VIDRA DE ASFALT m
foto: Nicolae Dărămuș

Când am trecut pe lângă ea nu mi-a venit să cred ochilor. Ştiu, clişeul e uzat, dar asta îmi fusese senzaţia. Am oprit. Am întors maşina şi m-am apropiat încet, privind ca spre o arătare imposibilă. Ea era acolo însă, reală, în carne, oase şi blană, cu fruntea strivită de roata unui şofer grăbit. Grăbit cum sunt astăzi aproape toţi cei aflaţi la volan. „Un amărât de câine!” îşi va fi zis, poate, când a lovit-o. Asta dacă, în secunda tragică, vitezometrul îi va fi permis aruncarea privirii spre marginea drumului. „Un amărât de câine” – binecunoscută spusă de om, încărcată cu „firesc” dispreţ , ca şi cum viaţa unui câine valorează mai nimic faţă de preţul unor minute de drum. Câştigate şi irosite la prima bodegă.
Rănită de moarte, se stinsese în buza ierbii, după ce, târându-se cu ultimele puteri, trecuse şoseaua. Pe asfalt, o pată mare de sânge închegat însemnase locul răului, dâra roşie şi uscată, marcându-i apoi ultimii metri de chin. Drama ei începuse însă mai demult.
M-am întrebat ce căuta ea, vidră matură, în plin trafic rutier. Nu departe am aflat şi răspunsul. Pârâul, cândva mare, bine populat cu peşte, era acum aproape sec. Un fir de apă, anemic, fierbând parcă în căldura amiezii, se prelingea şovăitor peste pietrele vechi, încărcate cu o mâzgă cafeniu-gălbuie – semn de eutrofizare – ocolind anevoie grămezile de cârpe şi pet-uri ce stăpâneau albia. În buza malului, o tablă ruginită, veche de când lumea, avertiza anacronic şi ridicol: „Pescuitul interzis”.
Din sat am aflat ceva mai multe. Pârâul, limpede spre izvoare, fusese zăgăzuit pentru alimentarea cu apă a locuinţelor. Treaba a mers cât a mers, dar, de vreo doi ani, afluenţii mărunţi au secat şi apa s-a împuţinat într-atât, încât pentru întreţinerea cursului n-a mai ajuns. Iar din peştii de altădată, mrene şi cleni dolofani, n-a rămas decât amintirea. Cât despre albie, roasă adânc, mărginită de pământ roşiatic, ea devenise pe toată lungimea satului doar o pubelă rău mirositoare.
Nu departe, undeva în malul însetat, fusese casa vidrei moarte. Acolo venise ea pe lume, pârâul fiindu-i deopotrivă adăpost şi cămară. După cum fusese adăpost şi cămară a părinţilor ei. La rândul său, adusese pe lume pui şi scâncetul lor înfometat o obligase la alergătură. Dar nu mai era strădania ei firească, de vidră, asemenea unei unde cafenii, împletită cu undele limpezi, ştiută spaimă a peştilor. Cele câteva broaşte şi pescuţii cât degetul din bulboanele cât o batistă, nu mai ajungeau gurilor de hrănit. Câmpul, curţile, satul întreg ajunseseră terenul ei de vânătoare. Teren de cerşit şi, mai mult, de hoţie. Nepotrivit întru totul acelor labe scurte cu degetele palmate, predestinate înotului.
Coborâtă în moarte, am privit-o de aproape. O făptură acvatică perfectă, întruchipând armonia generatoare de vieţi a Pământului. Acolo însă, pe asfaltul încins, apariţia ei îmi păruse dintr-o dată la fel de stranie ca cea a unui extraterestru.
Dincolo de şosea am descoperit ispita spre care o chemase moartea: vreo două hectare de şes, copleşite de betonul unui abator. Lângă gardul spart, dospeau la soare, revărsate şi chemătoare, pubelele cu resturile animalelor sacrificate acolo.

VIDRA DE ASFALTdet
foto: Nicolae Dărămuș

Textul de mai sus face parte din volumul „INOCENȚII MARII TERORI”.
Puteți achiziționa cartea accesând linkul: http://alexandriapublishinghouse.ro/product/inocentii-marii-terori/

This post is also available in: Engleză

Nicolae R. Dărămuș

2 Comments

Leave a Comment