochiului şi, atent să nu stabilesc vreo cât de mică legătură vizuală – ştiam că-mi putea fi fatal! – am grăbit mersul. “Se ţine de tine…Fuge!… E la picioarele tale!” – am fost iar informat. Am coborât privirea și m-am oprit. S-a oprit şi el lângă bocanc și, brusc liniştit, s-a culcat. Ce mai?… Umblam cu câinele “la picior”. Dar n-am cedat: ce-o fi, o fi!…Am plecat şi mai grăbit, trecând peste ruşine: nu-mi mai trebuia câine și pace! Am intrat în scară, am prins să urc treptele, câte două odată, convins că, deşi cu uşa larg deschisă, pragul înalt îşi va spune cuvântul. M-am oprit la etaj şi o clipă mi-a fost de ajuns ca să-i văd neabătuta caznă: urcase două trepte. Se opintea la a treia care îi ajungea la subţiori şi, fiindcă puterile îl cam lăsau, a prins să scheaune de ţi se rupea inima. Ţipa ca bătut, dar nu se lăsa. Picioruşele dindărăt lunecau în gol, în vreme ce din botul întins spre măruntul lui văzduh, ieşea vaietul reproşului. S-a răsturnat pe spate, mârâind, s-a răsucit anevoie, repezindu-se și mai înverșunat la dușmanul de ciment. O nouă încercare, alte strigăte şi altă cădere. Era clar că mă sfădea. Am coborât și am păşit peste el, încercându-i fidelitatea: dacă vine după mine, şansele-mi vor fi nule… Şi a venit. În curte, ostenit de atâta strădanie, a slăbit mersul. A fost destul ca una dintre mâţele uriaşe ale vecinei să vadă în el prada: un şoarece ceva mai mare… Şi m-am pomenit cu el în palmă.

12. PRIPAS.1
foto: Nicolae Dărămuș

L-am cazat iniţial într-o găletuşă rămasă de la smântână. Săturat cu lapte cald, a adormit buştean. Lui i se sfârşiseră grijile… Noaptea a trecut aşa cum bănuiam: plâns de foame cam la 2-3 ore, urmat de “alăptare”, schimbarea aşternutului ud şi iaraşi somn. Iar dimineaţa, cu năsucul umed – semn de câinească prosperitate – a urmat explorarea casei şi joaca cu coada.

12. PRIPAS.3
foto: Nicolae Dărămuș

Și am conchis: Moș Nicolae, chiar făcea cadouri…

12. PRIPAS.2
foto: Nicolae Dărămuș

5 februarie 2016

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

9 Comments

Leave a Comment

Twitter

Wildlife Romania | Sistarea Totală a Vânării Ursului Brun

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 2 years Ago

Help wanted. Vote for Cristian's chance on a #Birding trip of a lifetime! Please vote, please RT

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 2 years Ago

Wildlife Romania | Fără să strângă, așteptând iarna

@https://twitter.com/wildliferomania

  • 2 years Ago